Evanghelia după Luca 12:41-48 – Partea a doua – Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov
41„Doamne”, I-a zis Petru, „pentru noi spui pilda aceasta sau pentru toți?” 42Și Domnul a zis: „Cine este ispravnicul credincios și înțelept, pe care-l va pune stăpânul său peste slugile sale, ca să le dea partea lor de hrană la vremea potrivită? 43Ferice de robul acela pe care stăpânul, la venirea lui, îl va găsi făcând așa! 44Adevărat vă spun că îl va pune peste toată avuția sa. 45Dar, dacă robul acela zice în inima lui: ‘Stăpânul meu zăbovește să vină’, dacă va începe să bată pe slugi și pe slujnice, să mănânce, să bea și să se îmbete, 46stăpânul robului aceluia va veni în ziua în care el nu se așteaptă și în ceasul în care nu știe și-l va tăia în bucăți; și soarta lui va fi soarta celor necredincioși în lucrul încredințat lor. 47Robul acela, care a știut voia stăpânului său și nu s-a pregătit deloc și n-a lucrat după voia lui, va fi bătut cu multe lovituri. 48Dar cine n-a știut-o și a făcut lucruri vrednice de lovituri va fi bătut cu puține lovituri. Cui i s-a dat mult, i se va cere mult și cui i s-a încredințat mult, i se va cere mai mult.
Cu ocazia primului mesaj pe care l-am predicat din acest fragment vedem că Domnul Isus compară plecarea Lui după înviere cu plecarea stăpânului. Stăpânul pleacă, lasă slujitorii și un administrator în casa lui. El este absent pentru o perioadă și deodată se întoarce într-un mod neașteptat, neanunțat. Iar lecțiile pe care le-am învățat sunt acestea: să fim veghetori, să fim pregătiți, în absența stăpânului nostru să facem acea treabă pe care ne-a încredințat Domnul și să nu ne încurcăm cu lucrurile lumii, ci ceea ce Domnul ne-a dat, acel lucru să și-l facem în așa fel ca atunci când vine să ne găsească cu lucrul bine făcut și să spună: „Bine, rob bun și credincios, intră în bucuria Stăpânului tău”.
Dar există un pericol. Pericolul de a nu face ceea ce Stăpânul ne-a spus să facem. Pericolul de a face alte lucruri, de a nu face voia Stăpânului. În aceste condiții, Cuvântul ne spune că stăpânul va veni, ne va surprinde nepregătiți și El va aplica o pedeapsă aspră, pentru că în partea a doua a acestui capitol ni se prezintă faptul că acest ispravnic necredincios este culpabil de o aspră pedeapsă. Iar pentru că limbajul este atât de șocant, ni se spune că „îl va tăia în bucăți și soarta lui va fi ca a celor necredincioși”, robul care a știut voia stăpânului și nu s-a pregătit va fi bătut cu multe lovituri. Iar cel care nu a știut, dar care totuși a făcut lucruri care nu erau vrednice, va fi bătut cu puține lovituri, dar va fi bătut.
În fața acestor texte grele, în general, cei care vin să înțeleagă Cuvântul Scripturii, păstori, exegeți, teologi care doresc să înțeleagă bine și să-l tălmăcească, ei se raporează diferit. Unii, precum John McArthur, este adeptul preciziei teologice. Când vii la text, să înțelegi așa cum este și să dorești să ajungi la înțelesul exact al textului. Să nu ai anumite rezerve, să nu stai într-o zonă neclară, într-o zonă gri, în care să tu să nu înțelegi și, în consecință, să nu înțeleagă nici ceilalți. Precizia teologică mă atrage și pe mine, când ajung la un text, aș vrea atât pentru mine, cât și pentru biserica pe care o slujesc să pot spune: „Acesta e înțelesul textului! Acesta e adevărul din spatele Cuvântului pe care noi îl citim.”
A doua abordare a textelor din Scriptură și mai cu seamă a textelor grele din Scriptură este prudența teologică. Pe deoparte avem precizia, iar pe de altă parte avem prudența. În general, acei care sunt prudenți spun: „Textul este dificil. Probabil că semnificația acestui text este aceasta. Eu înclin să cred că este aceasta, dar nu vă pot spune cu mare certitudine, doresc să stau să mă mai rog, să mai cercetez, să fiu deschis pentru posibile alte interpretări.”
Precizia și prudența. Pe lângă aceste două atitudini avem speculația teologică și senzația. Speculația înseamnă să încerci să aduci din text tot felul de „jonglerii”, să uimești poporul, să-l faci să plângă, să cadă pe spate, să stârnești emoțiile oamenilor speculând pe textul teologic, mai ales pe zona sfârșitul vremurilor, a escatologiei, dar și alte texte care sunt interpretate foarte simbolic și să încerci să ajungi la anumite reacții din partea oamenilor și să încerci să speculezi pentru ca în final să ajungi la senzații.
Așadar, iată cele trei abordări. Unu, precizia. Doi, prudența și, în al treilea rând, speculația și senzația. Am încurajat pe credincioșii din adunarea noastră să fie atenți mai cu seamă la partea de speculație. Foarte mulți ați ascultat mesaje în perioada pandemiei și aveți preferințe în rândurile unor predicatori cunoscuți, dar care, unii dintre ei fac uz de speculație biblică și ajung la senzație. Au fost frați care au venit și mi-au spus că au auzit un mesaj extraordinar. După ce am ascultat acel mesaj mi-am dat seama cât de bine și meșterit lucrează acest predicator pe seama textului biblic în zona speculației. De aceea, îndemnul a fost să aveți grijă, să ascultați recomandările păstorilor voștri în ce direcție mergeți atunci când este vorba de ascultat Cuvântul lui Dumnezeu. Am respect pentru anumiți predicatori, poate sunt oameni serioși, dar atunci când este vorba de interpretarea Scripturilor nu pot fi de acord cu modul în care ei violează principiile de interpretare a Cuvântului lui Dumnezeu pentru a ajunge la senzație făcând uz de speculație.
Am ținut să vă ajut să înțelegeți modul în care trebuie să venim la textul biblic. Iar atunci mă veți întreba ce v-aș recomanda: precizia, prudența sau speculația? În mod clar, nu vă recomand speculația. În al doilea rând, aș recomanda dorința de precizie, dar și înțelepciunea prudenței. Aici mă situez eu: doresc să înțeleg exact Cuvântul lui Dumnezeu, dar sunt atent să nu alunec înafara Cuvântului lui Dumnezeu. În acest fel aș vrea să înțelegem textul care ne stă înainte.
Ispravnicul necredincios va fi tăiat în bucăți… Robul care a știut voia stăpânului și nu a executat-o, va fi bătut cu multe lovituri, iar robul care nu a știut, dar a făcut lucruri vrednice de lovituri va fi bătut cu puține lovituri. Aici este vorba despre pedeapsă și în mod mai specific despre pedeapsa pe care Dumnezeu o va aplica atunci când va veni sfârșitul vremurilor. Din acest text înțelegem că pedeapsa nu este la fel pentru toți. Unii vor fi bătuți cu mai multe lovituri, iar alții cu mai puține lovituri. Va exista o proporție diferită, pedeapsa va fi graduală: va fi într-un fel în cazul unora și într-un alt fel în cazul altora.
Această dimensiune a caracterului lui Dumnezeu care va pedepsi și a acțiunilor Lui din finalul vremurilor, la judecată este pur și simplu de neconceput pentru anumiți oameni. Ei nu pot să înțeleagă că Dumnezeu va acționa în acest fel. Unii au o înțelegere foarte greoaie când este vorba de Vechiul Testament, acolo unde Dumnezeu a pedepsit pe Israel, uneori într-un mod foarte aspru – „trei mii au căzut din Israel în acea zi” – iar când David a făcut numărătoarea poporului, a venit o ciumă și șaptezeci de mii au pierit la pedeapsa lui Dumnezeu. În perioada primelor secole a fost, de pildă, un om pe nume Marcion care a ajuns să spună că Dumnezeul Vechiului Testament este un Dumnezeu aspru și răzbunător, în timp ce Dumnezeul Noului Testament este un Dumnezeu plin de dragoste. Oare așa să fie? Nu este același Dumnezeu? Ateii au încercat să preia aceste imagini ale Dumnezeului care va pedepsi, care va tăia în bucăți pe ispravnicul necredincios, care va bate cu multe lovituri pe robul care nu I-a făcut voia și cu puține pe cel care nu a știut și nu a făcut voia stăpânului. Ei au preluat aceste imagini și încercând să se justifice au spus că un astfel de Dumnezeu ei nu pot să accepte. Ei se cred mai buni decât acest „dumnezeu” și nu cred în El – „Aruncă în iad oamenii… Ce fel de Dumnezeu e acesta? Nu sunt atras de un astfel de Dumnezeu.” Cel mai bun răspuns pentru acești contestatari este unul simplu: Dumnezeu este cine este și nu cine vor ei să fie. El are acest drept să fie Dumnezeu și să facă dreptate și nu e un oarecare ar dori ca El să fie.
Este necesar de dat un răspuns și acelor creștini care au sentimentul că imaginea unui Dumnezeu răzbunător este incompatibilă cu imaginea unui Dumnezeu iubitor. Cum putem să înțelegem un Dumnezeu care iubește până la punctul în care să-Și trimită Fiul să moară pe cruce, pentru ca în final să pedeapsească veșnic oamenii în iad? Pe bună dreptate, unii se frământă cu această întrebare. Le-aș spune să citească atent toată Scriptura și să primească prin credință ce spune ea. Dacă ni s-ar da dreptul să fim selectivi în privința adevărului care compune tabloul ființei lui Dumnezeu aș mai înțelege reținerile unora, chiar revolta anumitor creștini când este vorba să discutăm despre Dumnezeu ca fiind aspru. Noi trebuie să vestim tot planul lui Dumnezeu, nu putem face rabat de la textele care sunt clare, explicite și care ne duc spre adevăr, chiar dacă acel adevăr este greu de primit, iar în dreptul meu produc chiar „indigestii teologice”.
Cu această dorință de a fi preciși din punct de vedere teologic, dar și prudenți, să ne uităm la textul care ne stă înaintea noastră. Avem un text greu. Teologii latini numeau aceste texte „dure”, dificile. Nu este atât de greu de înțeles, cât este greu de acceptat acest text. Căci pentru a înțelege, ne uităm la text și îl înțelegem într-o anumită măsură, dar e greu de acceptat textul. Aceasta e problema mea, dar și a multor credincioși. „Dumnezeu a ales poporul Său înainte de întemeierea lumii.” Astfel de texte există în Scriptură, dar când te uiți la ele e greu de acceptat. Iar acest text care este înaintea noastră e greu de acceptat pentru că limbajul este unul șocant, este vorba de a tăia în bucăți. În Apocalipsa 20 scrie că Diavolul va fi aruncat în iazul care arde cu foc și cu pucioasă. Pucioasă e sulf și când arde sulful arde rău de tot. În iad este foc și sulf care arde. Diavolul care înșela pe oameni a fost aruncat în iazul de foc și de pucioasă unde este fiara și prorocul minciunos. În capitolul 19 ni se spune că fiara a fost prinsă și împreună cu ea a fost prins prorocul minciunos care făcuse înaintea ei semnele cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei și se închinaseră icoanei ei. Ei amândoi au fost aruncați vii în iazul de foc care arde cu pucioasă împreună cu diavolul și în Apocalisa 20:10 ni se spune că vor fi munciți zi și noapte în vecii vecilor. Dacă ne-am opri aici am zice ce bine că diavolul, prorocul minciunos și fiara au fost puși în această închisoarea veșnică și ei vor fi munciți în iad, dar apoi citim mai departe în Scriptură că după judecată oricine nu a fost găsit în Cartea Vieții a fost aruncat în iazul de foc. Îți este scris numele în Cartea Vieții? Pentru că dacă nu este, soarta va fi aceea de a fi aruncat în iazul de foc și de pucioasă unde vei fi muncit în vecii vecilor, zi și noapte. Limbaj șocant.
Apoi, în special în Evanghelia după Matei, mai multe texte spun că în pedeapsa veșnică va fi „plânsul și scrâșnirea dinților”. Pilda nunții fiului de împărat spune că acel intrus care a intrat la nuntă fără haina de nuntă, atunci când a venit stăpânul, l-a surprins și l-a întrebat unde este haina lui de nuntă. Iar omul a rămas fără glas. Atunci împăratul a zis slugilor să-i lege mâinile și picioarele și să-l arunce în întunericul de afară unde va fi plânsul și scrâșnirea dinților. E șocant să auzim așa lucruri. Apoi în pilda neghinei se zice că stăpânul lasă neghina împreună cu grâul până la vremea secerișului, dar când vine judecata „neghina va fi smulsă și aruncată în cuptorul de foc, acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților”. La fel în Matei capitolul 24 și 25 avem discursul Domnului Isus despre sfârșitul vremurilor. Un text asemănător textului citit zice despre acel rob rău care zice că stăpânul zăbovește să vină, începe să-i bată pe tovarășii de slujbă, iar când „stăpânul va veni, îl va tăia în două și soarta lui va fi ca soarta fățarnicilor, acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților”. În pilda talanților, stăpânul a dat talanți, a venit și unul dintre robi nu și-a pus talanții în negoț, iar Cuvântul ne spune că, în final, acest om care nu a făcut ce trebuie, acelui rob netrebnic, stăpânul a zis: „Aruncați-l afară, acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților”. Așadar, va fi tăiat în bucăți, apoi va fi în acel iad cu foc și pucioasă și plânsul și scrâșnirea dinților, pedeapsa cea veșnică așa cum am văzut în Matei.
În concluzie, imaginile și limbajul pe care-l auzim indică în mod cert în primul rând, realitatea pedepsei și în al doilea rând, realitatea eternității pedepsei. Crezi aceste lucruri? Unii vor veni și vor spune: „Voi vorbiți despre iad și despre aceste lucruri ca să speriați pe oameni și să vină la voi la biserică și să vă dea bani”, pentru că în Evul Mediu s-a speculat foarte mult această realitate și unii au început să facă senzație și au început într-adevăr să manipuleze masele să le ia bani, ca ei, preoții, să trăiască în opulență, să construiască catedrale ca cea din Roma ș.a.m.d. Nu sunt de acord cu așa ceva, dar nu sunt de acord nici cu faptul de a nu fi atenți la adevărul Scripturii, dacă acesta este adevărul. În fața acestei realități, Dumnezeu va pedepsi și în fața faptului că pedeapsa are greutate veșnică, oamenii au venit cu anumite obiecții și zic că așa ceva nu e posibil, nu pot să conceapă. Voi spune câteva din aceste obiecții și voi face și câteva comentarii legate de ele.
Prima obiecție pe care ei o spun e ceea că „nu se poate ca un Dumnezeu plin de dragoste să trimită în iad veșnic pe cineva, de aceea eu prefer un Dumnezeu iubitor și nu-mi place să aud de un Dumnezeu răzbunător, pe acela îl elimin, pe acesta îl primesc. Dumnezeul meu este plin de dragoste și nu va pedepsi pe nimeni, toți vor fi în Împărăția lui Dumnezeu. Aceasta-i universalismul, inclusiv Hitler, Stalin, Ceaușescu, ne vom strânge în brațe. Dumnezeu îi va ierta pe toți. Va fi o iertare generală. O să ne treacă și nouă că Hitler a decimat șase milioane de evrei și țigani, o să ne treacă că Stalin a omorât milioane de oameni, nici el cred că nu știe numărul exact, Ceaușescu și el a decimat vieți ale multor oameni. Totul va fi bine. Dumnezeu este dragoste.” Așadar, obiecția lor este incompatibilitatea dintre dragostea lui Dumnezeu și pedeapsa aspră a păcătoșilor.
A doua obiecție. Sunt unii care spun că referința la nimicire e ceea că „ei vor fi nimiciți de foc și gata. Dumnezeu îi va pune pe păcătoși în iad, acel foc îi va arde, pucioasa îi va consuma și vor dispărea”. Aceștia se numesc anihilaționiști, adică spun că oamenii păcătoși vor fi anihilați, oamenii nemântuiți vor dispărea complet. Unii vor fi pedepsiți în foc, dar după părearea lor, focul îi va arde și vor fi nimiciți arătând textele care ar zice despre acest lucru. Alții spun că nu vor fi înviați, ci vor fi înviați doar cei care vor primi viață veșnică, răsplată veșnică, iar ceilalți vor rămâne în mormânt. Așadar ei spun că nimicirea înseamnă anihilare.
A treia obiecție este a unor oameni care spun că chiar dacă un om păcătuiește în timpul vieții sale, nu se poate că pentru un număr limitat de păcate, fie ele și un miliard, un păcătos să plătească veșnic. Ce faci cu copilul tău care a greșit? Îl bați restul vieții? Nu, ci îi aplici o pedeapsă și gata. Copilul și-a luat pedeapsa cuvenită, estimată de părinți în funcție de gravitatea greșelii și apoi s-a terminat. Pe linie logică, acești oameni spun că „dacă ai făcut un număr limitat de păcate nu e firesc să fii veșnic pedepsit”. Ei spun că este o disproporție prea mare între păcatele comise în timp și pedeapsa eternă.
A patra obiecție este a celora care spun că „noi nu putem să înțelegem cum va exista o veșnicie un univers perfect și Dumnezeu va face ceruri noi și un pământ nou unde va locui neprihănirea și în același timp în acest univers să existe oameni răi, foc, pucioasă care arde, chin, agonie… Ar strica universul perfect al lui Dumnezeu”.
Ultima obiecție e a celora care spun că „toate aceste texte citite folosesc un limbaj metaforic, simbolic și pentru că focul, pucioasa, tăierea în bucăți este simbolică rezultă că și iadul este simbolic. Dacă toate aceste elemente care vorbesc despre iad sunt simbolice, concluzia noastră e că și iadul e doar simbolic”.
Am spus toate aceste lucruri pentru că sentimentul meu e într-un fel sau altul că inclusiv cei care sunt prezenți aici ne aflăm pe undeva pe aici și e posibil să avem o anumită rezervă față de realitatea pedepsei. Unii ar putea să spere că nu există iad și să alunge acest gând legat de iad spunând „sper ca Dumnezeu să fie bun cu mine”, „sigur că Dumnezeu mă va ierta, El e bun”, „n-ar fi Dumnezeu mai bun dacă i-ar ierta pe toți indiferent de cât de mult rău au făcut?”. Așa cred unii că ar fi.
În final, îngăduiți-mi să încerc să mă întorc la fiecare obiecție și să dau un răspuns pentru a înțelege din perspectiva Scripturii că lucrurile nu stau așa cum ar vrea oamenii, în special cei păcătoși care vor să păcătuiască liber în viață, să și-o trăiască așa cum vor ei și, în final, fie să fie răsplătiți cu viață veșnică și cu binecuvântări veșnice, fie cel puțin să doarmă somnul cel veșnic, să nu fie deranjați. Iar dacă vii să le spui de Dumnezeu, aceștia spun că „Dumnezeu e cu ale Lui, eu cu ale mele, eu îmi trăiesc viața.”
Există oare o incompatibilitate atunci când este vorba de Dumnezeu și de pedeapsa aspră a păcătoșilor? Nu cred, pentru că adevărata dragoste obligă la acțiunea pedepsei răului. Dacă eu îmi iubesc copiii, atunci când ei fac rău, e normal să râd și să aplaud? Atunci când copilul meu mă minte este normal să spun: „O, ce scump, ce drăguț!”? Nu. Pentru că dacă eu nu vin ca un tată responsabil care din dragoste să corecteze aceste rătăciri ale răului, când acest copil va crește, va deveni un ticălos, un hoț, un minciunos. Nu trebuie să lași buruiana, nu trebuie să o cultivi în grădină. Ea crește de la sine. Eram cu copilul meu în grădină și îi explicam că „această buruiană este ca păcatul în inima mea și în inima ta. Tot timpul venim și smulgem buruiana, vine ploaia, apoi iar crește buruiana mai mare și iar smulgem buruiana. Ai înțeles, dragul tatei?”. Iar el zice „Am înțeles. Tati, îl iubesc mai mult pe Dumnezeu decât pe Satan.” Îi spun: „Mă bucur că îl iubești pe Dumnezeu, dar partea cu iubirea lui Satan nu merge, că Satan aduce buruienile și păcatul în viața noastră. Înțelegi?”„Da, tati. Așa-i. Îl iubesc pe Dumnezeu mai mult decât pe Satana”. Așa e gândirea copiilor, dar și ei încep să înțeleagă. Dacă eu îl iubesc pe copilul meu am să mă lupt pentru el, am să-l disciplinez, am să-l corectez, am să-l pedepsesc pentru că îl iubesc și nu vreau să-l las să piară. Așa face și Dumnezeu cu noi. Scriptura zice: „pe noi care ne-a mântuit ne disciplinează pentru puțină vreme ca să nu ne pedepsească o dată cu lumea în iadul cel veșnic”. Dragostea obligă la respectarea principiilor dreptății. Un Dumnezeu care iubește trebuie să fie drept, El este obligat de caracterul Său și astfel nu există o tensiune între un Dumnezeu iubitor și faptul că în final Dumnezeu va pedepsi pe cei răi, dimpotrivă Scriptura spune că cei răi nu vor avea un cuvânt de spus înaintea Lui. Vor pleca capul rușinați și le va amuți limba cu care ei au blestemat pe Dumnezeu și au făcut nelegiuiri în timpul vieții lor. Nimeni nu va zice nimic, dimpotrivă poporul lui Dumnezeu Îl va aplauda și lăuda că a făcut dreptate, că a iubit și că iubirea îl face pe Dumnezeu să fie just.
Legat de cei care spun că Dumnezeu va nimici pe cei răi, afirmă că vor dispărea, nu vor mai fi pe pământ și nu vor mai fi în universul nou creat de Dumnezeu, chiar dacă poate îi va pune pentru o vreme într-un loc de pedeapsă, de pildă cum spun catolicii. Ei au această idee că după ce omul moare, el se duce direct în purgatoriu. Acesta este un spațiu în care după moarte, păcătosul nemântuit se duce să-și ispășească păcatele și va sta acolo vreme de un anumit timp. Iar când își va plăti ultimul păcat va fi luat pentru că și-a achitat datoria și va fi mutat în ceruri. Va fi strămutat din gheenă în sânul lui Avraam. Printre cei care cred că va exista o anihilare totală și că păcătoșii vor fi nimiciți printr-un foc care-i va consuma și vor dispărea complet sunt adventiștii. Ei cred că nu există iad și că nu va exista o pedeapsă veșnică, ci una temporară sau chiar instantanee. În al doilea rând sunt martorii lui Iehova. La fel și ei cred în anihilare și spun că nu există iad. De aceea, în multe situații în care eu am interacționat cu oameni din aceste comunități, i-am văzut foarte relaxați, pentru că în sinea lor cred că dacă nu au viață veșnică, vor fi într-o inconștiență veșnică. Este o opțiune foarte ușor de acceptat pentru păcătoși. „Nu te-ar îndemna diavolul să faci ce vrei în viață și să o trăiești așa cum vrei tu, dacă oricum intri în inexistență… și dacă ar fi să suferi și să arzi se va termina totul într-un timp relativ scurt…”
Ce le-aș răspunde? Le-aș răspunde să citească atent Scriptura. Apocalipsa 20 spune că iadul în care este trimis prorocul minciunos, fiara, diavolul și oricine nu a fost găsit scris în Cartea Vieții, în el vor fi munciți zi și noapte în vecii vecilor. Ce altceva s-ar putea înțelege din acest text? Unii ar spune că e doar o metaforă, o hiperbolă și că nu este un limbaj autentic. Cei care spun că pentru un număr limitat de păcate trebuie să fim pedepsiți doar o perioadă de timp și apoi să fim lăsați sau să dispărem, textul de față poate să le răspundă în felul următor: „Robul acela, care a știut voia stăpânului său și nu s-a pregătit deloc și n-a lucrat după voia lui, va fi bătut cu multe lovituri. 48Dar cine n-a știut-o și a făcut lucruri vrednice de lovituri va fi bătut cu puține lovituri.” Întrebarea logică este următoarea: Ce se întâmplă după aceea? După ce este bătut, ce se întâmplă? Acest lucru i-a făcut pe unii să creadă că este o finalitate a pedepsei, că este o pedeapsă cantitativă în funcție de principiul echității stabilit de Dumnezeu în Vechiul Testament – „dinte pentru dinte și ochi pentru ochi”. De ce? Pentru că oamenii în tendința lor de a se răzbuna mai mult decât trebuie, să nu se ducă prea departe, așa cum este în firea noastră. Este, de exemplu un film numit Răzbunarea. Cineva a făcut rău, a comis o crimă, dar când a venit răzbunarea, aceasta a fost de zece ori mai aspră decât răul pe care l-a făcut, ca să dea satisfacție celui care se uită. Îl prinde, îl bate, îl aruncă, îl taie în bucăți, cade, îl omoară și-l mai bate, îl chinuie… Iar unora li se pare că un Dumnezeu care ar chinui și iar ar chinui ar fi un Dumnezeu sadic, ar fi o disproporție prea mare. Acestora Scriptura le răspunde. Eu nu cred că ei înțeleg greutatea și gravitatea păcatului. Ei nu înțeleg că pentru aceste păcate a murit Domnul Isus Cristos. Pentru nelegiuirea acestor oameni sângele curat al lui Dumnezeu a curs și a fost un sânge de greutate veșnică, un sânge care s-a dat pentru păcatul meu și păcatul tău. Iar noi nu suntem conștienți unde se duce păcatul nostru, până unde se duce o minciună, o bârfă pe care o spunem, o răutate pe care o facem. Noi credem că păcatul nostru nu este așa de mare ca al altora. Credem că păcatul poate fi trecut cu vederea. Într-adevăr, Scriptura zice că Dumnezeu a trecut cu vederea păcatele noastre, pentru că pentru aceste păcate a fost plătit un preț, iar acest preț era unul veșnic. Când păcatul meu a căzut peste Domnul Isus Cristos, păcat de greutate veșnică, El a murit o moarte veșnică, cel puțin în acel sens că a luat povara asupra Lui. Greutatea morții Sale echivala cu greutatea veșnică a păcatului meu și cu pedeapsa veșnică a păcatului meu. De aceea eu cred că oamenii vor fi pedepsiți într-un iad veșnic, pentru că păcatul lor are o greutate veșnică. Ei au ofensat prin păcatul lor un Dumnezeu care este veșnic în calitatea lui de Creator, veșnic în tot ce este, infinit în iubirea Lui, infint în dreptatea și îndurarea Lui și când violezi principiile unui Dumnezeu infinit, pedeapsa care vine va fi infinită.
Cât despre faptul că iadul și oamenii răi ar putea să știrbească desăvârșirea și gloria Lui, aș spune că perfecțiunea, slava și dreptatea Lui vor fi demostrate desăvârșite atunci când Dumnezeu va face dreptate și nimeni nu-I va zice că este nedrept sau că e prea aspru, ci dimpotrivă toți vom înțelege, atunci când vom avea mintea limpede, că Dumnezeu a avut dreptate.
Iar ultimii sunt cei care zic că totul este metaforic și că iadul ar fi în această categorie. Am urmărit argumentul unui astfel de om care încerca să ia din Scriptură simboluri sau metafore care există și pe această linie să spună că aceastea trebuie înțelese în sens metaforic. Iar concluzia lui finală a fost că însuși iadul este o metaforă în Scriptură și că nu ar exista decât ca să aibă rolul să atenționeze cu seriozitate pe oameni ca să se pocăiască, un fel de „sperietoare de ciori”, ca să bage spaima în tine. Acestea ar fi rolul acestor imagini dure din Scriptură.
Când este vorba de interpretare unii zic că orice lucru care îl citim din Scriptură trebuie să fie înțeles ca atare – oamenii vor fi bătuți, unii vor arde, căci este sulf acolo și toate aceste imagini trebuie citite așa cum sunt scrise în Scriptură. Aceasta e interpretarea literală. Jonathan Edwards a fost adeptul unei astfel de interpretări, poate ați auzit de predica lui celebră Păcătoșii în mâinile unui Dumnezeu aspru. Se spune că atunci când a zis această predică, în biserică erau niște stâlpi și bănci, iar oamenii fiind atât de îngroziți s-au apucat de bănci și de acei stâlpi având senzația că în orice clipă pot să alunece în iad. Într-adevăr, s-au simțit păcătoși, au văzut păcatul din viața lor și au avut senzația că iadul a deschis o gură mare în care erau gata să cadă. Aceasta e interpretarea literală.
Trebuie să acceptăm faptul că în Scriptură avem multe comparații, metafore și că anumite imagini reprezintă un adevăr și nu că este în mod autentic. Domnul Isus spune „Eu sunt Ușa”. Nu trebuie să înțelegem că el e ușa cu clanță, cu balamale… Nu! Ci este o interpretare metaforică sau hiperbolică. „Eu sunt Vița”. Domnul Isus nu este o viță, ci acel simbol reprezintă că în El e viața, că prin El curge viața spre mlădițele care suntem noi. Prin urmare, trebuie să acceptăm că există limbaj metaforic în Scriptură și că tendința de a gândi în mod fizic este ispititoare, însă să știți că uneori imaginile în Scriptură, așa cum spune un teolog, simbolizează realități chiar mai grozave decât imaginea în sine. Billy Graham, un mare predicator din secolul trecut, când predica la acele adunări mari de evanghelizare și vorbea despre realitățile iadului, el spunea că nu torturile fizice vor fi experimentate acolo pentru că oamenii nu vor mai fi într-un trup fizic ca să simtă arderea focului și durerea mistuirii, ci conștiința lor îi va arde și focul îi va arde inima și conștiința din cauza păcatelor lor, iar acest lucru va dura veșnic.
Eu cred că într-adevăr limbajul folosit aici este într-o anumită măsură o reprezentare a realității iadului. Nu cred că Dumnezeu va veni, va lua pe anumiți păcătoși, va lua o secure și va tăia în bucăți. Deși unii cred acest lucru. Dacă mergi pe interpretarea literală, uneori este foarte greu să înțelegi cum se va întâmpla efectiv. Arderea cu foc ți cu pucioasă este într-adevăr o realitate și este la fel o imagine care te trimite spre o realitate, cea a suferinței. Eu cred că există un iad și că există suferință la grade diferite în funcție de păcătoșenia oamenilor și cred că Dumnezeu va pedepsi pe aceștia veșnic pentru că pedeapsa este echivalată cu păcatul lor veșnic și greutatea veșnică a păcatului lor. Cred că iadul va fi o realitate groaznică pe care unele texte biblice încearcă să o reprezinte prin imagini și această grozăvie trebuie să ne facă foarte atenți.
Trei scurte aplicații. Prima – să facem efortul, cum am zis la început, ca să fim preciși din punct de vedere biblic, dar și prudenți atunci când interpretăm Scriptura. A doua aplicație – să trăim curat înaintea lui Dumnezeu și să ne împlinim bine slujba pentru că altfel stăpânul va veni și ne va găsi vrednici de pedeapsă. Nu te culca liniștit pe pernă fiind ignorant cu privire la aceste realități. Ai grijă! Dumnezeu te va trage la socoteală. Nu păcătui în libertatea pe care ți-o iei crezând că „lasă că Dumnezeu va fi bun și cu mine”. Gândește-te bine că stăpânul se va întoarce în clipa în care nu te aștepți și te va întreba, te va judeca și te va condamna în virtutea dreptății Sale și nu a dreptății pe care tu ai dori-o. În final, să proclamăm Evanghelia. Dacă suntem de acord că există această realitate a unui iad veșnic să ne ducem să spunem oamenilor: „Salvați-vă, întoarceți-vă la Dumnezeu”. Pentru că cine nu face acest lucru, ci este doar un creștin de duminică, un om de treabă și nu spune oamenilor Evanghelia, îmi pun pe bună dreptate întrebarea dacă el crede cu adevărat într-un iad veșnic. Eu cred că nu. Cred că încearcă să zică că sunt doar niște povești și că și iadul e o metaforă.
Atunci când predicăm Cuvântul lui Dumnezeu, Scriptura spune atât de clar în 2 Corinteni capitolul 2 că „noi suntem înaintea lui Dumnezeu o mireasmă a lui Cristos printre cei care sunt pe calea mântuirii și printre cei care sunt pe calea pierzării: pentru aceștia, o mireasmă dinspre moarte spre moarte; pentru aceia, o mireasmă de la viață spre viață. Noi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu, cum fac cei mai mulți, ci vorbim cu inmă curată, din partea lui Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu, în Cristos.” Acest lucru am vrut să fac și eu astăzi – să vorbesc cu inimă curată, să prezint Cuvântul așa cum este, chiar dacă pe unii îi sperie și fie să-i sperie ca să se pocăiască și să se salveze de iadul cel veșnic. Amin.