Evanghelia după Luca 1:39-56 – Sorin Prodan

Evanghelia după Luca 1:39-56 – Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov

Evanghelistul Luca este cel care a început să ne introducă în marea poveste a istoriei mântuirii. El ne spune că după ce a făcut cercetări cu de-amănuntul, a început să scrie cu de-amănuntul marea poveste. Și suntem undeva la începutul acestei frumoase narațiuni despre nașterea lui Mesia, despre lucrarea lui Mesia, despre moartea și învierea Sa măreață.

Dacă ne uităm la primele două capitole din Luca, observăm acolo o așezare foarte frumoasă, simetrică. Avem în fiecare caz, două vestiri ale nașterii. Îngerul Gabriel se arată și vestește nașterea lui Ioan Botezătorul, apoi vestește nașterea lui Mesia, apoi se produc cele două nașteri conform acestei descoperiri, după care urmează câte o cântare: cântarea lui Zaharia și cântarea Mariei. Astăzi ne vom uita la cântarea Mariei.

În mesajul pe care l-am urmărit data trecută, am văzut felul în care îngerul s-a descoperit Mariei și i-a descoperit despre nașterea Mântuitorului. În prezentarea aceea a fost interesant să vedem că Maria este prezentată într-o simplitate. Nu este o prezentare care a fost făcută de-a lungul istoriei. Maria este simplă, este o fată, o tânără simplă.

În contrast cu această simplitate umană, ne-am uitat și am văzut complexitatea divină, măreția divină. Când Maria a aflat că ea, o fată simplă dintr-un oraș neînsemnat, dintr-un cătun neînsemnat, era recipientul mărețului Mântuitor care avea să vină în lumea noastră, firește ea nu înțeles cum se poate ca măreția divină să vină în contact cu această simplitate și slăbiciune umană. De aceea a pus întrebarea: „Cum se poate așa ceva?” Îngerul i-a spus: „Omenește nu este posibil. Omenește pentru cineva să conceapă un copil fără să fie într-o relație cu un bărbat, nu este posibil.” Dar Cuvântul spune: „Duhul Sfânt Se va coborî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naște din tine va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.”

Maria în fața acestei dileme mari, își pune întrebarea: „Cum poate Dumnezeul Cel Preaînalt care a creat univerul acesta, să se întrupeze în persoana Fiului, într-o tânără?” Acest lucru era foarte greu de înțeles.

De aceea îngerul îi dă și un semn și-i spune: „Iată că Elisabeta, rudenia ta, a zămislit și ea un fiu la bătrânețe.” Elisabeta care era foarte înaintată în vârstă, foarte bătrână, nemaiputând concepe copii, Duhul lui Dumnezeu a venit și a făcut-o capabilă să conceapă un copil care avea să fie Ioan Botezătorul, cel care pregătea calea lui Hristos.

Cuvântul ne spune că Maria a primit această descoperire din partea îngerului și a spus doar așa: „Iată, roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale!” Şi îngerul a plecat de la ea.”

Acum ajungem la textul pe care îl vom urmări în această dimineață din Luca 1:39-56.

Vedeți, cei care suntem familiarizați cu Scripturile, când citim lucrurile acestea, ni se par într-un fel obișnuite pentru că le citim mereu. Când vine rândul pasajului la cititul Scripturii, când vine sărbătorile crăciunului ne întoarcem din nou la textele acestea și știm că Maria a rămas însărcinată prin intervenția supranaturală a lui Dumnezeu. Apoi aflăm despre cum Ioan Botezătorul a fost născut tot în mod supranatural și știți care este pericolul? Pericolul este că atunci când ne obișnuim cu lucrurile supranaturale, avem tendița să nu mai vedem supranaturalul în acestea.

Să presupunem că Dumnezeu lucrează în mod supranatural și repetat în viața noastră. Riscul este să începem să ne obișnuim într-un fel cu această lucrare a lui Dumnezeu și parcă să nu mai vedem supranaturalul acolo.

De pildă, gândiți-vă la poporul lui Dumnezeu pe care Dumnezeu l-a scos din robia aceea de 450 de ani, cu niște semne extraordinare pe care le-a făcut în Egipt. Și pe parcursul lor spre Canaan, Dumnezeu făcea semne și minuni în mijlocul acestui popor. Iar poporul acesta răspundea la toată intervenția puternică a lui Dumnezeu cu răzvrătire. De ce? Pentru că au început să se obișnuiască cu supranaturalul.

L-a fel și în vremea Domnului Isus, când a venit El pe pământ, a făcut semne și minuni, a vindecat orbi, a vindecat ologi, a vindecat oameni care nu putea fi vindecați omenește cu medicamente. Oamenii care erau în jurul Domnului Isus, aproape că au început să se obișnuiască cu semnele acestea. Înțelegeți?

De aceea și pentru noi, fie că Dumnezeu lucrează în viața noastră în mod supranatural, fie că cercetăm Scripturile și vedem modul supranatural în care Dumnezeu a lucrat în istorie, riscul este să începem să ne obișnuim cu aceasta și să nu mai vedem supranaturalul. Este un risc aici.

Dar pentru Maria nu a fost așa. Pentru Maria, acea descoperire că ea devenea recipientul harului lui Dumnezeu prin care venea Hristos în lumea noastră, era ceva extraordinar, ceva măreț, ceva neobișnuit. Dar în același timp era și intimidant. De ce?

Aduceți-vă aminte că în această cultură evreiască, o fată care rămânea însărcinată fără a fi într-o relație de căsătorie, riscul acesteia era să fie omorâtă. Necistirea bărbatului cu care era în relație era atât de gravă în această cultură încât fata era scoasă în mijlocul cetății, bătrânii cetății o judecau și toți cei din cetate cu bătrânii și judecătorii cetății în frunte, luau pietre și aruncau în tânăra aceasta necinstită până când era omorâtă cu pietre. Era o modalitate de execuție extrem de dură.

Maria știa ce risc își asumă prin faptul că în mod supranatural rămânea însărcinată. Era conștientă că era înaintea unei cetăți, că era într-o relație de logodnă și își asuma riscul acesta major.

De aceea Cuvântul ne spune că după ce ea acceptă descoperirea aceasta, pe lângă revelația aceasta, Maria primește și un semn. Aici aș vrea să înțelegem ceva extraordinar. Când Dumnezeu face ceva măreț în istorie, când Dumnezeu face o lucrare mare în istorie, adesea Dumnezeu, prin descoperirea pe care o făcea, aducea și un semn și spunea: „Iată semnul!”

Erau și situații în care anumiți oameni au fost provocați de Dumnezeu să facă ceva măreț, au stat în fața acelei provocări cu teamă, intimidați de această provocare și ei înșiși au zis: „Ce semn primesc eu, să știu că merg în Numele Tău, sub autoritatea aceasta?”

De pildă, ne amintim de Moise care este chemat de Dumnezeu să se ducă să scoată poporul. Este imaginea în care poporul se luptă cu provocarea aceasta și zice: „Eu să mă duc înapoi la Faraon? Cine sunt eu? Ce am să le spun evreilor? Cine m-a trimis pe mine să-i scot pe ei din robie?” Și Dumnezeu spune: „Eu sunt Cel ce sunt.” Și ca să dea răspuns la întrebarea lui Moise și la timiditatea și frica lui Moise, Dumnezeu îi spune: „I-a toiagul pe care îl ai, aruncă-l jos.” Toiagul s-a prefăcut într-un șarpe. Dumnezeu i-a zis: „Apucă-l de coadă.” Și șarpele s-a prefăcut din nou în toiag.

După care, Moise încă parcă refuzând și dând din cap în semn de negare, Dumnezeu îi spune: „I-a mâna, pune-o în sân.” Și în momentul în care a scos-o era plină de lepră. După care Domnul îi spune: „Pune-o din nou.” Și o scoate vindecată.

Deci Dumnezeu îi dă niște semne. Pe lângă provocarea aceasta mare și intimidantă, Dumnezeu îi dă niște semne.

Ghedeon, care este un evreu în timpul în care madinații asuprea poporul lui Israel. Dumnezeu îl cheamă pe Ghedeon să fie judecător peste Israel, să fie judecătorul și conducătorul lui Israel. Și Ghedeon în fața acestei descoperiri parcă dă un pas în spate și el spune: „Dă-mi un semn.” Și el pune condiții și zice: „Uite, lâna aceasta, mâine dimineață să fie uscată dacă este rouă.” Și apoi zice: „Să fie udă când nu este rouă.” Deci el cere semn.

La fel l-am văzut și pe preotul Zaharia, care devenea tatăl lui Ioan Botezătorul. Îngerul Domnului i se arată în Templu și îi zice: „Zaharia, tu, care ești bătrân la aproape 100 de ani, tu vei da naștere unui copil din soția ta, care este stearpă.” Ea era incapabilă să nască copii și ca vârstă, dar și faptul că ea în timpul în care a putut naște copii, nu a fost capabilă să nască. Zaharia îi spune tot așa cu un semn de neîncredere și de scepticism:

• Cum? Da-mi un semn!
• Uite, vei rămâne mut până când se va naște copilul tău.

Și Dumnezeu îi dă un semn.

Ne aducem aminte și de episodul în care fariseii au venit la Domnul Isus mereu să-L împungă, mereu să-L ispitească. Nu veneau să asculte ce spune, nu veneau să asculte Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu vorbindu-le, ci veneau să-L ispitească.

Ei deja obișnuiți cu semenele acestea, lor le plăceau deja semnele și minunile pe care le făcea Domnul Isus, mai mult ca scamatorii.

Precum un iluzionist care este invitat undeva să facă niște exerciții de iluzionism și face ceva extraodinar de te miră, iar apoi mai vrei să vezi unul. Așa este? Și după ce mai face încă o șmecherie, mai vrezi să vezi și alta: „Mai arată-mi!” Exista curiozitatea aceasta.

Fariseii, cu toate că aveau în față minuni extraordinare, ei deja se obișnuiseră cu ele și ziceau: „Arată-ne un semn!”

Vă aduceți aminte ce le spune Domnul Isus? „Vreți un semn? Am să vă dau un semn! După cum profetul Iona a stat trei zile în pântecele peștelui, la fel și Fiul Omului va sta trei zile în pântecele pământului.” Și i-a lăsat suspendați într-un fel, pentru că ei trebuiau să gândească ceva mai departe, să mai facă un pas. Profetul Iona a ieșit afară din pântecele peștelui după trei zile. Provocarea pentru ei era să vadă că după ce Fiul Omului va sta trei zile înmormântat, că El avea să învie.

Până acum ne-am uitat la categoria de oameni care vor semne pentru mărețele descoperiri ale lui Dumnezeu. Acum ne uităm la niște oameni care au primit descoperire dar nu au cerut semne. Însă semnele acestea li s-au dat. Sunt mai multe exemple, dar o să amintesc doar de câteva.

Ne amintim de păstorii care erau în câmpiile Betleemului: „Şi iată că un înger al Domnului s-a înfăţişat înaintea lor, şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor. Ei s-au înfricoşat foarte tare. Dar îngerul le-a zis: „Nu vă temeţi: căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.”

Acești păstori nu au stat acolo să zică: „Vedem bine sau nu vedem? E înger sau nu? Arată-ne un semn!” Nu! Ei au primit revelația aceasta și Cuvântul ne spune că îngerul a continuat și a zis: „Iată semnul, după care-L veţi cunoaşte: veţi găsi un Prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle.”

Iată că și în cazul Mariei același lucru se întâmplă. Maria nu pune la îndoială descoperirea aceasta. Singurul lucru pe care Maria nu-l înțelege, este cum e cu putință ca din perspectiva ei, o fată neînsemnată, să fie aleasă de Dumnezeu ca să aducă în lume pe Mesia? De aceea ea spune: „Cum se poate lucrul acesta? Eu care sunt atât de neînsemnată, să fiu atât de privilegiată? Și să se poată face lucrul acesta? Eu care nu sunt încă măritată?” Și Domnul îi spune: „Da, se poate! Prin Duhul Meu și prin puterea Celui Preaînalt se poate!”

În fața acestei descoperiri mari, îngerul îi spune: „Iată semnul! Iată că Elisabeta rudenia ta, a zămislit și ea un fiu la bătrânețe.” Ei bine, primin semnul acesta, Cuvântul ne spune că imediat după această descoperire Maria s-a sculat chiar în zilele acelea și a plecat în grabă spre munți într-o cetate a lui Iuda.

Acum cei care sunteți un pic familiarizați cu geografia Orientului Mijlociu și știți zona aceea a Israelului, știți că Israelul este o țară foarte mică. Într-o zi poți merge cu mașina din sudul Israelului până în nord, ca să nu mai zic că în două ore o traversezi din est până în vest. Este foarte mică. Partea de nord a Israelului este partea Galileii, partea de centru este partea Samariei și partea de sud este pardea Iudeii. Și în partea de sud este deșertul. În nord este o câmpie frumoasă, mănoasă, Galileea este o zonă fertilă.

Maria pornește din Nazaret care este în mijlocul ținutului Galileii și pornește spre zona Iudeii. Din punct de vedere geografic, când pornești spre zona Iudeii, simți că începi să urci. Ierusalimul este undeva într-o zonă foarte ridicată, undeva la 900m de la nivelul mării. Apoi de la Ierusalim dacă vrei să cobori mai spre sud, mergi spre Marea Moartă. Și când ajungi la Marea Moartă, ajungi la cel mai jos loc de pe pământ. Aici sunt niște contraste frumoase.

Maria pornește așadar în grabă, pleacă spre munți într-o cetate a lui Iuda unde era casa lui Zaharia și unde stătea verișoara ei, Elisabeta. Întrebarea care se naște, este următoarea: de ce a plecat Maria? I-a spus lui Iosif atunci? Nu i-a spus?

Părerea mea este că nu i-a spus nimic lui Iosif. Și nu i-a spus de teamă că ar fi reacționat, ci Maria a primit un semn din partea lui Dumnezeu și Maria s-a dus în direcția în care Dumnezeu îi arăta aceste semne.

Aici aș vrea să înțelegem un lucru extrem de important. Dumnezeu intervine în viața omului și intervenția Lui este întotdeauna marcată de o lucrare puternică în viața omului. Odată cu lucrarea aceea, sunt niște semne pe care El le aduce. Aici este întrebarea pentru tine: când lucrează Dumnezeu în viața ta și vezi mâna Lui lucrând în viața ta și sunt niște semne pe care Dumnezeu le așează în drumul tău, tu mergi în direcția acestor semne? Cu alte cuvinte, dacă atunci când Dumnezeu ți se descoperă, tu mergi în direcția descoperirii lui Dumnezeu?

Pentru că atât de mulți oameni ajung să asculte Cuvântul lui Dumnezeu predicat, explicat clar și deja sunt descoperiri în Cuvânt. Prin Cuvânt noi avem parte de descoperiri supranaturale, pe care mintea celor din lume care nu este transformată, ființa care nu este născută din nou, nu le pot înțelege. Dar Duhul lui Dumnezeu vine și face descoperiri. Întrebarea este: faci pași în direcția acestei descoperiri?

Atunci când eu am cunoscut la început calea lui Dumnezeu, fiind invitat și eu de către cineva, am îndrăznit să mă duc, având o ușoară timiditate și un set de prejudecăți pe care le dobândisem inevitabil, trăind în această cultură. Am ajuns într-o bună duminică de primăvară ca aceasta într-o comunitate mică ca și aceasta. Firește, fiind ceva nou, aveam un soi de frică, de timiditate, de teamă, dar am stat acolo, mi-am învins frica și timiditatea aceea, am ascultat Cuvântul predicat și am început să înțeleg niște lucruri pe care nu le-am înțeles până atunci.

Imaginați-vă că după experiența aceasta, eu m-aș fi întors la viața mea. Erau vremurile în care eram cu dansuri, eram într-o echipă de dansuri moderne, de societate – luasem locul I în România la dansurile de societate. Și mă întorceam la ale mele, cu pasiunile pe care le aveam, cu hobiurile pe care le aveam, însă Dumnezeu deja îmi arătase ceva. Ei bine, ce s-a întâmplat în mod neașteptat, a fost că am început să fac pași în direcția acestor descoperiri.

Așa cum am învățat și în cartea Faptele Apostolilor: când un om face un pas în direcția descoperirii lui Dumnezeu, Dumnezeu continuă să-i descopere. Omul face încă un pas, iar Dumnezeu continuă să-i descopere mai mult. Astfel Dumnezeu aduce descoperire în viața omului.

Dar dacă omul face pași invers, să știți că el nu rămâne în aceeași ignorață. Când Dumnezeu îi arată o lumină omului, dacă el nu face un pas în direcția luminii, omul se afundă mai mult în întuneric.

Este ca și cum ai fi într-o mlaștină, în niște nisipuri mișcătoare și la un moment dat ai șansa să apuci ceva sau să simți că te-ai apropiat de o zonă mai stabilă. Dacă nu mergi în direcția aceasta, a descoperirii faptului că te poți apuca de ceva și că poți merge într-o direcție unde poți ieși din mlaștină, dacă rămâi acolo, nisipurile mișcătoare nu te vor ține la același nivel, ci continui să te afunzi mai adânc.

Scriptura ne vorbește despre un întuneric în care oamenii sunt. Dacă atunci când oamenii primesc lumina, nu merg în direcția luminii, ei continuă să se afunde în întuneric.

Dacă ești într-o pădure pierdut și te prinde întunericul, pierzi cărarea. Și undeva la un moment dat, zărești o mică luminiță. Dacă ai pierdut direcția geografică și zici: „Văd luminița aceea, dar eu am impresia că trebuie să merg în altă direcție că mi se pare că satul e în direcția aceasta.” Și dacă nu te iei după luminița aceea și mergi în direcția în care crezi tu, nu faci decât să te afunzi într-un întuneric mai mare.

De aceea, provocarea lui Dumnezeu dragii mei, este că atunci când Dumnezeu îți descoperă, dute în direcția descoperirii lui Dumnezeu. Maria a primit o descoperire, a primit un semn și Maria a făcut pași în direcția semnelor descoperite de Dumnezeu.

V-am mai povestit un caz de intervenție supranaturală a lui Dumnezeu în viața familiei mele, intervenție în care am fost și eu implicat.

Tatăl meu se îmbolnăvise de cancer la stomac și ne-am dus la Cluj unde urma să fie operat. A avut loc operația, după care m-am dus la medicul care l-a operat și l-am întrebat: „Ei bine, care este situația? La Zalău l-au diagnosticat cu cancer. Îmi puteți da un rezultat în urma operației?” Medicul cu capul plecat, mi-a spus: „Pregătiți-vă de înmormântare. Este putred ca un cartof stricat. Este în metastază, o etapă foarte avansată. Aveți alternativa de a face chimioterapie și îi prelungiți viața cu luni sau ani de zile, dar este chin. Sau abandonați partea aceasta și vă pregătiți de înmormântare.”

A fost un moment extrem de greu pentru mine. Tatăl meu era încă în terapie intensivă după operație și eram acolo pe niște trepte, în fața terapiei intensive. Și acolo a venit provocarea lui Dumnezeu pentru mine. Duhul lui Dumnezeu începea să dialogheze cu mine și îmi spunea:

• Ce ușor îți vine să le spui altora că Dumnezeu poate lucra în mod supranatural. Așa este?
• Da, foarte ușor îmi vine.
• Și să încurajezi pe alții în situații extreme spunându-le: „Rugați-vă că Dumnezeu poate să intervină!”

M-aș fi adunat cu prietenii și cu adunarea. Am anunțat pe cineva și ne-am rugat, dar aș fi făcut ceva. Și eu eram acolo gândindu-mă, având în fața mea imaginea coroanelor din curte, a slujbei care urma să fie făcută la înmormântare, groparii cu gropa, și toată imaginea aceasta morbidă.

Acolo a început lupta pentru mine de ore în șir. Vreo două, trei zile de lupte interioare în care mă luptam realmente cu credința mea. Am credință sau nu am? Vă mărturisesc dragii mei, nici nu cred că a fost o secundă de credință. Probabil a fost o sutime de credință. Când într-un moment, am stat înaintea lui Dumnezeu și în mod suprantural a fost un moment al credinței când am știut că Dumnezeu îl poate vindeca. Și am zis: „Doamne mai dă-i o șansă tatălui meu!”

După momentul acesta, eu nu am primit nici un semn. Însă a fost o confirmare interioară că Dumnezeu va face ceva. Mai erau încă două zile până când rezultatele pe care le-au luat, pentru a determina ce tratament chimioterapeutic trebuia făcut, urmau să iasă de la laborator.

Îl mutase de la terapie intensivă pe secție și în salonul în care era tatăl meu, erau alți doi oameni care se pregăteau să moară. Erau ore sau poate minute în care cei doi trebuiau să decedeze. Soția unuia și sora celuilalt erau cu mine pe coridor. Toți trei stăteam acolo în frământarea aceea și în așteptarea momentului morții, al decesului. Este groaznic, este teribil! Sunt momente pe care nu le poți explica, nu le poți exprima în cuvinte.

Firește stând de vorbă acolo unii cu alții, am început să vorbesc cu aceste doamne și am început să le spun că eu m-am rugat pentru vindecarea tatălui meu. Și am început să le spun că Dumnezeu poate să vindece, am început să le spun să se roage, am început să mă rog cu ele pentru vindecarea soților. Dar ele mi-au spus: „Nu mai există așa ceva! Nici pentru tatăl tău, nici pentru ai noștri nu există așa ceva.”

Vineri m-am dus să scot rezultatul de la analize. L-am luat, nu am îndrăznit să mă uit la el. L-am pus cu fața în jos și m-am dus aproape teleghidat spre un loc unde m-am rugat și am zis: „Doamne, când te-am rugat am crezut și aici este semnul!”

Vă mărturisesc că cu o anumită teamă și cu un tremur în mâini am întors buletinul acela și am citit în felul următor: „Nici o evidență de cancer în metastază.” Am stat și m-am uitat și acolo venea ispita. Mă rugasem, am crezut, dar iată și rezultatul, semnul. E adevărat nu e adevărat? Am sunat-o pe mama și a zis: „Nu se poate așa ceva! Au greșit analizele la laborator!”

M-am dus la doctor, i-am dat buletinul și doctorul l-a luat, s-a uitat și pur și simplu a căzut pe scaun și a spus: „Extraordinar! Așa ceva nu am avut în toată cariera mea!” I-au chemat pe doctorii de pe secție, au venit în cameră și s-a format o vâlvătaie acolo. Femeile acelea erau pur și simplu speriate, nu înțelegeau ce se întâmplă. Trăiseră o minune!

Tatăl meu era cu ochii înlăcrimați când m-am dus la el cu buletinul și tatăl meu mi-a zis: „Sunt gata așa-i?” Femeile erau în salon. Și am zis: „Nu tată, nu ești gata. Dumnezeu te-a vindecat!”

Tatăl meu a mai trăit încă câțiva ani de zile, dar din păcate s-a întors la băutură și a fost decimat în final. Dar Dumnezeu îl vindecase dragii mei.

Mai sunt câteva vindecări pe care le-am trăit și nu vă povestesc imaginații, ci vă spun realități. Ei bine, experiența pe care am avut-o, este că în momentul în care primisem acel dram de credință, pasul pe care l-am făcut în direcția credinței și a descoperirii lui Dumnezeu, a fost să vorbesc cu acele femei și să le spun că Dumnezeu poate! Am mers mai departe în ciuda tuturor care au venit și au spus: „Să vezi că moare în câteva zile.” Dar tatăl meu a trăit ani de zile după aceea și a trăit mai bine decât toți din neamul meu.

Oamenii se minunau. În operație practic i-au tăiat stomacul afară. Nu a mai rămas nimic din el. I-au făcut un fel de improvizație din intestin. Dar tatăl meu a trăit, era perfect sănătos. Dumnezeu a lucrat!

Așadar întrebarea este următoarea: faci pași în direcția descoperirii pe care o are Dumnezeu? Dacă vei face pași în direcția aceasta, vei intra în universul lucrării mari a lui Dumnezeu. Dacă nu faci pașii aceștia, vei rămâne întotdeauna la niște lucruri mărunte și poate te vei afunda mai mult în întuneric.

„Maria s-a sculat chiar în zilele acelea şi a plecat în grabă spre munţi, într-o cetate a lui Iuda.” Cu grabă s-a dus în direcția descoperirii lui Dumnezeu. „A intrat în casa lui Zaharia şi a urat de bine Elisabetei.”

La evrei știți cum erau urările acestea? Nu știu dacă ați observat, dar la un moment dat a fost un reportaj care prezenta modul în care anumite culturi oamenii se salută unii pe alții. Noi ne salutăm în felul următor:

• Salut Luci! Ce faci?
• Bine!

Și aceasta e tot. În America știți cum se salută oamenii? „How do you do?” sau „How are you?” (Ce faci). Eu când am ajuns acolo, am crezut că oamenii mă întreabă pe bune ce fac. Și mă opream și ziceam: „Aa, uite bine. Debea am ajuns aici, m-am dus de mi-am luat o cameră, m-am așezat.” Și se uitau la mine, parcă zicând în sinea lor: „Ce l-a apucat pe ăsta de îmi spune ce face?” Pentru că ei zic doar „How do you do” și pleacă mai departe. Nici nu așteaptă un răspuns la replica aceasta.

Însă în culturile orientale, când oamenii se întâlneau aveau aproape un ritual în care se întâlneau și aveau niște formule ample de salut. Reportajul respectiv zicea: „Le ia câte o oră ca să se salute.” Aoleu…! O oră îți ia tot ritualul acesta de schimburi de vorbe, de ce mai faci, explică de la toată spița de neam până unde au ajuns ei. Așa se salută ei în zona orientală.

Așa avem în cazul nostru modul în care Elisabeta se întâlnește cu Maria. Ea nu zice: „Ce faci Maria? Bine te-am vazut!” Nu, începe și o salută, ca o urare. În timp ce Maria făcea urarea aceasta, Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că „Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt.”

Aici aș vrea să vedem un lucru. Faptul că Maria primește această descoperire, pornește în direcția descoperirii și când mergi în direcția unei descoperiri, ai și confirmări. Așa cum s-a întâmplat cu tatăl meu. Dumnezeu nu te lasă în ceață, nu îți descoperă ceva, nu îți dă semne și pe urmă să te lase în confuzie. Sunt confirmări foarte clare! Și aici în textul nostru avem trei confirmări.

Prima confirmare este cea personală. Maria știe de la înger că Elisabeta este însărcinată. Se duce la ea, o salută, Elisabeta fiind în luna a șasea. Imediat ce Maria a văzut-o pe Elisabeta în luna a șasea sarcina fiind vizibilă, vedea o femeie îmbătrânită, cu părul alb și însărcinată în luna a șasea. Aceasta era absolut o confirmare personală. Când a văzut-o, bucuria ei a fost mare: „Iată că îngerul mi-a spus și așa este!” Avea parte de această confirmare personală.

În climatul acesta al descoperirii personale și al confirmării personale, când Maria o salută pe Elisabeta, Cuvântul spune că urarea aceasta a făcut să-i tresalte pântecele și imediat a simțit mișcările. Dar nu erau mișcări din acestea ca atunci când bebelușii în pântecele mamei mai dau un ghiont și se mișcă. Nu știu, cred că Ioan a început să danseze în pântecele mamei. Poate că se întreba Elisabeta ce se întâmplă acolo. Dar Cuvântul spune că a fost momentul în care s-a umplut de Duhul Sfânt.

Iată că pe lângă confirmarea personală, este și o confirmare fizică, reală, vizibilă. Pe lângă aceasta Cuvântul spune că Elisabeta se umple de Duhul Sfânt și începe să facă o profeție, spunând: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. Cum mi-a fost dat mie să vină la mine maica Domnului meu?”

Este ciudat. De unde știa Elisabeta că este maica Domnului? Se uitase cu o zi înainte pe facebook? A pus Maria pe facebook faptul că e însărcintă ca să se știe în toată Iudeea? Nu! Nu erau nici telefoane mobile sau fixe pe vremea aceea.

Maria ajunge în casa Elisabetei, face urarea și Elisabeta știe că Maria este însărcinată și că este maica Domnului, mama lui Mesia: „Cum mi-a fost dat mie să vină la mine maica Domnului meu? Fiindcă iată, cum mi-a ajuns la urechi glasul urării tale, mi-a săltat pruncul în pântece de bucurie.”

Ce remarcăm aici? Remarcăm faptul că în momentul în care Maria vine, Elisabeta se umple de Duhul Sfânt. Cuvântul spune că această umplere cu Duhul Sfânt este urmată de această profeție. Aici aș vrea să mai învățăm și să înțelegem un lucru.

Am studiat cartea Faptele Apostolilor timp de trei ani. Acolo am văzut un tipar al lucrării lui Dumnezeu. Acolo Cuvântul ne-a descoperit că ori de câte ori cineva trăia experiența umplerii cu Duhul Sfânt, urma să se întâmple ceva. Tiparul este acesta: „ș-au rugat” și „s-au umplut de Duhul Sfânt” și „au vorbit în limbi.” Sau au proorocit, sau au vindecat. Ceva s-a întâmplat supranatural.

Deci tiparul este acesta: umplerea cu Duhul Sfânt și ceva. Acum problema este că în mediul acesta al oamenilor care doresc experiențe mari cu Dumnezeu, concentrarea adesea cade pe ce este după „și”, în loc să fie concentrarea pe ce este înainte de „și”, adică umplerea cu Duhul Sfânt.

Oamenii vor experiențe supranaturale și se orientează spre acestea. Și în dorința de a trăi experiențele acelea, nu mai contează dacă este sau nu este umplere cu Duhul Sfânt, ci este doar dorința pentru experiență. Astfel se produc tot felul de excese în direcția aceasta. Știți de ce? Pentru că ajung să fie oameni care nu sunt umpluți de Duhul Sfânt și să simuleze anumite lucrări, punându-le pe seama Duhului Sfânt, pe când acestea nu sunt acolo și nu sunt generate de o umplere cu Duhul Sfânt.

De aceea, dragii mei, lecția pe care o învățăm noi este următoarea. Preocuparea noastră este să fim umpluți cu Duhul Sfânt. Mă veți întreba: „Cum se poate așa ceva? Cum se întâmplă lucrul acesta?” Păi vă spun: „Foarte simplu!”

De fiecare dată când vedem oameni care s-au umplut cu Duhul Sfânt, unde erau oamenii aceștia? La rugăciune! Experiența umplerii cu Duhul Sfânt are loc în cadrul, în contextul rugăciunii. Vrei umplere cu Duhul Sfânt? Uită-te la cât te rogi și vei vedea că procentul redus adesea de rugăciune din viața ta, nu poate produce o umplere cu Duhul Sfânt. Acea umplere cu Duhul Sfânt este o experiență supranaturală, extraordinară, nu este o experiență umană. Dar când se produce, este un „și”, iar apoi sunt experiențe care urmează după aceastp umplere. Dar concentrarea trebuie să fie pe această umplere cu Duhul Sfânt.

Invitația pentru noi dragii mei, ca și comunitate de credință, este să venim în mediul rugăciunii, ca în acest mediul al rugăciunii să fim umpluți cu Duhul Sfânt, iar ce este după „și”, este la discreția lui Dumnezeu, nu este la discreția mea. Nu eu trebuie să îmi propun să fiu un om care să vindec, sau să am vedenii, sau lucruri de genul acesta, ci trebuie să fiu preocupat de umplerea cu Duhul Sfânt. Restul lăsând în dreptul lui Dumnezeu.

Așadar dragii mei, vedem în această experiență o confirmare personală, o confirmare fizică și o confirmare profetică.

Elisabeta îi spune Mariei: „Ferice de aceea care a crezut; pentru că lucrurile care i-au fost spuse din partea Domnului se vor împlini.” Aici era profeția pe care Elisabeta o făcea, că acele lucruri cu siguranță se vor împlini.

Acum haideți să trecem la reacția Mariei. Gândiți-vă și dumneavoastră, dacă ați fi într-un moment extrem de greu din viață, la limită, dacă ați avea o experiență neobișnuită?

Să zicem că se îmbolnăvește copilul și este o boală incurabilă și vine cineva și vă spune: „Copilul tău va fi vindecat.” Însă momentul în care spune lucrul acesta, analizele merg din rău în mai rău și se înrăutățesc lucrurile. Și după ce vine un om al lui Dumnezeu și spune „copilul tău va fi vindecat”, cu acea nesiguranță și acea luptă a credinței din inima ta, continuând să cumperi medicamente foarte scumpe care nu fac decât să stopeze accelerația bolii copilului, te duci după aceea la doctor și când faci analize și vezi că lucrurile s-au schimbat, care ar fi reacția? Nu ar fi una de bucurie?

Pentru Maria aceasta a fost realitatea. A primit semnele, a primit descoperirea, s-a dus și a început să vadă împlinirea acestor semne. Și în final bucuria ei a fost negrăită. De aceea ea spune cântarea aceasta: „Sufletul meu măreşte pe Domnul şi mi se bucură duhul în Dumnezeu, Mântuitorul meu.”

Observați? Maria avea nevoie de mântuire și ea, nu era fără păcat, nu s-a născut fără păcat, nu este co-mântuitor așa cum s-a spus în istorie. Maria recunoaște că ea are nevoie de mântuire.

Cuvântul continuă: „Pentru că a privit spre starea smerită a roabei Sale. Căci iată că de acum încolo, toate neamurile îmi vor zice fericită, pentru că Cel Atotputernic a făcut lucruri mari pentru mine. Numele Lui este sfânt, şi îndurarea Lui se întinde din neam în neam peste cei ce se tem de El.” Iată cântarea Mariei!

Aș vrea să ne uităm mai departe la cântarea Mariei și să remarcăm trei lucruri cu care vom încheia: „El a arătat putere cu braţul Lui; a risipit gândurile pe care le aveau cei mândri în inima lor. A răsturnat pe cei puternici de pe scaunele lor de domnie, şi a înălţat pe cei smeriţi. Pe cei flămânzi i-a săturat de bunătăţi, şi pe cei bogaţi i-a scos afară cu mâinile goale. A venit în ajutorul robului său Israel, căci Şi-a adus aminte de îndurarea Sa – cum făgăduise părinţilor noştri – faţă de Avraam şi sămânţa lui în veac.”

Ceea ce remarcăm în primul rând când citim întreaga cântare, este câtă Scriptură cunoaște Maria! Dacă luăm aproape fiecare verset de aici, vom vedea că această cântare este o bogăție din vechile scripturi are evreilor. Ea cunoștea foarte bine Cuvântul lui Dumnezeu.

De aceea în Coloseni Cuvântul ne spune: „Vorbiți între voi cu psalmi și cu cântări de laudă și cu cântări duhovnicești.” Dialogul vostru să fie saturat de Scriptură, dialogul vostru să reflecte cunoașterea Scripturii. Cântarea Mariei reflecta această cunoaștere extraodinară a Scripturii.

În al doilea rând, uitați-vă cum vorbește Maria despre Dumnezeu: „El Cel Atotputernic a făcut lucruri mari pentru mine”, „îndurarea Lui se întinde din neam în neam”, „a arătat putere cu brațul Lui”, „a risipit gândurile celor mândri”, „a răsturnat pe cei puternici”, „i-a săturat pe cei flămânzi”, „i-a ridicat pe cei bolnavi”, „pe cei bogați i-a scos afară”, „a venit în ajutorul robului Său Israel.”

Știți ce văd aici? O femeie care Își cunoaște Dumnezeul. Atunci când Îți cunoști Dumnezeul, atunci poți să vorbești despre El și nu numai, dar Îl vezi pe Dumnezeul acesta lucrând în viața ta.

Mă gândesc câteodată că suntem așa de deficitari la cunoașterea Dumnezeului nostru și suntem deficitari pentru că în primul rând nu cunoaștem Scripturile. Nu ne luăm timp să ne uităm la cine este Dumnezeul nostru. Și apoi nu-L cunoaștem pe Dumnezeul nostru nici în acțiune, lucrând în viața noastră. Pentru că este o legătură între cunoașterea aceasta a Scripturilor și experiența cu Dumnezeu.

Un om care cunoaște pe Domnul, este un om care cunoaște bine Scriptura și cunoaște mâna lui Dumnezeu lucrând în viața lui și poate spune cine este Dumnezeul lui. Nu se teme și nu-i este rușine să spună celor din jur cine este Dumnezeul lui! Aceasta era Maria, cunoștea bine Scripturile și Își cunoștea bine Dumnezeul!

În al treilea rând uitați-vă cu ce pasiunea vorbește Maria despre Dumnezeul ei. Toată exprimarea aceasta din cântarea Mariei, era de fapt un act de închinare înaintea lui Dumnezeu. Dacă vreți să vedeți o închinare reală, nu închinare în termenii în care adesea te întreabă oamenii:

• Tu te închini?
• Ce vrei să spui, în ce sens?
• Adică îți faci semnul crucii?

Aceasta este închinare? La atâta se reduce închinarea? Aceasta este ce ne arată Scriptura despre închinare? Uitați-vă la o închinare reală și adevărată! Ce bucurie este degajată din Maria, ce cuvinte spune Maria, ce pătrunsă este Maria de Cuvânt și de puterea lui Dumnezeu când spune cuvintele acestea!

Din nou vrea să spun că adesea în închinarea noastră mă simt și eu alături de alții care sunt aici, că suntem așa de slabi.

Am stat odată acolo în spatele adunării și m-am închinat alături de toți cei care erau aici. Și parcă simțeam că eram deconectați complet cu toții de duhul închinării. Simțeam că nu suntem într-o închinare adevărată.

Acum Dumnezeul nostru este un Dumnezeu plin de răbdare și închinare și se uită la noi. Când noi ne închinăm, Dumnezeu se uită la inima cu care ne închinăm înaintea Lui. Dacă stai aici și mintea îți este în altă parte, la meci, sau la cumpărăturile care trebuie să le faci la supermarket și cânți și tu cu gura, acela nu este un act de închinare. Dumnezeu se uită la noi și stă și se gândește probabil la deconectarea aceasta completă.

Oameni care se duc la biserică să facă ritualurile care sunt acolo, le fac poate într-un soi de rutină sau mecanism. Pui lumânări și la morți, și la vii, și la prescură și totul devine un fel de ritual golit de realitatea închinării, complet golit de realitatea închinării.

Cum privește Dumnezeu toată mascarada aceasta? De aceea dragii mei, această ultimă imagine cu care aș vrea să rămânem, este imaginea închinării. Dumnezeu ne invită la un act de închinare!

Cel mai mare lucru pe care noi putem să-l facem ca oameni, nu este evanghelizarea, rugăciunile pentru bolnavi, actele caritabile sau alte lucruri. Știți care este cel mai înalt lucru pe care îl putem face noi? Este să ne închinăm lui Dumnezeu! Pentru că atunci când ne închinăm lui Dumnezeu, restul lucrurilor se așează în viața noastră exact unde trebuie: și bătăliile noastre, și victoriile noastre, și rugăciunile noastre, și umblarea cu Duhul Sfânt, și lucrările supranaturale pe care le Dumnezeu le face în viața noastră, și evanghelizarea, și mărturia, și moartea noastră. Toate sunt la locul potrivit atunci când suntem într-o închinare reală, bogată și adevărată înaintea lui Dumnezeu. Amin!