Evanghelia după Luca 15:1-10 – Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov
Evanghelia după Luca în capitolul 15 ne aduce în atenția noastră două pilde frumoase cu o încărcătură extraordinară în ce privește înțelegerea planului și învățăturii lui Dumnezeu.
1. Toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de Isus ca să-L asculte. 2. Şi fariseii şi cărturarii cârteau şi ziceau: „Omul acesta primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei.” 3. Dar El le-a spus pilda aceasta: 4. „Care om dintre voi, dacă are o sută de oi, şi pierde pe una din ele, nu lasă pe celelalte nouăzeci şi nouă pe izlaz şi se duce după cea pierdută până când o găseşte? 5. După ce a găsit-o, o pune cu bucurie pe umeri; 6. şi, când se întoarce acasă, cheamă pe prietenii şi vecinii săi şi le zice: „Bucuraţi-vă împreună cu mine, căci mi-am găsit oaia care era pierdută.” 7. Tot aşa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de oameni neprihăniţi care n-au nevoie de pocăinţă. 8. Sau care femeie, dacă are zece drahme din argint, şi pierde una din ele, nu aprinde o lumină, nu mătură casa şi nu caută cu băgare de seamă până când o găseşte? 9. După ce a găsit-o, cheamă pe prietenele şi vecinele ei şi zice: „Bucuraţi-vă împreună cu mine, căci am găsit drahma pe care-o pierdusem.” 10. Tot aşa, vă spun că este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăieşte.” Amin.
Capitolul 15 e un capitol monumental, căci el aduce în atenția noastră 3 pilde, care sunt traversate de aceeași temă – tema pierderii și a regăsirii. Ceva se pierde și apoi este găsit, nu rămâne pierdut defenitiv.
A fost un timp în care eu am călătorit foarte mult în lucrarea de misiune și evident că în această lucrare a trebuit să predic mult în direcția comunicării Evangheliei. Iar capitolul 15 din Luca era unul preferat de mine, pentru că de acolo puteam lua niște pilde și să predic celor pieduți. Acum situația mea este puțin diferită, este acea pastorală și am descoperit bucuria de a predica din Scriptură, text cu text, verset cu verset. Aici, m-am uitat în urmă, la felul meu de predicare și am constatat că nu era așezat cum ar fi trebuit. Deseori selectam niște texte care îmi plăceau foarte mult, de impact și le decupam din contextul lor și predicam un mesaj.
Așa se face că mulți predică din aceste texte din Evanghelia după Luca uitând contextul în care se află acest capitol și predică altceva decât ceea ce intenționează textul. Se folosește pe scară largă o astfel de predicare. Se smulge câte un verset sau text din context și se predică de plânge toată lumea, care apreciază extrem de mult predica. Dar omul nu este atent la ce intenționează Cuvântul să comunice în acel loc.
De aceea, înainte să intrăm în capitolul 15 cu pilda oii, a bănuțului pierdut și pilda fiului risipitor, să ne amintim că aceste pilde au fost spuse de Domnul Isus într-o situație particulară, având înaintea Lui un public de o anumită natură. Am poposit la vreo două capitole în care ne aducem aminte că Domnul Isus era într-un dialog cu o clasă socială și religioasă a lui Israel mai specială – cărturarii și fariseii. Ei se considerau o castă specială unde nu putea ajunge oricine și se considerau deasupra tuturor. Aceștia se uitau cu o atitudine de dispreț la o altă clasă, pe care o considerau rebutul societății – vameșii, curvele, păcătoșii. De aceea, atunci când citim Luca 15:1 apare ceva surprinzător: toți vameșii și păcătoșii se apropiau de Isus să Îl asculte. Pentru farisei și cărturari , această situație era problematică. Au și dat expresie frământării lor. Ei cârteau și ziceau: Omul acesta primește pe păcătoși și mănâncă cu ei. Din cuvintele lor un lucru este clar: că vameșii și păcătoșii erau o clasă taxată de farisei și cărturari ca fiind una care nu trebuia primită. Iar problema lor era că Domnul Isus primește, acceptă, lasă drum liber înspre El vameșilor și păcătoșilor. Fariseii și cărturarii care căutau locurile dintâi la ospețe, potrivit cu capitolul 14, se considerau deja instalați în jilțurile dintâi ale Împărăției. Iar atunci când ei dădeau un ospăț indicau prin felul în care ei se așezau la masă o echivalență cu ceea ce va fi acolo în cer. Fariseii și cărturarii se considerau rezolvați în ce privește mântuirea, aveau acea siguranță construită pe o temelie falsă, periculoasă.
Astăzi sunt foarte mulți oameni care din felul în care sunt învățați în bisericile din care fac parte afirmă ceea că nu poți ști dacă ești mântuit. Vorbim cu mulți oameni pe stradă și îi întrebăm dacă au păcatele iertate, iar cei mai mulți spun că nu știu, Dumnezeu știe, vor vedea la judecată, la acea balanță care cântărește păcatele și faptele bune și atunci Dumnezeu va decide dacă ei intră în Împărăție sau nu. În tradiția noastră a poporului român, chiar și la înmormântări se încearcă un fel de compensare a ceea ce nu a făcut omul, prin pomeni, bani care se dau ca cel decedat să treacă vămile cerului… – „Nu știu dacă sunt mântuit…”
TU știi dacă ești mântuit, salvat, iertat de păcatele tale? Dacă ar veni moartea la tine în această seară ești sigur că vei fi binecuvântat și nu condamnat? Este o întrebare crucială pentru fiecare din noi, căci am putea sta în această neștiință pretinzând că nu avem cum să știm, când, de fapt, ne ascundem în spatele neștiinței pentru a justifica viața noastră de trăire în păcat. Aici este o problemă. Este periculos ca cineva să nu știe dacă este mântuit, dar poate și mai periculos este pentru acel om care proclamă cu siguranță că este mântuit, dar să nu fie. Într-un astfel de pericol erau fariseii și cărturarii. Ei se considerau rezolvați și condamnau atitudinea primitoare a Domnului Isus față de cei păcătoși.
Scopul acestor pilde este ca să atragă atenția nu la oameni, deși ne vom uita și la acest aspect, ci pildele vor să scoată în evidență inima lui Dumnezeu, dragostea și bunătatea Lui, brațele Sale deschise pentru a primi. Domnul Isus, Dumnezeul întrupat are brațele deschise și primește pe oricine. Cât de minunat! Dumnezeu nu primește doar pe cei care au bani, titluri, ci și pe tine, care te consideri poate un om fără vreo anumită valoare socială, fără un anumit statut, cu un buget mic… Cristos te primește și pe tine. Chiar dacă ești disprețuit de alții cu titluri religioase, ești primit de Cristos.
Pildele acestea încearcă să ne îndrepte privirile spre dragostea copleșitoare a lui Dumnezeu, care caută neobosit, până când găsește. Acesta este elementul pe care trebuie să îl vedem. Ne amintim că Scriptura spune foarte clar prin cuvintele Domnului Isus că El a venit să caute și să mântuiasă ce era pierdut. Atenție! Dacă nu te consideri pierdut, nu ești în categoria celor căutați. Trebuie să existe această coștientizare și acest moment al înțelegerii falimentului și pierderii noastre pentru a intra în categoria căutaților. Cine nu are nevoie de a fi căutat, nu va fi căutat. Scriptura ne spune că Domnul Isus a venit să vindece pe cei bolnavi – „Nu cei sănătoși au trebuință de doctor, ci cei bolnavi”. Aici nu se referă la boala fizică, deși Domnul se ocupă și de aceasta adesea prin vindecare, prin ameliorare, ci boala noastră cea mai mare este păcatul, cea mai mare plagă care a fost vreodată pe pământ. Această boală, spre deosebire de cea fizică te termină veșnic, îți distruge relația ta cu Dumnezeu și aduce condamnare veșnică peste tine. De aceea este esențial să înțelegem că Domnul Isus vine să ne vindece de toate bolile noastre păcătoase.
Așadar, astăzi ne vom uita la două pilde, care aduc în atenția noastră dragostea lui Dumnezeu, căutarea Lui și găsirea. Nădăjduiesc să fii încurajat și să înțelegi bine unde te situezi în acest peisaj al pierderii și al regăsirii. Vom privi mai întâi la niște elemente ale pildelor, apoi ne vom uita la lecțiile pe care le învățăm.
Pilda oiței pierdute. Societatea evreiască era una agrară și pastorală. Oamenii se ocupau de pământ și de oi. Dacă cineva venea să le vorbească despre filozofia grecească, despre Platon, Aristotel, Socrate (o vreme grecii au ocupat țara lui Israel) puțini dintre ei pricepeau. Sau dacă ar fi venit cineva să le vorbească despre codul etic moral și legea romană, iarăși evreii ar fi închis urechea. Dar, dacă cineva le vorbea despre pământ și despre oi, ei imediat pricepeau cum stă treaba. De aceea Isus le vorbea pe limba lor, ca evreul să priceapă.
Domnul Isus le vorbește despre o situație fariseilor, pe care îi provoca să se imagineze în rolul unui păstor care pierde o oaie din cele 100 și în mod instinctiv acel om și-ar lăsa cele 99 de oi pe câmp și s-ar duce după oaia pierdută.
Când eram mic, mergeam cu oile pe câmp. Aveam o problemă cu tata, căci îi ziceam că dacă vrea să facă ceva serios să își ia 50 de oi și nu 15 pentru că oricum munca e aceeași, nu e diferență, dar măcar să stau cu acelea 50 și nu doar cu 15. Era mai greu atunci când venea perioada Paștelor și avea loc așa numitul „împreuniș” – oile se mulgeau, se adunau apoi oile din tot satul și se duceau într-un anumit loc cu un cioban angajat. Dar rămâneau acasă mieii. Cu oile era frumos, pentru că ele stăteau mai liniștite, dar mieii, pierzându-și mamele, fugeau ca iepurii. Eu trebuiam să am grijă de miei până când între aceștia se construia spiritul de turmă. Trebuiam să fiu atent să îi duc, să îi aduc, pentru că își căutau mamele. Dincolo de greutatea asta, totuși îmi plăcea enorm acest lucru, pentru că aveam timp să citesc. Luam cu mine romanele lui Jules Verne și Alexandre Dumas și alte cărți pe care le primea mama. Ea lucra la pâine și se mai dădeau cărți pe sub tejghea în schimbul unei cantități mai mari de pâine, pește, făină. Eu devoram cărțile, mă cufundam în lectură și uitam de oi. După aceea constatam că nu erau toate oile și trebuiam să le caut. Eu mai târziu, când m-am întors la Domnul, am auzit această pildă, dar eu făceam exact ca acel păstor când eram mic: lăsam celelalte oi și mă duceam disperat să caut sau o oaie sau un mieluț pierdut. Iar dacă nu puteam găsi mieluțul sau oaia, începea disperarea, pentru că eram responsabil de turmă și să merg acasă cu un animal pierdut însemna bătaie, una serioasă. Iar eu căutam de frică și când găseam mă bucuram enorm și mergeam acasă mai bucuros decât oricând, pentru că turma era completă.
Este ceva natural în a căuta ce- i pierdut, când e vorba de această zona pastorală. Iar fariseii știau că orice cioban lasă oile și se duce să caute pe cea pierdută până când o găsește. Nu renunță, nu abandonează. Nu rămâne indiferent față de cea pierdută și nu se mulțumește că mai are 99, dar păstorul se duce să caute și după ce a găsit-o, o pune cu bucurie pe umeri, ca să nu fugă din nou, să garanteze recuperarea și se duce cu ea la celelalte 99 și o aduce înapoi la turmă. Păstorul apoi se duce acasă și invită vecinii să sărbătorească cu el, căci a găsit oița pierdută.
Domnul Isus se duce direct spre aplicație, ca acești oameni tari de cerbice să priceapă despre ce este vorba. „Tot aşa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de oameni neprihăniţi care n-au nevoie de pocăinţă.” Unii interpreți se gândeau dacă cei 99 sunt pocăiții care sunt rezolvați sau pocăiții care se cred rezolvați? Evident, în context ne dăm seama că e vorba de fariseii și cărturarii care își revendicau o neprihănire în care nu mai era loc de pocăință. Eu nu am mai auzit de o neprihănire care nu are nevoie de pocăință. Neprihănirea reală are nevoie de pocăință continuă. Nu pentru a se păstra, ci pentru că această neprihănirea există în om și nu suportă păcatul. Este o neprihănire primită de la Cristos nu pentru că omul a ajuns la performanța de a fi neprihănit, ci este neprihănirea pe care o primim prin credință. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Nu prin Lege și împlinirea ei ca să nu ne dăm cu pumnul în piept precum că noi am împlinit-o și suntem astfel neprihăniți. Asta făceau fariseii și cărturarii. Credeau că prin performanțele lor pe care le-au atins prin zeciuieli și alte fapte au ajuns la statutul de oameni neprihăniți, iar acolo nu mai încăpea pocăința. Ei aveau cazierul rezolvat.
Domnul Isus le spune în mod ironic, dar cu dragoste că este bucurie în ceruri pentru un păcătos dintre cei pe care ei îi respingeau, dar care se întoarce la Dumnezeu, decât pentru 99 care nu au nevoie de pocăință și se cred neprihăniți. Aceasta este pilda oiței pierdute.
După aceasta, Domnul Isus continuă și dă fariseilor o pildă echivalentă: „Sau care femeie, dacă are zece drahme din argint…” Cercetătorii spun că drahma era prețul de plată pentru o zi de lucru. Avea, totuși o anumită valoare. În Scriptură se spune că femeia nu lasă drahma pierdută, zicându-și că e oricum undeva prin casă și o va găsi ea la un moment dat, ci în momentul în care constată pierderea, „nu aprinde o lumină, nu mătură casa şi nu caută cu băgare de seamă până când o găseşte?” Angajarea e una continuă până în momentul găsirii. „ După ce a găsit-o, cheamă pe prietenele şi vecinele ei şi zice: Bucuraţi-vă împreună cu mine, căci am găsit drahma pe care-o pierdusem.” Celebrare și bucurie. „Tot aşa, vă spun că este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăieşte.”
Am auzit o interpretare a cuiva care zicea că momentul în care un păcătos se întoarce se bucură îngerii din cer și ființele de pe alte planete. Acesta spunea că, sigur, Dumnezeu are în alte galaxii și pe alte planete ființe create. Iar aceste ființe se uită spre Pământ de pe 25 miliarde de planete la cum se întorc păcătoșii și celebrează pe toată planeta. Acesta e modul de interpretare în care nu te uiți atent la Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că Scriptura spune că este mai mare bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu, nu pe OZN-uri sau pe alte planete. Noi știm că sunt îngeri în locurile cerești și sunt oameni pe Pământ aș cum i-a creat Dumnezeu. Dar cert e că în ceruri este o mare bucurie, înaintea îngerilor. Cerul sărbătorește întoarcerea unui păcătos.
Iată dar, aceste două pilde care vorbesc despre o pierdere, despre o găsire și despre bucurie. În final accentul cade pe bucuria celui care găsește și recuperează. Putem învăța foarte multe lucruri din aceste pilde și aș dori să sintetizez câteva lucruri frumoase.
În primul rând, aș dori să reținem ceea că Dumnezeu caută. El caută neobosit. Este o angajare a cerului, a lui Dumnezeu pentru căutarea ta! Acest lucru trebuie să ne dea bucurie, ceea că suntem căutați, că nu suntem lăsați abandonați. Scriptura ne spune că această lume zace în cel rău. Este o lume pierdută, căzută. Dar să auzi că Dumnezeu caută – aceasta ne dă o speranță. Este o șansă și pentru tine dacă te simți pierdut.
Din nou când vorbim despre această căutare, observăm că în ambele pilde se accentuează ceea că păstorul se duce după cea pierdută, până când o găsește; femeia caută drahma pierdută, cu băgare de seamă, până când o găsește. Deci, această căutare nu este însoțită de posibilitatea abandonului. Când este vorba de căutarea păcătosului, Dumnezeu nu abandonează căutarea, El nu se lasă păgubaș, El nu-și zice că e bine că mai are alte 99, că e suficient pentru Împărăția Sa, ci El caută neobosit până când găsește. Găsirea e o garanție în procesul căutării. Acest lucru trebuie să ne încurajeze inimile.
Deci, prima lecție – Dumnezeu este în căutare și Dumnezeu caută până când găsește.
A doua lecție aș vrea să vizeze valoarea obiectului căutat. Se întâmplă câteodată că ținând totul la pachet, tot ce ai mai prețios doar într-un portmoneu, constați că ai pierdut ceva. Iar atunci când conștientizezi că ai pierdut, vine acel fior care îți străbate tot corpul când vezi că ai pierdut poate buletinul, permisul de conducere, acea mulțime de carduri… Imediat fugi apoi la bancă ca să îți închidă contul și ca nimeni să nu îți ia banii de pe el în cazul că l-ar fi găsit cineva. Apoi, trebuie să îți schimbi buletinul, să faci programare online, să aștepți nu știu cât timp până poți face acea programare. Când ai pierdut actele e foarte greu, ești disperat.
Am ajuns și eu într-un moment în care mi-am pierdut actele, aveam biletul cumpărat pentru a pleca din țară, dar nu mai aveam acte – astfel, pierdeam și biletul, totul. Atunci am intrat în panică și în acea neînțelepciune am mers înaintea Domnului și m-am rugat să îmi găsească El actele. Am fost obraznic, eram disperat. Dar Domnul m-a ajutat să le găsesc și nu am fost nevoit să mi le mai refac. Mi se întâmplase să îmi pierd și copiii prin centre comerciale. Mă duceam să îi caut prin toate rândurile, dar nu îi puteam găsi. Începeam să intru în panică întrebându-mă unde putea fi copilul.
Acum nu demult am trăit un moment care parcă a reconfigurat viața mea. Am ieșit vineri la plajă împreună cu copiii. A fost vânt și erau valuri mari pe Marea Neagră. Dar copii când văd valuri e o mare fericire pentru ei. Băieții mei au fost încântați de valuri. Erau salvamari pe margine și fluierau ca la fotbal tot timpul pentru curajoșii care doreau să meargă în larg. Ei nu își dădeau seama că acolo sunt două forțe: una care te împinge cu valul și alta care te trage pe desubt și într-o secundă ai dispărut și nu mai ieși de acolo decât mort. Mă uitam atent la copii, soția vorbea cu cineva din biserică, care venise să ne însoțească. Însă mi-am luat privirea puțin de la copii ca să văd unde e soția, iar în momentul când îi urmăream iarăși pe copii, nu l-am mai văzut pe David. A dispărut. M-am uitat în stânga, în dreapta unde este, în larg, în spate – nu l-am mai văzut deloc. Orice părinte simte acel cuțit în inimă, nu că doar l-ai pierdut , ci potențialul morții lui. Că dacă l-ai pierdut, îl cauți, se află pe undeva, cineva îl aduce, se anunță, îl găsești. Dar să îl pierzi sub valuri e altceva. Am intrat în panică, salvamarii au intrat în panică, toți s-au mobilizat să sară, să se uite, am intrat în valuri, nu mai conta cât mai dădeau valurile peste mine, speram să fie o zonă unde l-aș putea să-l văd, să îl mai pot scoate, să-l resuscităm. David, ca acea oaie a luat-o în altă parte, căci a văzut niște sportivi făcând acolo cantonament și s-a pierdut printre alții. Oriunde l-am căutat pe plajă, nu îl puteam găsi. Să nu-l mai găsești și să știi că poate fi sub apă mort… e o pierdere care nu poate fi echivalată în tot ce am și tot ce voi avea vreodată pe acest pământ.
M-am gândit apoi: cum simte Dumnezeu pierderea ta sau a mea? Probabil putem amplifica la o cifră astronomică, care nu poate fi cuantificată matematic. Dumnezeu simte acea durere și acea dorință de recuperare. Să nu-L credeți pe Dumnezeu ca fiind inert, stând undeva sus și apăsând pe niște butoane de pe un computer cosmic. Nu! Dumnezeu ni S-a arătat ca un Dumnezeu personal, ca un Tată care Își pierde fiul și Îl doare ca un Păstor care își pierde oaia, ca Cineva care pierde ceva valoros. Deseori când pierdem ceva, intrăm în panică doar dacă acel lucru cu adevărat este foarte valoros. Resimțim pierderea în funcție dw valoarea lucrului sau a ființei pierdute.
Am auzit predicatori care spuneau cu emfază : „Dumnezeu a lăsat cerul să vină pentru că tu erai atât de valoros ca să te recupereze!”. Nici nu am știut că sunt așa de valoros încât întregul cosmos a reconfigurat și a venit Domnul Isus să moară pe o cruce, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat a venit să își dea viața pentru că eu eram atât de valoros, încât trebuia să fiu recuperat. Am o problemă cu o astfel de afirmație. Pe de altă parte, la cealaltă extremă se spune tot cu emfază caracteristică: „Ești un vierme, un nimic, țărână, praf!”.
Un autor, Gabriel Garcia Marquez, a scris o carte frumoasă numită „Toamna patriarhului” despre un dictator care a fost găsit mort, iar când copiii l-au găsit mort în palatul prezidențial în care pășteau vacile, s-a uitat și a spus: „Un mare mort și o putredă măreție”. Ce este omul? Un mare mort și o putredă măreție.
E foarte interesant că Scriptura aduce ambele perspective și ne putem aminti ce spune despre om Psalmul 103: „Omul – zilele lui sunt ca iarba, şi înfloreşte ca floarea de pe câmp! Când trece un vânt peste ea, nu mai este şi locul pe care-l cuprindea n-o mai cunoaşte.” Ce este omul? Răsare dimineața, înflorește și piere imediat. Dar pe de altă parte avem și Psalmul 8 care vorbește despre același subiect, dar dintr-o perspectivă diferită : „Ce este omul, ca să Te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă?L-ai făcut cu puţin mai prejos decât Dumnezeu şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste. I-ai dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele lui: oile şi boii laolaltă,
fiarele câmpului, păsările cerului şi peştii mării, tot ce străbate cărările mărilor.Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este Numele Tău pe tot pământul!” Cât de minunat este omul! Avem deci acest paradox în Scriptură în care, pe de o parte, omul este nimic, este praf, pulbere care dispare, țărână din țărână care se duce… Iar pe de altă parte, omul e ceva extraordinar, nemaipomenit. Omul este nimic când este vorba de trecerea lui prin această viață, efemeritatea lui. Oricât s-ar crede omul că este măsura tuturor lucrurilor și că este pus pe un piedestal, omul este țărână, este praf, e trecător. Din acest punct de vedere al materialismului dialectic – zero. Unii au zismcă are un cost, i-au făcut calculul în termeni de elemente chimice și au găsit că ar costa vreo 100 lei – toată compoziția noastră materială. Dar pe de altă parte, fiecare știe că omul nu prețuiește doar 100 lei. Copilul meu nu este de 100 lei. Nu am termen de comparație pentru ce aș da dacă copilul meu ar fi în pericol să moară sau să îmi fie luat. Nu am termen de comparație. Să știi – ești valoros, ești valoroasă, iar valoarea ta nu se poate calcula în nici un fel.
Ceea ce trebuie să înțelegem este următorul lucru : această valoare nu este ceva intrinsec în ființa noastră. Noi nu suntem valoroși pentru că suntem mai valoroși, mai evoluați decât maimuțele sau decât orice ființă din regnul animal. Suntem valoroși pentru că ne este atribuită o valoare. Buletinul meu ar costa 7 lei pentru taxă, iar doar acea bucată de plastic ar costa un leu și ceva, dar pentru că acolo este scris numele meu și datele mele personale, cardului i se atribuie valoare. Noi nu avem valoare în noi înșine și să nu credem noi cât de grozavi suntem că Dumnezeu a trebuit să lase cerul să vină și să moară pentru noi. Suntem valoroși pentru că ni s-a dat o valoare în primul rând prin creație și apoi, prin alegere. Suntem valoroși prin creație, căci Scriptura ne spune că chipul lui Dumnezeu, al Creatorului este imprimat în noi. Când romanii făceau monede și le ștanțau cu chipul Cezarului, acea monedă căpăta valoare. Pentru că Dumnezeu a pus în noi chipul Său, de aceea este o valoare infinită în noi.
Universul acesta este infinit, iar când ne uităm din acest punct, eu, ca ființă, spre acest univers, mă duc în infinit. Dar haideți să o luăm în sens invers și să intrăm în ființa omului, în organe, în aceeași complexitate pe care o găsim și în alte ființe, animale. Dar să intrăm mai adânc și să ne ducem spre celulă – la un anumit timp nici nu se știa ce e în celulă. Ziceau că e o gelatină și doar atât.
Darwin când a scris teoria revoluției, pentru el celula era o bucată de gelatină, doar atât, nu putea vedea înăuntru. Dar apoi s-a ajuns la microscoape electronice care măresc de zece milioane de ori și intri acolo în celulă și vezi nu doar elemente mari, ci ajungi la ADN, unde este identitatea fiecăruia. Acum poți pătrunde mai adânc, iar mai apoi se va pătrunde și mai adânc, mai adânc… Știți ce cred? Te poți duce la infinit și nu vei mai ajunge la capăt. De ce? Pentru că Dumnezeu a pus chipul Său în noi. Iar precum Dumnezeu este infinit în ființa noastră, în felul în care ne-a creat, în profunzime există o infinitate. Niciodată omul nu va putea fi descoperit complet, pentru că are chipul lui Dumnezeu. Nu suntem eterni,datorită păcatului și am pierdut această calitate, dar prin creație este o infinitate a complexității în ființa noastră.
Poate ați văzut acel frumos reportaj cu un evreu care zicea: „Ce ține ADN-ul împreună?” Pentru că e un lanț și se spunea că sunt niște punți, iar că acestea sunt la anumite puncte 2,5,7,10. Iar evreii, care iubesc Kabbalah și sensurile spuneau: „Este numele lui Dumnezeu Iahve. Exact aceste punți sunt pe linia cifrelor care corespund tetragramei IHWH”. Îmi place să cred acest lucru. Alții spuneau că e o componentă în ființa umană care la un moment dat dacă te uiți atent are forma crucii. Și acest lucru este unul frumos. Probabil vom descoperi lucruri extraordinare de acest chip pe care Dumnezeu L-a pus în noi. Dar asta ne dă valoare, nu pentru că noi am avea o valoare independentă sau că am fi grozavi.
Omul are valoare prin creație, prin aparteneță – oița aparținea păstorului, iar pentru că era a lui, păstorul s-a dus să o caute până a găsit-o. Nu căuta o oaie din altă turmă, ci căuta oaia LUI. Avem valoare. Bănuțul avea valoare. De ce? Pentru că s-a muncit pentru el. Valoarea bănuțului a fost munca investită. Iar noi avem valoare pentru că s-a muncit pentru noi. Știm că nu cu aur sau cu argint am fost răscumpărați din felul nostru deșert de viețuire, ci cu sângele prețios, curat al Domnului Isus. Iar acel sânge nu este orice sânge uman, a fost sânge de Dumnezeu.
Omul este reprezentat de oiță și de drahma, iar condiția omului așa cum ne spune Scriptura este aceea de pierdut. Ce înseamnă această condiție? Ce înseamnă să fii pierdut? Ce dorește să spună Dumnezeu prin ceea că noi suntem pierduți și avem nevoie de recuperare, găsire? Oaia nu mai era în turmă, nu era în locul care trebuia să fie. Bănuțul nu mai era în pușculiță, în portmoneu, nu mai era acolo unde trebuia să fie. A fi pierdut înseamnă să nu mai fii unde trebuie să fii, unde este locul tău destinat de Dumnezeu. Nu ești acolo, de aceea Dumnezeu te caută ca să te aducă acolo unde trebuie să fii.
În al doilea rând, ești pierdut când nu mai poți găsi drumul. Oița devine conștientă la un moment dat că este pierdută. Dar oaia este proastă ca o oaie, după cum se zice. Nu are repere. Nu știe să vină ca și câinele pe care îl lași la nu știu câți kilometri și vine înapoi acasă. Sau ca pisica, pe care o găsești pe câmp, dar știi că va veni acasă, nu o iei tu să o duci. Oaia în momentul în care se desparte de turmă i se strică busola. Nu mai are orientare. Singura busolă este păstorul pe care trebuie să îl urmeze sau câinii ciobănești care îi mână din spate. Dar singură, nu mai are nici o orientare, nici un reper și caută bezmetic, behăie că-i pierdută. Nu își găsește drumul. Asta este un element al pierderii – să nu mai poți găsi drumul.
În cazul bănuțului, evident nu există conștientizarea pierderii. Dar și acesta are un sens – ești pierdut și n-ai cum să fii găsit, decât dacă ești căutat. De aceea mântuirea, recuperarea și salvarea noastră trebuie văzute mai debragă ca o angajare externă. Ea nu este într-atât de mult o căutare sau o disperare personală, pentru că din perspectiva unui bănuț pierdut – sunt pierdut. „Voi erați morți în greșelile și păcatele voastre…”. Nu ați văzut la nici o înmormântare ca un mort să zică să vină cineva să îl scoată din moarte. Doar Cineva dinafară poate să vină, să smulgă din moarte și să găsească ce este pierdut.
Apoi, a fi pierdut înseamnă a fi în hățișul păcatului ca oița care s-a băgat în bălării sau a fi în întunericul păcatului, ca bănuțul pierdut în întuneric care are nevoie de lumină ca să fie găsit. În care din aceste ipostaze te recunoști în situația în care înțelegi că ești pierdut, într-o rătăcire, fără drum, nu ești în locul în care trebuie să fii și nu poți face nimic semnificativ pentru a fi găsit? Strigă. E o șansă. „Căutați pe Domnul câtă vreme se poate găsi, chemați-L câtă vreme este aproape”. Ești în hățișul păcatului, încurcat de nu te mai poți scoate de acolo? Ești în întunericul păcatului și îți place să stai în întuneric, să nu știe alții ce faci? S-ar putea să fii în aceste situații, dar nu uita – ești căutat.
Ultimul lucru – există forme ale pierderii în care pot să fie și cei „găsiți”. Ce înseamnă aceasta? Fariseii și cărturarii se socoteau parte din poporul lui Dumnezeu. Ei nu aveau nevoie de căutare. Dar ei erau mai pierduți decât alții spre care Domnul mergea. Asta înseamnă că poți fi în casă ca bănuțul, dar pierdut undeva în casă. Asta înseamnă că poți fi copilul lui Dumnezeu,că ai fost găsit din moarte spirituală, adus în Împărăția Lui și ești în turma Lui, dar poate fi un sens al pierderii în ceva care îți indică că nu ești unde trebuie să fii, nu ești pe direcția care trebuie să fii. Iar aici mă recunosc în cea mai mare măsură. Sunt sigur că ar trebui să fiu mai mult pe genunchi și nu sunt, ci sunt într-o risipă, într-o pierdere. Poate ar trebui să fiu lângă cineva care suferă, dar nu sunt lângă el. Nu de puține ori au venit frați din biserică să îmi spună: „N-ai telefonat. N-ai venit când am avut nevoie. N-ai întins o mână când mă durea și m-ar fi ajutat”. Sunt într-o pierdere, într-o risipă. Nu sunt unde trebuie să fiu.
Există forme în care noi ne risipim poate bunurile pe care ni le-a dat Dumnezeu, iar Casei lui Dumnezeu nu-i dăm nici 3%, nici 2% cât dăm din impozit unui ONG. Dar ne facem mereu socotelile de a fi noi asigurați. Iar Domnul vine și spune : „Puneți-mă la încercare și vedeți că dacă dați măcar 10% voi deschide zăgazurile cerului”. Dar noi ne risipim, ne pierdem și nu suntem unde trebuie să fim. De aceea Domnul Isus a venit pentru oile pierdute ale Casei lui Israel. Erau oi în casa lui Israel pierdute. La fel și eu pot fi pierdut în Casa Domnului așa cum Scripturile au fost pierdute la un moment dat în Casa lui Dumnezeu.
De aceea, când privim la aceste pilde nu trebuie să ne gândim doar la cei pierduți, la cei dinafară pe care îi caută Domnul. Ci trebuie să ne uităm la risipirile noastre și să zicem : „Doamne, găsește-ne și pe noi. Recuperează-ne. Să fim în locul care trebuie să fim în Casa Ta. Să fim în mâna Ta pentru a fi folosiți de Tine cum folosești un ban. Să fim acolo unde dăm bucurie Stăpânului nostru, ca o oiță, care stă lângă el și este ascultătoare.” Domnul să ne ajute în toate aceste lucruri și să lucreze cu mare putere în noi. Numele Lui fie onorat și slăvit. Amin!