Evanghelia după Luca 13:31-35 – Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov
Vă invit să deschidem Cuvântul lui Dumnezeu în această zi, la Evanghelia după Luca, capitolul 13. Vom citi fragmentul final al acestui capitol 13, din Evanghelia după Luca, de la versetul 31. Și vom încerca să sondăm ce ne învață Cuvântul lui Dumnezeu în această parte de Scriptură.
[31] În aceeași zi, au venit câțiva farisei și I-au zis: „Pleacă și du-Te de aici, căci Irod vrea să Te omoare.” [32] „Duceți-vă”, le-a răspuns El, „și spuneți vulpii aceleia: Iată că scot dracii și săvârșesc vindecări astăzi și mâine, iar a treia zi voi isprăvi. [33] Dar trebuie să umblu astăzi, mâine și poimâine, fiindcă nu se poate ca un proroc să piară afară din Ierusalim. [34] Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci și ucizi cu pietre pe cei trimiși la tine; de câte ori am vrut să strâng pe fiii tăi cum își strânge găina puii sub aripi, și n-ați vrut! [35] Iată că vi se va lăsa casa pustie, dar vă spun că nu Mă veți mai vedea până veți zice: ‘Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului !’ ” Amin!
Cei mai mulți dintre dumneavoastră știți că ne aflăm într-una din călătorii în Scriptură, în Evanghelia după Luca. O altă călătorie în înțelegerea Scripturilor a fost în cartea Geneza. Și acum în ceea ce citim împreună din Scriptură, parcurgem cărțile vechiului testament, cărțile istorice. De aceea, vreau să vă reamintesc că în Evanghelia după Luca suntem într-o călătorie. Și alături de Hristos facem călătoria aceasta spre Ierusalim.
În Evanghelia după Luca, există un moment care marchează ritmurile lucrării Domnului Isus în perioada în care a fost pe pământ. Și după o vreme în care El a slujit și a predicat Evanghelia în partea de nord a țării Israel, undeva în zona Galileii, Cuvântul ne spune în Luca capitolul 9, versetul 51, “Când s-a apropiat vremea în care avea să fie luat în cer, Isus Și-a îndreptat fața hotărât să meargă la Ierusalim.” Și din acel moment în parcursul pe care îl facem acum în capitolele care urmează după capitolul 9, suntem în drumul acesta spre Ierusalim. Acesta era drumul spre cruce. Este cunoscută expresia din cultura ebraică, care este „Via Dolorosa”.
Dacă unii dintre dumneavoastră ați fost în Israel știți că există un drum acolo care are o stradă care se numește „Via Dolorosa”. Această potecă, această stradă în vremea Domnului Isus pornea din sala de judecată a lui Pilat, numită “Pretoriu” și se ducea până pe muntele căpățânii, pe dealul Golgota. Drumul acesta a rămas în amintirea creștinilor ca fiind “drumul suferinței”, “Drumul crucii”, „Via Dolorosa”, dar cred că noi putem extinde puțin realitatea acestui drum și să vedem că întregul parcurs pe care Domnul Isus l-a făcut de la naștere până la crucificare și la înviere a fost drumul crucii.
El a venit cu acest scop pe pământ, cu inima, cu gândul, cu mandatul acesta de a răscumpăra pe fiecare dintre noi, între care ești și tu. Și răscumpărarea aceasta nu se putea face nici cu aur, nici cu argint, nici cu pietre scumpe, ci cu sângele neprihănit, curat al Domnului Isus.
De aceea, obiectivul Domnului Isus a fost întotdeauna de a se uita spre cruc. Și încă de la naștere eu cred că El a avut această înțelegere, această intuiție prin Duhul Sfânt că El pentru aceasta S-a născut, ca să bea paharul acela al suferinței și să Își dea viața ca răscumpărare pentru mulți. De aceea, crucea a fost întotdeauna obiectivul Său.
Ei bine, dragii mei aici este chiar o primă lecție pentru noi: ca Domnul Isus noi trebuie să umblăm pe drumul crucii. Și din momentul în care am fost răscumpărați prin sângele acesta, ne-am angajat în această umblare cu Hristos, care ne-a chemat: „Dacă cineva vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să mă urmeze.” Domnul Isus a fost pe „Via Dolorosa”. Și tu trebuie să fii pe „Via Dolorosa” și noi trebuie să umblăm pe acest drum al crucii, pe acest drum al crucii prin care Domnul Isus se îndrepta spre Ierusalim în fiecare zi.
Și aș spune că în fiecare ceas se întâmpla ceva semnificativ, ceva important de o greutate colosală. Evangheliștii au selectat doar anumite episoade, nu ne relatează fiecare lucru care s-a întâmplat, ci au selectat anumite episoade care sunt reprezentative din lucrarea Domnului Isus Hristos pe pământ și din aceste episoade noi învățăm dragii mei, marile lecții legate de cine este Domnul Isus Hristos, marile lecții despre cine suntem noi, marile lecții despre așteptările lui Dumnezeu cu privire la noi oamenii.
Iată textul la care am ajuns este introdus cu un pasaj înainte, în capitolul 13, versetul 22, unde ni se reamintește că Domnul era pe acest drum al crucii și ni se spune că Isus umbla prin cetăți și prin sate învățând pe norod și călătorind spre Ierusalim.
Și ce se întâmplă? Într-una dintre zile, Domnul Isus Hristos vorbește poporului și spune: „Străduiți-vă să intrați pe poarta cea strâmtă, căci vă spun că mulți vor căuta să intre și nu vor putea.” Dacă vreți să înțelegeți Cuvântul acesta, intrați pe internet și ascultați mesajul de data trecută. În aceeași zi, când Domnul Isus venea cu această provocare spre oameni, ne spune Scriptura că au venit câțiva farisei și I-au zis: „Pleacă și du-te de aici, căci Irod vrea să te omoare.” Fariseii reapar în peisaj.
Apar cam des nu-i așa? Fariseii erau prezenți pe acolo mereu și mereu. Ei erau oamenii cu mintea iscoditoare să afle ce mai zice acest rabin, acest Învățător din Nazaret. Astfel ei erau mereu prezenți acolo. De regulă, ipostaza în care ei apar este una de provocare. Fariseii apar într-o atitudine de ispitire a Domnului Isus, adesea de denigrare și de iscodire. Mereu căutau să-L prindă cumva, să îi pună întrebări prin care să-L învinovățească. Dar de această dată, iată că ei apar într-o altă ipostază, diferită decât cea în care ei veneau să-L iscodească, să-L ispitească și să-L provoace pe Domnul Isus.
Domnul de regulă era ferm și demasca impostura acestora, fățărnicia lor. De această dată, iată, acești farisei vin și spun: „Pleacă du-te de aici, căci Irod vrea să te omoare.” Pare că aceștia vin cu o bună intenție. Este rar să-i vezi pe farisei că vin cu o bună intenție și ne punem pe bună dreptate întrebarea: cum se poate? Chiar au avut o bună intenție? Acești farisei spunându-I Domnului Isus să plece, doreau cu adevărat să-L protejeze pe Domnul Isus sau erau alte intenții ascunse?
Sigur putem să ne gândim că printre mulți farisei care Îl ispiteau pe Domnul și-L urmăreau să-L prindă, să-I întindă curse, erau și farisei sinceri. Ne aducem aminte că au fost unii care au vorbit cu Domnul Isus, unii L-au invitat la masă. Vom vedea că exact în următorul pasaj ni se spune că într-o zi de Sabat Isus a intrat în casa unuia din fruntașii fariseilor ca să prânzească și acolo (la plural se specifică) fariseii Îl pândeau de aproape, s-au adunat imediat ca muștele la miere. Dar ne putem gândi că au fost fariseii care Îl ascultau pe Domnul Isus și intuiau că este ceva aparte in vorbirea Lui.
Mai târziu după ce Domnul Se înalță la ceruri și sunt oameni care se întorc la credință și se formează prima biserică și are loc prima Adunare Generală a Bisericii în Ierusalim în Faptele Apostolilor, capitolul 15, vă aduceți aminte că printre creștinii care s-au adunat acolo, erau și fariseii. Erau niște farisei care s-au întors la Hristos.
Însă chiar dacă ei aveau o bună intenție, să știți că buna lor intenție nu ținea loc de pocăință și credință. Ei puteau fi animați de o bună intenție, dar în fața lor stătea aceeași temă care era valabilă pentru toți care Îl ascultau pe Domnul Isus: „Pocăiți-vă căci Împărăția cerurilor este aproape.”
De aici mai învățăm o lecție, faptul că bunele intenții nu țin loc de credință și de pocăință. Întotdeauna în mijlocul poporului lui Dumnezeu au fost oameni care au venit, care au apreciat atmosfera, care au apreciat colectivitatea, au cântat cântări, le-a plăcut repertoriul și muzicalitatea, atmosfera de calm, pașnică, de încurajare, au apreciat îmbrățișarea bisericii și în multe feluri au avut bune intenții. Dar aceste bune intenții nu țin loc pentru o întoarcere radicală de la păcat, ci este nevoie de o angajare în a trăi după voia lui Dumnezeu, care ne este revelată în Scriptură și de a fi în această voie a lui Dumnezeu.
Cunoașteți unii dintre dumneavoastră acea zicală care spune că „Drumul spre iad este pavat cu multe intenții bune.” Și așa se vor trezi unii despre care ni se spune în textul anterior, că vor ajunge în fața lui Dumnezeu și vor zice „Doamne, dar n-am mâncat și am băut noi înaintea Ta și în ulițele noastre, ai învățat pe oameni? Doamne, n-am scos noi draci în Numele Tău? Nu am făcut noi minuni în Numele Tău? N-am predicat noi, n-am cântat noi despre Tine?” Și așa multe intenții bune. Dar intențiile acestea bune nu țin loc de pocăință înaintea lui Dumnezeu și de o lepădare de sine, de o luare a crucii în fiecare zi și o umblare pe acest drum al crucii pe „Via Dolorosa”.
Deci putem să ne gândim că au fost farisei sinceri. Alți comentatori însă spun că în intenția aceasta, în avertismentul acesta, de fapt era o atitudine de intimidare: „Du-te de aici că Irod vrea să Te omoare.”
Și într-un fel, ei știau că dacă Domnul Se va duce la Ierusalim, acolo la Ierusalim era pregătit să-L prindă sinedriul, era sfatul acesta al marilor preoți celor mai de seamă, conducătorii poporului. Și acolo erau masați toți fariseii și cărturarii care deseori mergeau din Ierusalim în diverse părți ale Iudeei și Galileei, ca să-L ispitească pe Domnul Isus.
„Du-te la Ierusalim, Irod vrea să Te omoare.” Dar ei știau că prin avertismentul acesta Îl împingeau cumva în locul în care El urma să fie prins. Mulți voiau să-L omoare. Irod voia să-L omoare.
Cine era acest Irod? Scriptura vorbește despre Irod, dar nu prea face distincție între un Irod și alt Irod. În primele texte în care ni se spune despre nașterea Domnului Isus, ne spune că Irod stăpânea în Iudeea și când a aflat vestea nașterii s-a tulburat foarte mult și tot Ierusalimul s-a tulburat împreună cu el. Irod de pe vremea nașterii Domnului Isus era numit „Irod cel mare”. A fost primul care venea dintr-o dinastie numită a Idumeilor, care a reușit să obțină de la Cezar August din Roma dreptul de a stăpâni această țară a lui Israel. Dar el legitim după Scripturi, el nu avea dreptul să stăpânească, pentru că el nu venea din seminția lui David și toți evreii știau lucrul acesta. Dar nu aveau ce face din moment ce Cezar i-a dat acest mandat de stăpânire. Ei trebuiau să accepte un idumeu, adică un edomit pe tronul lui Israel. Și cu greu a putut să facă față la aceasta. Și pentru că Irod cel mare știa tot timpul că n-are dreptul legitim, trăia o spaimă, o frică, prin faptul că cineva va lua tronul din familia apropiată. Și astfel au început să omoare pe socrul său care a fost mare preot, pe nevastă-sa, doi din copiii lui îi măcelărea într-una să nu-i ia tronul.
Când S-a născut Domnul și au venit magii din Ierusalim, spunând că „Am văzut steaua Lui care ne spune că Se naște un rege”, ca să se asigură că acest Copil nu Se naște și trăiește, a lansat acel genocid în care mii de copii au pierit.
Deci acesta era Irod cel mare care stăpânise din anul 37, înainte de Domnul Isus Hristos până prin anul 4, după Domnul Isus. După ce se născuse Domnul Isus, când el a murit, el a lăsat în urmă trei fii. Și a împărțit această zonă pe care o stăpânise între cei trei fii. Unul dintre ei a fost Arhelau, care a stăpânit în Iudeea, Samaria și Idumeea. Al doilea a fost Filip, care a stăpânit în partea de nord, a cărei capitală era Cezareea. Vă amintiți în Matei capitolul 16 ni se spune despre Cezarea lui Filip
Și al treilea era Irod care luase numele tatălui său, dar ca să se deosebească, i-au zis „Irod Antipa”. Acesta este acest Irod care voia să-L omoare pe Domnul Isus. El stăpânea în Galileea. Irod acesta, ca și tatăl lui, era frământat că cineva ar putea să ia puterea. El moștenise această fobie de la tatăl lui. De aceea căuta să-L omoare.
Și știți pe cine a mai omorât acest Irod antipa? Pe Ioan Botezătorul. Lui Ioan Botezătorul i-a tăiat capul și acum când a auzit că Domnul predica același mesaj, „Pocăiți-vă căci Împărăția cerurilor este aproape!” și-a cam pierdut mințile, că la un moment dat, a spus că Ioan, acela căruia i-a tăiat capul, a înviat din morți și de aceea se întâmplă aceste lucruri. El se pierduse cu firea pentru că era urmărit de aceste coșmaruri.
Deci fariseii au folosit acest șiretlic prin care să-I spună Domnului Isus să plece, căci Irod voia să-L omoare. Este foarte posibil să fi fost într-adevăr în intenția lui Irod de a-L omorî.
Dar haideți să ne uităm acum la răspunsul Domnului Isus. Cum răspunde Domnul Isus acestui avertisment sau intimidări? „Duceți-vă” le-a spus El „și spuneți vulpii aceleia.” Răspunsul Lui demonstrează ceva. Domnul Isus intuiește că acești farisei erau cam în cârdășie cu Irod, că nu ajungi la Irod așa pur și simplu. Dar Domnul le spune „Duceți-vă! Știu că sunteți informatori ai securității lui Irod, duceți-vă și spuneți-i lui Irod. Știu că stați la masă cu el și plănuiți și voi acolo. Duceți-vă, spuneți-i lui Irod, vulpii aceleia.”
Replica aceasta este surprinzătoare, dacă nu chiar șocantă. De ce Domnul Isus folosește un astfel de apelativ? Vulpe. Ați folosit vreodată un astfel de apelativ? Eu nu prea. Poate mai zicem „Vulpoaic-o!” „Șireat-o!”
Am avut un coleg drag din Republica Moldova, cu care am stat în cameră și îl chema „Vulpe Nicolae”. Acum știți cum se folosesc tot felul de moduri în care să-i folosești numele cu o nuanță diferită. Eu întotdeauna i-am zis Nicu și m-am ferit să-i folosesc numele de familie, pentru că putea fi utilizat adesea cu o nuanță denigratoare, peiorativă.
Acum replica aceasta este cu atât mai interesantă și surprinzătoare, pentru că vă aduc aminte că în Lege era stipulat foarte, foarte clar, în Exod 22:28, că n-ai voie să vorbești de rău pe împăratul. Și ni se aduce aminte și în Eclesiastul 10:20, că un demnitar nu trebuia să fie atacat prin cuvinte grele sau rele. Ce face Domnul Isus aici, calcă Legea?
Am stat și m-am frământat și eu. Și mi-am dat seama de un lucru și sunt de acord cu cei care spun că într-adevăr, legea cerea evreilor să respecte autoritățile locale și în toată povestea aceasta era o singură excepție a unuia care avea dreptul să pună degetul pe rană și să fie sever: Dumnezeu. Dumnezeu avea dreptul să-l certe pe împărat. Dumnezeu avea dreptul să-l ia de urechi pe împărat și să-i spună și „vulpe” și alte apelative, pentru că de multe ori era legitim. Oamenii aceștia erau oameni care lucrau împotriva lui Dumnezeu.
Tot comentatorii ne spun că în vremea aceea folosirea acestei expresii „vulpe” era un mod de a spune cuiva „Nu te crede așa de important.” Vulpea în cultura evreiască era un animal de clasa a treia, nici măcar de clasa a doua. Și fariseii au vrut să vină să-L sperie că Irod vrea să-L omoare.
S-a speriat Domnul? Nu. Și a spus: „Vulpea asta care e inofensivă e vicleană, e șmecheră, că a luat o putere nelegitimă și face tot felul de pârghii și voi toți evreii știți că e mână în mână cu stăpânii din Roma. Eu funcționez pe o altă agendă, nu mor Eu când vrea Irod să Mă omoare. Timpul lui Irod nu este timpul Meu.” De aceea El chiar amintește în momentele următoare că vor trece 2-3 zile și lucrurile vor merge înainte.
Ce învățăm noi din situația aceasta, legat de modul acesta de a vorbi? Cu siguranță nu învățăm că putem în anumite situații să folosim apelative de genul acesta. Înțelegeți? Niciunul dintre noi n-ar trebui să zicem „Vulpoaică” nevestei. Iar după aceea să fim întrebați „De ce ai spus așa?” și să aducem argument că și Domnul Isus a spus „vulpe”. Nu, nu este o interpretare corectă a Scripturilor. Înțelegeți că unii așa interpretează Scripturile? Dacă Domnul Isus a spus asta și eu pot să spun așa ceva? „Dar este scris”, ar zice unii.
Nu acesta este modul de interpretare a Scripturii. Pentru că trebuie să recunoaștem, dragii mei, că adesea ne cam vizitează astfel de vorbe. Da, cineva făcea observația că apelativele acestea încep mai ales în viața de familie, într-o formă diminutivală și fac progres spre una augmentativă.
Ce înseamnă aceasta? Când ne căsătorim zicem „Fluturaș”, „Iepuraș”, „Drăgălaș”, „Iubițic-o”. Totul este mititel și în forme diminutive. După aceea „Boule!” „Vacă!”. Și cu grupul de litere „oi”, adică cu augmentative, forme și jigniri cât mai inspirate și radicale, ca să ne arătăm disprețul și răutatea.
Nu aceasta învățăm. Poate am putea să învățăm să nu fim noi vulpițe sau vulpoi, în sensul șireteniei și a modului perfid de a face lucrurile. Asta putem să învățăm. Dar eu cred că lucrul pe care îl învățăm aici de la Domnul Isus prin care El spune „Spuneți vulpii aceleia că Eu o să scot draci astăzi și mâine și a treia zi voi isprăvi.” Comunica prin aceasta că nu Irod este la cârma istoriei. Că nu Irod este cel care va decide sfârșitul mandatului. El avea un mandat care era pe agenda lui Dumnezeu Tatăl și după planul pe care Dumnezeu îl hotărâse înainte de întemeierea lumii, să meargă la Ierusalim și să fie un timp în care El să-și dăruiască viața.
Este un mod interesant și noi trebuie să înțelegem nuanțele acestea din contextul în care sunt ele pentru a putea să interpretăm corect Scripturile.
Deci Domnul Isus nu este intimidat, El răspunde cu fermitate și anunță profetic ce se va întâmpla. Haideți să ne uităm la cele două expresii pe care le folosește.
În primul rând, El folosește această expresie „Iată că scot draci și fac vindecări astăzi și mâine și a treia zi voi isprăvi.” Dar ne putem gândi că Domnul Isus voia să spună „Stați liniștiți, încă 3 zile mai stau pe teritoriul Galileii. Spuneți-i lui Irod că voi pleca, nu e cazul să vină după Mine și să stea liniștit el.” Dar nu e chiar așa, pentru că dacă noi citim Scripturile, El n-a stat numai 3 zile. A mai stat acolo vreo 2-3 săptămâni, un timp mai lung.
În cultura ebraică ei aveau o expresie, aproape proverbială, când voiau să zică „eu o să termin treaba.” Ei ziceau așa: „Azi, mâine și poimâine și gata.” Așa indicau ei o finalitate a unei sarcini, a unui angajament, a unui proiect, astăzi, mâine și poimâine și totul se va finaliza.
Deci astăzi, mâine și poimâine și lucrurile se vor finaliza. Ce voia să spună Domnul Isus Hristos este următorul lucru: „Eu sunt încă în lucrare și nu am terminat-o. Spuneți-i lui Irod că o voi finaliza și voi face tot ce trebuie făcut până o voi termina.” Domnul Isus anunța apropierea împlinirii mandatului Său: „Astăzi, mâine și poimâine și s-a isprăvit. Am terminat lucrarea”
A doua expresie care apare aici este tot în termenii aceștia de tip proverbial. Domnul Isus spune: „Dar trebuie să umblu astăzi, mâine și poimâine, fiindcă nu se poate ca un proroc să piară afară din Ierusalim.” Și acesta era tot un proverb folosit în uzul curent al limbii în cultura ebraică.
Ce spunea proverbul acesta? Acest proverb spunea că era o istorie lungă a profeților lui Dumnezeu, a emisarilor oficiali ai lui Dumnezeu trimiși la Israel, ajunși în Ierusalim, care au fost luați de conducătorii evreilor și omorâți. Cei mai mulți dintre ei au fost omorâți cu pietre, cum ne spune aici: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci și ucizi cu pietre pe cei ce trimiși la tine.”
În cartea Cronicilor ni se spune despre Zaharia care a venit și a anunțat poporul de judecata lui Dumnezeu. Zaharia a fost târât în templu și l-au omorât cu pietre.
Isaia a fost omorât în Ierusalim, băgat într-un copac gol în interior și apoi cu fierăstrăul tăiat în două. Și mulți alți profeți care au fost omorâți în Ierusalim. Și rămăsese vorba aceasta printre evrei că Ierusalimul este mormântul prorocilor, după cum și în anumite biserici s-a dus vorba că sunt mormintele păstorilor.
Așa se vorbește între colegi câteodată: „Te duci să păstorești în biserica aia? Nu știi că este mormântul păstorilor?” Ierusalimul era mormântul prorocilor și Domnul Isus, spunea profetic: „Astăzi, mâine și poimâine, fiindcă nu se poate ca un proroc să piară afară în Ierusalim.”
Într-un fel le-a spus: „Îmi voi termina lucrarea. Dar nu știți voi conform zicalei noastre, că un profet nu piere și nu e omorât de Irod în Galileea? Ci el moare în Ierusalim.”
Așadar dragii mei, Ierusalimul era plin de sângele profeților. De aceea Domnul Isus anunță această cetate printr-un plâns asemenea lui Ieremia, asemenea Plângerilor lui Ieremia. Domnul vorbește acestei cetăți printr-o lamentație. Dar nu numai cetății în sine, pentru că cetatea era un simbol, reprezentarea întregului popor al lui Israel: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci și ucizi cu pietre pe cei trimiși la tine. De câte ori am vrut să strâng pe fiii tăi cum își strânge găina puii sub aripi și nu ați vrut. Ierusalime, Ierusalime! Cetate criminală, dar iubită.” Și spune Cuvântul „Ți se va lăsa casa pustie.”
Iată o plângere legată de Ierusalim, dar și o anunțare profetică: „Ți se va lăsa casa pustie și acest lucru datorită respingerii. „N-ați vrut! V-am dat șanse după șanse și n-ați vrut.”
Citim în istorie că în anul 66 țara lui Israel se săturase de acea robie grea care era sub romani și un grup de zeloți s-au ridicat și au făcut o revoltă care a ținut până prin anul 70. Și în anul 70 Titus Vespasian a luat 80.000 de soldați. A venit de la Roma și a înconjurat Ierusalimul și l-a devastat. Templul a fost dărâmat complet, au băgat plugurile și au arat cetatea, au nivelat-o complet, una cu pământul au făcut-o. Dar înainte de a face lucrul acesta, a omorât pe toți care erau în cetate. Copiii au fost zdrobiți de ziduri, oamenii au fost măcelăriți. Nu a fost milă pentru ca asediul fusese lung de aproape 2 ani. Titus a stat și a asediat cetatea și în mânia lui a nimicit pe toți, absolut toți.
Într-adevăr, Ierusalimul rămăsese cu casa pustie și pentru că ei au spus înaintea lui Pilat, când i-a întrebat Pilat „Pe cine să vă slobod? Pe Isus? Sau pe Baraba?” Ei au spus „Pe Baraba!” „Și cu Isus ce să fac?” „Răstignește-L, răstignește-L!” Și Pilat văzând nedreptatea, a luat un lighean și s-a spălat pe mâini, în sens că ar fi nevinovat și a spus: „Sângele Lui să cadă asupra capului vostru.” Și ei au zis: „Da, să cadă asupra capului nostru!” Și a căzut.
Istoria ne arată că milenii au trecut și casa evreilor a rămas pustie. Unii care au mai vizitat Ierusalimul scriau în memoriile lor cum Ierusalimul era o mlaștină, era părăsită, șacalii erau acolo. Vreme de sute și sute de ani, această țară rămăsese pustie.
Domnul Isus spune: „Vi se va lăsa casa pustie și nu Mă veți mai vedea până ce veți zice ‘Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!’ ” La ce se referă aceasta? La intrarea Lui în Ierusalim? La a doua Lui venire? La ce să se refere?
Sigur putea fi o anticipare că Domnul urma să intre în această cetate care Îl întrona în prima zi a intrării și Îl răstignea peste câteva zile. Spunând inițial „Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!” și numai după câteva zile vocile s-au ridicat strigând „Răstignește-L, răstignește-L!”.
S-ar putea să fie vorba și despre evreii care Îl vor întâmpina când Se va întoarce și vor zice și evreii care nu L-au mai văzut și nu văd pe Mesia cum vor zice „Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului.”
Dar aș vrea să vedem aici un alt principiu care ne privește pe noi dragii mei. Când un om manifestă respingere, Domnul Isus spune „Vreau să vă aduc la Mine și cu aripa Mea să vă protejez precum o cloșcă cu puii ei. Să vă adun la Mine și voi nu vreți.”
Aici dragii mei este aceeași ofertă și astăzi. Vrei să vii la Hristos? Este o invitație, El vrea, te invită. Dar atitudinea poate să fie aceea de a respinge: „Nu vreau.” Și acest „nu vreau” nu se traduce în mod necesar printr-o negare a lui Hristos, printr-o formă de condamnare a Lui. Această negare de a nu vrea, se poate traduce prin pasivitate. Îți vezi de lucrurile tale, de afacerile tale, de planurile tale, de distracțiile tale. Iar Hristos te cheamă și îți spune: „Pune-ți viața în rânduială. Am murit pentru tine. Ar fi de bun simț să trăiești pentru Mine, când un preț așa de mare s-a dat.”
De aceea dragii mei, refuzul de a veni la Hristos poate să fie în ultimă instanță însoțit de acea lăsare, acel abandon din partea lui Dumnezeu.
Adesea vă spuneam că avem așa mulți copii aici și vedeți cum vrea mama să-l ia și el plânge, ca un refuz din partea copilului. Un copil care este încăpățânat și stă pe jos, vii la el, vrei să îl iei și-l vezi cum trage în marșarier, tot timpul dă în spate, și-l tragi, și-l tragi, și-l tragi și începi să simți că se înroșesc firele. Și la un moment dat îi zici „Bine, stai acolo!” Și îl lași în încăpățânarea aceea.
Vă aduc aminte însă ce spune cartea Romani 1, de la versetul 18, ne spune în felul acesta: „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu și împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor care înăbușă adevărul în nelegiuirea lor. Fiindcă ce se poate cunoaște despre Dumnezeu, le este descoperit în ei înșiși. Într-adevăr însușirile nevăzute ale lui Dumnezeu, puterea lui veșnică și dumnezeirea Lui se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El, așa că nu se pot dezvinovăți. Fiindcă măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu l-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu i-au mulțumit, ci s-au dedat la gânduri deșarte. N-au vrut, s-au dedat la gânduri deșarte și inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sunt înțelepți și au înnebunit. Și au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace, (reprezentări ale lui Dumnezeu în iconografie de toate felurile), dobitoace cu patru picioare și târâtoare.” Și acum ascultați ce spune Scriptura, exact în termenii în care vorbește Domnul Isus că li se va lăsa casa pustie. Versetul 24: „De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăției, să-și urmeze poftele inimilor lor, așa că își necinstesc singuri trupurile. Au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu și au slujit și s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci. Din pricina aceasta (a doua oară spune Dumnezeu) Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase.” Care sunt acestea? Identitatea de gen. Dacă vreau să fiu femeie, eu ca și bărbat o să fiu femeie. „Femeile au schimbat întrebuințarea firească a lor în una care este împotriva firii. Tot astfel și bărbații au părăsit întrebuințarea firească a femeii și s-au aprins în poftele lor unii pentru alții.”
De aceea, astăzi, într-un loc proeminent al Americii în zona financiară se află un bărbat cu cercei, fardat, cu rimel pe ochi și el zice că e femeie. „Au săvârșit parte bărbătească cu parte bărbătească, lucruri scârboase și au primit în ei înșiși plata cuvenită pentru rătăcirea lor.” Și da, este o formă prin care și-au primit unii plata. „Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoștința lor, Dumnezeu i-a lăsat (a treia oară apare) în voia minții lor blestemate.” Și citim din nou o listă lungă de lucruri scârboase pe care le-au făcut.
Așadar, dragii mei refuzul nu este niciodată o poziție de neutralitate. Refuzul Evangheliei, refuzul primirii lui Hristos înseamnă un drum periculos spre un abandon, spre o lăsare. De aceea spune Scriptura „câtă vreme se zice astăzi, nu amânați. Astăzi este ziua mântuirii. Astăzi este ziua iertării.”
Și din nou facem apel la cei care nu sunt încă împăcați cu Domnul Isus: veniți astăzi la El, împăcați-vă cu Dumnezeu, acceptați darul mântuirii, pentru că dacă nu-l acceptați, Domnul Isus ne spune așa: „Nu mă veți mai vedea până când veți zice ‘Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului.’ ”
Fie ca aceasta să fie ziua ta în care să spui ‘Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului’, lucru care reprezintă acceptarea domniei lui Hristos, acceptarea faptului că El este Mesia, Unsul, Domnul, Mântuitorul! Acest lucru înseamnă o declarație a Lui, a domniei Sale și o acceptare a suveranității Sale în viața ta.
Acesta este mesajul din textul de azi, acesta este Cuvântul care ne-a fost dat. Este un Cuvânt de avertizare, de chemare și de binecuvântare pentru cei care primesc oferta și chemarea. Fie ca Domnul să fie onorat, binecuvântat și înălțat în viețile noastre! Amin!