Evanghelia după Luca 12:13-21 – Sorin Prodan

Evanghelia după Luca 12:13-21 – Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov

13 Unul din mulţime a zis lui Isus: „Învăţătorule, spune fratelui meu să împartă cu mine moștenirea noastră.” 14 „Omule”, i-a răspuns Isus, „cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi?” 15 Apoi le-a zis: „Vedeţi și păziţi-vă de orice fel de lăcomie de bani, căci viaţa cuiva nu stă în belșugul avuţiei lui.” 16 Și le-a spus pilda aceasta: „Ţarina unui om bogat rodise mult. 17 Și el se gândea în sine și zicea: ‘Ce voi face? Fiindcă nu mai am loc unde să-mi strâng roadele. 18 Iată, a zis el, ce voi face: îmi voi strica grânarele și voi zidi altele mai mari; acolo voi strânge toate roadele și toate bunătăţile mele 19 și voi zice sufletului meu: «Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihnește-te, mănâncă, bea și veselește-te!»’ 20 Dar Dumnezeu i-a zis: ‘Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul, și lucrurile pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?’ 21 Tot așa este și cu cel ce își adună comori pentru el și nu se îmbogăţește faţă de Dumnezeu.” Amin.

Textul la care am ajuns în Evanghelia după Luca este unul monumental. Întregul text al Scripturii este ca un munte al revelației lui Dumnezeu, dar, din când în când, atunci când citești Cuvântul, ai sentimentul că ajungi pe niște piscuri și vezi ceva mai departe. Ai o perspectivă mai amplă asupra adevărului pe care Dumnezeu îl descoperă. Pentru cei care ați ascultat mesajele anterioare, înaintăm în Evanghelia după Luca și am ajuns la un moment în care Isus Cristos este în mijlocul unei mari mulțimi de oameni. Chiar la începutul capitolului 12, Cuvântul ne spune că: „În acea vreme, noroadele se strânseseră cu miile, așa încât se călcau unii pe alții.” Era o emulație, era o atracție pentru oameni să se ducă, să-L asculte pe Isus. Societatea evreiască era o societate eminamente religioasă, iar când se ridica câte un profet sau câte un om pe care ei îl simțeau ca fiind un profet al Domnului, mulțimea se ducea și îl asculta. Așa s-a întâmplat cu Ioan Botezătorul, care a început să predice de-a lungul râului Iordan. Se spune că mulțimile din Iudeea, din Ierusalim și din toate împrejurimile, ieșeau la Ioan, la râul Iordan. Ascultau mesajul lui, mărturiseau păcatele și erau botezați de Ioan în râul Iordan.

În cazul Domnului Isus, eu cred că situația era mai amplă, era mai mare mulțimea care venea să-L asculte. Dacă luăm în calcul și vindecările pe care le făcea, minunile pe care le făcea Domnul Isus, cu siguranță ne dăm seama ce era acolo. O mare mulțime. Dar așa cum am spus și în dățile trecute, dacă noi am fi impresionați de mulțimi și am avea sentimentul că mulțimile sunt un indicator al succesului, Domnul Isus nu era deloc impresionat de acest lucru. Dimpotrivă, Cuvântul ne spune că El știa ce este în inima omului, iar de această dată, iată avem un incident care indică faptul că cei prezenți în mulțimi, adesea, nu veneau să asculte Cuvântul și adevărul pe care Domnul Isus îl predica, mesajul venit de la Dumnezeu, prin întruparea Lui. El, însuși, fiind Logosul, Cuvântul lui Dumnezeu.

Iată în mijlocul acestei mulțimi, în timp ce Domnul Isus le vorbește celor care erau prezenți, deodată, unul din mulțime, spontan, Îl întrerupe pe Isus și Îi cere un lucru total neobișnuit de ceea ce se spunea. Isus vorbea despre niște lucruri grave, serioase, le spusese să se păzească de aluatul fariseilor, care este fățărnicia. Un avertisment foarte foarte grav, serios, un imperativ. Și apoi, legat de această problemă a aluatului fariseilor, care pe de o parte era învățătura lor nebiblică, nescripturală și pe de o altă parte era fățărnicia lor, dublicitatea lor, pentru că ei învățau, dar nu trăiau, Domnul le vorbește despre păcatul care nu poate fi iertat. Există un păcat, care nu poate să fie iertat. Domnul Isus numește acest păcat „hula” sau „blasfemia împotriva Duhului Sfânt”, și am văzut data trecută că acest păcat este păcatul respingerii adevărului lui Dumnezeu. Păcatul necredinței. Orice argument, orice dovadă a faptului că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul, SINGURUL Mântuitor, este respins sistematic. Cel care face acest lucru și moare în acest păcat, săvârșește păcatul împotriva Duhului Sfânt, care nu poate să fie iertat. Și vă dați seama, când Isus vorbea despre lucruri de importanță capitală, crucială, unul din mulțime, în loc să-L întrebe: „Învățătorule, lămurește-mi ce e cu acest păcat, căci mi-e teamă să nu-l fi săvârșit!”, el face această cerere: „Învățătorule, spune fratelui meu să împartă cu mine moștenirea noastră.” Iată un om Îl întrerupe, consumat de o problemă, legată de moștenire. Poate că el era al doilea în ordinea nașterii, căci în cultura evreiască, întâiul născut era moștenitorul. El primea partea consistentă a moștenirii. Tatăl acestor frați murise. Le-a rămas averea tatălui. Pesemne, cel mai mare a pus monopol total peste moștenirea părintească și nu i-a mai dat partea care i se cuvine celui de-al doilea. Iar acum, acest tânăr era frământat, toată viața lui deja gravita în jurul acestei probleme – moștenirea. Cu moștenirea se culca în cap, cu moștenirea se trezea și, probabil, și moștenirea o visa. Dacă se întâlnea cu cineva, despre ce credeți că vorbea? Despre moștenirea care nu i se dă. Orice aspect al vieții lui gravita în jurul acestei probleme și era atât de consumat, că probabil nu a băgat de seamă la nimic din ce a spus Domnul Isus, și deodată, nemaiputând să reziste sub această presiune, s-a trezit vorbind singur, întrerupând acea mulțime, întrerupând mesajul lui Isus. „Spune fratelui meu să împartă moștenirea noastră.”

În această cultură evreiască, când apărea un litigiu legat de moștenire, cei doi trebuiau să se ducă la un rabin, iar acesta asculta argumentele de pe o parte și de pe cealaltă, judeca ce este drept și dădea verdictul. Acest om, socotindu-L pe Isus un învățat, văzându-L cu atâta popularitate a spus: „Cu siguranță, dacă eu Îi cer și Isus zice ceva, fratele meu, de rușinea acestei mulțimi, va împărți moștenirea și o să-mi dea și mie partea.” Trăgea această speranță. Iar Isus răspunde: „Omule…”. Observați cum îi spune, într-un fel parcă distant. „Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărțitor peste voi?” Într-o traducere din limba engleză mi-a plăcut al doilea termen: „Cine M-a pus pe Mine judecător sau arbitru între voi, să arbitrez acest meci, în care moștenirea este trofeul celui care învinge în acest meci? Nu sunt arbitrul vostru, nu am venit să fiu judecătorul pentru avuțiile voastre, care vin și pierd și le mănâncă moliile și rugina, nu acesta este scopul Meu.” Domnul Isus folosește această situație pentru a aduce al doilea avertisment, în exact aceiași termeni în care spusese primul avertisment. Vă aduc aminte, primul avertisment a fost: „Mai întâi de toate, păziți-vă de aluatul fariseilor.” Al doilea avertisment, care pornește de la acest incident este acesta: „Vedeți și păziți-vă de orice fel de lăcomie de bani; vedeți și păziți-vă.”

În limba greacă, acest imperativ „păzește-te” este de gravitate foarte mare. Vă spuneam despre semnele convenționale pe care noi le folosim pentru a comunica avertismente. Gradul, poate, maxim al unui semn convențional este craniul de om cu două oase. Iar sub el scrie: „Pericol de moarte”. „Nu pune mâna, căci te vei electrocuta; nu îți băga degetele, căci e pericol de moarte!” Cam cu acest sens vine și acest avertisment. „Vedeți și păziți-vă de orice fel de lăcomie de bani, – ” și continuă Domnul Isus, scoțând în evidență un principiu: „- căci viața cuiva nu stă în belșugul avuției lui.”

Astăzi vorbim despre bani. Vă plac banii? De la bun început vreau să înțelegem: problema nu stă în bani. Nu banii sunt problema. Problema subliniată de Domnul Isus este lăcomia de bani. Și zice Domnul Isus: „Vedeți și păziți-vă de orice fel de lăcomie de bani.” Cu alte cuvinte, de orice formă, în care lăcomia de bani se poate manifesta.            

Cum se poate manifesta lăcomia de bani? Prin zgârcenie, să fii avar, să aduni orice bănuț pe care îl câștigi, îl bagi la ciorap sau îl pui în cont. Acea obsesie: „Trebuie să adun, să adun, să adun…”. Este obsesia pentru economii. Cunoașteți oameni care au obsesie pentru economie? Eu am crescut cu părinți care aveau obsesie pentru economie. „Nu băga lemne pe foc, căci ard și nu mai avem lemne!” Erau disperați ai mei din familie. Mamei îi era teamă să se ducă afară; fratele meu, sora mea, nu îndrăznea nici unul să se ducă afară să aducă lemne. Cine credeți că se ducea? Sorin. Senin, detașat, mereu cu brațul de lemne. Economii, mereu să aduni. Și au adunat părinții noștri. Dacă știți, pe acea vreme, 330 000 de lei la cec erau foarte mulți, vreo trei Dacii, două-trei case. Adunaseră. Iar noi, săracii, speram, visam… Erau bani în cec, dar nu erau disponibili, funcționali. Obsesia pentru economie. Apoi, lăcomia de avere și de bani se poate manifesta și într-un fel de fobie de sărăcie. Tot timpul ai, ba chiar consistent, și tot timpul te urmărește ideea că o să sărăcești sau nu e suficient sau cumva, hai să mai adun, căci poate dispar. Apoi, o formă în care se manifestă lăcomia de bani este înmulțirea banilor, în general, pe căi nelegitime, necinstite sau nemuncite. Ce fain e să faci bani când nu faci nimic! I-am remarcat pe unii, în zilele noastre, că au intrat pe bursă. Faci bani pe bursă. Cum faci? Stai pe scaun și tot butonezi acolo, urmărești cursul bursei. Era un misionar, pe care îl vedeam în fiecare zi cu telefonul în mână, iar pe WhatsApp îi veneau întotdeauna mesaje de cum se mișcă bursa. Atunci, el își mișca banii, după cum mișcă bursa. Eu, personal, aș face o „lege” pentru slujitori – nici în politică, dar nici la bursă. Căci te zăpăcește, nu mai știi ce faci: predici Evanghelia sau ești mereu pe bursă?

Câți dintre voi ați dus bani la Caritas? Ce a fost Caritasul? O formă prin care făceai bani fără să muncești. S-a inventat această poveste la Cluj: duci o sumă de bani, 100.000 și stai trei luni de zile și ți se dau 800 000 înapoi, de opt ori mai mult. Cred că acesta era calculul. Și degeaba eu m-am dus la părinți să le spun: „Dragii mei, nu vă duceți banii acolo, căci matematic, această treabă nu rezistă mult. Aceasta este o șmecherie prin care oamenii văd o șansă extraordinară. Se duc, își duc banii… Acel om face bine calculul și atunci când i-a ieșit ca să trăiască zece vieți, pune punct, se duce în străinătate și îi lasă pe toți fără bani.” Și ai mei au dus banii, a venit rândul, iar când a venit rândul am zis: „Stop! Scoateți! Lăsați și voi acolo, dacă vreți să mai băgați o tură, dar scoateți-i.” Ce credeți că au făcut? Lăcomia era deja atât de mare, încât i-au băgat pe toți, și nu era o sumă rotundă, căci băgase văcăroiul TVA-ul și au mai împrumutat vreo 30.000 să facă sumă rotundă și i-au livrat la Caritas și duși au fost toți banii. După ce am avut economii, am rămas datori. Totul s-a prăbușit.

Dorința de a înmulți banii pe căi necinstite. Toate aceste forme… E o listă lungă, dar nu aș vrea să instistăm prea mult. Este o problemă cu acești bani. De ce? Banii sunt o problemă și sunt o realitate zilnică în viața noastră. Banii există sub formă de monede și de bancnote. Mai există sub o formă: de cifre, în conturi. Eu, de exemplu, câteodată doar fac plăți, primesc, dar nu văd banii fizic. Vin și se duc – numai sub formă de cifre. Problema banilor, în orice formă ar fi ei, cu monede, cu bancnote sau în cifre, apare, pentru că noi atribuim o valoare banilor. De pildă, dacă eu iau caietul de matematică al fiului meu și îl deschid și văd acolo scris: 1 000 000 de euro. Credeți că mă entuziasmez? Nu prea. Ar fi altfel dacă îmi deschid contul, computerul, intru pe internet banking și, deodată, văd acolo 1 000 000 de euro! Acolo, deja, e o altă poveste. Știu că în spatele acelei cifre este o valoare echivalentă cu 1 000 000 de euro.

Banii sunt un vector al unei valori. Reprezintă o valoare. De exemplu, dacă v-aș lua pe toți și am merge la o expoziție, aici sau în Viena sau Londra, undeva unde se organizează o expoziție de artă și se vând obiecte de artă; ne ducem acolo cu toții, ne uităm, ne luăm bani cu noi și ne uităm la tablouri. Este scos un tablou, nu înțelegi nimic din el, este, cum ar spune copiii, „fârcălit”. Iar oamenii se uită și zic: „Wow!”. Auzi expresii ale mirării. Începe licitația. 100 000! Și tu zici: „Cum? 100 000? Pentru ce?” Și merge, merge în sus, la 1 000 000, 1 500 000! Ați judecat: 1 500 000. Iar tu zici: „Eu n-aș da doi lei pe acel tablou!” Observați? Pentru unii acel tablou reprezintă o valoare și sunt gata să dea 1 500 000 de dolari sau de euro. Pentru tine nu reprezintă o valoare. Însă, pentru tine altceva reprezintă o valoare. Noi suntem gata să ne direcționăm banii spre lucruri pe care le considerăm valoroase. Pentru unii, arta este o valoare și investesc o grămadă de bani în artă; pentru alții, sportul este o valoare și dau bani și se duc să vadă un meci cu Barcelona și cu Simona Halep și se duc la Lorand Garros și unde sunt turnee; bagă bani, pentru că acel lucru reprezintă o valoare pentru ei. Pentru alții, casele sunt o valoare mare. Tot ce au direcționează spre casă și adună numai pentru casă și fac casă și bibilesc casa… Toată valoarea este acolo, în casă. Case, apartemente… Îi cunosc pe unii, care nu știu cum să mai cumpere un apartament. Am un vecin, cu care mă întâlnesc adesea, iar când ne întâlnim, singurul subiect pe care îl discută sunt cele zece apartamente pe care le are, acel căsoi mare de zece ani, în care nu locuiește, (Slavă Domnului, căci e vecin cu mine, am libertate; nici perdele în geamuri nu mi-am pus. Nu am acolo nici o problemă.) și mașina lui. O mașină super lux, despre care el zice mereu că este un știft, adică o mașină de doi lei, căci el vrea o oarecare altă marcă, XMATIC sau 4MATIC… Numai despre asta. De ce? Pentru că acolo este valoarea și el își direcționează toți banii spre aceste valori. Pentru alții, însă, valorile sunt în plăceri. Păcănelele. Știți ce sunt păcănelele? E un termen jargon. Te duci acolo și stai la acea mașină și tot bagi și bagi. De ce? Pentru ei această păcăneală este o valoare, toți speră că de acolo ies bani, curg, la un moment dat de nu vor avea saci să îi umple. Pentru alții, alcoolul. Risipesc banii pe alcool, toată ziua bună ziua. Drogurile, sexul, pentru unii, iar banii se duc în această direcție.

Domnul Isus, cumva, spune faptul că încotro merg banii, acolo merge inima. Cu alte cuvinte, mișcarea banilor indică mișcarea inimii. Mișcarea banilor din buzunarul sau contul tău, indică mișcarea inimii tale. Simpla întrebare care apare aici este: în ce direcție merg banii tăi? Pentru că dacă banii tăi merg în direcții spre lucruri și spre plăceri, acolo merge inima ta – spre lucruri și spre plăceri. Ba chiar, la un moment dat, există punctul în care banii în sine devin o plăcere. De aceea, Domnul Isus aduce acest avertisment extrem de serios: „Vedeți și păziți-vă de orice fel de lăcomie de bani, căci unde este comoara voastră, acolo este și inima voastră.” Sunt oameni, care își investesc banii pe care îi au în aceste lucruri pământești și ulterior trăiesc decepții, pentru că ba vine o inundație, ba vine un cutremur, ba arde, ba intră mucegaiul, ba se distruge. Sunt oameni care își investesc banii în mașini, crezând că mașina reprezintă statutul lui social. Oameni care își investesc banii în a călători, să vadă această lume. Mereu spun: „Nu facem copii, pentru că nu ne putem permite. Vrem să mergem în Dubai, vrem să mergem în Hawaii…” De dragul plăcerii în această lume, ei consideră copiii un balast, o povară; nu vor să-i aibă, căci ei vor să trăiască o viață plăcută, pe plajă, cu limonadă…

De ce să ne păzim? De ce oare vine Domnul Isus cu acest avertisment atât de grav, atât de serios, spunându-ne: „Păziți-vă!”? Avem un cuvânt, în Scriptură, în 1 Timotei, capitolul 6, foarte interesant, legat de bani și de acest avertisment, privitor la bani. Iată ce spune Cuvântul. Vom citi de la versetul 7 din 1 Timotei, capitolul 6. Iată ce spune Pavel, tânărul lui Timotei, îl învață ca un părinte, ca un mentor: „Căci noi nu am adus nimic în lume și nici nu putem să luăm cu noi nimic din ea.” Nu am adus nimic și nu putem lua nimic din ea. Venim cu mâinile goale și plecăm cu mâinile goale. Se pot pune în sicriul nostru monede și hârtii de 100 de lei, dar acele hârtii putrezesc odată cu oasele noastre. Nu am adus nimic în lume, nici nu putem să luăm cu noi nimic din ea. Dacă avem doar cu ce să ne hrănim și ce să îmbrăcăm, ne va fi de ajuns. Dacă avem nevoile de bază asigurate, este suficient pentru noi. Cei ce vor să se îmbogățească, dimpotrivă, cad în ispită, în laț și în multe pofte nesăbuite și vătămătoare, care cufundă oamenii în prăpăd și pierzare. Observați cât de serios vorbește și Pavel despre această problemă a lăcomiei de bani? La versetul 10 este concluzia: „Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor și unii care au umblat după ea, au rătăcit de la credință și s-au străpuns singuri cu o mulțime de chinuri.” Ce limbaj! „S-au străpuns singuri cu o mulțime de chinuri.”

Știți din ce context ia Pavel această metaforă „s-au străpuns singuri”? În acea vreme nu erau pistoale, nu erau arme de foc. Dacă vrei să-ți pui capăt zilelor, pui pistolul la tâmplă și ai tras și într-o secundă ai finalizat-o. Oamenii care voiau să se sinucidă, trebuiau să ia sabia și să se străpungă singuri. Trebuie să ai putere să te străpungi singur…

A fost o vreme, când am cunoscut împreună cu soția o tânără și încercam să o aducem pe calea Domnului. Deodată am constatat că este o problemă, o problemă de posesie demonică. S-a întâmplat  un incident. La un moment dat, la ea acasă, pentru că nu îl suporta pe cumnatul ei, a luat cuțitul și și l-a înfipt de două ori în burtă. După ce s-a înjunghiat, a luat telefonul, a telefonat la poliție, a venit poliția și ambulanța de urgență, iar ea l-a acuzat pe cumnatul ei că a înjunghiat-o. Încercam să înțeleg: ce forță să ai să te străpungi singur? Luați această imagine și așezați-o în dreptul banilor. Pavel spune: „Cine are această lăcomie de bani, nu face decât să se străpungă, să se înjunghie singur cu o mulțime de chinuri.”

Domnul Isus spune: „Păziți-vă de orice fel de lăcomie de bani, căci viața cuiva nu stă în belșugul avuției lui.” Să analizăm acest principiu. Este ilustrat de Domnul Isus în pilda care urmează. Avem aici, în fața noastră, un om bogat, al cărui teren, al cărui țarină rodise mult. Foarte interesant este că nu citim „era un om sărac, al cărui țarină rodise mult”, ci „avem înaintea noastră un om bogat”, un om bogat care are suficient deja și al cărui teren, al cărui proprietate, rodise dincolo de orice anticipare, pe care a făcut-o omul, dincolo de orice pronostic pe care îl făcuse omul, când a semănat. Țarina lui rodise mult. M-am uitat puțin la termenul din original, din Noul Testament, din greacă. Termenul este: „euforia” rodise mult. Adică, euforic. Ce înseamnă euforie? Intri într-o stare de visare. Euforic, omul era deja ca și drogat când a văzut cât a rodit țarina lui. Rodise atât de mult, încât depășise capacitatea lui de stocare, a tot ceea ce avea. Firește, omul a zis: „Ce să fac? Trebuie să culeg toată această roadă, dar am o problemă: nu am unde să o depozitez. Ce să fac?” Omul avea câteva alternative, câteva soluții. Ce soluții ar fi având acest om? De exemplu, să dea săracilor. Are un surplus. El zice: „Am suficient, sunt bogat deja, am hambare. Dau săracilor!” Sau ce putea să facă? Să vândă surplusul. „Aceste hambare numai atâta pot ține. Vând, țin ce pot ține și merg înainte.” Omul, însă, gândește diferit. Alege o altă alternativă, proiectul său fiind, în primul rând o redimensionare a silozurilor. „Voi strica grânarele și voi zidi altele mai mari și acolo voi strânge toate roadele și toate bogățiile mele!” – prima dimensiune a proiectului său. A doua: „Voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bogății strânse pentru mulți ani, odihnește-te, manâncă, bea și veselește-te!”. Cu alte cuvinte, își propune să trăiască în exces, dând frâu neîngrădit apetiturilor carnale. „Asta voi face!” Acest om trăia sub imperiul bogăției și al plăcerii. Acum, vă rog să observați ceva în textul Scripturii. Versetul 20: „DAR, Dumnezeu…”. În Scriptură există câteva locuri, unde apare această expresie. Apare în Romani, apare în Efeseni când Dumnezeu ne arată starea nenorocită în care suntem, și apoi, după ce ne descrie că eram morți în greșelile și păcatele noastre, în care trăiam odinioară după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează în fiii neascultării; între ei eram toți odinioară, când umblam în poftele firii pământești și făceam voile firii pământești și eram din fire, copii ai mâniei ca și ceilalți. Apoi, după ce este descrisă căderea noastră, apare această expresie: „DAR, Dumnezeu…” și aici apare din nou, exact în această formă, după ce pare că totul merge extraordinar pentru acest om, cineva care s-ar uita la el din afară ar zice: „Extraordinar, nu înțeleg… La el totul merge pe roate, are bogăție și are mai multă.” Așa era un om a lui Dumnezeu care zicea: „Mă uitam cu jind la cei nesocotiți și vedeam fericirea lor. Într-adevăr, nimic nu îi tulbură până la moarte, trupul lor este încărcat de grăsime, nu au parte de suferințele omenești și nu sunt loviți ca ceilalți oameni. De aceea, mândria le slujește ca salbă și asuprirea este haina care îi învelește. Li se bulbucă ochii de grăsime și au mai mult decât le-ar dori inima. Râd și vorbesc de sus cu răutate. Își înalță gura până la ceruri și limba le cutreieră pământul. De aceea, aleargă lumea la ei, înghite apă din plin și zice: Ce ar putea să știe Dumnezeu? Ce ar putea să cunoască Cel Preaînalt? Așa sunt cei răi. Întotdeauna fericiți, își măresc bogățiile. Degeaba mi-am curățat eu inima și m-am spălat în nevinovăție, căci în fiecare zi sunt lovit și în toate diminețile sunt pedepsit.” Bogații au și au mai mult și li se înmulțește țarina și le merge mai bine și își măresc hambarele și zici: până unde? Opulență.

Dar apare această conjuncție adversativă și de câte ori apare această conjuncție adversativă, „Dar, dar, Dumnezeu…”, știți ce înțelegem? Că omul este pe contrasens. Omul ar trebui să își dea deodată seama când aude această expresie, să își dea seama că este pe contrasens. Dumnezeu merge într-o direcție, iar el merge invers. Dar, Dumnezeu i-a zis: „Nebunule!”, o expresie aproape jignitoare, am zice pentru noi, oamenii, „Îmi zici mie nebun?”. Dar, aici, zice Dumnezeu: „Nebunule!” De ce folosește oare Dumnezeu acest calificativ cu privire la acest om? Nu îi zice „Omule, stai, oprește-te!”, îi zice: „Nebunule!” De ce ar folosi Dumnezeu această expresie în dreptul meu și al tău, dacă suntem și noi prinși de o formă a unei lăcomii de bani? De ce oare? De ce era acest om nebun?

În primul rând, era lacom. Totul era despre avuția lui. Mintea lui se ducea la aceasta. Lăcomia este transparentă aici, o vezi foarte ușor. În al doilea rând, acest om era egoist. Uitați-vă la felul în care Domnul se referă la acest om: „Și el se gândea în sine și zicea: „Ce voi face? Fiindcă nu mai am loc unde să-mi strâng, EU, să-mi strâng roadele! Iată ce voi face: EU îmi voi strica grânarele, îmi voi zidi altele mai mari, voi strânge toate roadele și toate bogățiile mele și voi zice sufletului meu…”. Observați? Totul este despre EL. Există oameni care nu știu să vorbească decât despre ei. Ce au făcut ei, ce au dres ei, EI. Egoism. Ego-ul era centrul și totul se învârtea în jurul ego-ului, în jurul sinelui. Până și gândirea era în sine, nu se consulta cu alții. Nu Îl întreba pe Dumnezeu, nu întreba pe nimeni. În sine se gândea. Apoi, era și avar. Aducea, aduna comori pentru el, tot timpul. Însă, dincolo de aceste trei caracteristici: lăcomie, egoism și avariție, acest om face două greșeli fundamentale, pe care oricare dintre noi le poate face. Care sunt acestea?

Prima: credea că viața lui stă în belșugul avuției. Primul principiu pe care Domnul Isus îl subliniază înainte să spună pilda. Al doilea lucru: aduna comori pentru el și nu se îmbogățea față de Dumnezeu. Credea că viața stă în belșugul avuției și aduna comori pentru el și nu se îmbogățea față de Dumnezeu. Credea că a fi este egal cu a avea. Ceea ce el este, este ceea ce el are. Gândea astfel și apoi ce făcea? Căci gândirea trece în acțiune, ce făcea? Se îmbogățea față de el și nu se îmbogățea față de Dumnezeu.

În concluzie, avertismentul vine în direcția fiecărui dintre noi, care suntem vulnerabili la lăcomia de bani în multiplele forme, și în dreptul nostru, care putem cădea în aceste două erori: să credem că ceea ce noi avem reprezintă statutul nostru, și a doua greșeală, crezând acest lucru, să adunăm pentru noi și să nu ne îmbogățim față de Dumnezeu.

Și ce să facem acum? Să dăm tot ce avem și să aducem la Biserică? Asta este soluția? Nu, Domnul Isus nu urmărește acest lucru. Domnul Isus a spus acest lucru doar în situația sau condiția în care lăcomia de bani reprezenta un pericol pentru eternitatea cuiva. Într-adevăr, tânărului bogat i-a spus: „Du-te, vinde tot ce ai, dă la săraci și urmează-Mă.” Sau în alt text: „Vei avea o comoară în ceruri.” Aceluia, i-a spus să vândă tot ce are. De ce? Pentru că știa că comoara lui, banii lui reprezentau un pericol enorm, și mai mult, deja îl separaseră de Împărăția lui Dumnezeu. Ce trebuie să facem noi? Simplu. Să ne uităm la acest avertisment: „Păziți-vă de orice formă de lăcomie de bani.” Începeți să vedeți adevăratele valori, și nu valorile perisabile ale vieții. Investiți în ceea ce este etern, nu în ce este trecător. Au fost oameni, care au fost bogați și au înțeles că pentru ei bogăția este un mare pericol. Și uneori au luat decizii atât de șocante pentru oamenii din jur, încât oamenii au zis că sunt nebuni. Au vândut totul, au dat și au mers pe câmpul de misiune.

Este ceva în asta, dragii mei, să știți… În viața mea a fost un moment când cineva m-a tuns la zero de bani. Am avut încredere, i-am dat niște bani ca să cumpere o mașină pentru lucrare și a plecat cu ei în Spania. Nu erau ai mei, era o sumă importantă. Trebuia să luăm un microbuz. Am dat toți banii pe care îi aveam și am mai rămas dator cu vreo două mii de dolari. M-am dus odată în  lucrare de misiune, aveam o gentuță cu niște haine, m-am pus acolo și mă gândeam la viața mea, ziceam „N-am nimic, ba chiar sunt dator…”, dar uitându-mă la geantă, mi-am zis: „Dar trebuie să recunosc că e fain să fii așa…”. Pentru că iată, mai târziu, văd că Domnul m-a binecuvântat și în mijlocul binecuvântărilor, știi bine, te încarci cu o grămadă de griji. Tone de griji.

Nu este ușor, dragii mei, să navigăm în viață prin binecuvântări și posibilități. Cei care credeți că nu aveți și luptați și vă uitați la cei care au, să știți că nu sunteți mai încărcați de griji, pentru că poți să ai și să fii mult mai împovărat, decât dacă nu ai avea. Acest lucru privește avuția în bani sau statut sau orice altceva. De aceea consider că acest imperativ este atât de important. Să nu lăsăm nici cea mai mică formă de lăcomie să intre în viața noastră sub formă de ispită și apoi să dospească ca un aluat în inima noastră. Acest avertisment este pentru noi, toți, care avem bani în buzunare, în conturi, posesiuni care pot fi echivalate în bani și așa mai departe. Fie ca Duhul Domnului să ne ajute să administrăm bine, în ultimă instanță, aceste bogății nedrepte și să-i facem prietenii noștri, ca să câștigâm adevăratele bogății cerești. Amin.