Evanghelia după Luca 10:38-42 – Sorin Prodan – Sindromul Marta – Biserica Baptistă Providența Brașov
Am ajuns împreună în parcursul acestei cărți la capitolul 10, la o poveste scurtă, dar atât de profundă.
„Pe când era pe drum, cu ucenicii Săi, Isus a intrat într-un sat. Şi o femeie, numită Marta, L-a primit în casa ei. Ea avea o soră numită Maria, care s-a aşezat jos la picioarele Domnului şi asculta cuvintele Lui. Marta era împărţită cu multă slujire, a venit repede la El şi I-a zis: „Doamne, nu-Ţi pasă că sora mea m-a lăsat să slujesc singură? Zi-i, dar, să-mi ajute.” Drept răspuns, Isus i-a zis: „Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămânţi tu, dar un singur lucru trebuie. Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua.”
Vreau de la bun început să vă mărturisesc că mă simt neadecvat să predic acest mesaj. Două sunt motivele pentru care am sentimentul acesta că n-aș fi potrvit să aduc un astfel de mesaj în fața adunării.
Primul motiv ar fi că din partea celui ce predică, se așteaptă că și trăiește realitatea predicii pe care o aduce în fața credincioșilor. Dacă predicarea mea ar fi una selectivă, să iau doar anumite texte din Scriptură, legate probabil de o simptomatologie pe care eu o simt în biserică și să răspund nevoii imediate, aș putea să analizez textul constatând că există acoperire în viața și în trăirea mea, iar apoi să-l pregătesc și să-l predic. Sau să constat că textul respectiv atacă și pune în lumină anumite probleme din viața mea, că nu trăiesc ceea ce spune textul respectiv și în consecință aș vira spre alt text sau nu aș predica mesajul respectiv.
Problema este că atunci când predici și treci printr-o carte într-un mod expozitiv, nu ai ce să faci. Vine un text care arată cine ești și înțelegi că nu ai suportul în trăirea personală, ca apoi din aceasta să poți vorbi. Așadar există acolo o frământare.
Cred că în condițiile acestea, nu este o cerință absolut necesară ca cel ce predică Cuvântul, întotdeauna să trăiască ceea ce predică. Însă cred că trebuie să existe transparență. Desigur nu la gradul acelei vorbe din popor „Să faci ce spune popa, nu ce face popa.” Dar este adevărat și real, că atunci când ne așezăm în fața Scripturii, adevărul ne arată multe lucruri, multe lacune, multe minusuri, multe păcate din viața noastră.
Al doilea motiv pentru care simt această neadecvare, este faptul că circumstanța proiectelor de construcție din ultimii ani, m-au împins la ipostaza de a pierde echilibrul sănătos între a sta și a studia Cuvântul și diversele slujiri care au apărut legate de construcție, de multe hârtii, proiecte, ș.a.m.d. Aici mă simt cu adevărat descoperit.
Biserica noastră crede conform Scripturilor, că slujirea de predicare și învățare a fost alocată bărbaților. În spatele acestui principiu nu este nici un act de discriminare sau misoginism, ci este Cuvântul Scripturii din 1 Timotei 2:11-12. Îl știți și îl puteți citi. Dar astăzi vom face o „excepție”. Vom ceda amvonul sorei Marta. Ea ne va vorbi astăzi din perspectiva falimentului sau falimentelor ei.
Cred că mesajul de astăzi suscită un interes, pentru că am sentimentul că cei mai mulți dintre noi, ne regăsim mai repede în papucii Martei decât în papucii Mariei. Avem un serviciu care ne obligă să ne trezim dimineață, abia poate reușim să comunicăm puțin cu soția și copiii înainte de a pleca. Urmează orele de serviciu care câteodată trec de limita de 8 ore. Te întorci acasă obosit, copiii vor prezență, vor implicare, vor participare, vor zbenguială, ești obosit, nu știi cum să-ți împarți timpul între ei și soție. Soția săraca a fost acasă, nu a putut gestiona totul, casa este vraiște și este ca un fel de morișcă care se învârte mereu și parcă nu mai ajungi la un echilibru.
Afacerea îți ocupă timpul, trebuie să te ocupi bine de angajați, de inițieri de proiecte și multe altele. Diversele proiecte în care suntem implicați și vrem să le finalizăm ne ia timpul. Vine iarna și vrei să faci multe și te întrebi când se va termina. Cei care au avut de a face cu construcțiile își tot pun întrebări, dacă se va termina vreodată, pentru că sunt ani de zile când lucrurile merg în același ritm.
Toți vrem să fie altfel, toți vrem să scăpăm de ritmul acesta infernal în care trăim. Toți vrem să ieși din rutina încărcată, obositoare, zilnică. Toți vrem o viață echilibrată, tihnită, liniștită. Dar cu toate acestea, iată-ne alergând de dimineață până seară, pentru ceva ce parcă nu se mai termină.
Am auzit în multe rânduri mesaje, poate în adunare sau conferințe, poate pe internet, care ne chemau la o reformă și am fost motivați, ba chiar am reușit o vreme să ajungem în punctul în care inima noastră este împlinită, în care simțim că suntem acolo unde trebuie să fim și am îmbrăcat puțin hainele Mariei, pentru ca apoi să ne întoarcem la aceeași schemă împovărătoare care nu lasă adesea nici 5 minute de rugăciune în economia unei zile, ca să nu mai vorbim că ascultarea Cuvântului probabil se reduce doar la timpul de duminică.
Fiecare mesaj, inclusiv cel de astăzi, este receptat cu interes, în speranța că va oferi soluția decisivă, finală. Și mă rog pentru aceasta, ca Duhul Domnului în mod supranatural să ne dea astăzi (începând de la mine) o soluție definitivă.
Am intitulat mesajul din această zi „Sindromul Marta”. Este un sindrom de care suferim foarte mulți și de acolo din suferința aceasta, este un strigăt de eliberare, ca și un copil care are sindrom „Down”, își dă seama de condiția lui și și-ar dori vindecarea de sindromul acesta. Dar ca orice sindrom cu care te naști sau pe care îl dobândești, este greu de vindecat. De pildă, sindromul „Down” este unul care are progrese foarte lente. Ajungi undeva la un nivel, dar parcă problema nu este definitiv rezolvabilă. Slavă lui Dumnezeu că sindromul „Marta” poate fi vindecat. Sindromul „Marta” nu este nevidecabil sau unul implacabil din care să nu mai poți ieși. Există antidot, există soluții, există tratament pentru sindromul acesta.
Pentru început vă invit să analizăm puțin narațiunea din Luca 10. Ne aducem aminte că Domnul Isus Se află pe drumul Său spre Ierusalim. Suntem în perioada ultimelor 6 luni de viață și de slujire. Capitolul 9 cu versetul 51 a fost un punct de cotitură: „Când s-a apropiat vremea în care avea să fie luat în cer, Isus Şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusalim.” Și a trimis pe cei 70 de ucenici ca să pregătească cetățile în care El avea să intre în drumul Său spre Ierusalim.
Printre cetățile unde avea să poposească, s-a numărat și cetatea Betania, un mic sat aflat undeva la vro 3km distanță de muntele Măslinilor de unde puteai coborî spre Ierusalim. Acolo în Betania, Isus a găsit un cămin primitor. În traseul acesta spre Ierusalim, nu oriunde a găsit așa primire ca aici.
Vă aduceți aminte că în drumul Său prin ținutul Samariei, samaritenii L-au refuzat. Și poate în alte locuri nu a avut în mod necesar un log de găzduire. O fi stat undeva printr-o livadă, cum obișnuia să facă de altfel. Dar aici în Betania, o femeie numită Marta și-a deschis casa și L-a primit pe Isus și pe însoțitorii cu care era Isus. Știm că cel puțin 12 dintre ei pe care i-a numit apostoli, erau prezenți cu El peste tot pe unde mergea. Ca să nu mai zicem că cei 70 care au mers și au pregătit drumul s-ar putea ca unii dintre ei să fi fost prezenți pe acolo. Marta L-a primit pe Isus și pe toți cei care erau cu El și care nu erau puțini.
Cuvântul ne spune că Marta era stăpâna casei. Intuim acest lucru din versetul 38: „L-a primit în casa ei.” Cuvântul nu ne spune despre un soț. Avem și alte fragmente care revin la povestea ei și la casa ei. Nici în Ioan 11 nu se vorbește de un soț. Foarte probabil Marta a rămas văduvă. Ea avea o soră, Maria, și un frate pe nume Lazăr. Maria L-a primit cu generozitate și deschidere în casa ei. Primul gest este de toată considerația și admirația. Ospitalitatea este o virtute de apreciat. Este încurajată chiar de Cuvântul lui Dumnezeu.
Haideți să citim din Evrei 13:2: „Să nu daţi uitării primirea de oaspeţi, căci unii, prin ea, au găzduit fără să ştie pe îngeri.”
Eu am avut binecuvântarea să poposesc prin multe case prin natura lucrării. Până să mă căsătoresc la 35 de ani, stăteam mai mulți la alții decât stăteam la mine. Vă mărturisesc că în unele case simțeam că aproape fiecare cm din casa aceea este binecuvântat. Mă simțeam așa de bine! Eram tratat cu multă bucurie și multe familii m-au declarat parte din familia lor. Însă în alte case erau și familii care nu erau obișnuite cu ospitalitatea și mă simțeam stingher. Puteai citi aproape din fiecare atitudine că era împovărătoare prezența mea acolo și de abia așteptam să se termine timpul să plec și să nu mai fiu în locul acela.
Ospitalitea este o virtute, o calitate și trebuie să o exersăm cu toții dragii mei, să ne deschidem casa și să fim ospitalieri.
Acum o gazdă bună nu deschide doar ușa casei, ci aproape în orice cultură, ospitalitatea implică și servirea unei mese, una bună și bogată. La noi, dacă vrei să inviți pe cineva, te gândești cam la trei feluri de mâncare. Nu știu care era la evrei tradiția legată de partea culinară, dar din ceea ce vedem în acest text, cred că și evreii nu erau zgârciți să pună doar un pește sau trei bucăți de pâine și „hai la masă”. Nu, ci cred că era o pregătire și o masă bogată.
În consecință Marta se mobilizează și începe pregătirea mesei. În acest timp Isus se așezase alături de cei cu care era. Poate era implicat într-o conversație pe care a continuat-o sau poate S-a așezat și a început să le spună ceva, să le vorbească lucruri adânci. Sora Martei care foarte probabil începuse să o ajute pe Maria, nu cred că s-a așezat imediat cu cei care au venit ca invitați. Sora Martei, Maria, era foarte atentă la ce spunea Domnul Isus și treptat, treptat mai lăsa un lucru, mai asculta puțin, mai stătea în zona celor prezenți, mai fugea și mai aducea ceva, când până la urmă a abandonat total partea de pregătire și a venit discret și s-a așezat la picioarele lui Isus, începând să asculte cu interes și cu sete cuvintele pe care le rostea.
Pentru început Marta a fost ușor deranjată poate. Nu a spus nimic (aici ne regăsim foarte bine unii dintre noi). A continuat să pregătească ce era pentru masă, dar cu o iritare care începea să nu mai poată fi mascată. La început ea a început să facă, să dreagă, să fiarbă acolo mâncarea. Masca pe trăsăturile feței că totul este în regulă, zâmbea așa forțat, dar trebuia să facă masa, să fie perfectă, să fie apreciată: „Ah ce bine am mâncat noi acolo. Nicăieri nu e ca la Marta în casă! Ce supă de găină și gogoși am mâncat la Marta!” Cine știe cum gătea Marta, dar își punea toată ambiția ei în a pregăti masa. Însă iritarea ei a început să se inflameze, iar la un moment dat, „poc!”, Martei i-a sărit supapa. Cuvântul spune că a venit la Isus „repede” și și-a basculat în fața Lui toată mânia stocată de vreun ceas sau două.
Acum ce mi se pare mie foarte ciudat este că Marta nu o ceartă pe Maria și nu-și varsă supărarea ei pe Maria, fiindcă cu ea avea ce avea. Marta însă își varsă supărarea și mânia pe Domnul Isus, pe invitatul din casa ei, pe musafirul principal. Cum i-o fi spus? Credeți că i-o fi vorbit cu un tom domol și liniștit? Categoric nu! Oricât am încerca să citim noi elegant, frumos și suav versetul acesta, în tonul Martei nu era ceva duios, calm și ponderat. Cuvântul zice că „a venit repede la El.” Știți ce înseamnă acest cuvânt „repede”? Când ai o problemă cu cineva, stai noaptea dinaintea zilei în care vrei să mergi să vorbești cu persoana respectivă și te învârți în toate părțile și îți pregătești cuvintele două sau trei ceasuri cu care să mitraliezi persoana aceea și abia aștepți a doua zi să te duci repede și să-i zici pe un ton nervos ce ai pe suflet.
„Doamne, nu-Ți pasă că sora mea m-a lăsat să slujesc singură? Zi-i dar să vină să-mi ajute!” Cred că aici era o încărcătură emoțională de supărare și de frustrare. Și Marta Îl mustră pe Domnul că nu-I pasă.
Vă aduceți aminte că a mai fost cineva care L-a mustrat pe Domnul Isus. Ucenicii când erau pe mare, tot la fel au făcut ca și Marta. Acolo cred că chiar au țipat: „Nu-Ți pasă că pierim Doamne? Ce faci, dormi?” Este interesant că îl descoperim pe Domnul Isus certat de cei apropiați ai Lui, în care El și-a investit viața. Ia luat și le-a dat cinstea să fie lângă ei. Iar aceștia îl certau pe Domnul Isus.
Adesea și noi dragii mei, fiind lângă oameni de calitate, oameni care investesc în noi foarte mult, nu vi se pare că uneori suntem frustrați? Avem câteodată așteptări că dacă ni s-a făcut bine, ar trebui să ni se facă bine mereu. Mereu, mereu să tot primim. Iar deja așteptările noastre merg pe linia acelor binecuvântări pe care le-am primit.
Acum, replica Domnului Isus la întrebarea Martei este remarcabilă. Replica Lui are o notă de mustrare, iar pe de altă parte are un adevăr sau un principiu care reprezintă axa vieții căutătorilor de adevăr și viață veșnică. „Drept răspuns Isus i-a zis: „Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămânţi tu, dar un singur lucru trebuie. Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua.” Tonul pe care cred că Domnul l-a folosit în replica Lui, a fost unul în care era o nuanță de dojană, cum o mamă își mustră copiii când nu sunt ascultători.
Există o întrebare care stă în fața noastră acum. O înțelegem pe Marta, s-a supărat ca orice om păcătos. Reținem însă că Marta era o persoană care credea în Domnul Isus. Sunt câteva lucruri pe care trebuie să le știm despre Marta înainte de a merge mai departe.
Vreau să citim din Ioan capitolul 11. Veți rămâne uimiți de ce credință avea Marta. Fratele ei moare și Isus este chemat. Cred că tonul folosit de Domnul Isus în replica pe care i-a dat-o Martei (în pasajul nostru) este potrivit cel de blândețe și de dojană pentru că în Ioan 11:5 scrie: „Şi Isus iubea pe Marta şi pe sora ei şi pe Lazăr.”
Ioan 11:20: „Când a auzit Marta că vine Isus, I-a ieşit înainte; iar Maria şedea în casă.” Vedeți, din nou o vedem pe Marta ca fiind persoana de inițiativă. Versetul 21: „Marta a zis lui Isus: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu!” Observați ce cuvânt folosește Marta: „Doamne” și în textul nostru și în acest text din Ioan 11. Acest cuvânt nu era unul așa gratuit și obișnuit. Nu îi spune „Rabi” („Învățătorule”), ci îi spune „Kurios”, „Doamne”, „Dumnezeule”.
Versetele 22-24: „Dar şi acum, ştiu că orice vei cere de la Dumnezeu Îţi va da Dumnezeu.” Isus i-a zis: „Fratele tău va învia.” „Ştiu”, I-a răspuns Marta, „că va învia la înviere, în ziua de apoi.” Observați credința Martei?
Versetele 25-27: „Isus i-a zis: „Eu sunt Învierea şi Viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?” „Da, Doamne”, I-a zis ea, „cred că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care trebuia să vină în lume.”
Dragii mei, înainte să o măcelărim pe Marta, s-o disecăm și să-i vedem problemele, haideți să vedem cine era cu adevărat și ce credință avea Marta.
Dar de ce a mustrat-o Isus? A fost potrivit să o mustre? Păi nu slujea Marta? Nu și-a deschis ea casa să primească o trupă mare de bărbați flămânzi? Iar acum trebuia să pregătească și pentru sora ei care nu muncea, dar era și ea la masă. Nu ar fi trebuit Domnul Isus oare să o aprecieze și să zică: „Marta, așa este, apreciez că m-ai primit în casa ta. Maria dute și ajut-o și tu să pregătească. Hai că mai vorbim după aceea” ?
De ce o mustră Domnul Isus? Aici ar veni obiecția unora pe bună dreptate, poate mai mult a unor surori, care au în bună măsură dreptate. Sunt familii în care soțul este foarte dedicat căutării Feței lui Dumnezeu. De apreciat! Și se duce de dimineața până undeva la prânz sau după prânz își petrece orele în prezența Domnului. Iar soția săraca pregătește casa, masa, copiii, mâncarea, totul să fie în regulă. Și pentru că Domnul i-a dat această cruce binecuvântată, o duce în tăcere și cu stoicism mai departe. Din când în când se mai plânge unora așa discret, să nu afle prea mulți că este lăsată singură. Și soțul este în turnul de fildeș în prezența lui Dumnezeu. Se mai duce în călătorii să predice pe la alte biserici locale și o lasă pe biata nevastă cu copiii acasă, uneori câte o săptămână, alteori câte două săptămâni și soțul este robul Domnului!
Să știți că uneori obiecția are temei, pentru că iarăși acolo nu mai este un echilibru sănătos, lucrurile sunt exact în extrema cealaltă în care căutarea Feței lui Dumnezeu devine motiv de evadare din responsabilitățile delegate de Dumnezeu unui soț, unui tată, unui cap al casei.
De ce o mustră totuși Domnul Isus pe Marta? Eu cred că o mustră pentru că în spatele acțiunilor ei, a atitudinii și a cuvintelor ei, se zărește profilul unui om care suferă de o maladie sau de un sindrom periculos, pe care l-am numit sindromul „Marta”. Unii l-ar echivala cu activismul: să faci, să slujești, să alergi, să pui totul în ordine, întotdeauna agenda să fie urmărită ca să bifezi toate punctele și să-ți faci bine datoria. Alții l-ar numi „legalism”: „Fă ce trebuie! Așa zice Domnul!” Fariseii erau experți la tipul acesta de viață caracterizată de legalism.
Eu am încercat să trasez câteva trăsături ale sindromului „Marta” și să observ câteva probleme care erau acolo și pentru care cred că Domnul Isus a dojenit-o prin cuvintele Sale. Pornim cu versetul 40 și de aici apar și întrebările care vin în dreptul nostru să ne confrunte.
„Marta era împărțită.” Ce înseamnă lucrul acesta? O viață agitată, aglomerată, defocalizată. Marta s-ar potrivi foarte bine în ceea ce numim noi în generația aceasta „Multi-task.” Adică sarcini multiple, vrei să le faci pe toate, ești pe piste diferite. Ba faci puțin aici, ba faci puțin dincolo, ba te mai duci încolo, ba te mai întorci încoace, lași puțin lucrul acela și te întorci la celălalt și dăi înainte tot așa. O grămadă de lucruri!
Am surprins trei probleme sau ipostaze ale împărțirii Martei. În primul rând, viața Martei era dictată de alții și de altele. Unii veneau, erau flămânzi, servește-i, fă-le de mâncare. Alții veneau: „Avem nevoie să ni se repare ceva.” Repară-le. Avea cineva o problemă? Rezolvă problema respectivă ș.a.m.d. Tot timpul exista funcționarea aceasta pe necesitățile imediate. Nu exista un pilon pe care să fie construită viața. Totul mergea în ritmul acesta a ceea ce era acolo, imediat. Marta nu putea să vadă pădurea din cauza copacilor. Ea era acolo cu copacii: „Taie-l pe ăsta, fă-l pe ăsta!”
Iar noi suntem la fel: familia, copiii, serviciul, terenul, construcțiile, proiectele, întâlnirile, vizitele, familia extinsă. Iar adesea ne trezim că nu mai avem timp. Să nu mai zic pentru Domnul, nici măcar unul pentru celălalt în familie.
A doua trăsătură care caracterizează împărțirea Martei este următoarea: viața Martei nu era definită de priorități, ci de urgențe. Ce înseamnă o prioritate? Cuvântul „prioritate” („prior” – ceva ce este înainte de orice) este ceva ce trebuie făcut înainte de orice. Marta avea o problemă aici. Marta nu avea priorități. De ce? Pentru că eu cred că așa ca mulți dintre noi, Marta nu avea încă valorile corecte care să determine prioritățile. Cum identifici care este prioritatea numărul 1, prioritatea numărul 2, prioritatea numărul 3? În funcție de valorile pe care le ai! Dacă valorile tale sunt corecte și reflectă Cuvântul lui Dumnezeu, vei ști imediat care sunt prioritățile.
Îmi aduc aminte că erau doi colegi în clasa noastră de informatică, unde se pompa în noi multă matematică, acești doi colegi aveau întotdeauna modalități de abordare diferite a temei de casă, a tezei, a exercițiilor de vacanță, etc. Unul pornea întotdeauna de la exercițiile simple spre cele complexe. Întotdeauna lua exercițiile simple, le rezolva pe cele simple, se apropia de cele complexe și dacă reușea să le rezolve, le făcea și astfel avea tema sau teza finalizată. Celălalt însă avea o abordare exact inversă. Întotdeauna începea cu cele mai complexe probleme, rezolva problemele complexe și dacă le finaliza, se ocupa și de problemele simple. Cine era mai în avantaj? Întotdeauna a celui care avea abordarea de la complex și ce era mai important (pentru că uneori o astfel de problemă avea 3 puncte) spre ce era mai simplu. Dacă rezolvai o astfel de problemă, săreai de la nota 7 la nota 10. În schimb celelalte probleme simple, uneori erau calculate la 0.5 puncte. Primul coleg se ocupa de problemele simple, ba se mai încurca la ele și abia reușea să iasă din zona problemelor simple spre cele de mijloc și nu lua decât 6-7 în teză. Celălalt rezolva problema de 3 puncte și deja sărea de la nota 4 la nota 7. În câteva minute și rapid rezolva ce era simplu. De ce? Valorile lui fiind diferite, astfel și prioritățile lui erau diferite.
În al treilea rând viața Martei era caracterizată de ce era bun, dar nu de ce era cel mai bun. Adică Marta făcea bine primind în casa ei și servind pe ucenici, dar cu aceasta sacrifica ce era cel mai bun. Aceasta este problema celor mai mulți dintre noi, dragii mei. Facem foarte multe lucruri bune, dar nu le facem pe cele mai bune. Facem lucruri bune trezindu-ne, slujind soția, slujind soțul, hrănind copiii, învățând copiii, apoi trimițându-i la școală și aducându-i acasă, mergând la servici, făcând ceva pe lângă casă ș.a.m.d. Facem lucrurile acestea bune, dar le sacrificăm pe cele mai bune în detrimentul celor bune. Nu ne mai rămâne timp să stăm în prezența lui Dumnezeu, să ascultăm Cuvântul și revelația care ne ordonează valorile și prioritățile. Aceasta este problema noastră.
Domnul Isus viz a viz de ceea ce reprezintă Marta în această împărțire a ei, vine și face o comparație, nu un contrast. Nu o jignește pe Marta spunându-i: „Iată spre deosebire de tine, Maria este așa…” Nu, ci Domnul Isus folosește o comparație analitică. El spune: „Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi și te frămânți tu. Dar un singur lucru trebuie.” Maria în comparație cu Marta, care și ea credea că sunt toate aceste lucruri în categoria lui „trebuie”, Maria era persoana „unui singur lucru care trebuie”. De aceea Domnul Isus îi dă nota aceasta: „Și-a ales partea cea bună care nu i se va lua.”
În această categorie a „unui singur lucru care trebuie”, se află împăratul David, care în Psalmul 27 scrie în versetul 4: „Un lucru cer de la Domnul și îl doresc fierbinte. Aș vrea să locuiesc toată viața mea în Casa Domnului, ca să privesc frumusețea Domnului și să mă minunez de templul Lui.”
Așa cum am spus, toți vrem să ieșim din rutina împovărătoare a lucrurilor bune, să evadăm și să ajungem la lucrurile cele mai bune. Dar întrebarea mea este: cât de fierbinte dorești lucrul acela? Îl ceri de la Domnul? Strigi către El rugându-L să te ajute să ieși din incapacitatea aceasta de a alerga tot timpul și de a nu căuta Fața Lui, căile Lui și prezența Lui?
Apostolul Pavel se alătură lui David (sunt multe alte exemple, dar m-am oprit doar la două) și spune în Filipeni 3, versetele 10-14: „Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui, şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui; ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi. Nu că am şi câştigat premiul sau că am şi ajuns desăvârşit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Hristos Isus. Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă; dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus.”
Acum pentru noi toți, el spune: „Gândul acesta, dar, să ne însufleţească pe toţi.” Amin? Dacă vrem să vindecăm și să tratăm sindromul „Marta”, trebuie să devenim oameni ai unui singur lucru pe care să-l dorim fierbinte și să-l cerem lui Dumnezeu: să-L cunoaștem pe El, slava și gloria Lui.
Așadar pentru problema aceasta, Dumnezeu ne cheamă la o simplificare. O, cât trebuie să simplificăm! Vă spuneam adesea că la matematică există probleme care pornesc de undeva, încep să se complice, ești obligat să amplifici fracții și să adaugi, iar pe la mijlocul problemei te trezești parcă cu niște cârnați de fracții și nu mai știi ce să faci. Iar la un moment dat constați că se poate simplifica și începi să tai cu simplificări de zeci, de sute, până când fracția se tot reduce și la sfârșit rezultatul este 1.
Un om care și-a dat seama de pericolul hățișurilor și a multor împărțiri a fost teologul Jonathan Edwards. Pentru a se păzi de pericolul acesta al sindromului Martei, acest om a stabilit rezoluții și hotărâri în viața lui. Și-a stabilit una, apoi două, trei, cinci, zece hotărâri și a văzut că nici chiar cu zece hotărâri nu a putut menține cursul acela al unei vieți ancorate în Hristos, a unei vieți de tip Maria, nu a unei vieți de tip Marta. Astfel Jonathan Edwards a ajuns să scrie cele 70 de rezoluții, iar on om politic care nu era credincios, ci ateu, a intuit importanța acestor rezoluții, a auzit de Jonathan Edwards și le-a copiat și el, dar nu în felul acesta. Le-a găsit cumva o similaritatea și le-a adoptat și el. Acest om politic este Benjamin Franklin, construind și el un set de rezoluții, învățând de la Jonathan Edwards.
Voi citi doar câteva din rezoluțiile lui Edwards, pe care el le citea o dată pe săptămâna (toate cele 70).
Prima rezoluție: „Sunt hotărât să fac acele lucruri care cred că Îl slăvesc pe Dumnezeu cel mai mult şi sunt pentru binele, câştigul şi plăcerea mea, pe toată durata existenţei mele, fără a ţine cont de timp, atât pentru acum, cât şi pentru veşnicie. Sunt hotărât să fac tot ceea ce cred că este de datoria mea pentru binele şi avantajul omenirii în general. Sunt hotărât să fac aceste lucruri indiferent de dificultăţile pe care le voi întâmpina, indiferent cât ar fi de multe şi de mari.”
Rezoluția 4: „Sunt hotărât să nu fac niciodată vreun lucru, fie în suflet, fie în trup, fie mare, fie mic, care să atenteze la gloria lui Dumnezeu; nici să nu existe, nici să nu-l suport, şi, pe cât posibil, să-l evit.”
Rezoluția 5: „Sunt hotărât să nu pierd niciun moment, ci să‑l exploatez în cel mai profitabil mod cu putinţă.”
Rezoluția 14: „Sunt hotărât să nu fac niciodată nimic din duh de răzbunare.”
Rezoluția 20: „Sunt hotărât să menţin cea mai strictă cumpătare în ceea ce priveşte mâncarea şi băutura.”
Rezoluția 23: „Sunt hotărât ca, pentru gloria lui Dumnezeu, să fac frecvent şi în mod deliberat acele lucruri pe care nu-mi vine să le fac şi să identific din nou intenţia, planul şi scopul lor original, şi dacă voi observa că nu sunt pentru gloria lui Dumnezeu, să le resping ca o încălcare a celei de‑a patra rezoluţii.”
Rezoluția 28: „Sunt hotărât să studiez Scripturile în mod constant şi frecvent, astfel încât să observ mereu o creştere în cunoaşterea lor.”
Rezoluția 34: „Sunt hotărât ca atunci când relatez povestiri să nu spun niciodată altceva decât adevărul simplu şi curat [fără exagerări].” Oau! Cât împopoțăm noi câte o poveste? „Soră ai auzit că familia aceasta are probleme? Ai auzit că a zis sora așa..?” Bârfa întotdeauna pompează și umflă povestea.
Rezoluția 46: „Sunt hotărât să nu permit niciodată nici cea mai mică măsură de răutate faţă de tatăl sau de mama mea.
Rezoluția 56: „Sunt hotărât să nu renunţ niciodată şi să nu slăbesc deloc în lupta cu stricăciunile mele, oricât de puţin succes voi avea.” Noi tindem să abandonăm lupta când suntem biruiți. Dar omul acesta a fost hotărât și toate hotărârile acestea făceau parte din ceea ce el vroia să fie „omul unui singur lucru”: să fie ancorat în voia lui Dumnezeu, să-și sfințească viața. „Căci aceasta este voia lui Dumnezeu: sfințirea voastră.”
Revenind la Marta, prima problemă a ei consta în faptul că era împărțită. Dar nu doar aceasta. În al doilea rând, în versetul 40 scrie: „Marta era împărțită cu multă slujire.” Nu doar că Marta era împărțită, defocalizată și împrăștiată. Marta era împărțită cu multă slujire. Era o viața aglomerată.
Vreau să vă spun că unii au o plăcere să fie ocupați. Dacă nu au ce face, își găsesc ei ce să facă și e o plăcere pentru ei în a fi agitați, în a prezenta agenda plină. Când stai de vorba cu o astfel de persoană, afli de un inventar de un milion de sarcini pe care le are de făcut. Dar știți care era problema și care este problema acelei persoane? Îi place să fie la pupitru de comandă. E persoana care pasează, centrează de la corner și fuge să dea repede cu capul să înscrie. Nu vrea să delege pe nimeni, este persoana care vrea să facă totul și să fie ocupată.
Știți ce se întâmplă cu astfel de oameni? Întotdeauna creează frustrare în jurul lor, pentru că nici un lucrul nu-l fac cum trebuie bine. Toate lucrurile pe care le fac au sunt cu un grad de superficialitate ridicat, pentru că nu poți să faci totul bine.
Eu am trăit astfel de situații în care aveam șefi, frați buni, care Îl iubeau pe Domnul, și pe care îi admiram în modul în care predicau. Dar uneori frații aceștia uneori erau pastori, profesori, președinte de comunitate, asociație sau fundație, călătorie în nu știu câte părți, doctorat, familie, copiii și multe altele. Și toată lumea trăgea de ei și adesea nu aveau timp. Era mare lucru să prinzi câteodată pe un astfel de om și să vezi că se poate așeza lângă tine și să-ți asculte inima, durerea și frustrarea.
Nu știu dacă fratele Don Currin a predicat un mesaj ce îl am în inimă, dar îmi aduc aminte de titlul acelui mesaj care este foarte potrivit pentru sindromul „Marta”. În engleză sună foarte bine „The Barrenness of busyness”. Adică „Sterilitatea omului ocupat”, să nu mai poți da viața unui lucru, pentru că ești foarte ocupat. Ocupația, aglomerația, nu te mai lasă să faci lucruri mari, frumoase și importante. Oamenii mari ai istoriei, au fost oameni ai unui singur lucru și oameni care au făcut lucrul acela bine și nu s-au aglomerat, crezând că dacă fac multe lucruri, realizează ceva. Oamenii care au realizat ceva, au fost oameni simpli care au simplicat și au stat constanți într-un anumit lucru.
Adesea suntem în aceasta febrilitate și în acest activism. Muncim mult și vorbim mult. Dacă am vorbi mai puțin, poate am gândi mai mult, am munci mai puțin și am munci mai eficient pentru slava lui Dumnezeu și pentru binele nostru.
În al treilea rând, versetul 41 ne spune că Marta era o persoană îngrijorată și frământată. Era un curs natural al lucrurilor. Această frământare, anxietate, îngrijorare continuă, astăzi o numim cu un terme foarte potrivit: depresie. Eu cred că Marta avea depresie. Nu ne zice textul, probabil cuvântul era în ebraică, dar Luca, doctorul, preferă două epitete: „îngrijorare” și „frământare”. Îngrijorare de trecut, îngrijorare de prezent, îngrijorare de viitore, frământare de trecut, frământare de prezent, frământare de viitor. Și așa te învârți ca într-un carusel. Iar uneori strigi: „Doamne, scapă-mă! Ce se întâmplă cu mine?”
Dragii mei, nu este așa că există răspuns chiar și la problema aceasta? Ce ne spune Cuvântul? „Nu vă îngrijorați de nimic. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” Este o garanție, o promisiune. „Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci, în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu.”
Răspuns există dragii mei. Unii vor spune: „Frate ce vrei să spui? Vrei să spui că trebuie să abandonăm totul? Să nu mai facem nimic ca Maria și să ne punem la picioarele Domnului Isus și să ascultăm?” O, cât am auzit eu povestea aceasta în familia mea extinsă: „Dacă vă duceți acolo la biserică ce credeți că vă Dumnezeu așa mâncare în gură? Mergeți acolo să stați în biserică, să cântați și ce credeți că vă bagă Dumnezeu în sac? Voi pocăiții numai acolo la biserică știți să mergeți. Voi credeți că lucrurile vin pe tavă? Lasă că muncesc alții pentru voi.” Și tot timpul înțepături de genul acesta. „Ce să fac frate? Vrei să zici că trebuie să abandonez serviciul? Construcția? Copiii, părinții bolnavi, ca să stau la picioarele Domnului Isus?” Nu, evident. Domnul Isus nu încuraja lenea și nu o certa pe Marta comparând-o cu Maria că ea era cu teologia practică.
Dacă afli că ai o problemă de viață și de moarte, nu-i așa că în mod natural restructurezi toată viața? Și te duci, îți faci analize, te duci la medic și îți spune să faci asta și asta, să bei ceaiuri, să faci exerciții două ore pe zi. Și dintr-o dată de când nu aveai nici măcar cinci minute să te rogi, ai timp să faci două ore exerciții pe zi, ca să nu cedeze splina. E foarte interesant că în timp ce faci aceste exerciții nu abandonezi nici soțul, nici copiii, continui să faci mâncare, curățenie, dar acele două ore le securizezi. Iar dintr-o dată ai sănătate pentru că ai făcut exact ce trebuie, ai respectat prioritatea numărul unu legată de sănătate.
Dragii mei, ce vreau să spun și ce cred că înseamnă să intrăm în ipostaza Mariei, este următorul lucru: există momente cheie în timpul zilei, în timpul, săptămânii, în timpul lunii, în timpul anului și în timpul vieții când tot ce trebuie să faci atunci, este să te oprești din orice altceva și să te așezi la picioarele Domnului Isus. Poate chiar astăzi este momentul când Dumnezeu ne spune răspicat pe nume că ne îngrijorăm. Astfel El ne mustră cu dojană, blândețe și dragoste. Nu stăm toată ziua cu nasul în Scriptură, nu mergem toată ziua la rugăciune, nu merge toată ziua la evanghelizare, dar atunci când Cuvântul este proclamat, să nu-ți lași gândurile să se ducă la ce fac eu mâine dimineață și în următoarea săptămână. „Mă prefac că îl ascult pe fratele când predică dar mintea mea lucrează la proiectul săptămânii.”
Nu este cazul la noi, că aici se vede destul de ușor dacă cineva și-ar lua telefonul să navigheze pe Facebook, dar când mă duceam în biserici mari, eram uimit câte ecrănele erau aprinse așa mai discret. Alții erau foarte degajați îl puneau pe bancă în față unde puneai și Biblia (Scriptura nu o aveau cu ei evident). Predica fratele în față de se rupea săracul și cei din bănci butonau telefoanele. La un moment de la balcon din biserica în care mergeam, se auzea așa ca un trăcăit, de la cum butonau ei telefoanele. Era proclamat Cuvântul, era revelația lui Dumnezeu acolo, iar oamenii aceia erau cu mintea în miile de direcții în care îi atrăgea internetul.
Cum stăm cu timpul de rugăciune a bisericii? Nu este o problemă cu cei care probabil au un loc de muncă care se termină la ora 19:00 sau mai târziu, dar este o problemă cu cei care știu că este timpul în care biserica intră pe genunchi în prezența lui Dumnezeu, iar ei sunt acasă cu familia (foarte bine, slavă Domnului). Dar atunci când în timpul săptămânii sunt doar cele două ore de rugăciune, nu este timpul cel mai bun să stai acasă. Cel mai bun timp este să vii cu întreaga familie la rugăciune, indiferent de dificultate, de ce implică lucrul acela. Și împreună cu biserica să stai în prezența lui Dumnezeu.
Ești „Maria” în locul în care trebuie atunci când trebuie. Nimeni nu cere să fii în fiecare seară la biserică la rugăciune, nimeni! Dar atunci când este rugăciune, să vii la rugăciune.
Postul! Când se lansează un timp de post (aici este de apreciat că am observat că majoritatea fraților și surorilor s-au înscris la post) luptă în rugăciune.
Evanghelizarea! Nimeni nu cere să fii ca la martorii lui Iehova, având un plan 7-10 ore pe săptămână. Și astea trebuie să le facă, că de acestea depinde mântuirea lor. De aceea îi vedeți peste tot pe stradă. Dar au ideea aceasta că trebuie să faci norma. La noi nu pune nimeni o normă, este o libertate și o invitație, ca măcar în acel timp alocat de câteva ceasuri să venim la evanghelizare.
Dragii mei, sindromul Marta este unul care ne caracterizează pe cei mai mulți. Știți că unii predicatori își sfârșesc mesajul cu o invitație să ridice mâna. Ce ar fi dacă acum aș spune „Să ridice toate mâna toate Martele din adunarea noastră sau să vină în față aici pe podium”? Dar nu zic acest lucru, ca să nu risc ca toate băncile să rămână goale. Însă vreau să vă spun dragii mei că sindromul acesta este foarte prevalent în generația noastră. Este un sindrom de care probabil suferim cea mai mare parte a bisericii noastre. De aceea nu există eficiență probabil în creșterea noastră, în sfințirea noastră, în a vedea că oamenii se întorc la Dumnezeu. Și cu durere spune că ne apropiem la finalul acestui an, fără să fi avut vreun botez în anul acesta. Șapte ani la rând am avut botezuri. Mă sperie gândul să vină șapte ani de secetă și de foamete.
Dar problema este rezolvabilă și aceasta este speranța mea, ca unul care v-am mărturisit că nu este protrivit să aduc un astfel de mesaj. Este speranță în a rezolva problema. Dacă noi nu putem, ne dă Domnul câte o inundație și ne scoate frumos și din incapacitatea noastră și ne aduce pe cursul cel bun.
Mă rog din toată inima alături de voi, să lepădăm sindromul Martei și să îmbrățișăm așezarea Mariei la picioarele Domnului Isus. Amin!