Evanghelia după Luca 15:11-24 – Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov
Texul Scripturii la care ne vom uita în această dimineață se află în Evanghelia după Luca, capitolul 15, la arhicunoscuta pildă a fiului risipitor.
„El a mai zis: „Un om avea doi fii. Cel mai tânăr din ei a zis tatălui său: „Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine.” Şi tatăl le-a împărţit averea. Nu după multe zile, fiul cel mai tânăr a strâns totul şi a plecat într-o ţară depărtată, unde şi-a risipit averea ducând o viaţă destrăbălată. După ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Atunci s-a dus şi s-a lipit de unul din locuitorii ţării aceleia, care l-a trimis pe ogoarele lui să-i păzească porcii. Mult ar fi dorit el să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nu i le dădea nimeni. Şi-a venit în fire şi a zis: „Câţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pâine, iar eu mor de foame aici! Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi zice: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta şi nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.” Şi s-a sculat şi a plecat la tatăl său. Când era încă departe, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat mult. Fiul i-a zis: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău.” Dar tatăl a zis robilor săi: „Aduceţi repede haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare. Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l. Să mâncăm şi să ne înveselim; căci acest fiu al meu era mort, şi a înviat; era pierdut, şi a fost găsit.” Şi au început să se înveselească.”
Așa cum știți cei care sunteți parte a bisericii Providența sau parte din comunitatea Providența, suntem în acest parcurs al Evangheliei după Luca și am ajuns în această zi la un vârf al revelației lui Dumnezeu. Probabil am atins Everestul! Cred că această pildă este cea mai cunoscută din întreaga Scriptură. Un mare clasic al literaturii engleze, Charles Dickens, spunea că „aceasta este cea mai frumoasă poveste care s-a spus vreodată în istorie.” Dincolo de aprecierile marilor oameni de cultură, noi știm că această relatare este parte din revelația lui Dumnezeu. Dumnezeu ne descoperă ceva și pentru noi acesta este Cuvântul lui Dumnezeu. Și prin acest Cuvânt ajungem undeva sus, sus. Așa cum știți, cei care iubiți munții, când urcați și ajungeți la un pisc, de acolo vedeți multe alte piscuri extraordinare! Se merită întregul efort de a urca până acolo, pentru că de acolo vezi undeva departe. Și așa este cu textul care stă înaintea noastră în această zi.
Dar pentru a înțelege mai bine, trebuie să ne aducem aminte de contextul în care Domnul a spus această pildă. Ne întoarcem la începutul capitolului 15, unde citim în primele versete astfel: „Toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de Isus ca să-L asculte.” Scriptura ne spune și în Evanghelia după Matei că Domnul Isus vorbea în așa fel încât întreaga audiență, oamenii din cetățile din Galileea, din Iudeea, din Samaria și din alte locuri, se adunau, ieșeau și Îl urmau ca să-L asculte. Oamenii înțelegeau că în mesajul lui Isus era o putere pe care nu o vedeau în învățăturile cărturarilor și ale fariseilor. Ei bine, această clasă de elită a lui Israel care dorea să fie ascultată, vedea cum mulțimile încep să meargă după acest rabbi din Nazaret, după acest învățător și tot mai puțini oameni îi ascultau pe ei, pe cărturari și pe farisei. De aceea, Scriptura ne spune că fariseii și cărturarii cârteau și ziceau: ,,Omul acesta primește pe păcătoși și mănâncă cu ei.” Acest lucru, această deschidere pe care Domnul Isus o avea pentru clasele marginalizate, împinse de elita religioasă a lui Israel cu epoleți religioși, această clasă marginalizată era primită de Domnul Isus. Inima Domnului Isus era una care primea, nu care împingea, nu care limita, nu care împingea spre periferie și acest lucru îi scandaliza pe cărturari și pe farisei care aveau vorba aceasta între ei: ,,Omul acesta mănâncă cu păcătoșii și petrece cu ei, este un petrecăreț, este un băutor de vin, primește prostituatele și pe păcătoși în general.” Aici se remarcă diferența, antiteza între Domnul Isus și acești oameni religioși care nu aveau o inimă deschisă pentru păcătoși. Acesta este contextul, prilejul cu care Domnul Isus spune aceste pilde. A început cu pilda unui om care avea o sută de oi și care a pierdut o oaie undeva pe câmp și a lăsat nouăzeci și nouă de oi și s-a dus să caute oaia piedută. Și atunci când a găsi-o, a pus-o cu bucurie pe umeri, s-a întors, a pus-o din nou în turmă, a chemat pe prietenii săi și a celebrat găsirea oiței pierdute.
O femeie care muncea din greu și care a adunat și ea ceva bani și a ajuns să aibă și ea zece bănuți în rezervele ei, în economiile ei, zece zile de muncă însemnau acești bănuți și pierde un bănuț. Și Domnul spune în pilda lui că începe acestă femeie să caute, aprinde o lumină, mătură casa, caută cu băgare de seamă până când găsește. Și când găsește acesastă monedă cheamă pe vecinele ei și spune: ,,Veniți să ne bucurăm căci am găsit moneda pierdută!”
În ambele pilde vedem o pierdere și o găsire și după găsire vedem bucurie, celebrare. Aceste două pilde sunt treptele care duc spre această pildă pe care Domnul Isus dorea să o comunice fariseilor și cărturarilor, să o audă și să o înțeleagă pentru că în pilda aceasta era vorba despre niște oameni care se vedeau instalați în jilțurile împărăției Lui Dumnezeu și socoteau că acolo nu prea mai este loc pentru alții pentru că deja locurile dintâi ale împărăției s-au ocupat și celelalte sunt desemnate pentru oameni neprihăniți. Și Domnul iată, vine și le spune această pildă a fiului risipitor.
Ca și în primele două pilde care aduceau în atenția audienței aspecte obișnuite ale vieții și parabola aceasta a filui pierdut, aduce un caz tipic din viața de familie. Cei care sunteți părinți și aveți copii, înțelegeți despre ce este vorba în pilda aceasta. Multe familii se confruntă cu copii răzvrătiți, copii neascultători și încăpățânați. Încăpățânarea începe devreme, aproape de când copilul este bebeluș și îl vezi că deși încerci să îl îndemni într-o direcție, copilul schimbă direcția mereu. În el este un magnet care îl trage mereu în direcția opusă. Dacă copilul este în casă și are o minge, dă cu mingea și deși îi spui : ,,Nu mai da cu mingea aceea că o să spargi porțelanurile și ce e aici în casă! ”, copilul dă mai abidir cu mingea. Și atunci vă dau un pont, spune-i copilulu: ,,Dă cât cu mingea aceea” și-l vei vedea că se oprește, cu mingea în brațe și nu mai dă cu ea. De ce? Pentru că în firea lui căzută, copilul are această tendință spre neascultare, spre răzvrătire.
Acesta este cazul pildei noastre. Un om care avea o stare socială bună, era un om bogat, are doi fii. Și acest om se străduiește cât poate el de bine să crească și să educe pe cei doi copii și să le adune și avere pe lângă aceasta. Fiul cel mare pare să fie un copil așezat, ponderat și docil într-un anumit fel. Eu am crescut într-o familie cu trei copii. Am avut un frate mai mare, eu am fost al doilea și o soră după mine. Lucrurile păreau să fie ca în pilda aceasta. Fratele mai mare era un băiat așezat, ascultător. Eu eram neastâmpăratul casei, cu provocări, cu întinderea corzii, cu spargerea tiparelor, cu trecerea limitelor și după mine a venit o soră care a mai echilibrat puțin situația. Eu am presupus că, în general, acesta este tiparul în familii. Primul care se naște suportă toată, sigur după primii ani în care este preferatul familiei și în centrul atenției. Vine al doilea, se schimbă centrul de greutate și de atenție de pe primul pe al doilea și primul se simte săracul pe o orbită singuratic undeva și el suportă disciplinele care vin peste el. Al doilea, deja învață toate năzdrăvăniile de la primul și face un pas înainte. M-am gândit că după primul nostru copil, după David, lucrurile cam așa vor sta, dar nu s-a confirmat tiparul așteptărilor mele și am văzut că primul este cel care îmi dă mie de furcă.
Dar în pilda noastră, primul fiu era ascultător, așezat, pe lângă tata, pe lângă mama și a venit al doilea care a fost nărăvaș. Provoca regulile casei, provoca ordinea protectoare a tatălui, dorea independența, dorea libertatea. Așa se face că într-o zi, după ce crescuse și ajunsese probabil în anii tinereții și a traversat adolescența, a venit la tatăl său și i-a spus: ,,Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine!” Aici, fiul acesta a atins apogeul obrăzniciei și am încercat să mă proiectez în situația acestui tată și să-l văd pe fiul meu care vine și îmi spune ,,Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine!” Îmi dau bine seama, cum cunoscându-mă bine, că dacă eram acolo, i-aș fi tras un șut în fund și i-aș fi spus: ,,Uite, asta ți se cuvine. ” Și l-aș fi executat așa, în stilul meu specific.
Ce? Ți se cuvine? Să vii la tata să zici că efortul pe care eu l-am făcut ți se cuvine. Dar cât ai muncit tu băiatule pentru ce ți se cuvine? Cât efort ai făcut tu? Te-ai sculat de dimineață? Ai muncit tu pe câmp ca să aduni tot ce crezi tu că ți se cuvine? Băiatul avea tupeu cu adevărat și își exprima tupeul acesta cu nonșalanță ca și cum tata trebuia să se miște după cum cânta el. Această nesupunere față de regulile comunității, să știți, în poporul Israel, era aspru pedepsită. Cerința aceasta a fiului echivala aproape cu o declarație prin care fiul spunea: ,,Tu, tată, pentru mine ești mort ”, pentru că toată lumea știa că averea părintelui nu era dată fiilor decât în momentul decesului. Nu puteai să vii să ceri partea de avere decât dacă tatăl murea. Atunci aveai dreptul să vii să ceri această parte care ți se cuvine. Și aici, tânărul acesta, declară într-un fel, pentru el, moartea tatălui. Era aproape echivalența unui blestem. Și citim în Vechiul Testament că acolo unde fiii dădeau expresie unui blestem pentru părinți, acest lucru era atât de grav încât părinții puteau să se ducă la bătrânii cetății să declare injuria aceea. Bătrânii cetății analizau cazul și confirmau blestemul copilului. Și ce se întâmpla, deși pentru noi în cultura asta modernă este un utragiu, un scandal, și ce se întâmpla era că bătrânii aduceau pe acel tânăr răzvrătit în mijlocul cetății. Întreaga cetate, de la copii până la bătrâni se adunau și îl omorau pe copilul acela cu pietre ca să se curme în țara lui Israel și să nu se perpetueze o mișelie, ca copiii să nu înceapă să își ceară drepturile lor, ce li se cuvine.
Astăzi, este exact pe dos. Mariana care lucrează în zona aceasta a protecției copilului, protecția copilului care este întoarsă pe dos, ajunge până acolo unde copilul se poate duce să declare orice gest prin care el se simte ultragiat de părinți. El poate să sune și să cheme poliția spunând că a fost brusculat și să își ceară drepturile. În mod intenționat se încearcă și pe linia aceasta a relației părinți și copii, frângerea unui tipar așezat de Dumnezeu. Aici în pilda aceasta vedem această obrăznicie dusă la apogeu. Și aici, fariseii și cărturarii erau foarte, foarte atenți să vadă care va fi verdictul, ce urmează în pilda aceasta, care va fi rezultatul acestui act de demență al copilului.
În ciuda tuturor alternativelor pe care tatăl le avea, cea în care să cheme bătrânii cetății, sau cea în care să îl pedepsească, cum eu poate l-aș fi pedepsit, în ciuda tuturor acestor alternative și contrar așteptărilor, tatăl îi dă averea. Cred că și pe acest tânăr l-a surpins gestul, pentru că se aștepta la o reacție. Se aștepta că tatăl va fi mâniat și că el va insista și că va fi o luptă între ei cine va câștiga. Nu se știe…dar în niciu caz tânărul acesta nu s-a așteptat că tatăl, fără nicun comentariu, o să îi dea banii. Tatăl nu constrânge prin dreptul patern asupra vieții și libertății fiului. Prin cererea lui arogantă și prin obrăznicia lui, fiul provoacă întregul stabiliment al vieții sociale și de familie rânduit de Dumnezeu, dar tatăl nu face uz de niciun drept patern și oferă fiului ce nu i se cuvine. Îi dă și îl lasă în pace.
Următorul gest de provocare este cel de plecare al fiului, fuga lui de acasă. Nu după multe zile a strâns totul și a plecat într-o țară depărtată. Mă regăsesc în acest gest al lui, pentru că îmi aduc aminte, că într-o seară, când eram doar cu tata acasă, că s-a iscat un mic conflict între mine și tata. Tata îmi spunea să fac ceva și eram ambițios să nu ascult de el și l-am zărit la un moment dat mâhnit că am strigat și eu la tatăl meu: ,,Nu, n-am să fac acest lucru! ” Am văzut că a ieșit din camera de zi afară, era seara pe la zece, întuneric și m-am gândit că se duce să ia o bâtă solida și m-a prins frica. Eram convins că aceasta era intenția tatălui, am ieșit repede afară pe o altă ușă și am fugit departe, în grădină. N-am îndrăznit să fug prea departe deși cunoșteam locurile, pădurile cu viile. Puteam să merg în zonele cunoscute, dar era întuneric și îmi era frică, așa că acel departe pentru mine a fost grădina. Însă, am găsit un loc unde m-am ascuns, undeva lângă niște paie de prin grădină, mi-am pus eu acolo și pentru că era iarbă crescută, m-am gândit eu că tata nu o să mă găsească, m-am băgat acolo, m-am ascuns și am stat acolo. Priveam cerul și stelele de pe cer și în mine simțteam o satisfacție enormă, simțeam satisfacția că i-am făcut ceva rău lui tata. Nu după mult timp l-am auzit pe tatăl meu căutându-mă, strigându-mă, la început sperând că mă găsește. A trecut o oră, au trecut două și apoi am început eu să mă gândesc: ,,Bine fac eu ce fac? ”, iar apoi l-am auzit pe tata din nou întorcându-se și de data aceasta în strigătul tatălui meu nu mai era acea încredere că m-ar găsi. Era strigătul disperat al tatălui care și-a pierdut copilul în noapte. Mai aveam o fărâmă de conștiință rămasă acolo și o frică de noaptea care stătea înaintea mea și am ieșit de acolo din ascunzătoarea mea și cu o anumită teamă, dar și cu inima încercată că auzisem glasul tatălui meu și m-am dus spre el. Tata m-a luat, m-a dus acasă, a aprins lumina și, în ciuda așteptărilor mele că o să mă bată bine, s-a uitat în ochii mei și a spus: ,,Tata te iubește, să nu mai faci așa ceva! ”și n-am mai făcut niciodată.
Văd aici câțiva copii tineri. Să știți că nu v-am spus povestea aceasta ca să o tăiați și voi de acasă. V-am spus povestea aceasta ca să nu fugiți niciodată de acasă, că nu aveți unde fugi. Nimeni nu va compensa iubirea părinților voștri pentru voi. Răzvrătirea, copilași iubiți, nu se poate compara cu ascultarea și în răzvrătire este numai cădere, numai prăbușire și acest lucru îl vedem că se întâmplă în cazul acestui fiu. Scriptura ne spune că a plecat departe. De ce s-o fi dus așa departe, într-o țară îndepărtată? Pesemne s-a gândit că tatăl o să își pună argații să îl caute și atunci a spus: ,,Am să mă duc cât de departe posibil, ca niciunul dintre argații tatălui meu să nu mă găsească. ” Și așa a făcut, s-a dus cât de departe și acolo s-a aruncat în necunoscut, s-a înstrăinat cum spune ceva, în străinătate. Știți, înainte, când auzeam că cineva se duce în străinătate, eram foarte uimiți: ,,S-a dus în străinătate!” A venit revoluția, s-au deschis porțile, a venit intrarea în Uniunea Europeană și străinătatea a devenit mai accesibilă și acum iată un segment însemnat se mișcă în străinătate și acasă, mișcarea aceasta, dar pentru tânăr însemna gestul răzvrătirii totale. Însemna libertatea pe care el o simțea din plin, el dădea expresie aceastei libertăți și acestei răzvrătiri de a se duce cât de departe se poatede tatăl său.
Ce urmează? Urmează risipa. Tânărul a început să arunce cu bani în stânga și în dreapta și să trăiască o viață destrăbălată. Se amplasase în această zonă a viciului și-a dat drumul la tot ce a vrut el. Am avut un coleg în liceu care era fiul păstorului și era în aceeași clasă cu mine. Din biserică mai aveam o colegă care era și ea în aceeași clasă. Eram trei pocăiți și colegii, în mod firesc au aflat că suntem credincioși și au încercat să ne șicaneze în fel și chip. Mie, unul dintre colegi, în fiecare zi, în loc să zică: ,,Salut! ”, venea și mă întâmpina cu această vorbă: ,,Pioșenia voastră, ce mai faceți astăzi? ” și în fiecare zi eu auzeam vorba aceasta : ,,Pioșenia voastră ”. Colegul meu care era cu juma de pas mai bun decât mine la matematică și la alte discipline și cu care încercam eu să fac așa o mini concurență, mai ales că eram și din aceeasi bisercă și care mă lua întotdeauna. Dacă eu luam opt la matematică, el lua nouă. Dacă eu luam nouă, el lua zece și uite așa era un mic deranj, dar ce începuse să mă deranjeze într-un fel un pic mai mult, deși eu mă credeam mai spiritual decât el, a intrat în el o spiritualitate la un moment dat că știam că e cu jumătate de pas și la capitolul acesta înaintea mea. Și așa ajunsese de hotărât băiatul acesta, că atunci când mergeam la ore îl vedeam des cum pune capul pe masă și se roagă. Și colegii știau că se roagă și evident făceau gesturi ironice prin care taxau gestul fratelui meu. Ori își făceau cruce, ori se făceau că se roagă. Ei, a trecut timpul, am terminat liceul și ne-am dus spre facultate.
Eu am schimbat dinspre computere și informatică spre teologie, având chemarea pentru slujire. Colegul meu însă, a continuat pe linia aceasta, s-a dus și a făcut facultatea la Cluj, dar ce a urmat spre surprinderea mea a fost că după un an de zile după ce ajunsese într-o biserică și avea o voce excepțională, cânta la pian și era într-un grup și ajunsese foarte cunoscut, deodată, brusc, a întrerupt totul. Nu s-a mai dus la biserică, n-a mai cântat, dimpotrivă, am aflat ceva care m-a cutremurat, pur și simplu s-a dus în lume și și-a dat drumul la toate pornirile lui. Tot ce a vrut să facă a făcut și auzeam poveste după poveste despre colegul meu și nu-mi venea să cred, nu-mi venea să cred. Mergeam acasă și îl salutam pe păstor și îl vedeam mâhnit când îl întrebam despre fostul meu coleg. Inima tatălui era zdrobită. După ani și ani m-am întâlnit cu el (că m-a ajutat să-mi cumpăr o mașină – făcea comerț cu mașini) și am avut timp să stau cu el până în Frankfurt. Discutând tot felul de lucruri, la un moment dat m-am oprit, m-am uitat în ochii lui și am zis: „Spune-mi te rog pentru că nu pot să înțeleg schimbarea aceasta. Spune-mi ce s-a întâmplat.” Și colegul meu mi-a spus așa: „Sorin, tot ce făceam eu în liceu era doar o simulare. Doar încercam să simulez că totul este bine, că eu trăiam la un anumit nivel spiritual. Dar nu era adevărat. În mine clocotea dorința de a fi liber. Și părinții încercau în felul lor să-mi limiteze drumul acesta spre libertate. Apoi am plecat la facultate și nu am mai avut sub mine umbrela aceasta și țarcul acesta în care mă închisesem. Și la un moment dat mi-am zis ca vreau să gust tot ce n-am putut gusta niciodată! Vreau să mă bucur așa cum am vrut eu întotdeauna să mă bucur! Știi ce am făcut? Mi-am dat drumul la toate pornirile și m-am dus cât se poate de departe.” Și pentru o vreme acolo a rămas. Sărbătorea o prăbușire, sărbătorea o iluzie de libertate, o utopie a ceea ce i se cuvine. Dar este aceasta oare adevărata libertate?
În seara aceasta biserica se va aduna și va așeza la studiu în cartea Eclesiastul, carte care spune că înțeleptul Solomon care a scris-o, și-a dat drumul la tot ce a vrut el și a gustat din toate, a pornit spre diferite piste ale vieții. A încercat plăcerile, a încercat faima, a încercat averea, a încercat puterea. Și în toate direcțiile acestea el a ajuns la un capăt de drum și a spus: „Deșertăciune a deșertăciunilor, totul este deșertăciune și goană după vânt.” A făcut calculul matematic al destrăbălării lui și a libertății pe care și-a aclamat-o, iar în final a spus: „Să ascultăm dar învățătura: teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui. Aceasta este datoria fiecărui om.”
Tânărul a pornit spre traiectoria aceasta a căderii, a destrăbălării, a risipirii. Cine nu știe să adune prin muncă, știe să risipească prin destrăbălare. Ajunsese la un faliment. Providența a început să lucreze și Cuvântul spune „după ce a cheltuit totul a venit o foamete mare în țara aceea, iar el a început să ducă lipsă.” Ceva se întâmpla acum, dincolo de puterile și de pârghiile pe care el le putea trage. Era providența lui Dumnezeu care lucra. Și a ajuns la un punct în care sacul s-a golit și nu a mai fost nici un ban în buzunar. A căutat să mai găsească bani, dar în zadar.
Azi dimineață am avut o situație foarte interesantă, în timp ce îmbrăcam copiii. Cel mic, Filip, și-a tras pantalonii scurți, și după ce a încercat el să se așeze, a băgat mâna în buzunar și a zis: „A! Bani!” Scutura banii și a zis: „My money!” („Banii mei!”) Tot scutura și scutura, iar din cealaltă cameră cineva strigă: „That’s my money!” („Aceștia-s banii mei!”) Și acum asistă la skandenberg-ul pe banii fiecăruia. Vedeți cum în ființa noastră este acest sentiment al posesiunii? Oricât de puțini am avea, spunem că e al nostru și să nu se atingă nimeni de ce avem. Dar ce greu a fost pentru tânărul acesta să bage mâna în buzunar și așteptându-se că mai găsește ceva acolo, să nu mai fie nimic. S-au dus! Și Scriptura spune că a atins punctul de criză al vieții lui: să nu mai aibă nimic. După ce a cheltuit totul a venit foametea și a început să ducă lipsă.
Un comentator descrie atât de frumos falimentul acesta în care ajunsese acest tânăr, spunând: „Renunțarea la dependența ocrotitoare față de tatăl său se transformă în dependența degradantă față de un necunoscut.” S-a alipit de unul din locuitori. Era o formă mai voalată de a spune că a intrat slugă la un străin. Situația degenerează atât de mult, până tânărul ajunge la limita supraviețuirii. S-a dus, s-a lipit de unul din locuitorii țării aceleia care probabil în mod ironic știind că el este evreu, l-a trimis să-i păzească porcii. Tânărul care trebuia să se ferească de animale necurate a ajuns slugă la porci. Și avea grijă de purceii aceia.
Și eu am fost porcar odată. Îmi plăcea mai mult ca cioban. Dar când oile se duceau la câmp cu ciobanul, mai stăteam ce mai stăteam cu mieii și apoi schimbam spre porci. Și porcii sunt greu de ținut laolaltă. Ei nu au sentimentul turmei, nu stau împreună, mereu se duc într-o parte sau alta și nu prea poți să-i prinzi. Oile le puteai apuca de lână, dar porcii îi apucai de coadă și cam atât. Și se strecurau repede într-o parte sau alta.
Tânărul acesta a ajuns la umilința de a sluji niște porci, după care urmează foamea brutală: „Mult ar fi dorit el să se sature cu roșcovele pe care le mânca porcii, dar nu i le dădea nimeni.” Ajunsese și în singurătate cu porcii și se uitau la ei cum mâncau roșcove. Se uita cât de mult dorea să mănânce roșcovele, dar acestea erau ale porcilor. El avea altă porție și nu putea să mănânce. Fiul ajunge la cel mai degradant punct posibil, ca o coborâre în infern.
Sunt unii care nu se pot opri. Pornesc pe derdelușul acesta și se tot duc până când ajung jos. Și parcă nu vor să se oprească. În încăpățânarea lor se duc înainte până când dau de capătul drumului. Și fiul acesta ajunge acolo. Dar apare un al doilea moment providențial, care să știți, nu ține atât de mult de fiu, deși spune că l-a un moment dat și-a venit în fire. Parcă s-a trezit. A fost un moment de trezire al conștiinței sale. Oricât de degradant ar ajunge un om, să știți că în el tot mai rămâne o fărâmă de conștiință. Iar conștiința aceasta este ca un arbitru care se află pe terenul de joc. Și de fiecare dată când este un fault sau o greșeală, fluieră. De fiecare dată când nu suntem în ascultare de voia lui Dumnezeu, ceva ne spune că nu este bine. Chiar și voi copii știți lucrul acesta. Când nu ascultați de mama și de tata, imediat știți că nu ați făcut bine. De ce ați fugi și v-ați ascunde undeva? Acesta gestul prin care conștiina spune „Nu e bine!” Precum Adam în grădină ne ascundem și noi.
Iată dar, tânărul se trezește din iluzia aceasta a libertății. Și această trezire este urmată de o decizie fermă: „Şi-a venit în fire şi a zis: „Câţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pâine, iar eu mor de foame aici! Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi zice: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta şi nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.” Observați ce știa tânărul acesta? Chiar dacă și-a luat libertatea să facă tot ce a vrut el, știa că nu este bine, știa gravitatea neascultării sale, și iată se pocăiește. Aici este ilustrată pocăința într-un mod extraordinar. Un examen al conștiinței, o căință, o decizie radicală și o acțiune care însemna o capitulare, o predare. Tânărul se duce și spune: „Sunt aici tată, nu mai am nici o pretenție.”
Vedeți voi dragii mei, tânărul acesta în mintea lui a pregătit un scenariu prin care încerca el să se recupereze cât de cât. Dar iată ce se întâmplă. „Şi s-a sculat şi a plecat la tatăl său. Când era încă departe, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat mult.” Cum l-a văzut tatăl? Cum l-a văzut când era încă departe? S-a nimerit sau a fost la întâmplare ca tatăl să fie undeva pe câmp sau pe drumul de întoarcere spre casă? Cred că presupunerea că tatăl era prezent acolo zi de zi, din momentul în care tânărul a plecat, este mai justificată. Căci un tată care își pierde copilul nu mai are nici o bucurie în viață. Poate el face bani cu căruța, poate aduna averi, poate să aibă bunăstare, dar nu îl are pe copilul lui acasă. Nu mai are liniște, nu mai are somn, nu mai are stare. Se uită în zare, așteaptă și speră că fiul se va întoarce și într-o zi se întâmplă minunea. În zare se arată o mogâldeață de om care se aproapie. Și chiar dacă tânărul era în zdrențele acelea, tatăl îl recunoaște, căci îi știe mersul, îi știe fiecare gest pe care îl visa noapte de noapte. Îl vede departe și spune că „aleargă spre el.”
Istoricii spun că în cultura semitică, un bărbat onorabil nu alerga niciodată. Costumația epocii era de așa natură că nu puteai să alergi fără să ridici poalele hainei și să-ți dezvălui picioarele, lucru care era un act rușinos. Ei bine, tatăl în compasiunea lui, riscă această postură indecentă și aleargă spre fiul său. Copilași iubiți, așa aleargă părinții voștri totdeauna spre voi. În momentul în care ei văd cel mai mic gest de întoarcere a voastră, părinții voștri sunt în stare să alerge jumătate de continent pentru voi, să vă recupereze, să vă strângă din nou în brațe, să știe că sunteți acolo lângă ei.
Tânărul acesta a încercat să își reproducă scenariul pe care îl pregătise. „Fiul i-a zis: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău.” Avea dreptate? Da! Se descalificase, pierduse statutul acesta de fiu. Și el intențioa să spună: „Primește-mă măcar ca o slugă în casa ta. Doar la nivelul acesta aș fi mulțumit.” Vedeți, este ilustrată pocăința, este ilustrată întoarcerea.
Aici este important dragii mei să înțelegem noi ceva. Pilda aceasta încearcă să ne arate nimic mai mult și nimic mai puțin decât dragostea Tatălui care primește cu brațele deschise. Tatăl nu se ambiționează să ne distanțeze. Dumnezeu este întotdeauna gata să ne primească, când ne pocăim și ne întoarcem. Dar foarte mulți oameni cred că întoarcerea lor la Dumnezeu și reabilitarea lor dintr-o viața căzută și destrăbălată, ar însemna să facă ei ceva. Și își propun să facă diverse lucruri, și zic: „Dacă aș face asta sau asta, poate aș fi primit.” Dar inima Tatălui nu este așa. Inima Tatălui vrea să primească deschis și total. Tatăl nu vrea un argat și o slugă în casa Lui, ci Tatăl vrea un fiu și o fiică. Așa te așteaptă Dumnezeu, așa te dorește Dumnezeu: să fii un fiu și o fiică în casa Lui. Tatăl restituie nu doar statutul de fiu, ci și de oaspete de seamă. El spune: „Aduceţi repede haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare. Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l. Să mâncăm şi să ne înveselim; căci acest fiu al meu era mort, şi a înviat; era pierdut, şi a fost găsit.”
Sunt recuperate aici în mod simbolic 3 atribute ale statutului de fiu, pe care îl primește și este reabilitat pe deplin. În primul rând onoarea, haina cea mai bună însemna onoarea dea fi fiu în casa tatălui. Apoi, inelul, ceea ce însemna autoritatea pe care un fiu o avea în casa tatălui, ,,Puneți-i inelul în deget” și în final adevărata libertate, căci încălțămintea în picioare însemna că nu este slav în casă, căci sclavii erau desculți iar fiii erau încălțați: ,, puneţi-i încălţăminte în picioare” și tăiem și vițelul și ne bucurăm și ,, ne înveselim; căci acest fiu al meu era mort, şi a înviat; era pierdut, şi a fost găsit.” și au început să se înveselească. Finalul, așa ca în celelalte două pilde este celebrarea și bucuria, căci este mare bucurie în ceruri și înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăiește. În această zi am să vă las într-un suspans pentru că înțelesul complet al acestei parabole este când în scenă intră al doilea fiu, cumințelul, pioșenia, cumințenia voastră. Îl vom invita data viitoare și ne vom uita la el și vom înțelege bine ce se întâmplă, pentru că primele două pilde pregătesc cadrul pentru această pildă. În prima pildă, o oiță care se pierde, se pierde departe de casa stăpânului, de casa ciobanului, dar un bănuț care se pierde, se pierde în casa femeii și aici avem de-a face cu două pierderi, o pierdere de departe, departe de casă și o pierdere în casă. Al doilea fiu este fiul pierdut în casa tatălui. Primul a fost pierdut în afara casei tatălui și recuperat, iar al doilea fiu este pierdut în casă.
Concluzia la care aș vrea să ne oprim este aceasta: Dumnezeu ne așteaptă pe fiecare din risipirile noastre. Să ne venim în fire și să ne întoarcem. Știți ca atunci când Adam a fost izgonit din paradisul făcut de Dumnezeu, Grădina Edenului, Scriptura ne spune că Dumnezeu a pus la intrare doi heruvimi care învârt o sabie de foc să îl împiedice pe om să intre în acel paradis ca nu cumva să mănânce din pomul vieții și să trăiască. Să nu înțelegeți greșit că Dumnezeu nu vrea ca omul să vină să mănânce din pomul vieții și să trăiască. De ce Dumnezeu l-a împiedicat pe Adam să se întoarcă în grădină și să mănânce din pom? Știți de ce? Pentru că dacă Adam ar fi măncat în condiția căzută și păcătoasă în care era din pomul vieții ar fi rămas veșnic și ar fi trăit veșnic în condiția căzută de păcat. Dumnezeu nu a vrut să perpetueze veșnisc o cădere, un faliment, de aceea l-a izgonit și l-a separat de casa lui și aici trebuie să înțelegem ceva extraordinar. Prima creație, în raport cu primul paradis, omul este izgonit, omul este îndepărtat și izolat, dar în raport cu a doua creație, cu cerurile noi și cu pământul nou, cu casa Tatălui nostru, omul este așteptat, omul este dorit, omul este invitat să se întoarcă. Aici undeva, se află fiecare dintre noi, pe drumul spre întoarcere. Spre marea bucurie, unii au venit acasă, și-au declarat căderea și falimentul și s-au întors la Tatăl, dar mai sunt unii printre noi care încă stau în pribegia aceasta și în rispipirile lor și Dumnezeu vrea să te întrebe astăzi, câtă vreme vei mai risipi? Chiar vrei să ajungi la capătul drumului? Nu sunt suficiente dovezi ale dragostei lui Dumnezeu să te oprești și să te întorci chiar astăzi? De ce să risipești totul? De ce să trăiești în destrăbălarea asta camuflată, estetizată, când Dumnezeu te așteaptă acasă și este pregătit pentru belșug, bucurie și celebrare?
De aceea, apelul, în lumina fiului încăpățânat, obraznic și risipitor, este acesta: întoarce-te, vino la Tatăl, căci te așteaptă. Duminica viitoare, ce bucurie este pentru biserica noastră că vom celebra la Zizin un nou botez nou testamental, pentru că niște fii risipitori au înțeles că au rispipit prea mult și s-au întors. Bine ați venit! Câțiva dintre ei sunt azi printre noi.
Dar tu ce faci? Unde ești? Cât o să mai stai ? Te cheamă Tatăl, te așteaptă, este în drumul Său spre tine, de aceea și tu ești invitat. Data viitoare ne vom uita și la aceia care sunt în casa Tatălui și s-au cam pierdut unii pe acolo. Sunt într-o formă de risipire în casa Tatălui și aici lucrurile sunt mai grave. De aceea, dacă vreți să știți cum se rezolvă problema, vă așteptăm data viitoare. Dumnezeu să vă binecuvânteze și să ne amintim de fiul acesta pribeag care și-a venit în fire și s-a întors acasă. Amin.