Evanghelia după Luca 14:25-35 – Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov
„Împreună cu Isus mergeau multe noroade. El S-a întors şi le-a zis: „Dacă vine cineva la Mine, şi nu urăşte pe tatăl său, pe mama sa, pe nevasta sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu. Şi oricine nu-şi poartă crucea şi nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu. Căci, cine dintre voi, dacă vrea să zidească un turn, nu stă mai întâi să-şi facă socoteala cheltuielilor, ca să vadă dacă are cu ce să-l sfârşească? Pentru ca nu cumva, după ce i-a pus temelia, să nu-l poată sfârşi, şi toţi cei ce-l vor vedea să înceapă să râdă de el şi să zică: „Omul acesta a început să zidească, şi n-a putut isprăvi.” Sau care împărat, când merge să se bată în război cu un alt împărat, nu stă mai întâi să se sfătuiască dacă va putea merge cu zece mii de oameni înaintea celui ce vine împotriva lui cu douăzeci de mii? Altfel, pe când celălalt împărat este încă departe, îi trimite o solie să ceară pace. Tot aşa, oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu. Sarea este bună; dar dacă sarea îşi pierde gustul ei de sare, prin ce i se va da înapoi gustul acesta? Atunci nu mai este bună nici pentru pământ, nici pentru gunoi, ci este aruncată afară. Cine are urechi de auzit să audă.” Amin.
Am spus de mai multe ori că aproape jumătate din Evanghelia după Luca este concentrată pe o călătorie, pe un drum. Această călătorie e a Domnului Isus care s-a început prin Galileea, unde El a trăit, a crescut și Și-a început lucrarea. Acesta era drumul pe care îl făcea orice evreu, în fiecare an, înspre Sărbătoarea Paștelui. Iar Domnul Isus pornise spre acest drum, dar acest drum era unul mai deosebit decât altele pe care le-a făcut până atunci. Era drumul pe care Domnul Isus mergea spre jertfa pentru care venise pe pământ. Cei mai mulți se gândesc că drumul suferinței – Via Dolorosa – a fost doar acel drum din cetatea Ierusalim, din locul în care fusese condamnat până acolo unde a urmat crucificarea. Chiar până în ziua de astăzi acea stradă se numește Via Dolorosa. Am fost și eu pe acolo, au fost și alții. Dar am ajuns să înțelegem că drumul suferinței a fost mult mai mare. Domnul Isus, de fapt, din momentul venirii Sale, din acel moment când a acceptat să fie Mielul de jertfă pentru păcatele noastre, El S-a angajat pe acest drum pe care noi îl numim Via Dolorosa. El se afla, așadar, pe acest drum.
Mulți se duceau la Sărbătoarea Paștelor și, firește, când plecau cu acest prilej, nu plecau singuri, căci și în vremea aceea erau hoți, iar hoții, dacă prindeau pe cineva care umbla singur și care avea ceva bani pentru călătorie, îl jefuiau. De aceea, oamenii mergeau în grupuri mai mari, iar pe măsură ce se apropiau de Ierusalim, această mulțime creștea tot mai mare și tot mai mare. Peste noapte, ei rămâneau într-un loc sau altul unde erau invitați sau unii dintre ei dormeau pur și simplu afară. Așa se face că Domnul Isus a fost invitat pe acest drum, la un moment dat, de un fruntaș al fariseilor. El S-a dus în casa acestui fruntaș, prilej cu care acolo au fost niște discuții foarte interesante și incomode pentru cei care l-au invitat pe Domnul Isus, pentru că El le spunea în dragoste adevărul acestor farisei. Ei au vorbit despre ziua Sabatului, despre ospețe și despre Împărăția lui Dumnezeu la care orice om este chemat. Fiecare este invitat la acest ospăț al Împărăției lui Dumnezeu.
Sabatul s-a terminat, iar mulțimea și-a continuat drumul. Din nou ne întoarcem la această imagine în care Isus mergea și foarte multe noroade erau adunate în jurul Lui. Acum Domnul Isus devenise cunoscut prin mesajul Său, prin minunile pe care le făcea, vindecările, ba chiar a înviat din morți pe unii. Era firesc ca fiecare om să încerce să ajungă cât mai aproape de El, să-L asculte ce vorbește, să mai vadă o minune. Din această cauză, mulțimile se înghesuiau ca să fie aproape de Domnul Isus.
La un moment dat, Domnul Isus se întoarce și îi privește. Această mișcare a mulțimii se oprește, iar Domnul Isus este gata să le spună ceva foarte important. În multe din aceste persoane se manifesta dorința să fie urmași, ucenici ai Lui. Domnul Isus a avut 70 de ucenici, iar din aceștia 70, pe 12 i-a luat mai aproape de El și i-a numit apostoli, adică trimiși de ai Lui, emisari ai mesajului pe care Domnul L-a încredințat acestora să-l ducă. Erau și mulți alții care doreau să fie ucenici, pentru că era foarte popular în acea vreme să fii ucenic al unui mare rabin. Iar ei se întrebau unii pe alții: „Al cui învățăcel ești tu? ” „O! Sunt al lui Gamaliel!” „Dar tu al cui ești?” „Eu sunt al lui Ioan Botezătorul!”„Interesant!” „Dar tu al cui ești?” „Eu sunt al lui Isus din Nazaret” „Wow! Prorocul cel mare care face semne și minuni!”… Era acea înghesuială de a deveni ucenici ai unor învățători populari, cu notorietate în acea vreme. Dar Domnul Isus dorea să le aducă aminte de un lucru foarte important și anume că ucenicia în școala Lui nu semăna deloc cu ucenicia din alte școli. La acest lucru ne vom uita astăzi.
Deseori o mișcare devine populară, chiar și creștinismul a devenit popular în istorie. La un moment dat a fost declarat de un împărat – Constantin cel Mare – religie a Imperiului și era ceva la modă să devii creștin, să dai bani pentru biserici, pentru construcții, să devii episcop. Era un avantaj să fii în rândurile creștinilor.
Dar Domnul Isus nu dorește mulțimi, El nu caută mulțimile. El caută ucenici. A fi ucenic într-o mulțime e ceva diferit de a fi un ucenic al lui Isus. A te pierde într-o mulțime și a fi parte dintr-o grupare religioasă, creștină este un lucru ușor „Sunt și eu membru acolo…. Dau și eu bani, iar problema mea este rezolvată…”. Ucenic al lui Isus este ceva diferit de a fi într-o mulțime. La acest lucru ne vom uita astăzi – la profilul ucenicului. Nădejdea mea este să ne verificăm încă o dată fiecare dintre noi și să ne facem un examen dacă suntem cu adevărat ucenici ai lui Hristos, sau suntem doar membri la biserica Providența sau la o altă biserică și suntem doar acolo cu mulțimea într-un drum pe care îl facem în cursul acestei vieți, neștiind cu siguranță dacă suntem cu adevărat ucenici ai lui Hristos.
Așadar, scopul Domnului Isus nu era popularitatea, ci era salvarea oamenilor. Domnul Isus dorea să fie urmat de ucenici. Porunca pe care El a lăsat-o ucenicilor Săi, apostolilor a fost: ,,Duceţi-vă în toată lumea, şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza, va fi mîntuit; dar cine nu va crede, va fi osîndit.” „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezîndu -i în Numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfîntului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit.” Scopul final al mărturii Bisericii este ucenicia. Ca acei ce ascultă să devină urmași, ucenici ai Domnului Isus.
Trebuie să recunoaștem că din textul citit, dar și din alte texte, a fi ucenic al Domnului Isus e total diferit de orice altă formă de ucenicie. De ce? Pentru că în alte forme de ucenicie, dacă te duci, de pildă, să înveți să devii zidar, te duci cu niște zidari pricepuți, stai acolo și urmărești cum ei lucrează – mai iai o cărămidă, le-o dai în mâna lor. Ești un observator, până începi și tu să pui cărămida, să o așezi la boloboc, la ață, la fir și să începi să știi cum se face o treabă foarte bună. Ucenic în școala lui Isus este ceva diferit. Ucenic în școala lui Isus nu este doar un simplu observator într-o mulțime. Condițiile de înscriere în școala de ucenicie a lui Isus sunt radicale. Care sunt câteva din aceste condiții?
Iată că am citit câteva din cuvintele ce le-a spus Domnul Isus: „Vrei să fii ucenic? Atunci să îți urăști familia.” Te surprinde. A fi ucenic în școala lui Isus aduce încă o condiție – să îți urăști viața – versetul 26. A fi ucenic în școala lui Isus înseamnă să-ți porți crucea și să îl urmezi pe El – versetul 27. A fi ucenic în școala lui Isus înseamnă să te lepezi de tot ce ai – versetul 33. Isus insistă în a clarifica faptul că ucenic în școala Lui nu este ca și cum ai deveni o celebritate, sau ca și cum te-ai duce la o școală prestigioasă – la Cambridge, la Oxford, la Harvard sau Yale și să te lauzi că ești într-una din aceste școli. A fi ucenic înseamnă, mai degrabă, o anulare a ceea ce ești, înseamnă aproape o desființare a ceea ce erai înainte, o anulare a tot ce ai și tot ce ești. Această chemare este de un radicalism extrem, ar spune unii. În cel mai clar sens aceasta merge în contradicție cu spiritul lumii, cu ceea ce înseamnă să fii ucenic într-o anumită școală.
Pentru a înțelege mai bine această chemare a Domnului Isus, vă propun să ne uităm mai atent la aceste condiții. În primul rând, Domnul Isus spune mulțimii: „Dacă vine cineva la Mine, şi nu urăşte pe tatăl său, pe mama sa, pe nevasta sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, …, nu poate fi ucenicul Meu.” Așadar, Domnul Isus spune că dacă vrei să fii ucenicul Lui nu poți fi decât dacă îți urăști familia. Șochează, surprinde. Unii au interpretat aceste cerințe în mod literal și au crezut că realmente trebuie să o urăști pe mama, pe tatăl, pe frați,surori și să ai o repulsie, o ură față de cei din familie. Iar ei au greșit, firește.
Sunt multe situații în care Domnul Isus comunica adevăruri într-un limbaj obișnuit, dar care șoca, iar înțelegerea trebuia să se ducă dincolo de ceea ce El spunea. Haideți să ne uităm la câteva exemple. Un tânăr bogat vine la Domnul Isus și spune că vrea să-L urmeze, vrea și El să moștenească viața veșnică – o intenție foarte bună. Iar Domnul Isus îi spune să plece și să vândă tot ce are, să dea săracilor și apoi să vină să Îl urmeze. Dar tânărul și-a plecat capul și a plecat. Apoi, Domnul spune în predica de pe munte – „Dacă ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, leapădă-l, căci e mai bine să intri în Împărăția lui Dumnezeu fără un ochi, decât tot trupul să fie aruncat în gheenă. Dacă mâna ta cea dreaptă te face să păcătuiești, taie-o, căci este mai bine să fii fără un mădular în Împărăție, decât să ai toate mădularele, să fii întreg și să fii aruncat în focul gheenei.” Acum, Domnul Isus cu siguranță nu vorbea de mutilare fizică. Nu vorbea despre amputare, ci vorbea despre o problemă pe care o are fiecare. Modul de a ajunge în păcat este printr-o anumită cale – ochiul este o cale prin care ajungi la păcat, mâna este o cale prin care ajungi la păcat. Iar Domnul Isus spune „Curmați orice cale, orice formă care vă poate duce în păcat.” Apoi, Domnul Isus le spune unora și unor mulțimi: „Cine mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua de apoi.” (Ioan 6:54) Astăzi vom celebra Cina Domnului, care are legătură cu această mâncare a trupului și cu a bea sângele Domnului. „Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană și sângele Meu este cu adevărat o băutură. Cine mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu, rămâne în Mine și Eu rămân în el.” Mulțimile se uitau la Domnul Isus șocate. Cum poate Domnul Isus să vorbească despre a-I mânca trupul și a-I bea sângele? Domnul se uită mai atent la ei și le spune: „Cine Mă mănâncă pe Mine va trăi și el prin Mine.”(Ioan 6:57) Unii dintre ei au zis: „Cuvintele acestea sunt prea de tot!” Pentru unii era pur și simplu îndemnare la canibalism. Vorbea Domnul Isus despre a-I mânca trupul și a-I bea sângele în mod literal? Nu. Anumite mișcări consideră că acest lucru se apropie de realitatea fizică, de aceea ei cred că atunci când serbează Cina Domnului și preotul dă binecuvântarea, pâinea se transformă în trup real, fizic și vinul se transformă în sânge. Iar când ei mănâncă sacramentele Cinei, ei pur și simplu mănâncă realmente trupul Domnului și beau sângele Lui. Domnul Isus nu vorbea despre aspecte fizice. De multe ori folosea un limbaj metaforic – „Eu sunt Ușa. Cine intră prin Mine, intră la viață. Eu sunt Vița. Cine este în Mine ca o mlădiță are viață din Mine.” Toate acestea erau niște analogii ca să înțelegem cât de important este să fim în Hristos, legați de Hristos, să avem această simbioză, viață din Hristos. „Despărțiți de Mine nu puteți face nimic. Fără să intrați prin Mine în Împărăție, nu puteți intra, ci veți ajunge în altă parte. Eu sunt Ușa.” Iar Domnul Isus nu era o ușă de termopan sau de fier sau de lemn, ci era o Cale prin care se ajungea la Dumnezeu. El spune: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.” Domnul Isus nu sugerează canibalismul. Aceste lucruri trebuie înțelese în alt registru.
La fel și aici, Domnul Isus nu îndeamnă la ură. Domnul Isus nu spune în mod real – „trebuie să îl urăști pe tatăl tău, pe mama ta, pe nevasta ta”. Cum ar fi ca înainte de slujbă să vin aici și pe drum să îi spun nevestei mele – „Nu mai pot, te urăsc de îmi vine să…!!” și apoi să vin să predic Cuvântul. Ar fi normal? „Îl iubesc pe Domnul Isus de nu mai pot, dar pe tine te urăsc de nu te-aș vedea!”. Aceasta este oare ideea aici? În nici un caz. Cu siguranță și aici trebuie să înțelegem dincolo de cuvinte. Începem să înțelegem ceva mai bine atunci când citim exact cuvintele spuse de Domnul Isus, aceleași cuvinte, dar cu o nuanță diferită.
Evanghelia după Matei capitolul 10, de la versetul 34. Domnul Isus vorbește din nou mulțimilor spunându-le:
34Să nu credeţi că am venit s-aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia. 35Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa și pe noră de soacra sa. 36Și omul va avea de vrăjmași chiar pe cei din casa lui. 37Cine iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine și cine iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. 38Cine nu-și ia crucea lui și nu vine după Mine nu este vrednic de Mine. 39Cine își va păstra viaţa o va pierde și cine își va pierde viaţa pentru Mine o va câștiga.
De aici înțelegem că Domnul Isus spune că iubirea pentru Mântuitor trebuie să fie supremă. Dacă iubești ceva mai mult decât pe Salvatorul tău, atunci nu poți să fii ucenic. Iubirea prin comparație așează locul lui Hristos în viața ta. Aceasta este o realitate: noi iubim lucruri de care ne atașăm, lucruri pe care le-am făcut cu truda mâinilor noastre și cu sudoarea frunții noastre și începem să le iubim, și când vine momentul legat de o situație din familie, acolo se demonstrează că iubim mai mult pe cei care sunt din sângele nostru, din carnea noastră, copii noștri, soția noastră. Dar Domnul Isus spune: Ucenicia însemnă dragoste supremă pentru Cel pe care Îl urmezi, pentru Salvatorul tău. Dacă iubești ceva mai presus, nu poți să fii un ucenic adevărat, chiar dacă iubești pe cei din casa ta. Cu siguranță, Domnul Isus nu punea o antiteză aici, ci dorea să spună: Dragostea pentru Mine trebuie să fie deasupra oricărei forme de a iubi.
Apoi în Marcu, din nou avem un text care ne ajută să înțelegem că aici Domnul Isus nu vorbea despre ură. În Matei am văzut că a urî pe cel din casa ta înseamnă a-L iubi mai puțin decât pe Mântuitorul. Marcu 10:28 ne spune așa:
28Petru a început să-I zică: „Iată că noi am lăsat totul și Te-am urmat.” 29Isus a răspuns: „Adevărat vă spun că nu este nimeni care să fi lăsat casă sau fraţi sau surori sau tată sau mamă sau nevastă sau copii sau holde pentru Mine și pentru Evanghelie 30și să nu primească acum, în veacul acesta, de o sută de ori mai mult: case, fraţi, surori, mame, copii și holde, împreună cu prigoniri, iar în veacul viitor, viaţa veșnică.
Aici, a urî pe cei din casa ta înseamnă a lăsa. Sunt situații în care de dragul Mântuitorului și de dragul lucrării Sale, trebuie să lași ceva și uneori trebuie să lași pe cei pe care îi iubești cel mai mult aici pe pământ.
Așadar, aici nu este vorba de a urî în mod literal, ci de a iubi mai mult, uneori de a lăsa, uneori de a prioritiza pe Cel care ți-a răscumpărat sufletul prin sângel Lui prețios și curat.
Apoi, Domnul Isus continuă și spune:„ Vrei să fii ucenicul Meu? Nu poți fi dacă nu îți urăști însăși viața ta”, dacă nu urăști ceea ce e cel mai de preț pentru tine – viața ta. Ce ai da pentru viața ta? Ce ar da un om în schimb pentru viața lui? Dacă te îmbolnăvești, imediat recalculezi toate lucrurile și începi să te gândești ce trebuie să faci. Dacă trebuie să dai 10000 de euro, te duci și te dai peste cap și aduni 10000 de euro ca să îți faci o operație care poate nici nu îți garantează reușita. Sunt părinți care au copii ce au nevoie de o operație care nu se poate face decât cine știe unde, prin Italia sau prin Austria și au nevoie de 60000, 70000 de euro. Fac tot efortul, își vând casa, mașina, pământurile și adună acești bani ca să își salveze copilul. Ce ai da în schimb pentru viața ta? Totul. Un om ar fi gata să dea totul, uneori chiar și atunci când este la o vârstă înaintată.
Totuși sunt unii care își urăsc viața, realmente. Nu că ar da totul pentru ea, dar au început să se urască pe ei înșiși. Există oameni care suferă de depresie. Depresia poate atinge uneori niște stadii atât de profunde încât persoana respectivă ajunge să se disprețuiască. Nu-i mai place de cum arată, nu-i mai place ceea ce face, ce are și ce este. De regulă, în această formă avansată a depresiei intervine gândul sinuciderii. Cred că sunteți de acord cu mine și înțelegem cu toții că nu despre astfel de ură depresivă vorbește Domnul Isus. Aici nu este vorba despre o depresie cronică, de intenție de sinucidere sau de automutilare, ci de a nu prețui viața biologică mai mult decât viața escatologică. De a nu ne prețui viața aceasta care este scurtă, trecătoare. Deși parcurgem viața aceasta zi cu zi, oră cu oră, când serbăm ziua de naștere a cuiva,(cum am serbat ziua de naștere a fiului nostru care a făcut 10 ani, ne-am dat seamă că parcă am făcut un salt mare), ne trezim câteodată din acest mers al nostru – spre cimitir. Ne trezim că facem salturi în viață. Mergem mult prea repede, mai repede decât ne-am dori noi. Copiii noștri vor să fie mari și cei care suntem mari, ce n-am da ca să ne întoarcem în copilărie. Ce salturi înapoi aș face și eu ca să mă joc din nou pe câmp cu briceagul și să stau cu oițele pe câmp. Nu mi-ar trebui nimic altceva. Nici un titlu, nici o diplomă. Mi-ar place acea pajiște cu o carte în mână și să mă uit cum mănâncă oile iarbă. Să fiu copil din nou. Dar, nu se mai poate. Timpul s-a dus, s-a scurs.
Dacă noi suntem centrați pe viața aceasta biologică și mai puțin pe viața veșnică care este fără sfârșit, care este fără etape, fără zile de naștere care marchează trecerea noastră dintr-un an într-altul, ci o viață fără sfârșit, atunci avem o mare problemă. Centrarea noastră în viața personală, în binele propriu, în confortul vieții și în prețuirea egoului sunt simptome ale unei iubiri de sine, ale concentrării pe mine și nu pe ceea ce este important. Cristos ne cheamă la lepădare de sine. Cristos ne îndeamnă să ne întoarcem privirea dinspre noi înspre El care este viața noastră, care ne poate da viața veșnică.
Apoi, Domnul Isus continuă și spune: „Și oricine nu-și poartă crucea și nu vine după Mine nu poate fi ucenicul Meu”. Când noi ne gândim la luarea crucii, ne gândim la suferințele prin care trece un creștin, la prigoană, la respingerea lui de lume. Dar, în cultura iudaică a acelei vremi, în vremea Domnului Isus, luarea crucii încă nu căpătase aceste conotații de suferință, de prigoană. Crucificarea în acea vreme era o metodă de execuție a unui condamnat, la modă în Imperiul Roman. Purtarea crucii era legată de supliciul la care un condamnat la răstignire era expus înaintea execuției sale. El trebuia să-și ducă crucea până la locul supliciului. Iar la intrarea în marile cetăți, oriunde în Imperiul Roman puteai să vezi cruci. Acolo erau locurile de execuție. Pe unele din acele cruci mai erau condamnați care stăteau uneori două sau trei zile până când mureau. Alte cruci erau goale. Iar fiecare cetate avea acel loc care într-un fel îi descuraja ca să se revolte împotriva Imperiului. Toți trebuiau să fie cuminți în cetățile lor. În fața cetății erau aceste locuri intimidante. Când Domnul Isus a spus că „nimeni nu-și poate lua crucea să vină după Mine” în mintea lor imediat a venit această imagine a condamnatului care își ducea crucea spre locul execuției și la durerea și suferința prin care el trecea.
Așadar, chemarea la purtarea crucii era pentru audiența Domnului Isus de un radicalism sever. Imaginea parcă era una tangibilă, puteai s-o vezi, puteai s-o simți. Mulți care au început urmarea Domnului Isus în acea vreme aveau să-și poarte nu doar crucea suferinței, respingerii și a prigoanei, ci chiar și crucea fizică. Mulți au fost răstigniți. Purtarea crucii înseamnă suferință. Cine știe ce vremuri vor veni peste noi, când lumea va ajunge să urască cu așa încărcătură încât mulți vor ajunge să sufere chiar în mod fizic. Dacă în 1945, în anii premergători al celui de-al doilea război mondial din ’33, a fost posibil ca într-o civilizație avansată să existe un holocaust și o națiune foarte talentată cu niște filozofi, muzicieni de neegalat, germanii (care îi aveau pe Kant, pe Hegel, pe Schopenhauer, pe Beethoven, pe Mozart) care au ajuns ca să creeze crematorii în care au ars sute de oameni, mii de oameni, milioane – ce poate fi nou la o distanță de o sută și ceva de ani de la această situație? Nimic. Omul este o fiară vicioasă. Când harul lui Dumnezeu se retrage de la om ajunge mai rău decât orice animal feroce, care ucide doar pentru a mânca și a se apăra. Omul ucide din plăcere. Iar mulți care vor rămâne demni și vor fi adevărați ucenici ai Domnului Isus, nu doar oameni dintr-o mulțime care se duc duminica la biserică, într-un loc plăcut, aranjat, frumos, ci care vor trebui să-și decline cu adevărat condiția de ucenici, vor plăti cu viața lor și vor avea și ei o cruce fizică.
Iar în ultimul rând, Domnul Isus spune: „Dacă nu se leapădă cineva de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu”. Observați cât insistă Domnul Isus. Astăzi este populară această idee de a deveni biserici mari – „Haideți la noi, avem asta și asta, avem grupă de copii, avem echipă de închinare, ieșim la picnicuri, avem timp frumos, avem agapă, haideți!”. Iar oamenii încep să vină pentru că e frumoasă atmosfera acolo. Domnul Isus are o altă abordare. Domnul Isus era cam negativist. De trei ori în acest text spune: „nu poate fi ucenicul Meu”„Nu poți fi ucenicul Meu dacă nu te angajezi pe acest drum al suferinței, dacă nu ești și tu pe Via Dolorosa. Să te lepezi de tot ce ai.” Lepădarea de tot ce avem este un act radical. Dar și această lepădare de tot ce avem trebuie interpretată în aceeași categorie cu celelalte chemări. Va veni poate un frate și îmi va spune: „Trebuie oare să mă duc acum să îmi dau casa, să îmi dau mașina cu care am venit și am parcat-o, să îmi dau bicicleta, să dau toți banii pe care îi am, haina, cămașa… Și atunci ce să fac?”. Ucenicie nu înseamnă să nu ai voie să ai o locuință, un mijloc de transport, să nu ai voie să ai ceva bani pentru viața de zi cu zi, haine… Lepădarea de tot ce ai înseamnă rezolvarea problemei atașamentului inimii tale de lucrurile de pe acest pământ. Dacă inima ta este legată de un anumit lucru caută să scapi de el. Caută să rezolvi problema acestui atașament al inimii. Căci Domnul spune:„Acolo unde este comoara voastră, acolo este și inima voastră. Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni, căci ori va iubi pe unul, ori îl va iubi pe celălalt”. Nu poți să slujești la doi stăpâni. Lepezi tot ce ai când cauți mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, pentru a vedea apoi că celelalte lucruri de care ai nevoie le vei primi pe deasupra.
Prin urmare, în concluzia acestui pasaj și a acestei vorbiri a Domnului Isus, a fi ucenic nu doar într-o mulțime, ci unul care Îl urmează pe Domnul Isus înseamnă o restructurare majoră a vieții, o resetare a relațiilor: cu familia, cu sinele și cu lucrurile pe care le ai, cu posesiunile. A fi ucenic nu este o investire într-o poziție de prestigiu uman, ci o anulare a reputației tale omenești. Deaceea, Domnul Isus spune :„Bagă de seamă! Vrei să Mă urmezi? Există un preț. Calculează-l înainte de a te pune pe acest drum”. Iar El dă aceste două exemple: unul din domeniul edilitar, al construcțiilor și unul din domeniul militar. Domnul Isus zice: „Nimeni nu se apucă să construiască un turn având doar jumătate din materialele de contrucție” , pentru că era o rușine să te apuci să faci ceva și să lași pe jumătate neterminat. La noi se practică acest lucru, iar uneori parcă te deranjează. Într-un oraș frumos precum este Brașov, te duci uneori și vezi lângă o clădire frumoasă, o clădire neterminată, rămasă acolo ani de zile. Eu merg deseori la Leroy Merlin să mai cumpăr materiale și peste drum de Leroy este o structură de fier pentru construcție. De când m-am mutat în Brașov e tot acolo și stă neterminată. Mai are încă reclama pentru președinte – Votați pe Antonescu președinte! – Antonescu nici nu mai este pe scena politică, dar afișul încă stă acolo. Rămasă așa neterminată. Te deranjează.
În vremea aceea, cine se apuca de treabă, trebuia să aibă toate materialele. De ce? Nu se construia ca astăzi, cu structuri de fier care pot sta ani de zile. Dacă îți făceai construcția pe jumătate venea ploaia și materialul pus acolo era distrus. Oamenii își făceau casele uneori din lut amestecat. Dacă făceai doar pe jumătate venea ploaia și tot ce ai făcut devenea un morman fără nici o logică. Trebuia să ai toate materialele, să îți faci calculul ca să ajungi la final.
Apoi, această imagine a unui împărat care înainte să meargă la război ar zice : „După mine, oștenii mei !!” Câți se adună, se adună. Vin după el 10, 20, 30 și se duc spre o armată de ….
Nu merge. Fiecare împărat, strateg se uită „Ce potențial militar am? Ce oaste vine împotriva mea? Dacă nu am suficienți oameni am ceva șanse de a câștiga războiul?(mă duc la o negociere de pace și mai bine mă retrag, pentru că pierd toată armata și chiar țara). Mai bine fac o negociere. ” E un lucru înțelept și de aceea Domnul Isus Hristos spune: „A fi un urmaș al Meu și un ucenic al Meu înseamnă o calculare a prețului.” Iar prețul este acesta – să iubești mai puțin lucrurile și oamenii pe care îi iubești, să îți iei crucea, să te lepezi de sine, să te lepezi de tot ce ai și să mergi înainte să Îl urmezi pe Domnul Isus. Știi tu la ce te-ai angajat? Ești un ucenic al Domnului Isus? Vrei să fii un ucenic al Domnului Isus? Acesta este prețul. Nu vrem să facem uz de sentimentele cuiva, să cântăm o cântare și să-l implorăm să vină pentru a-și mântui sufletul și a nu se duce în condamnare veșnică. Dar vreau să știți că a urma-L pe Domnul Isus nu este un lucru ușor. Nu te duci la biserică ca să primești ceva, să te simți bine acolo. Te duci să te echipezi pentru această luptă a credinței și pentru calea pe care este luptă și care este îngustă. Intrarea pe poartă și umblarea pe cale nu este un lucru ușor,ci înseamnă sacrificiu.
Domnul Isus aduce un echilibru în această imagine idilică a ceea ce înseamnă să fii creștin. Există o cântare pe care noi o cântăm adesea – Drumul slavei trece și pe la cruce. Ne-am pus noi așa să ne gândim dacă autorul a nimerit-o bine sau nu a călcat pe lângă. Căci noi am vrut să schimbăm refrenul și să zicem – Drumul slavei trece doar pe la cruce. Încă mai întreabă unii, care vin în adunare și văd că îl cântăm așa: „Nu ar fi bine să schimbați voi acolo…?” Eu cred că autorul nu a greșit. Căci drumul slavei ne poartă uneori și pe la un picnic cu biserica, ne poartă uneori și printr-o tabără, ne poartă uneori și printr-un timp bun de lucruri minunate, dar drumul slavei trece ȘI pe la cruce. Autorul dorea să amintească celor care îl vor cânta că drumul slavei nu înseamnă numai cântări de bucurie, totul minunat, căci drumul slavei SIGUR trece și pe la cruce și nu trece doar o dată. Trece de multe ori. De câte ori nu ai trecut pe la cruce și nu ai fost strivit de suferință, de rușine din partea lumii, de dezaprobare, de pierderi? Unii pentru a rămâne ucenici ai Domnului Isus au trebuit să piardă TOTUL printr-o declarație. Alții au trebuit să nu mai poată merge să își facă școli. În timpul comunismului a fi fidel lui Cristos însemna o cruce continuă și unii au plătit acest preț. Fratele Richard Wurmbrand, Nicolae Moldoveanu, care ne-a lăsat cântări minunate, și alții au plătit acest preț.
Vrei să îl plătești? Ești gata? Slava este mare, dar nu este pentru aici. Aici este crucea. Aici este lepădarea. Aici este urmarea. Aici este ucenicia.
Am citit o carte frumoasă a unui tânăr care ajunsese un matematician celebru în Anglia – Henry Martyn. Domnul l-a chemat prin anii 1800 să plece spre Persia (în vremea aceea era încă Persia – zona Iranului și a Irakului) pentru că acolo nu exista o Biblie în limba persană. Iar Henry Martyn a trebuit să se îmbarce pe o corabie de război, singura care mergea în această direcție. Această corabie a îmbarcat soldați britanici ca să se ducă la una din coloniile care s-au răzvrătit, la Capul Bunei Speranțe. Henry Martyn trebuia să fie împreună cu soldații și să se ducă acolo, iar condiția era că dacă scapă cu viață el poate merge mai departe pe o altă ambarcațiune britanică care aducea mărfuri din Orientul Îndepărtat. Iar Henry Martyn mânat de această chemare de a fi ucenic al Domnului, se pune pe corabia de război, se duce, ajunge la Capul Bunei Speranțe și pe câmpul de bătălie în timp ce gloanțele șuierau împrejurul lui lua răniții și îi ducea la adăpost pentru a fi salvați și el a supraviețuit și a mers mai departe. S-a dus în Persia și a fost bolnav de malarie și de alte boli în cea mai mare parte a timpului. Dar Henry Martyn a tradus Biblia în limba persană. Iar apoi la 22 ani Henry Martyn a murit. Când a plecat din Anglia a îmbrățișat pentru ultima dată părinții și pe sora lui, cu gândul că nu-i va mai vedea niciodată. I-a iubit și i-a iubit mai puțin decât pe Mântuitorul. A mers pe acest drum al unei cruci grele și a finalizat în glorie.
Iată că înaintașii noștri au plătit prețul și au rămas ucenici fideli ai Domnului Isus. Aici este rândul nostru. Ca într-o generație cu multe facilități, cu multe beneficii pe care le avem, să plătim și noi prețul. Dar cât de trist este că adesea noi nu suntem în stare să dăm doi lei, nu suntem în stare să trecem strada, ca un act de sacrificiu. Rămânem din nou cu acest refren: „Drumul slavei trece și pe le cruce”. A fi ucenic înseamnă să ai și o cruce de purtat. Nu doar loc călduț, nu doar lucruri frumoase, ci și acea dimensiune a suferinței care este mult mai potrivită uceniciei și urmării Celui ce este Învățătorul nostru. Numele Lui fie lăudat, slăvit și onorat în veci. Amin.