Evanghelia după Luca 14:15-24 – Sorin Prodan

Evanghelia după Luca 14:15-24 – Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov

Suntem împreună cu Cristos în casa unui fariseu, al unui fruntaș al fariseilor, iar tot ce se întâmplă în capitolul 14, se întâmplă în casa acestui fruntaș al fariseilor. Scriptura ne spune, la începutul capitolului că fariseii Îl pândeau de aproape, firește cu scopul de a-L ispiti, de a găsi o acuză sustenabilă, prin care să-L poată învinovăți. Acolo se întâmplă câteva lucruri în casa acestui fruntaș al fariseilor, mai întâi, ne spune Scriptura, că Domnul vindecă un bolnav și folosește această situație ca să arate fariseilor cât de mult ei au mutilat lucrurile bune, instituțiile care au avut un scop permanent sau unul temporar, precum era Sabatul. În primă instanță, după vindecarea acestui bolnav, Domnul corectează această înțelegere greșită cu privire la Sabat. După aceasta, Scriptura ne spune că Domnul i-a văzut pe farisei că fiecare se împingea, își făcea loc la locurile din față; ei căutau locurile cheie din cadrul unui ospăț, prilej cu care Domnul îi mustră și le spune: „Nu căutați locurile din față, fiți cu bun simț – luați locurile din spate, că poate în felul acesta veți fi îndreptați spre locurile mai de importanță.” Aici, Domnul Isus corecta tendințele elitiste ale fariseilor; ei se vedeau a fi speciali, ca meritând locurile din frunte, și făceau echivalența cu faptul că în Împărăție, acolo, sus, la ospăț, locurile din frunte sunt ale lor. Ei erau cei cu epoleții. Ei erau cei importanți. Domnul încerca să corecteze și această înțelegere greșită. Apoi, Domnul corectează în ei și niște tendințe de discriminare, căci Scriptura ne spune că atunci când ei făceau ospețe, se invitau doar ei între ei, farisei pe farisei. Și cum ei erau importanți, doar aceștia erau validați să intre în cadrul acestor ospețe. Domnul corectează și aceste partinisme și aceste discriminări, spunându-le: „Când ai un prânz, nu invita prietenii, frații, neamurile, pe cei bogați, ca nu cumva la rândul lor să te cheme pe tine și să-ți iei răsplata, iar când ai o masă, cheamă-i pe săraci, pe schilozi, pe orbi, pe șchiopi, și va fi ferice de tine, pentru că ei nu au cu ce să-ți răsplătească, dar ți se va răsplăti la învierea celor neprihăniți.”

Acesta este contextul care pregătește următorul fragment. În acest context, în care Domnul zice: „Ferice de cei, care la învierea morților vor primi această răsplată”, versetul 15 ne spune că:

15 Unul din cei ce ședeau la masă cu El, când a auzit aceste vorbe, I-a zis: „Ferice de acela care va prânzi în Împărăţia lui Dumnezeu!” 16 Și Isus i-a răspuns: „Un om a dat o cină mare și a poftit pe mulţi. 17 La ceasul cinei, a trimis pe robul său să spună celor poftiţi: ‘Veniţi, căci iată că toate sunt gata.’ 18 Dar toţi, parcă fuseseră vorbiţi, au început să se dezvinovăţească. Cel dintâi i-a zis: ‘Am cumpărat un ogor și trebuie să mă duc să-l văd; rogu-te să mă ierţi.’ 19 Un altul a zis: ‘Am cumpărat cinci perechi de boi și mă duc să-i încerc: iartă-mă, te rog.’ 20 Un altul a zis: ‘Tocmai acum m-am însurat și de aceea nu pot veni.’ 21 Când s-a întors robul, a spus stăpânului său aceste lucruri. Atunci, stăpânul casei s-a mâniat și a zis robului său: ‘Du-te degrabă în pieţele și uliţele cetăţii și adu aici pe cei săraci, ciungi, orbi și șchiopi.’ 22 La urmă, robul a zis: ‘Stăpâne, s-a făcut cum ai poruncit și tot mai este loc.’ 23 Și stăpânul a zis robului: ‘Ieși la drumuri și la garduri și, pe cei ce-i vei găsi, silește-i să intre, ca să mi se umple casa. 24 Căci vă spun că niciunul din cei poftiţi nu va gusta din cina mea.’” Amin.

Acesta este Cuvântul, la care astăzi ne vom uita. Așadar, în mijlocul discuției, când Domnul spune: „Ferice de cei ce vor lua o răsplată, nu aici, pentru gestul lor de bunătate, față de cei care sunt paria societății, cei care sunt marginalizați. Ferice de cei care vor fi acolo.” În clipa aceea, un fariseu prezent la acest prânz, se trezește spunând: „Ferice de cel care va prânzi în Împărăția lui Dumnezeu.” Cum să citim oare această afirmație? Ce ne comunică această exclamație? M-am întrebat, oare acest om spune așa, ca un fapt general, ca o binecuvântare generală: „O, ce frumos va fi de cei ce vor fi acolo în Împărăție! Ferice va fi de cei ce vor fi acolo!”

Contextul era unul, în care plutea o frământare. Domnul Isus era prezent acolo, în această casă. Gândiți-vă la faptul că El începea să corecteze anumite lucruri. Un musafir care își permite să zică: „Asta nu-i bună, asta nu-i bună, asta nu-i bună…”. Vi s-a întâmplat să aveți astfel de musafiri la masă? Noi am avut, și imediat după ce au început să facă comentarii despre faptul că ei mănâncă mai mult vegetarian și acolo noi aveam ceva carne, ne-am simțit așa… . Apoi ei au început să ne spună că ei nu fac așa și nu fac așa. În acel moment, am simțit că începem să fim iritați. Cum adică, inviți pe cineva la masă și își permite să-ți facă ordine în casă? Dar asta se întâmpla acolo. Domnul Isus părea să fie un musafir nepoliticos. Îi taxa pe cei, care erau gazdele, care Îl invitaseră. Dar, să știți, aici nu este vorba de o atitudine nepoliticoasă; faptul că Domnul Isus le vorbea așa, era un har. Le spunea adevărul, aveau nevoie să știe aceste lucruri, pentru că dacă nu le știau, nu riscau numai niște convenții sociale greșite, ci-și riscau viața veșnică. Acești farisei presupuneau că ei vor fi în Împărăție, că ei sunt în Împărăție, că ei vor fi la ospăț, că ei vor fi primii acolo. În acest moment, Domnul Isus corectează această presupunere greșită, care a venit pe gura unuia dintre ei, care spune: „Ferice de acela care va prânzi în Împărăția lui Dumnezeu!” Știți ce spunea acest fariseu? El se fericea pe sine și pe cei din breasla lui. În el apare această prezumție de a fi înlăuntru, „Eu sunt acolo”, ca și cum ai zice: „Trăiască echipa noastră!”. Ești în echipă și imediat presupui că totul va fi bine: „Vom câștiga!” Așa era și fariseul: „Ferice de acela…”, și în mintea lui „acela”, era el și erau cei din cercul lui religios, elita aceasta a religiei lui Israel.

Domnul Isus, intervine și de această dată cu o altă pildă. Este o pildă despre un ospăț. Contextul vorbea despre ospăț, erau la un ospăț, și firește, imediat pilda suscită interesul fariseilor, pentru că fariseii erau mari amatori de ospețe. Nu știu dacă vă plac petrecerile, dar sunt unii care au agenda plină de petreceri și la acesta și la celălalt. Din petrecere în petrecere, ca și cum sunt bucureștenii, care vin în fiecare weekend la Brașov și blochează traficul și Valea Prahovei este înghețată. În fiecare weekend… Mă gândesc că și fariseii, făceau petreceri înainte de Sabat, după Sabat mai ales li se făcea foame și gata, altă petrecere. Iar când Domnul Isus le vorbea despre ospețe, ei imediat ciuleau urechile să audă ce-i cu acest ospăț, care-i tâlcul poveștii despre ospăț.

În cultura evreiască, invitația la un ospăț avea două etape: prima etapă, era o invitație care anunța timpul și care aștepta într-un fel un răspuns, o confirmare: „Uite, stăpânul casei, acest om, te invită să vii la acest ospăț pe care îl programează pe întâi iunie.” Este un timp oferit, omul se poate gândi, își poate regla afacerile.Această invitație prealabilă avea rolul de a-l ajuta pe acel invitat să-și organizeze agenda și să poată confirma că va fi prezent la acest ospăț. După această primă invitație prealabilă, urma invitația din ziua ospățului. Era invitația exact în proximitatea evenimentului, poate doar cu câteva ore. Întrucât zona Orientului Mijlociu era o zonă cu climă foarte caldă, trebuia să sincronizezi un pic momentul în care vei servi cina cu cei care vor veni, să fie prezenți. Nu-ți permiți să poți să pui dimineața ceva pe masă și omul să vină numai după masă. Se strică mâncarea. De aceea trebuiau reglate puțin orele la care soseau. Astfel, organizatorul acestui banchet trebuia șă-și trimită robii să anunțe: „Gata, masa este pregătită!”, cum fac soțiile noastre. Când inviți pe cineva la o masă, nu e numai pregătirea mesei, trebuie să faci curățenie, trebuie să pui masa, tacâmurile, totul să pregătești. Dacă ai pe cineva care vine de departe, tu suni:

• Unde sunteți?
• La Deva.

O, stai că mai am timp!

• Unde sunteți?
• Făgăraș.

Hopa, pe aproape…

Pregătim masa și când ei ajung, suni și spui: „Gata, suntem pregătiți. Veniți repede să nu se răcească mâncarea.”

Deci, era nevoie de acest reglaj și astfel, Scriptura spune că „stăpânul își trimite robul la ceasul cinei, ca să-i poftească pe cei invitați: Veniți, căci iată toate sunt gata!” Remarcați și anvergura evenimentului. Aici se spune că omul acesta a dat o cină mare și a poftit pe mulți. Organizatorul nu era oricine, era un om cu influență și afluență. Probabil era un om important care avea și capital, ca să facă un astfel de mare ospăț și să invite pe mulți. Și iată că în semn de respect față de cei pe care îi invita, omul s-a pregătit: „Veniți, căci iată toate sunt gata!”. Omul s-a pregătit și iată merge a doua invitație spre ei. Au primit undă verde: „Gata, este totul pregătit.” Aici, Domnul Isus introduce elementul de șoc, prin această conjuncție adversativă „dar”; când auzi acest cuvânt, lucrurile se schimbă brusc. „Toate erau frumoase, pregătite, dar…” și imediat nici nu mai trebuie să citești, îți dai seama, intuiești că e o problemă. Iar Domnul Isus spune: „Dar, toți, toți au început să se dezvinovățească, toți au început să justifice politicos neparticiparea.” Domnul mai introduce aici un element, o notă ironică, spunând: „Parcă fuseseră vorbiți. Parcă au vorbit între ei, că niciunul nu a venit la ospăț.

• Shalom, Shmuel!
• Shalom, Akiva!
• Te-a invitat și pe tine la ospăț?
• Da, m-a invitat.
• Și te duci?
• Ehm, nu. Nu.
• Nici eu nu m-aș duce. Da auzi că nici Shtisel nu merge. Bine, nu mergem, gata.

Și aceștia au fost numai trei, dar parcă toți au vorbit așa între ei.

• Bine, nu mergem, gata.”

Câți dintre noi nu ne regăsim în acest scenariu? Eu am crescut în această cultură a nunților și pentru noi, copiii, era fascinant să vedem pregătirea nunții, invitația, taraful, toată acea procesiune cu mersul la luatul miresei, cu mersul pe stradă în sat spre biserică, muzică; eram toți ca furnicile să vedem evenimentul. Însă, bucuria nu era aceeași pentru părinți, care-și tot scotoceau buzunarele și ziceau:

• Ah, trebuie sa mergem la această nuntă?
• Suntem datori, trebuie să mergem. Dacă nu megem, o să fie rușine pe noi și ne-am încheiat socotelile cu neamul lui știu-eu-cine din sat…

Căutau ai mei justificări, ar fi vrut să se dea bolnavi, dar nu prea mergea, că trebuia să fii bolnav cam o perioadă lungă și toți să știe că ești bolnav ca să nu te duci. Și mie îmi plac nunțile, dar când sunt prea multe și costisitoare… Da, mi s-a întâmplat într-un an să am șapte nunți, și îmi dădeam seama că trebuie să intru în datorii ca să pot onora fiecare invitație. Dintre cele șapte, vreo patru din ele erau datorie; datorie nu că a fost la nunta mea, căci eu am ultimul din rândul tuturor celor care s-au căsătorit din generația mea și au făcut pe mulți datori. Și credeți că au venit toți? N-au venit. Până și cel mai bun prieten al meu nu a participat la nunta mea, deși ar fi putut. Și când vine acel gând, totdeauna mă cam izbește așa… . „Cel mai bun prieten al meu, m-am dus la nunta lui și am pus bani buni acolo, iar el nu a venit la nunta mea…” Înțelegeți, cum stau lucrurile? Niște convenții sociale, care trebuie respectate dacă vrei să ai un nume bun; dacă vrei să ai relații bune cu cei din spațiul social în care trăiești. Faci efortul și intri în datorii. Vrei, nu vrei, trebuie să te duci. Dacă nu te duci unde trebuie, atunci, îl dezonorezi pe cel care te invită. Dar interesante sunt și scuzele, pentru că atunci când nu te duci acolo, unde trebuie, e necesar să vii cu o scuză bună, o scuză care să aibă greutate,și nu: „Mmh, nu mă simt bine astăzi.” Nu merge.

Dar haideți să ne uităm la scuzele pe care le invocă cei invitați la nuntă. Fiecare vine și invocă o responsabilitate legată de niște achiziții, o achiziție de un teren, o achiziție de cinci perechi de boi și o achiziție de nevastă. Oamenii erau branșați în achizițiile lor și trebuiau să rezolve investițiile. E limpede și foarte ușor de remarcat ridicolul situației. Scuzele nu doar că sunt absurde, sunt de-a dreptul impertinente, ofensatoare, căci nu te duci să vezi un teren după ce îl cumperi. Câți dintre voi ați cumpărat un teren de pe OLX și după aceea v-ați dus să-l vedeți, și l-ați căutat, dar nu l-ați găsit? Dar plata ați făcut-o. Nu se face așa. Când vrei să-ți iei un teren, te duci, te uiți. Proprietatea e importantă. Te duci în Ghimbav, te uiți la teren, te tot învârți; te duci prin Stupini, prin Sânpetru, cauți terenul, ai cinci opțiuni. Nu te duci la primul și gata, ai făcut afacerea. Îl vezi bine, cauți, vorbești cu vecinii, vezi dacă are utilități; faci toată această muncă, pentru ca atunci când plătești bani, să nu te trezești că terenul nu are suprafața despre care se spune și are vicii ascunse, pe care nu le poți corecta după ce ai făcut plata. Deci, nu mergea să vezi terenul după ce l-ai cumpărat.

Nu încerci boii după ce îi plătești. Atunci, mijlocul de transport, de tracțiune, de lucru, (pentru că societatea evreiască era o societate agrară) era boul, nici măcar calul. Nu era „un cal putere”, ci „un bou putere” atunci. Astăzi, te-ai gândi că ți-ai cumpăra o mașină, și ai zice: „Îmi pare rău, tocmai mi-am luat un Mercedes clasa…, și mă duc să probez mașina.” Cum adică, domnule, îți cumperi o mașină, înainte de a o verifica?! Înainte de a merge cu ea, înainte de a vedea ca are totul stabil acolo, bieletele? E o mașină bună? Kilometrajul, actele, tot? Nu cumperi o mașină și după aceea te uiți care este condiția mașinii. Nu merge. Boii trebuie verificați înainte. Mai ales că boul nu era numai așa, cum e astăzi mașina, să te duci încoace-încolo, bine, îți rezolvi problemele; era tracțiune, însemna munca câmpului șamd. Nu merge.

A treia scuză, cu însuratul, pare mai realistă. Omul s-a însurat. Acum, gata, nu mai este el singur, ci s-a însurat cu Eva și ea zice: „Nu mergem la nuntă!”. „Ai văzut, ea e de vină! Am vrut să vin la nuntă, dar Domnul mi-a dat o nevastă…” și se desculpă într-un mod elegant. Dar și în acest caz, pretextul devine ridicol din cauza situării în timp a scuzei: tocmai acum? „Tocmai acum m-am însurat! Nu pot să vin!”Păi și care e problema? O să vi se strice luna de miere dacă veniți amândoi la o masă bună gratis? Care e problema? O sa ajungi la divorț că nu vii acum cu nevasta?”

Erau doar scuze. Doar scuze fără sustenabilitate. Domnul Isus voia să arate și disproporția imensă între o invitație regală, imperială, și meschinăria scuzelor lor.

Robul se întoarce și anunță pe stăpân de refuzul obstinant al invitaților.

„Când s-a întors robul, a spus stăpânului său aceste lucruri. Atunci, stăpânul casei s-a mâniat… .”

La această oră, curtea trebuia să fie plină de oaspeți. Poarta este deschisă și te uiți la poartă și vezi că nimeni nu intră. Situația este de-a dreptul absurdă. Masa este pregătită, mâncarea este caldă, totul a fost cu grijă aranjat pentru a se sincroniza cu sosirea mesenilor. Ce să faci cu atâta mâncare? Te-ar irita și pe tine. Gândește-te să fii un astfel de organizator, și atunci nu aveai cum rezolva problema în mod simplu, nu aveai frigidere, lăzi frigorifice… . Luăm toată mâncarea, o conservăm și facem din nou un ospăț. Nu aveai cum, pierdeai totul. Zona aceea era caldă și nu prea îți puteai permite să reciclezi mâncarea. Noi, când ne-am dus în luna de miere, i-am făcut soției surpriza să o duc la Efes, în Turcia. Totul a fost frumos, hotel de patru stele, iar mâncarea… era așa, tot învârtită de trei zile. Am mâncat și nu ne simțeam bine, am programat să facem scufundări la adâncime, și cu mâncarea aceea, care nu-ți cădea bine la stomac, vă dați seama… Să te duci cu capul în jos în apă, presiune…

Omul acesta nu își permitea să zică: „E în regulă, lasă că rezolvăm.” Pierdea absolut totul, toată investiția care fusese făcută. Mânia stăpânului era pe deplin justificată. Mai mult, refuzul acestora echivala cu o insultă fățișă, o jignire incalificabilă, o ofensă ireparabilă. Dar stăpânul nu se pierde cu firea și nu-și ia timp să facă critici și să facă invective, așa cum ne supărăm noi: „Da’ cum își permite așa ceva? Rușine! Du-te, spune asta, amenință-i!” Nu, nu, nu. Stăpânul reglează problema imediat, delegându-l pe rob cu a doua sarcină. A zis robului său: „Du-te degrabă în pieţele și uliţele cetăţii și adu aici pe cei săraci, ciungi, orbi și șchiopi.”

Aici fariseii începeau să ciulească urechile și să intuiască câte ceva. De ce? Domnul tocmai le spusese: când dai o masă, nu-i invita doar pe cei din breasla ta. Ci când dai o masă, cheamă-i pe săraci, pe schilozi, pe șchiopi, pe orbi… . Toți fariseii, cu bărbile lor mari, așa se tot gândeau… De ce? Cine erau acești oameni pentru farisei? Cine erau? Erau o categorie vinovată. Culpabilă. Că de aceea e șchiop și ciung și sărac și orb – că a păcătuit: sau el sau părinții lui. Căci asta întrebaseră ucenicii la un moment dat, când a vindecat Domnul un orb sau când s-a uitat la el: „Cine a păcătuit? El sau părinții lui, de s-a născut orb?” Era în mentalitatea evreiască ideea că cel care are o problemă fizică, de dizabilitate sau o problemă economică, de e sărac lipit pământului, e vinovat! A păcătuit, este clasat, are ștampila pusă! Vinovat. Condamnat. Își trage ponoasele păcatului său. Acești oameni, această categorie era o masă infamă de oameni fără niciun drept la masa unui om onorabil. Era periferia impură pentru farisei. Căci ei citeau legea și zice în Levitic 21: „Cel care este ciunt, orb, șchiop, nu are drept să vină la altar.” Iar ei interpretau totul doar în dimensiunea asta fizică, nu înțelegeau Legea dincolo de litera ei. Pentru farisei, prezența acestor oameni era total incompatibilă cu demnitatea stăpânului.

Robul se duce și îi cheamă pe toți aceștia cu hărnicie, vine din nou și dă raport stăpânului. „La urmă, robul a zis: ‘Stăpâne, s-a făcut cum ai poruncit și tot mai este loc.’” Porunca stăpânului vine imediat, parcă cu această urgență crescândă. „ Și stăpânul a zis robului: ‘Ieși la drumuri și la garduri și, pe cei ce-i vei găsi, silește-i să intre, ca să mi se umple casa.”

 De această dată, trebuiau aduși cei fără treabă, cei care nu aveau afaceri cu pământul, afaceri cu boi, neveste; acei care stăteau la garduri, care toată ziua se uitau în stânga-dreapta sau pe băncuță.

Noi când mergem așa în campanii, rugați-vă, vom merge săptămâna aceasta în București. Acolo stau pe bănci, nu la garduri, prin parcuri. Și mergem să le vorbim oamenilor despre Împărăția lui Dumnezeu. Prin sate, este foarte interesant să-i vezi pe oameni, și sunt oameni triști, ai căror copii sunt plecați la muncă în străinătate, iar ei au rămas fără sprijin la anii bătrâneții. Vezi oameni debusolați, oameni care stau pe șanțuri și manâncă semințe. Batrâni, care nu mai au nici un soi de viitor. Se gândesc la anii bătrâneții: Cine îi va ajuta pe ei? Copiii lor sunt plecați. Ce rost are dacă le trimit Euro de acolo, dacă nu sunt sprijinul lor la anii bătrâneții? Cum spunea cineva, toți aceștia de pe ulițe, de pe ulițele cetății, din piețe, care stau așa alandala pe acolo, spunea că sunt oameni neangajați existențial. Adică parcă nu au un viitor, nu au o direcție clară. Ceilalți, da, au o direcție foarte clară, dar sunt mincinoși.

Stăpânul pare să aibă alergie la locuri goale. Locurile goale trebuiau umplute. Nu putea să suporte ideea că ospățului lui nu are prezență și că locurile nu sunt pline. Stăpânul trimite și spune „silește-i să intre, ca să mi se umple casa.”

La noi, este tradus cu acest verb „silește-i”, „obligă-i”; în originalul grecesc, nuanța este puțin diferită; este mai degrabă nu de constrângere, ci de convingere: „Du-te, ia-i pe toți care sunt pe la garduri, convinge-i să intre la ospățul meu.”

Și acum, concluzia. Concluzia, într-o singură frază reprezintă tot tâlcul pildei, pentru cei, care nu l-au intuit deja. Remarcați aici ceva foarte, foarte important: cum se schimbă adresarea sau registrul verbal. Mai întâi, Domnul Iisus vorbește despre un om, o cină, un rob care se duce, invitați care nu vin și apoi, oameni care sunt invitați, și cei care sunt convinși să vină. Totul este la persoana a treia, toată pilda are o referință exterioară. Și acum, când vine concluzia pildei, observați schimbarea: „Căci, vă spun-”: Eu, vă spun vouă; persoana întâi, persoana a doua, „că niciunul dintre cei poftiți, nu vor gusta din cina Mea.”

Interpretarea clasică, de-a lungul vremurilor, din perioada patristică până astăzi, este faptul că Dumnezeu a făcut o invitație. A făcut o invitație pentru un popor pe care l-a iubit și a decis să-și investească inima în acest popor – Israel. Iar Israel, a refuzat invitația. Ce onoare a făcut Dumnezeu acestui popor. Stăpânul universului, Creatorul galaxiilor, alege un popor și îl invită; Își îndreaptă harul spre acest popor, iar acest popor zice: „Boii noștri sunt mai importanți, pământurile noastre sunt mai importante, familia noastră e mai importantă. Nu putem să venim.” Și atunci acest har, care a fost dat acestui popor, este retras și dat națiunilor, neamurilor, care sunt reprezentate de această categorie marginală, de orbi, șchiopi, care nu sunt omologați de Israel; aceștia sunt păgânii, aceștia sunt netăiații împrejur și apoi, toți cei care în lumea asta parcă  nu au nici un sens, parcă nu au nici o logică de viață, Dumnezeu Se îndreaptă spre ei. Harul a fost luat de la Israel și harul a fost dat neamurilor.

Evident, ne putem opri cu interpretarea aici și este o interpretare corectă, dar eu cred că această pildă are câteva lecții bune și pentru noi astăzi, pe care trebuie să le înțelegem. Îmi place să privesc Cuvântul, care are, evident, o înțelegere în contextul în care s-a întâmplat atunci, dar care și o parte de implicații practice pentru mine și pentru tine, astăzi. Numesc această interpretare sau hermeneutică, o hermeneutică personalizată. O interpretare personalizată. Care este principiul acestei interpretări? E simplu. Ori de câte ori citești în Scriptură și vezi ceva rău, să nu te gândești la farisei: „Oh, ce obraznici au fost ei! Vai, ce impertinenți! Cum se poate așa ceva?!” Sunt convins că fariseii când au auzit povestea acestui ospăț au zis: „Ai-ai-ai, cum, așa ceva nu se poate!” Dar nu s-a gândit niciunul la ei. Interpretează lucrurile în această cheie personalizată, citești ceva rău din Scriptură și zici: „Eu sunt acela!” și faci o interpretare corectă. De câte ori, nu ni se întâmplă să citim Scriptura și să avem pe altul în minte, mai ales când avem un conflict. Când avem conflicte adânci, foarte interesant că toată Scriptura vorbește numai despre el sau despre ea. Și nu știu cum se face, că atunci când citești din cartea Psalmilor, tu ești victima! Urmărită, bătută de soartă, tot timpul tu ești cel care suferă. Iar ceilalți toți sunt vrăjmașii. Când citești acolo să li se zdrobească dinții, începi să simți așa, o tresărire. E firea noastră, care ne pune întotdeauna pe această traiectorie în a ne vedea buni pe noi și de a-i vedea răi pe ceilalți. Lucrurile stau tocmai invers, căci de aceea Dumnezeu ne-a dat Cuvântul, ca să ne interpreteze pe noi. Cuvântul este oglinda. Când te uiți în Scriptură, trebuie să te vezi pe tine. Te-ai duce vreodată să te uiți în oglindă și să-ți vezi vecinul? Te-ai speria, ai lua-o la fugă. Scriptura este reflecția inimii tale, care este deznădăjduit de rea și nespus de înșelătoare. Când facem hermeneutica aceasta, câștigăm. Când interpretăm totul în cheia „el” sau „ea”, pierdem foarte mult. De aceea, haideți să ne uităm la câteva aplicații prezente.

Prima aplicație: Nu poți deveni un adevărat ucenic și nu poți participa la celebrarea finală a Împărăției, dacă ești prizonierul lui „aici” și „acum”, dacă ești preocupat obsesiv de rezolvarea treburilor curente, oricât de imperative ar părea acestea: să văd teren, să probez boii, să îngrop pe tata, să îmi iau rămas bun de la cei dragi, să-mi reglez afacerile și voi veni. Ți se cere să optezi, să optezi drastic, radical și definitiv. În capitolul 9 din Evanghelia după Luca, am citit: „Niciunul care pune mâna pe plug și se uită înapoi, nu este destoinic pentru Împărăția lui Dumnezeu. Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să își ia crucea în fiecare zi, să Mă urmeze.” Așadar, atenție la cine poate confisca această invitație extraordinară și onoare, care ni se face. Puzderia de ocupații cotidiene, obsesia epuizantă să facem toate lucrurile perfect, la milimetru și devenim salahorii casei noastre, salahorii curții noastre, ai grădinii, ai serviciului; salahorii cursurilor, companiei pentru care lucrăm; oferim toată energia noastră cezarului și dând lui Dumnezeu resturile. Atenție la aceste trebăluieli din ograda proprie. Aceasta este prima lecție.

A doua: Atenție și la multele angajamente inițiale și la abandonurile finale. Atenție la multele angajamente inițiale: „Vin, fac, Doamne, sunt aici, Iartă-mă, Trimite-mă; ogoarele sunt gata de recoltă, iată-mă la dispoziția Ta!” Angajamente inițiale, DAR când vine momentul… „Nu pot acum, pentru că… uite problema.” Ce vreau să spun prin aceasta? Ne-am dat consimțământul de a-L urma pe Domnul Isus, de a fi credincioși, de a fi fideli Celui ce ne-a mântuit. Am spus că Îl vom cinsti și am spus că Îl vom iubi. Am declarat că Îl vom urma până la moarte și totuși, unii nici măcar nu-L pot urma pâna la prima mică încercare a vieții. Acolo, la prima încercare, dă bir cu fugiții. Ce să mai zicem de prigoană, ce să mai zicem de moarte? În al doilea rând, am promis dedicare față de trupul lui Cristos, față de mireasa Lui, față de biserică. Și totuși, preferăm să fim în compania altor lucruri, atunci când biserica se adună la rugăciune. Iar când ne uităm, și știm că unii pot fi prezenți, să se pună pe genunchi, lângă noi, cu noi și să fie în această luptă. Preferă o altă companie, decât compania copiilor lui Dumnezeu.

Apoi, în multele activități care sunt în casa lui Dumnezeu, este nevoie și de susținere financiară. Și la început zicem: „Orice, Doamne! 10%, 12%, mai mult!” Dar, când vine vorba să depunem partea Domnului, pentru Casa lui Dumnezeu, zicem: „Oh, dar aș vrea să fac investiția asta, asta, asta și dacă pun banul acolo, nu mai pot face nimic…”. Și mai rău este de cei care ar putea, care au o afluență economică și pot, nu-i vorba de cei care au o pensie mică și abia își pot plăti cheltuielile de întreținere, ci de cei care au fost cu adevărat binecuvântați. Iar când vezi că pun mai puțin decât cei care abia își duc zilele de pe o lună pe alta, stai să te gândești la niște angajamente care au o pojghiță foarte subțire.

Am făcut promisiuni partenerului de viață. Vai, în ziua nunții, când am făcut declarația, până la moarte, la bine și la rău, în bucurie și necaz. Foarte ușor de spus, dar când au venit bucuriile, am fost participanți, iar când au venit necazurile, am preferat să stăm poate cu boii, decât cu partenerul. Am promis fidelitate partenerului, atunci când ne-am căsătorit și e trist că foarte mulți preferă compania altor femei sau altor bărbați, părându-li-se că sunt mai inteligenți, că îi înțelege mai bine, că se înțeleg mai bine decât cu soțul sau cu soția pe aspectele majore ale vieții. Și începe această promiscuitate mentală, care de multe ori se transformă în una fizică, în adulter. Atenție la aceste multe angajamente inițiale și la abandonurile finale.

Iar ultima aplicație: Uitați-vă la această chemare la ospăț, care pornește de undeva, se lărgește ca niște cercuri concentrice. Chemarea lui Dumnezeu este totalizantă, este atotcuprinzătoare. El și-a chemat mereu poporul în primă instanță, pe Israelul vremurilor vechi, iar acest popor a tot refuzat cu încăpățânare. Dumnezeu zicea: „Mi-am întins mâinile mereu spre voi! V-am chemat! V-am legat cu funie de dragoste și am vrut să vă trag după Mine! O, popor tare la cerbice! Încăpățânat ca un catâr, mereu împotriva Mea.” Apoi, Dumnezeu a chemat neamurile și încă le mai cheamă spunând: „Mai este loc!”. Ce frumos spunea un teolog, Arlen Hulgen, „Harul lui Dumnezeu are oroare de vid, harul lui Dumnezeu vrea să absoarbă, să atragă mereu și este mare. În etapă de ofertă este pentru mulți și cei mulți nu vin; apoi este pentru marginalii societății și apoi este pentru toți care sunt oriunde. Este oferta, dar va veni vremea când ultimii vor fi siliți să intre și numărul deplin al neamurilor se va împlini.”

Iar întrebarea care vine în dreptul tău este: ce faci cu invitația? Ce faci, dragul meu, cu invitația? Ai primit-o, o ai. Ești chemat, ți se face o onoare. Ospățul e pregătit; ești invitat la o nuntă. Nu o nuntă în Brașov, în Săcele, în Timișoara, unde trebuie să te duci să dai bine. Ești invitat la o nuntă unde totul ți se pune pe masă din belșug. Ce faci cu această invitație? În acest gest de invitație, e generozitate, e dragoste; este o moarte, cu care s-a plătit păcatul tău. Ce faci cu această invitație? O, dragul meu, nu rămâne instalat în ce-i de procurat acum, ce-i de făcut, ce-i urgent, ce e nevoie să faci, ce e de neocolit acum. Nu rămâne sufocat de grijile vieții, care te prind în acest malaxor al vieții și te tot învârt. Lumea te stăpânește. E timpul sărbătorii finale a Împărăției. Dacă nu vei fi acolo, nu e problema gazdei, ci este problema ta. Este propria-ți decizie prin care te-ai exclus. De aceea, poate unii își vor aduce aminte de refrenul acelui vechi cântec care spune: „Nu amâna, nu refuza, e poate ultima chemare.” Se va împlini numărul deplin al neamurilor și ușa se va închide, și nu va mai intra nimeni după aceea.

Invitația este în fața noastră. Prezumția că suntem acolo este riscantă, fiecare să se cerceteze pe sine însuși. Cercetați-vă să vedeți dacă sunteți în credință sau nu. Nu faceți promisiuni ușoare, pe care să nu le respectați.

Răspunde chemării. Dragul meu, ești aici și oferta ți se face din nou, o nouă chemare. Nu fi încăpățânat și nu te uita la ce avantaje ai avea aici, în detrimentul binecuvântării eterne de dincolo. Numele Celui care ne-a chemat la ospățul Său și a pregătit acest ospăț cu propriul Său sânge, ca să putem să avem parte de o viață veșnică, la acest binecuvântat ospăț, la care suntem chemați. Numele Lui, al Domnului Isus Cristos, să fie binecuvântat, în veci. Amin.