Evanghelia după Luca 10:25-37 – Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov
Parcursul nostru în Evanghelia după Luca este unul lent, dar avantajul pașilor mici și siguri, este eficiența. În cultura noastră avem un proverb care spune: „Graba strică treaba.” Și pentru că vrem să facem o treabă bună și vrem să înțelegem bine Cuvântul și Scripturile, mergem în ritmul în care putem să înțelegem bine Cuvântul lui Dumnezeu.
Am ajuns la un loc interesant în Scriptură, la o pildă. Cei care ați studiat împreună cu mine Evanghelia după Luca până în momentul acesta, vă dați seama că aceasta este prima pildă consemnată în Evanghelia după Luca. Mai mult decât atât, nu este doar prima pilda pe care Luca o consemnează, ci este și singura pildă pe care el ca evanghelist o reproduce. Ceilalți evangheliști, Matei, Marcu și Ioan nu menționează această pilde. Știți că sunt pilde care sunt redate de toți evangheliștii. Primele trei evanghelii (ale lui Matei, Marcu și Luca) sunt „sinoptice”, adică de ansamblu și privesc viața Domnului Isus, iar Evanghelia după Ioan, este mai mult o interpretare a vieții și mesajului Domnului Isus.
Așadar pilda pe care o avem astăzi în fața noastră, este o pildă unică și specială. Aș dori să citim textul Scripturii din Luca 10:25-37: „Un învăţător al Legii s-a sculat să ispitească pe Isus şi I-a zis: „Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” Isus i-a zis: „Ce este scris în Lege? Cum citeşti în ea?” El a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” „Bine ai răspuns”, i-a zis Isus, „fă aşa, şi vei avea viaţa veşnică.” Dar el, care voia să se îndreptăţească, a zis lui Isus: „Şi cine este aproapele meu?” Isus a luat din nou cuvântul şi a zis: „Un om se cobora din Ierusalim la Ierihon. A căzut între nişte tâlhari, care l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au bătut zdravăn, au plecat şi l-au lăsat aproape mort. Din întâmplare, se cobora pe acelaşi drum un preot; şi, când a văzut pe omul acesta, a trecut înainte pe alături. Un levit trecea şi el prin locul acela; şi, când l-a văzut, a trecut înainte pe alături. Dar un samaritean, care era în călătorie, a venit în locul unde era el şi, când l-a văzut, i s-a făcut milă de el. S-a apropiat de i-a legat rănile şi a turnat peste ele untdelemn şi vin; apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han şi a îngrijit de el. A doua zi, când a pornit la drum, a scos doi lei, i-a dat hangiului şi i-a zis: „Ai grijă de el, şi orice vei mai cheltui îţi voi da înapoi la întoarcere.” Care dintre aceştia trei ţi se pare că a dat dovadă că este aproapele celui ce căzuse între tâlhari?” „Cel ce şi-a făcut milă cu el”, a răspuns învăţătorul Legii. „Du-te de fă şi tu la fel”, i-a zis Isus.”
M-am întrebat care a fi prima reacție pe care noi ca cititori am avea-o atunci când citim această pildă. Foarte probabil, după lectura acestei pilde, ne-am aduce aminte de multele situații pe care le-am avut, în care am văzut și noi oameni căzuți sau cerșetori pe stradă care întindeau mâna și cereau milă, un leu sau ceva de mâncare. Poate multe din situațiile acestea le-am uitat. Dar s-ar putea să ne aducem aminte mai cu seamă de situațiile în care n-am întins mâna. În mod cert, fiecare care suntem aici, ne putem regăsi în trecutul nostru fie în condiția celor doi care au căzut pe lângă cel căzut, fie în condiția samariteanului care a făcut ce trebuie.
Eu de pildă am uitat multe din situații în care am fost samariteanul milostiv. Dar îmi aduc bine aminte de situațiile în care am fost preotul care a trecut pe lângă și levitul care și el a mers mai departe, fără să întindă mâna.
Nu voi putea uita niciodată un episod din vremea când mi-am petrecut cei 13-14 ani în București. Era o iarnă cruntă și cumplită. Terminasem facultatea și eram în slujire de vreo 3-4 ani. Aveam o mașină, un microbuz roșu cu care făceam misiune. Ajunsesem în una din zile într-un trafic infernal așa cum este în București, în zona Bucureștii noi. Vroiam să merg la un frate din biserica locală. Îmi aduc foarte bine aminte că am trecut printr-o intersecție și a trebuit să intru pe un drum pe care era și o linie ferată. În momentul în care traversam intersecția în linie cu alte mașini, am văzut pe cealaltă parte a străzii, pe trotuarul înzăpezit și înghețat, un om care stătea în șezut și rezemat de un stâlp. Primul lucrul la care m-am gândit a fost cum poate omul acela să stea în acel loc la aproape -15 grade. Instantaneu am avut un impuls. Acel om era acolo și stătea, nu-l vedeam că mișcă, încercam să mă uit la el în timp ce mergeam înainte și conștiința îmi dicta că ar trebui să mă duc să-l verific, să-l ajut, să văd ce se întâmplă cu el. Însă condițiile imediate nu erau favorabile. Știam că pentru a mă întoarce în locul acela trebuie să mă duc înainte de-a lungul liniei ferate până când găseam un loc de trecere și să mă întorc. Pe de altă parte puteam să opresc mașina, puneam avariile și îmi rezolvam problema. Dar știți toate situațiile, traficul mare, ce-i cu omul, poate e beat, poate are o problemă. Am mers însă înainte cu această frământare în inimă și momentul a trecut. M-am dus și mi-am rezolvat problemele în 2-3 ore, iar când m-am întors pe partea cealaltă, pe unde treceam pe lângă acel loc, am văzut la întoarcere procuratura și pe cei de la criminalistică. Am trăit un moment de devastare în inimă, punându-mi întrebarea dacă nu cumva în intervalul în care eu l-am văzut și până să vină și să constate decesul acelui om pe stradă, nu a fost cel în care eu aș fi fost responsabil să-l ajut.
Situațiile pot fi multe. Care este primul impuls pe care îl ai în inimă atunci când vezi un om pe stradă? Sunt convins, sunt multe situații pentru care oamenii sunt pe stradă. Mulți dintre ei sunt pe stradă, pentru că iubesc strada, mulți dintre ei sunt victime sau mai bine zis dependenți de alcool sau de droguri. Și oricât ai vrea să-i tragi din stradă, nu prea reușești.
Experiența noastră de mai mulți ani de lucrare cu persoane de pe stradă, este o dovadă a acestui fapt. Dar, întrebarea este, care e primul impuls din inimă? Cel de respingere? Sunt convins că mulți am avut acest impuls și apoi am reconsiderat și apoi ne-am dus și l-am ajutat. Dar ce dictează inima atunci când vezi un om căzut, indiferent de condiția și situația pentru care este acolo?
Dacă pornim cu această perspectivă în interpretarea acestei pilde, am putea spune că această pildă este o pledoarie pentru o acțiune socială. Aș putea continua să dau mai multe exemple impresionante, ca în final împreună să fim mai responsabili și să răspundem imediat unei nevoi: „Celui ce cere dă-i și nu-i întoarce spatele.” Am putea merge pe linia multor îndemnuri în care Dumnezeu ne spune: „Și ce alta cere Dumnezeu de la tine omule? Decât să faci dreptate, să iubești mila și să umbli smerit cu Dumnezeul tău.”
Însă aș vrea să înțelegem faptul că această pildă este de fapt un răspuns la două întrebări pe care un învățător al Legii le ridică. Aș dori să înțelegem pilda aceasta nu atât de mult în contextul experiențelor noastre, ci în contextul în care apare ca un răspuns la o întrebare.
De fapt, întrebarea pe care acest învățător al Legii o pune, este cea mai mare întrebare. „Un învăţător al Legii s-a sculat să ispitească pe Isus şi I-a zis: „Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?”
Este o întrebare mare. Multe întrebări avem și noi, așa este? Ce să fac ca să-mi găsesc un loc de muncă stabil? Ce să fac să nu pierd apartamentul unde stau în chirie? Ce să fac ca să rezolv cu hârtiile și cu documentele pe partea de birocrație? Ce să fac să îmi rezolv problema de sănătate? Ce să fac cu datoriile acestea? Ce să fac cu decizia care îmi stă înainte? În ce biserică să mă duc? Ce să fac cu copilul meu care nu mă ascultă și este încăpățânat? Sunt multe întrebări, dar întrebarea care este de căpătâi în toate întrebările pe care noi le avem, este aceasta: ce să fac ca să moștenesc viața veșnică? Aceasta este cea mai mare întrebare. Și la această întrebare Isus are cel mai bun răspuns și cea mai bună aplicație.
De aceea propun să urmăm cursul acestea, pornind de la cea mai mare întrebare spre cel mai mare răspuns și spre cea mai bună aplicație.
Răspunsul de altfel pe care Domnul Isus îl dă este într-un fel șocant: „Isus i-a zis: „Ce este scris în Lege? Cum citeşti în ea?” El a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Am sentimentul că acest învățător al Legii își merita titlul și eticheta de învățător al Legii, pentru că observați răspunsul lui precis, coerent, bine articulat, aducând două concepte majore din Lege, combinându-le. Deuteronom 6:5 „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău” și Levitic 19:18 „Să iubești pe aproapele tău.” Până și Isus când a fost întrebat care este cea mai mare poruncă din Lege, a răspuns exact ca acest învățător al Legii. Vreau să vă spun că acest învățător nu s-a bâlbâit când a răspuns. A răspuns precis și a știut lecția foarte bine.
Acum Isus îi răspunde: „Bine ai răspuns”, i-a zis Isus, „fă aşa, şi vei avea viaţa veşnică.” De ce este răspunsul acesta șocant? Știți de ce? Pentru că aparent intră în contradicție cu ce noi credem, că mântuirea nu este prin Lege, nu este prin fapte, ci este prin har. Cum am împăca atunci faptul că Isus îl trimite pe acest învățător la Lege? „Fă așa și vei avea viața veșnică.”
Pavel este foarte clar când spune în Efeseni 2:8-9: „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” Dacă cineva nu pricepe că mântuirea este prin har și nu prin fapte și Lege, Pavel vine și explică mai clar în Galateni 2:16: „Pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii.”
De ce atunci apelează la Lege și spune „fă aşa, şi vei avea viaţa veşnică”? Pentru unii acest episod este dovada mântuirii prin fapte și insistă că mântuirea este prin fapte. Îți dovedești mântuirea ta, îți câștigi mântuirea ta și câștigi meritele pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu prin faptele bune pe care le faci.
Cum se explică de ce atunci când vorbim cu atâția oameni în dorința de a le vesti Evanghelia harului, când le pui întrebarea „Crezi că te califici pentru intrarea în Împărăția lui Dumnezeu?”, ei răspund: „Am făcut bine, am ajutat pe săraci, n-am făcut rău nimănui.” Imediat pornesc pe această cale a faptelor ca justificare a faptului că poate ar merita să intre în Împărăția lui Dumnezeu.
După ce Domnul Isus Hristos spune pilda aceasta, îi spune învățătorului Legii: „Dute și fă și tu la fel.” Ce se întâmplă? Este Domnul Isus Unul care ne îndeamnă la fapte pentru a ajunge la mântuire? Mai ales că întrebarea este „Ce să facă ca să moștenesc viața veșnică?” Răspunsul pare să meargă pe această alternativă a faptelor. Haideți să privim mai atent pilda și episodul acesta.
În primul rând nu putem trece cu vederea faptul că acest învățător a ridicat întrebarea cu un scop anume. Care a fost acela? Era oare cu adevărat preocupat cum să-și câștige viața veșnică? Nu! Textul ne spune că învățătorul Legii a ridicat întrebarea către Domnul Isus ca să-L ispitească. Cu toate că întrebarea este foarte bună și poate cea mai mare întrebare pe care un om o poate adresa, omul acesta a ridicat întrebarea ca să-L ispitească.
În al doilea rând nu putem trece cu vederea o nuanță a textului din întrebare: „Învățătorule ce să fac eu?” „Ce să fac eu ca să moștenesc viața veșnică?” Răspunsul pe care Domnul Isus Hristos îl dă, este un răspuns pe măsura întrebării ridicate. Răspunsul Domnului Isus, vine tot printr-o întrebare: „Ce este scris în Lege și cum citești în ea?” Iar evreul răspunde promt, bine, atinge exact esența Legii: să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Răspunsul așadar, pe această linie a Legii este bun și Domnul Isus îl aprobă și îi spune: „Bine ai răspuns”, i-a zis Isus, „fă aşa, şi vei avea viaţa veşnică.”
Cu alte cuvinte, ce Domnul Isus vrea să afirme aici este următorul lucru: Legea ca standard nu are nimic rău. Legea este bună. Chiar Noul Testament ne spune că Legea lui Dumnezeu este duhovnicească. Deci este ceva bun, nu este ceva rău în Lege. Aduceți-vă aminte că în Romani 7, Pavel spune în versetele 14 și 16: „Ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească… Acum, dacă fac ce nu vreau, mărturisesc prin aceasta că Legea este bună.”
Să avem foarte mare grijă să nu ajungem să atacăm Legea pe temeiuri nebiblice. Pavel continuă în versetul 22 și 23: „Fiindcă, după omul dinăuntru, îmi place Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege care se luptă împotriva legii primite.”
Dragii mei, un lucru este foarte clar. Nu este nimic cu standardul acesta pe care îl cerea Domnul Isus. Vrei să intri în Împărăția lui Dumnezeu? Vrei să ști ce trebuie să faci tu ca să intri în Împărăția lui Dumnezeu? Tu care ești învățător al Legii și vrei ca prin cunoașterea Legii și a conținutului ei să intri în Împărăția lui Dumnezeu? Fă ce spune Legea și vei intra în Împărăția lui Dumnezeu.
Așadar, standardul nu este rău. Legea este bună. Care este totuși problema? Este exact ce spune Pavel în Romani 7: „Ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească; dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului.” De aceea dragul meu, dacă intenția de a câștiga merit pentru a te califica pentru mântuire este pe linia faptelor, mergi înainte pe linia aceasta. Dar trebuie să fi perfect. Și dacă ești perfect și împlinești toată Legea în tot ce spune ea, te vei califica brio și vei fi aplaudat de tot cerul, iar Dumnezeu și Domnul Isus Hristos va spune: „Ești unic în tot universul acesta, în toată istoria omenirii! Te-ai calificat prin fapte, prin perfecțiune.” Pavel însă spune: „Legea este bună, standardul este desăvârșit, Legea este duhovnicească, dar eu sunt vândut rob păcatului. Vreau să fac binele, dar răul este lipit de mine. Nu știu ce fac, nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. Prin aceasta mărturisesc că Legea este bună, dar problema este în inima mea, problema sunt eu.”
Acum, expertul în Lege, când este confruntat cu standardul perfecțiunii și spune „Aceasta trebuie să fac ca să moștenesc viața veșnică”, Isus spune „Fă așa și vei avea viață veșnică.” Acest expert al Legii, așa cum și Pavel era un expert al Legii, spre deosebire de Pavel, nu zice la fel ca el. Ar fi trebuit să spună: „Învățătorule, așa este. Legea este desăvârșită, standardul este bun, dar eu sunt rob păcatului. Eu nu pot atinge standardul acesta. Să iubesc pe Domnul Dumnezeul meu cu toată inima mea, cu tot sufletul meu, cu toată puterea mea şi cu tot cugetul meu? Imposibil! Știu lecția, dar nu o pot împlini.”
Acum vreau să reproduc cuvintele fratelui nostru drag Paul Washer care spune așa: „Nimeni, niciodată, nici o clipă, nici o secundă, nu l-a iubit pe Dumnezeu cu toată inima.” Vreau să-ți spun că este adevărat. Nici eu, nici tu, nu l-am iubit niciodată pe Dumnezeu, nici o clipă, cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul și cu toată puterea noastră. Nici unul, nici o clipă. Însă Domnul Isus Hristos L-a iubit pe Tatăl în fiecare clipă, în fiecare secundă, cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul și cu toată puterea. Acest învățător al Legii ar fi trebuit să admită: „Nu pot să ating standardul acesta, de aceea sunt într-o mare dilemă. Cum pot moșteni viața veșnică?” Aici trebuia să ajungă el. Dar se eschivează, fiind conștient că nu poate împlini standardul Legii. Dar iată ce refugiu folosește: „Dar el, care voia să se îndreptăţească, a zis lui Isus: „Şi cine este aproapele meu?”
Aceasta este o strategie pe care politicienii în parlament o folosesc foarte bine. Când ajung într-un moment când nu știu sau nu vor să răspundă, au un talent fenomenal, asemenea acestui evreu, de a schimba subiectul. Imediat îi vezi cum așa de ușor se plimbă printre cuvinte și merg într-o altă direcție. Așa a făcut acest expert al Legii: „Cine este aproapele meu?”
Acum intrăm în acest conținut al pildei. Domnul îi răspunde și la această întrebare. Mă miră faptul că Domnul Isus nu i-a răspuns în mod direct, pentru că știa inima acestui om și să-i fi spus: „Eviți răspunsul la întrebare.” Dar Domnul în blândețea Lui, răspunde la întrebare. Iar pilda merge exact pe linia principiului deja stabilit: „Fă așa și vei avea viață veșnică.” Dar rețineți faptul că Domnul Isus S-a aliniat aici pe pretențiile învățătorului Legii. Și cu pilda îi mai dă un ciocan în cap. După primul ciocan în cap pe care învățătorul l-a simțit din plin și a fost pus la colț, Domnul Isus vine cu o pildă și îi reiterează același principiu: „Fă ce spune Legea; iubește pe Dumnezeu cu toată inima, iubește pe aproapele tău și te califici pentru viața veșnică, având în vedere că tu vrei să faci ceva pentru a moșteni viața veșnică.”
„Un om se cobora din Ierusalim la Ierihon.” Când te uiți din Ierusalim spre Ierihon, te uiți de sus în jos, ca și cum te-ai uita din Poiana Brașov înspre Brașov. Cam aceasta este distanța. Ierusalimul se află la 800 m deasupra nivelului mării, Ierihonul se află la 200 m sub nivelul mării. Deci diferenta de altitudine este de 1km. Distanța dintre Ierusalim și Ierihon este de 27km. Când cobori pe un astfel de povârniș, nu cobori drept.
Se spune că oamenii în vremea aceea lăsau măgărușul să fie în față și măgărușul avea „GPS-ul” acesta special prin care șerpuia exact pe unde trebuie și pe acolo se făcea o potecă. Astfel dinspre Ierusalim era o potecă șerpuită, întortocheată, printre stânci și peste tot pe unde erau stânci, oamenii se adăposteau atunci când ploua. Poate erau și mici caverne sau peșteri unde oamenii mai poposeau și se mai odihneau. Unii pe care îi apuca noaptea rămâneau pe acolo.
Însă acest drum între Ierusalim și Ierihon era cunoscut ca unul dintre cele mai periculoase drumuri posibile. De ce? Era locul perfect pentru jefuitori, locul în care ei se strecurau și se ascundeau, iar când cineva călătorea singur și arăta mai bine îmbrăcat, acești tâlhari îl citeau imediat și puneau planul în acțiune. Astfel, foarte mulți au trăit această agresiune.
Acest om care se cobora din Ierusalim spre Ierihon, a fost prins, a fost violat sever, a fost bătut, l-au dezbrăcat. Acești tâlhari erau de meserie, că nici măcar hainele nu i le-au lăsat pe el. Pentru că sunt tâlhari care se mai respectă: îți iau ceasul sau lânțișorul, dar nu te dezbracă de tot; poate au un anumit nivel de bun simț. Aceștia erau tâlhari compleți. L-au și dezbrăcat pe om și l-au lăsat acolo aproape mort, jefuindu-l de tot. I-au luat totul și nu le-a păsat de viața acestuia.
Pilda ne spune că acum trec succesiv pe drum doi reprezentanți ai religiei ce revendica cel mai înalt standard de revelație și etică: doi evrei. Evreii din vremea aceea aveau cel mai mare standard moral: mai mare decât codul lui Hammurabi, mai mare decât orice alt cod moral care apăruse în istorie. Revelația lui Moise este cea mai înaltă și pe bună dreptate, așa era. Dar evreii se băteau cu cărămida în piept de marele lor cod moral. Ei bine doi reprezentanți ai acestui standard absolut, trec pe acolo pe lângă cel jefuit.
Un preot a trecut pe acolo din întâmplare, iar când l-a văzut pe cel jefuit, a trecut pe alături. Mi-am forțat imaginația să-l văd pe acest preot trecând. Cum o fi trecând? Probabil îmbrăcat în straiele sale, uitându-se în altă parte sau uitându-se, dar mergând pe lângă el, fără să se apropie. Apoi a trecut pe acolo și un levit, iar acesta cu steme ale religie pe el, a trecut și el înainte.
Multe ar fi fost motivele acestui gest de indiferență. Poate amândoi erau grăbiți și trebuiau să ajungă la timp într-un loc. Poate teama de a interveni: „Cine știe ce se poate întâmpla? Poate pățesc eu ceva sau hoții sunt prin prejurimi și sar și ei pe mine.” Și imediat începe un algortim al gândirii și îți zici că mai bine îți vezi de treabă, că e mai sigur așa.
Alții spun, că preotul de pildă, precum și levitul de altfel, dar în special preotul, dacă omul ar fi fost mort și s-ar fi atins de el în dorința de a vedea ce este cu el, nu ar mai fi fost curat. Și el trebuia să treacă printr-o curăție rituală ca el să poată sluji la Templu. Iar omul se grăbea să ajungă la Templu la slujba lui și am putea spune că nu s-a atins de omul acesta ca să nu se spurce și apoi să fie nevoit să-și amâne intrarea în serviciul preoțesc făcând mai întâi o curăție rituală. Însă acest argument nu ține, pentru că textul ne spune că și el se cobora. Adică nu urca spre Ierusalim să meargă la Templu (el terminându-și slujba), ci se cobora dinspre Ierusalim, spre Ierihon. Adică treaba era rezolvată, nu trebuia să își asume riscul unei impurificări.
Dincolo de toate motivele pe care aceștia le-ar fi putut avea, nimic nu justifica flagranta lor insensibilitate, nimic! Mai mult decât atât, preoții în vremea aceea, să știți că erau socotiți oficial și medici. Orice preot era implicit doctor. Vă aduceți aminte când Domnul Isus vindecă pe leproși și apoi le spune leproșilor: „Duceți-vă ca să vă vadă preoții (doctorii), să vă facă consultul și să vă dea diagnosticul.” Preoții erau și medici. Leviții în Templu erau desemnați ca să ajute săracii, cu distribuția pentru hrana săracilor. Amândoi în mod natural, unul ca medic și unul care ajuta pe cei săraci și sărmani, ar fi trebuit să acționeze în virtutea statutului pe care aceștia îl aveau, dar nu au făcut-o.
Pe primejdioasa potecă trece acum un străin. Iar când Domnul Isus Hristos pronunță proveniența etnică a acestui străin, „dar un samaritean”, genele ascultătorilor s-au ridicat în semn de curiozitate sau pentru șoc și consternare. Intriga începe să capete nuanțe mai profunde, mai ales atunci când Domnul Isus spune că acest samaritean care era în călătorie, „a venit în locul unde era și când l-a văzut i s-a făcut milă de el.” Ar fi putut să meargă și el mai departe, având motive mult mai întemeiat decât ceilalți doi conaționali ai celui căzut. Putea și el să meargă mai departe, dar nu a făcut-o. Ci a venit, s-a apropiat, i-a legat rănile, a turnat peste ele untdelemn și vin, apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han, a îngrijit de el. A doua zi a dat bani hangiului și i-a zis: „Ai grijă de el și ce vei cheltui îți voi da înapoi la întoarcere.”
Domnul Isus insistă pe aceste detalii, ca să spună că sacrificiul acestui străin, a acestui samaritean, a fost total. Nu a fost unul în care doar să vadă dacă mai trăiește și să zică: „Trăiește, e bine. Îl las să se mai odihnească.” Nu a fost unul în care să se aproapie, să-i panseze rănile și apoi să-l ridice și să-i spună: „Uite ți-am pus niște mâncare și apă, stai aici și o să-ți revii.” Nu a fost nici măcar unul în care să-l fi luat, să-l fi dus într-un loc și să spună hangiului: „Ai grijă de el, mai pune și tu ceva și lasă-l dacă mai trăiește.” Nu, ci s-a dus și pas cu pas a luat pe omul acesta și a avut grijă de el. Probabil a stat toată noaptea lângă el, iar în final a spus: „Orice mai trebuie să plătesc, am să plătesc.” Fără să-și fi pus o clipă problema dacă nu cumva hangiul va profita de situația aceasta. În mod instantaneu inima acestui om a răspuns situației respective.
Pe măsură ce asculta, la ce credeți că se gândea învățătorul Legii având în vedere întrebarea pe care a pus-o („Cine este aproapele meu?”)? Cel căzut între tâlhari! Dar Domnul Isus Hristos, în mod extraordinar face o inversiune și în timp ce în mintea acestui învățător era răspunsul „Aah, aproapele meu este cel căzut”, Domnul Isus concluzionează pilda cu această întrebare: „Care din cei trei ți se pare că a dat dovadă că este aproapele celui căzut?” Această inversiune era menită să ilustreze că aproapele meu și al tău nu este în mod necesar cineva care este într-o proximitate geografică, culturală, etnică, religioasă sau de altă natură. Ci aproapele meu este cel pe care eu mă dovedesc prin apropierea mea de el că este aproapele meu. Aproapele se definește prin atitudinea mea. În momentul angajării mele, eu stabilesc cu cineva într-o nevoie sau o situație, o relație în care eu apropiindu-mă de el, deodată el devine aproapele meu. Extraordinar! Aceasta este o înțelepciune divină.
Acum dragii mei aș vrea să încheiem cu câteva aplicații practice.
Am spus că aici s-a ridicat cea mai mare întrebare, la care a venit cel mai mare răspuns și cea mai bună aplicație. Răspunsul Domnului Isus este foarte interesant. Domnul îl trimite pe acest învățător al Legii la sursa revelației. Răspunsul Lui merge spre ce este descoperit.
Aici cred că putem să învățăm un lucru. Sunt mulți oameni care vin la tine să-ți ceară un sfat sau să-ți ceară ajutorul. Uneori, dacă sunteți poate într-un loc de muncă, interacționați cu colegii și adesea se depășește perimetrul profesional (chiar dacă unii sunt medici). Uneori întrebările pacienților nu sunt de natură fizică, ci de natură sufletească. Noi trebuie să dăm răspunsuri la durerile spirituale, care sunt adesea mai mari decât cele de natură fizică sau de natură financiară. Sunt întrebări adânci ale sufletului lor. Cum putem să le dăm răspunsuri acestor întrebări?
Asemenea Domnului Isus, cel mai corect lucru este să-i trimitem la lege și la mărturie, să-i trimitem la Cuvânt. De aceea este nevoie să știm bine Cuvântul, să cunoaștem unde putem să îndreptăm pe om în problema lui și să-l direcționăm la ce Dumnezeu descoperă.
Scriptura este autoritatea ultimă la marile întrebări. Domnul Isus procedează corect: îl trimite pe acesta la Lege, la descoperirea pe care Dumnezeu a dat-o.
În al doilea rând, am să fac o afirmație care aparent șochează: mântuirea se poate obține pe două căi. Nu ați mai auzit acest lucru, așa este? În general noi știm că este o singură cale, îngustă, unde se află luptă și este una singură. Unii zic că sunt multe căi, asemenea urcării pe un munte. Urci pe ce parte vrei a muntelui și tot în vârf ajungi. Adică și budismul te poate ajuta, și confucionalismul, și new age, etc. Dar Scriptura spune că multe căi par omului bune. Toate căile acestea par să pornească de la bază și se duc până undeva. Dar în final se văd că toate duc la moarte. Noi știm că este o singură cale.
Aplicația noastră spune că mântuirea se poate obține pe două căi. Prima: împlinirea perfectă a Legii. Ai o alternativă! Dacă vrei să ai viața veșnică, să fii mântuit, fă tot ce spune Legea în mod perfect și te vei califica pentru mântuire. Singura problemă este că nimeni, niciodată, nici o clipă, nu a putut să împlinească perfect Legea. Așadar calea aceasta, deși este disponibilă, este imposibilă. Disponibilă, dar imposibilă.
Când înțelegi acest lucru, înseamnă că ai făcut un pas înainte. Legea a fost dată ca să ne arate caracterul perfect al lui Dumnezeu și că omul care vrea să intre în Împărăția lui Dumnezeu, trebuie să împlinească standardul acesta, dacă poate. Dar, Legea a fost dată ca să dovedească că de la Adam și Eva (inclusiv ei), niciodată și nimeni nu a putut împlini acest standard. Atunci Legea a devenit ce spune Pavel, un îndrumător spre Hristos. Legea îți arată că ești falimentar, Legea îți arată că nu poți să faci nimic ca să te mântuiești prin Lege. Apoi prin tot sistemul Legii, prin sacrificii, sărbători și absolut tot, era o ilustrare a lui Hristos.
Prin urmare, a doua cale prin care omul poate fi mântuit, este prin credința în Domnul Isus Hristos. În substratul mai profund al acestei pilde, străinul acesta care a venit și care a răspuns prăbușirii și devastării noastre de către Satan, care ne-a lăsat aproape morți, străinul care s-a apropiat și ne-a legat rănile păcatului și a avut grijă până la capăt, plătind tot, tot, tot, acesta este Domnul Isus. El este Străinul care a venit să ilustreze că iubirea de Dumnezeu se traduce în iubirea de aproape.
„Eu omul caut să mă îndreptățesc asemenea învățătorului Legii?” Faliment total! „Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos.”
Acum ascultați un cuvânt extraordinar pe care Pavel îl rostește în Romani 8, dând explicație că Legea este bună și că el era falimentar: „Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.”
Cu alte cuvinte, dacă intenția mea este să mă calific prin Lege (și vreau să vă spun că mintea noastră așa operează de cele mai multe ori), sunt falimentar și mă condamn singur. Atunci tot ce trebuie să văd este că sunt rob păcatului. Aceasta mă ajută Legea să văd, că sunt falimentar, că mă duc în iad cu toată intenția mea de a face bine. Atunci Legea îmi îndreaptă privirea spre Hristos, pe care Dumnezeu Îl trimite, ca să osândească falimentul meu în El. Astfel moartea Lui rezolvă toate falimentele și neascultările de Lege. Puritanii spun ceva extraordinar: „Ascultarea lui Hristos, rezolvă tot ce eu nu am făcut.”
Știți cum este persoana mea în raport cu Legea? Eu fac ce nu trebuie să fac și nu fac ce trebuie să fac. Înțelegeți? Aceasta este problema cu Legea, iar Hristos a venit ca prin moartea Lui să rezolve ce am făcut greșit, iar prin ascultarea Lui să rezolve ce n-am făcut ce trebuia. Ambele lucruri, prin credință, îmi sunt socotite (atribuite) ca fiind ale mele, deși nu le merit. Acesta este harul. Eu sunt falimentar. Cu ce mă pot lăuda? Cu nimic! Cu păcatul meu, atât (nu ca o laudă, evident). Dar Hristos a venit ca prin moartea Lui să-mi rezolve călcarea mea de Lege și prin ascultarea Lui să rezolve tot ce n-am făcut ce spune Legea să fac. Aceasta este minunea mântuirii prin credință și prin har!
Ultima aplicație constă în lucrarea pe care Duhul lui Dumnezeu o face în viața noastră. Nu numai că prin credință intru în această stare de har pentru ca să primesc beneficiile morții și ascultării lui Hristos, dar Duhul lui Dumnezeu face o lucrare de regenerare a inimii mele, de naștere din nou. Scoate inima de piatră și rece (care trece pe lângă cel aflat în nevoie și ține litera Legii foarte bine, violând alt principiu – „ascultarea face mai mult decât jertfele”) și pune în mine o inimă care iubește pe Dumnezeu și în mod instantaneu răspunde la nevoile oamenilor. Este o lucrare de transformare a inimii noastre, care ne scoate din condiția unui om religios cu toate tresele și toate onorurile și mă pune în condiția unui om milostiv.
Ceea ce facem noi dragii mei, în termeni de lucruri bune, nu indică în mod necesar ce suntem noi. Pentru că sunt unii care au bani și aruncă săracilor câte un teanc de 200 Lei. Iar alții zic „Ce bun este omul acesta!” Dar vă întreb, gestul acesta indică cu adevărat că ei au o inimă miloasă și transformată? O milă pe care o cere cu adevărat Hristos? O, nu! Deci ceea ce facem noi, nu indică în mod necesar ceea ce suntem noi. Dar, un lucru este sigur: ceea ce suntem noi se vede în ceea ce facem.
Dacă inima ta este transformată de Duhul lui Dumnezeu și ești făcut o făptură nouă în Isus Hristos, și ai abandonat calea mântuirii prin fapte și ai luat calea mântuirii prin credința în Isus Hristos, lucrarea de regenerare a Duhului Sfânt te ajută să emulezi tot mai mult acel samaritean milostiv și să reprezinți tot mai clar, pe măsura trecerii anilor, chipul Străinului care a venit să ridice păcatul lumii.
Taina mântuirii nu este în ceea ce faci, ci în ceea ce a făcut El și în ce face în inima ta ca să te transforme și să te facă cu adevărat un om al milei. Dacă nu ești născut din nou, toată mila pe care o exerciți în dorința de a acumula merit, va veni împotriva ta ca judecată. Dacă ești născut din nou și ai primit harul credinței și al mântuirii, și te uiți la Hristos, El, Mântuitorul tău, îți va răsplăti tot binele pe care îl faci. Și fă bine să fii și să fim cei dintâi în fapte bune. Amin!