Evanghelia după Luca 1:5-25 – Sorin Prodan

Evanghelia după Luca 1:5-25 – Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov

De mai mulți ani de zile asist în rugăciune împreună cu soția câteva cupluri care se roagă pentru copii și sunt ani de zile de când ne rugăm împreună cu ei. Avem câțiva prieteni, unii dintre ei în Ucraina și au trecut de 40 de ani. Am crezut că au pus rugăciunea lor într-o cutiuță a inimii și au închis-o undeva acolo. Dar în ultima scrisoare pe care am primit-o, spuneau: „Încă ne mai rugăm pentru un copil.”

M-am rugat pentru tatăl meu 15 ani, pentru mântuirea lui și am strigat spre Domnul cu lacrimi adesea. De multe ori îl întrebam pe Dumnezeu: „Doamne, de ce taci?” Și tatăl meu a murit foarte probabil nemântuit.

Strigăm spre Dumnezeu pentru câteva persoane care sunt foarte bolnave și timpul trece și apare o întinsă tăcere. Știm aproape pe fiecare dintre voi și luptele care la purtați, poate de ani de zile, sub presiuni fantastice și pare să fie o tăcere.

Acesta este fondul pe care încep lucrurile în cartea Luca. Peste istoria zbuciumată a poporului ales de Dumnezeu se așezase o tăcere adâncă: 400 de ani. Abia dacă se mai auzeau ecoul cuvintelor ultimului profet care a scris din partea lui Dumnezeu pentru popor despre venirea lui Ilie, care avea să întoarcă pe poporul său la Dumnezeu, inima părinților spre copii și inima copiilor spre părinți. Mulți se simțeau abandonați asemenea evreilor sub robia aceea aspră a lui faraon.

Peste ei trecuseră deja câteva secole, cel puțin 4, în care stăpânii s-au schimbat. Au fost asirienii, apoi au venit babilonienii, au venit mezii și perșii, au venit grecii, au venit egiptenii seleucizi și acum poporul se afla sub biciul aspru al Imperiului Roman. „Să se fi supărat Iehova pe noi?” – Erau întrebări care se nășteau din inima lor – „În așa fel încât să lase poporul fără nici un profet, fără nici un cuvânt, fără nici un răspuns la toate întrebările acestea?” Și parcă Psalmul 13 pe care l-a scris David, era expresia cea mai bună a situației în care se afla poporul: „Până când Doamne? Până când mă uiți? Până când nu vei răspunde?”

Acolo evreii poate trebuiau să-și aducă aminte de un cuvânt pe care l-a scris înțeleptul Solomon în capitolul 3 din Eclesiastul: „Tăcerea își are vremea ei și vorbirea își are vremea ei.” Pentru că tot așa cum s-a întâmplat în vremea lui Moise, când tăcerea era de o cruzime dureroasă, vine un moment când Dumnezeu sparge tăcerea!

Acest lucru este real și în experiența ta. Dacă sunt ani în care te rogi și te uiți spre un cer tăcut, vine un moment când Dumnezeu îți sparge tăcerea! Acesta este lucrul la care aș vrea să ne uităm astăzi, când Dumnezeu sparge tăcerea.

Momentul acesta este marcat după cum am văzut în versetul 5, printr-o notație de natură temporală: „În zilele lui Irod.” Dacă cineva citea cuvintele acestea și dacă cumva printre noi ar fi fost evrei încă de pe vremea aceea, când citeau expresia aceasta „în zilele lui Irod”, ar fi sunat ca și cum noi am fi zis „în zilele lui Ceaușescu.” Și imediat majoritatea, mai ales cei care ne-am născut înainte de revoluție, am fi știut cum erau zilele acelea. Au fost zile grele marcate de asprimea stăpânilor care storceau biruri de la națiunile pe care le asimilaseră sub imperiul acvilei. Irod cel Mare primise tronul de la Cezar și făcea ce-i tăia capul. Era un dictator totalmente aservit sistemului roman. Poporul care îl stăpânea își mai aducea aminte din când în când de zilele de glorie ale lui David și Solomon, dar aceste zile erau de mult apuse. Acum nu mai rămăsese decât o mică speranță care era legată de Templu. Acolo unde duceau jertfe și acolo unde fumul jertfelor se ridicau spre un cer tăcut, închis.

„În acele vremuri” ne spune Luca, în ciuda unei depresii care s-a așezat peste națiune, era o familie care își păstra integritatea. Dacă poate mulți au fost descurajați și au început să o lase încet și să se lase într-un abandon, iată o familie care păstra integritatea în umblarea lor cu Dumnezeu. Nu se lăsau, mergeau înainte!

Zaharia era un preot din familia preoțească a lui Abia, căsătorit cu Elisabeta care și ea crescuse în familie de preoți. Zaharia a știut ce trebuia să ia, ca să nu intre într-un jug în care unul mergea înainte și altul trăgea în spate.

Să știți că am auzit de multe fete care au crescut în familie de pastori și au zis că în vecii vecilor nu se vor căsători cu un pastor. Nu știu cât era problema ei sau problema tatălui ei.

Dar descrierea acestui cuplu la care ne uităm în această zi, este remarcabilă. Versetul 6 ne spune: „Amândoi erau neprihăniți înaintea lui Dumnezeu și păzeau fără pată toate poruncile și toate rânduielile Domnului.”

Sunt multe lucruri care pot fi remarcate aici. Amândoi erau neprihăniți. Nu era unul într-o direcție și celălalt în cealaltă direcție. Nu era o familie în care unul era mai tare și altul era slab, fiind nevoit să fie târât de celălalt. Amândoi erau neprihăniți, trăiau după Lege, se străduiau să o împlinească și Cuvântul ne spune că „erau neprihăniți înaintea lui Dumnezeu.” Ei nu încercau să se arate grozavi înaintea oamenilor. Standardul lor era Dumnezeu. „Și păzeau fără pată toate poruncile şi toate rânduielile Domnului.” Aceasta arată că ei nu erau selectivi, nu păzeau anumite lucruri care erau mai ușoare și cele mai grele încerau să le mascheze să nu fie văzute în viața lor. Amândoi păzeau toate legile și toate rânduielile Domnului.

Dincolo de integritatea și integralitatea cu care trăiau curat înaintea Domnului în sfințenie, cred că putem învăța un principiu care este foarte, foarte bun: indiferent prin ce vremuri treci, indiferent prin ce regim politic vom trece, indiferent de cât de grele sunt vremurile în istorie, putem trăi într-un mod sfânt și integru înaintea lui Dumnezeu. Acum este libertatea, dar au fost vremuri când nu aveam această libertatea.

Vreau să pun o întrebare celor care au prins acele vremuri și au umblat cu Dumnezeu:

• S-a putut umbla integru cu Dumnezeu?
• Da!
• Ai putut trăi în sfințenie în vremea aceea înaintea lui Dumnezeu?
• Absolut!

Este libertate acum, dar vor veni vremuri grele peste noi. Și nu aș vrea să uităm principiul acesta, că indiferent de cât este de greu, avem modele și avem oameni care au trăit în regimuri mai grele, mai aspre, chiar dacă au trebuit să plătească un preț foarte mare.

Cei doi L-au onorat pe Dumnezeu prin viața lor, indiferent prin ce situații au trecut.

Dacă ei au putut să trăiască astfel și alții au putut să trăiască într-un astfel de mediu ostil, și noi vom putea trăi așa, chiar dacă vor veni vremuri mult, mult mai grele decât cele în care trăim acum.

Citind versetul 6, această descrie atât de frumoasă a acestui cuplu, aproape că începem să-i invidiem, mai ales cei care o ducem mai greu în familie. Este ca și o ușă care stă bine în balamale, e unsă bine și nu se aude nimic și la un moment dat începe să nu se mai închidă bine, începe să scârție când o deschizi și o închizi. Însă te uiți la cuplul acesta și vezi imaginea aceasta frumoasă de armonie, dar deodată această imagine idilică este întreruptă de o scurta frază care schimbă percepția idealismului nostru despre familia perfectă: nu aveau copii. Această expresie scurtă vine și lovește atât de puternic în această frumoasă imagine.

În vremurile noastre caracterizate de avorturi, de o viață de cuplu foarte pasivă și liniștită, dacă cineva ar citi această expresie, ar zice: „Ah, ce bine de ei! Nu aveau copii, se puteau duce în vacanță, ce liniștiți erau!” Și este trist când unii pun un fel de limite și zic: „Vreo 5 ani vrem să ne bucurăm de viața de familie, de viața de cuplu, să mergem în vacanțe.” Și după 5 ani vor să aibă copii și nu mai pot să aibă copii și pe bună dreptate, pedeapsa eu zic că se justifică.

Dar mentalitatea socială din vremea aceea, chiar dacă astăzi lucrurile ar fi interpretate în nota aceasta „Vai ce bine că nu aveau copii!”, mentalitatea din vremea aceea era complet diferită. Fertilitatea era văzută ca un semn al binecuvântării și infertilitatea era interpretată exagerat și greșit, ca un semn al blestemului. Gândiți-vă puțin! Chiar dacă ei trăiau curat și frumos și oamenii se uitau și ziceau „Este un cuplu dedicat!”, când era momentul bârfelor la colț de stradă, pe bancă afară și se adunau femeile să vorbească, începeau să zică: „Ceva totuși nu e în regulă acolo. Au ei ceva ascuns pentru care Dumnezeu i-a bătut și nu-i lasă să aibă copii!” Îi vorbeau de rău și purtau stigmatul acesta al faptului că nu aveau copii.

În tăcerea aceea și cu această apăsare peste ei, vedem deodată cât de greu este să trăiești integru și alții să te suspecteze de lipsă de integritate. Nu-i așa? Veți vedea lucrul acesta! Să te străduiești să trăiești în integritate și să fie unii pe lângă tine care să zică: „Ceva nu este în regulă cu el!” Și aici este un al doilea principiu pe care trebuie să-l învățăm: adesea trebuie să trăiești integru nu doar în ciuda vremurilor grele, ci și împotriva discreditării celor apropiați ție: familia ta, prietenii tăi, chiar frații din biserică. Ce vei face când vei ajunge într-un astfel de moment? Vei merge mai departe în integritate? Sau vei fi ispitit să te enervezi și să întorci răul cu rău? Este admirabil să poți rămâne integru, chiar dacă ești suspectat de ceilalți că nu ești un om integru.

Așa cum problema nu era suficientă pentru ei, că erau fără copii și erau suspectați de ceva în viața lor, versetul 7 continuă și speranța lor părea să fie imposibilă: „Și amândoi erau înaintaţi în vârstă.” Aceasta a pus capac la toate!

Ca orice doctor bun, oricine vine și se uită știe un lucru din Eclsiastul 3: „Nașterea își are vremea ei.” După aceea vine menopauza, apoi nu mai poți naște copii. Din punct de vedere medical și științific, ei știau că așa merg lucrurile.

Însă cei doi știau că Dumnezeul poporului lui Israel, a născut acest popor dintr-o femeie stearpă și înaintată în vârstă. De aceea chiar dacă medical și științific nu mai putea fi o speranță, totuși o speranță mică a mai rămas o vreme în inima lor chiar și după 40 și ceva de ani. Nu știu dacă pe atunci perioada fertilității era mai lungă decât acum. Dar în orice caz atinseseră punctul acela în care Elisabeta intrase în menopauză și de acolo lucrurile după doctori nu mai puteau fi rezolvate. Au continuat însă să se roage și să nădăjduiască împotriva oricărei nădejdi, chiar dacă lucrul acesta era greu.

Foarte probabil însă, așa cum un om al lui Dumnezeu medita la acest lucruri, spunea că „rugăciunile și speranțele lor au început să slăbească și să pălească o dată cu vârsta.” A venit o zi când poate și-au pus cererea într-o cutiuță cu amintiri pe care au depozitat-o în cea mai ascunsă cămăruță a inimii lor. Nu erau furioși pe Dumnezeu, doar că nu înțelegau de ce tace, de ce nu le-a spus să înceteze sau să persevereze. Nu se simțeau neapărat dezamăgiți sau ignorați, dar au hotărât să nu mai țintească așa de sus, ci să se mulțumească cu ceva mai puțin. Cereri mici, așteptări mici, dezamăgiri mici.

Nu cam așa gândim și noi? După ce te lansezi într-o cerere mare și pare să fie răspuns negativ, zici: „E mult prea mult, hai să mai las ștacheta jos.” Și dacă o lași mai jos, apoi va veni momentul când vei spune că și acolo e mult prea mult și o vei lăsa mai jos. De ce? De teamă ca să nu fii așa de dezamăgit.

Autorul acestei meditații continuă să vorbească despre un alt principiu, al treilea pe care aș vrea să-l vedem în această dimineață, care guvernează acest tip de gândire: credința scade cu cât așteptările sunt mai mici. Aceasta este realitatea!

Provocările mari aparent imposibile, sunt cele care măresc credința. Rugăciunile care conțin cerințe mici, sunt o jignire la adresa unui Dumnezeu mare. Spune-mi ce rugăciuni înalți și îți voi spune ce fel de Dumnezeu ai. Dacă vrei o credință care să mute munții, atunci țintește în direcția aceea. Creșterea spirituală nu are loc decât atunci când ridicăm ștacheta mai sus decât de obicei. Nu te aștepta să ai credință mare și apoi să ceri lucruri mari. Niciodată nu o vei avea. Ci cere lucruri mari ca să poți avea o credință mare. Vino cu acele lucruri întâi și astfel îți vei stârni credința spre acel nivel.

Ca ființe umane finite, nu putem cunoaște niciodată pe deplin voia unui Dumnezeu infinit. Îl limităm pe Dumnezeu, pentru că noi înșine suntem limitați. Așteptările mici pe care de obicei le avem de la Dumnezeu, ascund o durere trăită anterior. E posibil ca odată să-i fi cerut lui Dumnezeu ceva la limita imposibilului, dar după multe insistențe să mă fi lovit de un cer de aramă. Ne-a fost frică să protestăm: „De ce Doamne?” Așa că ne-am resemnat încercând să credem că nu a fost voia lui Dumnezeu. Mi-am pus cererea într-o cutiuță cu dileme neelucidate și nu am văzut mai departe de credință. Dar un lucru nu l-am mai făcut și nu-l vom mai cuteza să-l facem: să cerem lui Dumnezeu lucruri mari de teama unor dezamăgiri. Așa că ne-am mulțumit cu cereri cuminți, neîndrăznețe, care pe nesimțite ne-a uscat aproape ultima picătură de credință. Am venit la Dumnezeul mare cu cereri mici, satisfăcuți să primim firmiturile de la masa împăratului.

Am ținut să reproduc acest citat pentru că atât de bine surprinde realitatea din vremea aceea și lucrurile cu care noi înșine ne luptăm adesea.

Totul părea o cauză pierdută pentru Zaharia, dar tocmai atunci când tăcerea părea mai grea și mai apăsătoare, atunci Dumnezeu sparge tăcerea. Dumnezeu începe să vorbească!

Acest moment este marcat în versetul 8, cu această conjuncție frumoasă: „În zilele lui Irod… zile grele… cei doi erau neprihăniți… umblau cu Dumnezeu… nu aveau copii… erau înaintați în vârstă… Dar!” Această conjucție „Dar” când o citești simți speranță, simți că lucrurile vor sta diferit de cum au stat până acum. Această expresie apare atât de frumos în Scriptură.

Vă aduceți aminte când am predicat despre Avraam care s-a dus în Egipt și a mințit acolo și lucrurile erau groaznice, nevasta lui fusese luată de Faraon în haremul lui. Și Avraam era cu de toate, binecuvântări peste binecuvântări, dar nu mai era cu nevasta lui și îi era greu. Dar Cuvântul spune acolo: „Dar Dumnezeu l-a lovit pe Faraon.”

Mai târziu când citim în Faptele Apostolilor 2, Petru zice în predica lui: „Voi L-ați omorât pe Domnul slavei, dar Dumnezeu L-a înviat din morți.” În Efeseni 2 scrie: „Voi erați morți în greșelile și în păcatele voastre, dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit,măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos!”

Peste tot în Scriptură este aceast contract între a arăta depravarea umană, căderea umană, profunzimea păcatului uman și după ce arată Dumnezeu ce suntem cu adevărat, vine cuvântul care zice: „Dar Dumnezeu!”

Ești într-o stare apăsată probabil, în fața unui cer tăcut, dar vei auzi vocea lui Dumnezeu într-o zi care sparge această tăcere.

Zaharia era în exercițiul rutinei sale clericale. Își făcea datoria de preot foarte bine și lucrurile erau interesante. În vremea aceea erau cam 18.000 de preoți. Cum să slujească toți? Era o problemă. Toți aveau drept de slujire, toți erau din linia lui Aaron, familie preoțească. Cum să pui 18.000 de preoți să slujească la un singur Templu?

Atunci în vremea lui David, el a venit cu o idee interesantă: i-a organizat în cete și au făcut 24 de cete. Citim acest lucru în Samuel. Numai că de pe vremea lui David și până acum, cetele acestea au crescut, s-au înmulțit și fiecare ceată a devenit mare, de sute de preoți. Și devenea o problemă lucrul acesta.

Astfel, au început să gândească un sistem de slujire prin rotație. Când venea vremea cetei lui Abia, ceata lui se ducea o săptămână la Ierusalim și ceata lui Abia luau Templul în primire și ei slujeau de la curățenie, la jertfele aduse pe altarul arderii de tot, la masa cu punerea mâinilor, la sfeșnic, unul trebuia să țină sfeșnicul aprins tot timpul. Și pentru că erau mulți, poziția cea mai importantă era de a aduce la altarul pentru arderea tămâiei înainte de intrarea în Sfânta Sfintelor. Desigur nimeni dintre ei nu intra în Sfânt Sfintelor, ci acolo intra doar marele preot o dată pe an.

Pentru că poziția aceasta era cea mai importană, că din toată ceata numai unul trebuia să facă tămâierea pentru tot poporul care stătea afară și se ruga și apoi să vină după ce făcea tămâierea și să dea binecuvântarea peste popor. Poziția aceea fiind importantă nu știau cum să facă și au zis: „Tragem la sorț.” Și sorțul a căzut pe Zaharia. Ce onoare pentru Zaharia! Să fie preotul care să facă tămâierea!

Și acolo Zaharia se duce să facă tămâierea. Versetul 9: „După obiceiul preoţiei, a ieşit la sorţi să intre să tămâieze în Templul Domnului. În ceasul tămâierii, toată mulţimea norodului se ruga afară. Atunci!” Îmi place cuvântul acesta, pentru că acest moment marchează spargerea tăcerii de gheață: „Atunci un înger al Domnului s-a arătat lui Zaharia şi a stat în picioare la dreapta altarului pentru tămâiere. Zaharia, s-a înspăimântat foarte tare când l-a văzut și l-a apucat frica.” Cum să nu te apuce frica când vezi un înger al Domnului că se arată? Sunt convins că toți v-ați imaginat că dacă v-ar apărea un înger al Domnului, ce ați face? Și sunt convins că unii ați vrut să se întâmple și unii v-ați rugat pentru asta: „Doamne, măcar un înger!”

Arghezi scria în psalmii lui: „Dacă nu un înger, măcar o aripă de înger. Ceva acolo, să știu că exiști!”

Și iată că apare acest înger și-i spune: „Nu te teme Zahario; fiindcă rugăciunea ta a fost ascultată.” Dacă Zaharia ar fi pus o întrebare, care credeți că era întrebarea? „Ce rugăciune Doamne? Care rugăciune? Că eu m-am rugat acum pentru pacea Ierusalimului! Pentru pacea națiunii Israel. Vrei să spui că această rugăciune îmi este ascultată?” Însă rugăciunea i-a fost ascultată, rugăciunea aceea specială.

Noi ne rugăm mult, dar avem o rugăciune, una care este diferită de toate celelalte. Și aceea este specială pentru noi. Dacă îngerul ar veni la noi și ar zice „Rugăciunea ți-a fost ascultată!”, imediat am știi despre ce este vorba. Și Zaharia aude cuvântul acesta.

Iată un al patrulea principiu pe care-l învățăm aici: Dumnezeu nu ignoră nici o rugăciune plăcută Lui, ci o va împlini când beneficiile divino-umane sunt la potențialitate maximă. Până acolo e tăcere. Dar Dumnezeu știe că vine o împlinire a vremii! Nu se i-a fructul din copac până nu este copt. El așteaptă coacerea aceea a rugăciunii tale, așteaptă momentul în care planul lui Dumnezeu și ce se întâmplă aici, vor avea potențial maxim în viața ta și în viața celor care sunt în jurul tău.

Haideți să le luăm pe rând. Zaharia și-a dorit un copil care să-i ducă numele mai departe. Probabil își spunea că moare fără moștenitor, ca și Avraam: „Doamne, mor fără moștenitor. Neamul meu intră în pământ!” Și era important atunci ce nume avea Avraam. Nu știu, probabil că doar Avraam era numele lui. Dar știți că la noi este important neamul: „De-a cui ești?” Și la noi nu se zice familia, ci porecla familiei.

Zaharia își dorea un copil care să-i ducă numele mai departe. Dumnezeu spune „Nu” acestei dorințe și-i trimite copilul prin care Numele Domnului să fie slăvit. Zaharia vroia un moștenitor. Dumnezeu îi dă un deschizător de drum pentru Mesia. Zaharia vroia să-și vadă copilul preot.

Azi dimineață i-am spus fiului meu: „David, s-ar putea să fii pastor. Știi ce face un pastor?” Și încerc să-i inspir ceva în inima lui.

Zaharia vroia să-și vadă copilul preot. Dumnezeu îi aduce în casă un profet de rangul lui Ilie. Zaharia aștepta un copil care să se nască după legile firii. Dumnezeu îi dă un copil care vine după legile cerului. Zaharia vroia un copil care să dovedească oamenilor că nu sunt blestemați de Dumnezeu, dar El îi dă un copil prin care mulți vor fi binecuvântați. Zaharia vroia un copil care să-L slujească pe Dumnezeu în Templu. Dumnezeu îi dă un copil care Îl botează pe Fiul lui Dumnezeu, slujindu-L în mod personal.

Cum ar fi fost viața celor 2 dacă nu așteptau până în momentul acesta? Dacă Elisabeta nu era sterilă? Poate era o familie obișnuită, cu un copil obișnuit, cu o slujbă obișnuită, cu o viață obișnuită, o familie fericită, credincioasă cu o viețuire normală. N-ar fi știut niciodată cât de prețuiți și speciali sunt ei înaintea lui Dumnezeu. Lumea ar fi vorbit despre ei frumos și despre copilul lor. Zaharia nu s-ar fi întâlnit cu îngerul în timpul slujbei, ar fi fost un preot între toți ceilalți, făcând slujba lui obișnuită. Elisabeta nu ar fi devenit celebră prin sarcina miraculoasă sau prin cântarea pe care a cântat-o înaintea Maicii Domnului.

Ne aducem bine aminte de cuvintele lui Ieramia, din plângeri: „Bine este să aștepți în tăcere ajutorul Domnului. Este bine pentru om să poarte un jug în tinerețea lui.” Aici cei mai mulți îl interpretează ca fiind vorba de căsătorie și zic: „Stai cuminte! Nu te căsători, așteaptă! Bine este să aștepți în tăcere ajutorul Domnului.” Dar în context nu este vorba deloc despre căsătorie. Contextul se referă la vremuri grele! Ieremia plânge uitându-se la Ierusalim și la o națiune prăbușită și Ieremia zice: „Bine este să aștepți în tăcere ajutorul Domnului.”

Martin Luther scrie ceva frumos: „Când încercăm să-I dictăm lui Dumnezeu ceasul, locul și maniera în care să acționeze, Îl supunem pe Dumnezeu unei probe. În același timp încercăm să vedem dacă este într-adevăr acolo: „Cioc-cioc! E cineva acolo?” Când facem asta, Îi trasăm noi lui Dumnezeu limitele și încercăm să-L determinăm să acționeze cum vrem noi. Aceasta nu înseamnă decât o încercare de a-L priva pe Dumnezeul nostru de dreptul Lui absolut de divinitate. Trebuie să înțelegem că Dumnezeu este liber și nu este supus vreunei limitări. El trebuie să dicteze locul, maniera și ceasul!”

Partea aceasta în care îngerul îi spune de Ioan că va fi mare înaintea Domnului, că va întoarce pe mulți din fiii lui Israel la Domnul, că va merge înaintea lui Dumnezeu în duhul și puterea lui Ilie, este o parte densă și am să o las pentru un alt mesaj, puțin mai încolo. Dar aș vrea să ne uităm la reacția lui Zaharia. Versetul 18: „Zaharia a zis îngerului: „Din ce voi cunoaşte lucrul acesta? Fiindcă eu sunt bătrân, şi nevasta mea este înaintată în vârstă.”

Stau să mă gândesc și vă invit și pe voi să încercați să gândiți împreună cu mine. Dacă un înger ți s-ar arăta și ți-ar spune că rugăciunea aceea specială îți este ascultată, ai spune: „Hmm… Vreau un semn, vreau o garanție pentru asta!” Ai spune lucrul acesta? Nu ar fi suficient pentru tine că un înger ți se arată? Un înger! Îngerul Domnului! Nu ar fi acea experiență supranaturală suficientă pentru tine? Ai mai zice că vrei garanții?

De ce oare mai avem nevoie de un semn când este o minune așa de mare, suficientă pentru a nu mai cere o garanție? De ce oare? Versetul 19: „Drept răspuns, îngerul i-a zis: „Eu sunt Gabriel care stau înaintea lui Dumnezeu; am fost trimis să-ţi vorbesc şi să-ţi aduc această veste bună.” Vedeți, venea un cuvânt din partea lui Dumnezeu și pentru Zaharia cuvântul acela nu era suficient. Era nevoie de un semn.

Aceasta se întâmplă cu mulți care zic: „Cuvântul nu-mi este suficient. Vreau un semn!” Am văzut în multe medii cum Cuvântul lui Dumnezeu care este suficient pentru noi să ne învețe, să ne mustre, să ne îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire, este lăsat, oamenii nu-L mai cunosc și încep să caute semne, minuni și mesaje. Nu că acestea nu ar exista sau că nu e bine câteodată să zicem: „Doamne, dă-mi un semn în fața deciziei în care mă aflu. E grea situația!” Când stai la intersecția a două drumuri și trebuie să apuci într-o parte sau în alta, uneori citești și Cuvântul și nu știi în ce direcție s-o apuci. Alegi între fata aceasta sau fata cealaltă. Mai greu este când sunt vro 4 și nu știi între care să alegi. Alegi între tânărul acesta care este mai credincios și dedicat Domnului sau alegi pe cel bogat, frumos, cu bani și cu mașină, și cu nume, și cu birou frumos? În ce direcție să mergi? Și e nevoie de un semn.

Dar grav este atunci când aproape pentru orice lucru oamenii umblă după semne. Vor semne, vor ceva și nu mai sunt mulțumiți cu Cuvântul. Îl lasă deoparte și este numai partea aceea în care zici „Așa vorbește Domnul!” Aveți grijă la aceasta! Dumnezeu ne vorbește în mod prioritar prin Cuvânt, chiar dacă uneori avem nevoie de o călăuzire specială.

Aici poate este momentul să învățăm încă un principiu, al cincilea, care spune că orice semn suplimentar este un indiciu al unei credințe îndoielnice.

Când ne uităm la Zaharia după ce a avut vedenia aceasta extraordinară, zice: „Mai vreau ceva, mai vreau un semn suplimentar!”

Ce credință avea Zaharia? Era un tare, ca a Mariei care a zis „Facă-mi-se după voia ta. Iată roaba Domnului!”? Zaharia însă a zis: „Prin ce voi cunoaște lucrul acesta? Vreau un semn.” Și aici când îngerul vine și aduce Cuvântul lui Dumnezeu și Zaharia zice „Mai vreau un semn”, vedem o credință șubredă, o credință îndoielnică.

E ceva credință acolo, dar nu e una puternică. Aceasta este una din cele mai grele și dese situații cu care ne întâlnim în viață: îndoiala. Așa este? Avem credință, suntem copii lui Dumnezeu, umblăm pe cale, dar când Dumnezeu vrea să facă ceva mare, venim cu o ușoară îndoială înaintea Lui.

Un contrast frumos aici îl vedem când scepticismul acela lui Zaharia și credința lui îndoielnică, este întâmpinată cu o fermitate. Uitați-vă la ce spune Gavril: „Eu sunt Gavril care stau înaintea lui Dumnezeu.” Vedeți fermitatea aceasta?

Gabriel era un înger trimis cu o misiune specială și el mai apare în Scriptură. Apare în vremea lui Daniel când îi vorbește despre cele 70 de săptămâni. Apare în textul nostru, apare înaintea Mariei. Se pare că Dumnezeu i-a zis: „Tu, Gabriele, ești cu veștile acelea bune și mari!” Ce bucuros e Gabriel! Nu trebuia să ducă vești proaste. Acelea sunt pentru alți îngeri care ziceau: „Vine moartea peste Egipt, vin plăgile.” Însă Gabriel avea o slujbă frumoasă.

Dar interesant este ce urmează. Ca reacție la această credință îndoielnică a lui Zaharia, îngerul îi spune: „Iată că vei fi mut şi nu vei putea vorbi, până în ziua când se vor întâmpla aceste lucruri, pentru că n-ai crezut cuvintele mele care se vor împlini la vremea lor.” Atunci Zaharia a mai vrut să spună ceva îngerului, dar nu a putut, pauză. Imediat după ce îngerul i-a spus aceste cuvinte, s-a oprit vocea lui.

Nu am spune noi aici că e prea aspră pedeapsa aceasta? Dumnezeu vroia să facă ceva extraordinar acolo. Zaharia săracul, nu era el oare justificat să se îndoiască puțin la cât de bătrân era? O femeie la vârsta Elisabetei, ce șanse are să mai nască? Oare nu era justificat să zică: „Da Doamne, cred Cuvântul Tău! Ajută necredinței mele, plus un semn.” Nu era el oare justificat? De ce oare Dumnezeu vine și parcă îl lovește puțin cam tare?

Aici este ultima lecție pe care aș vrea să o învățăm împreună: necredința este o insultă la adresa lui Dumnezeu. Pentru că necredința pune la îndoială caracterul lui Dumnezeu și puterea Lui.

Moise când a lovit stânca și a zis „Oare va putea Dumnezeu să vă dea vouă apă din stânca aceasta?”, Dumnezeu îi zice: „M-ai dezonorat Moise. Tu trebuia să spui că Eu le pot da apă din stâncă. Să nu dezonorezi caracterul și puterea Mea și să zici „Voi sunteți de vină!” Să nu pui niciodată caracterul lui Dumnezeu la îndoială.

Vă aduceți aminte de călărețul din 2 Împărați 17? Profetul a venit și a zis: „Mâine la ceasul acesta se va vinde grâu la un preț de nimic.” Ce zice călărețul pe mâna căruia se sprijinea împăratul? „Chiar dacă ar face Dumnezeu ferestre în cer, lucrul acesta este imposibil.” Și profetul îi spune: „Vei vedea lucrul acesta a fi grâu, dar tu nu vei mânca.”

Necredința atacă integritatea și puterea lui Dumnezeu. Și Moise ca și călărețul au suportat consecințe drastice.

În cazul lui Zaharia însă, pedeapsa are niște circumstanțe atenuante. Vedem că îngerul îi zice: „Iată că vei fi mut şi nu vei putea vorbi, până în ziua când se vor întâmpla aceste lucruri, pentru că n-ai crezut cuvintele mele care se vor împlini la vremea lor.” Aici vedem că este o pedeapsă pentru necredință, dar este și o scăpare.

Haideți să ne gândim puțin altfel. Dacă înainte cu vro 40 de ani, la vârsta la care ei s-au rugat cu mare dorință să aibă un copil, ar fi venit un înger al Domnului și i-ar fi spus „Zaharia, hai să facem o înțelegere. Rămâi mut din momentul acesta până la nașterea fiului tău. Accepți târgul acesta?”, cred că Zaharia ar fi spus „Cu plăcere!” Întindea mâna și zicea „Accept târgul acesta.”

Și cred că acolo era și o consolare a lui Zaharia când îngerul i-a spus „Vei avea un copil, dar vei fi mut.” Nu s-a supărat prea tare. A acceptat muțenia aceasta. Dar aici mai vedem ceva frumos: când vorbește Dumnezeu, omul muțește. Se închide gura omului, el nu mai poate să spună nimic.

Fragmentul nostru se încheie atât de frumos! Cuvântul spune: „Norodul aștepta afară pe Zaharia care zăbovea.” Se mira norodul că nu mai venea Zaharia. Tot au stat acolo și se întrebau ce se întâmplă cu preotul lor. Când Zaharia a ieșit în afara Templului să vorbească, a încercat să le vorbească prin semne și toți au rămas șocați.

Cum ar fi dacă v-aș predica fără vorbe într-o dimineață? Ați zice probabil „Ai văzut vreun înger? Ce-a fost, ce te-a lovit?”

Zaharia nu mai putea spune nimic și Cuvântul spune că poporul „a înţeles că avusese o vedenie în Templu. El le făcea semne întruna şi a rămas mut.”

Dar fragmentul iată că se încheie atât de frumos și ilustrează credincioșia lui Dumnezeu în promisiunea pe care a făcut-o: „După ce i s-au împlinit zilele de slujbă, Zaharia s-a dus acasă. Peste câtva timp, Elisabeta, nevasta lui, a rămas însărcinată şi s-a ţinut ascunsă de tot cinci luni.”

De ce s-o fi ținut ea ascunsă? Unele femei care sunt în vârstă aici, ar spune: „Și eu m-aș. Cum așa? S-ar uita oamenii la mine și s-ar mira.” Dacă o femeie la 45-46 de ani naște un copil, cum este întâmpinată această experiență în cultura noastră? Nu ar fi o reacție pozitivă. Mai degrabă ar trebuie să fie o bucurie și să se zică: „Extraordinar! Iată ce binecuvântare!”

Dar iată de ce Elisabeta s-a ascuns: „Căci”, zicea ea, „iată ce mi-a făcut Domnul, când Şi-a aruncat ochii spre mine, ca să-mi ia ocara dintre oameni.” Ce frumos se încheie acest tablou minunat!

Am început cu tăcerea cerului de gheață, de mormânt, ca și cum cosmonauții s-ar afla undeva în mediul acela în care nu se aude nimic și parcă aștepți să se audă ceva și am terminat cu zile de bucurie, de speranță, de glorie! Dragii mei, Dumnezeu vrea să ne aducă din descurajare, la bucurie. Dumnezeu vrea să ne ridice din fețele acestea posomorâte și posace în fețe pline de speranță! Să ne dea bucurie, să avem încredere că El poate face, că El poate răspunde, să așteptăm cu credință răspunsul lui Dumnezeu.

Și mai mult, oare după ce Dumnezeul nostru a făcut tot ce a făcut pentru noi în Hristos, se justifică fețele acestea pe care le avem noi? Se justifică oare viața noastră așa de împiedicată în care mergem noi adesea? Nu ar fi suficient cât a făcut El pentru noi în Hristos? Oare nu este stilul acesta de viață pe care îl trăim un semn al unei credințe îndoielnice? Da, o credință! Dar una care începe să tremure cu piciorul pe apele pe care ne-a chemat Hristos să umblăm.

Haideți să vedem câteva aplicații finale.

1. Trăiește în integritate indiferent de vremurile prin care vei trece, indiferent de vremurile îngăduite de Dumnezeu peste tine.

2. Trăiește integru în ciuda discretitării celor apropiați ție.

3. Adu-ți aminte că Dumnezeu nu e surd, ci își va împlini promisiunea și îți va împlini rugăciunea când beneficiile divino-umane sunt la potențialitate maximă. Și momentul acela de coacere și împlinire a vremii te va binecuvânta pe tine și pe toți cei din jurul tău.

4. Nu vâna semne. Cunoaște Cuvântul. Fii deschis și pentru semne, dar nu aștepta numai semne.

5. Nădăjduiește împotriva oricărei nădejdi.

6. Niciodată nu e prea târziu să fii folosit de Dumnezeu.

Să nu aveți impresia că Dumnezeu a terminat prin voi lucrarea Lui. Nu, nu! Niciodată nu e prea târziu. Niciodată nu e prea greu pentru Dumnezeu să lucreze prin tine. Să nu te crezi abandonat, lăsat și să zici „Dumnezeu nu mai face nimic cu mine.” Să nu crezi că problema ta e prea mare pentru Dumnezeul nostru. Nu este! Tu ești prea mic pentru ce poate face Dumnezeu!

Mă rog ca harul Lui să ne însoțească și să învățăm din lucrurile acestea că avem un Dumnezeu mare, că putem să venim cu cererile noastre înaintea Lui și putem să vedem aceste cereri împlinite. Amin!