Evanghelia după Luca 15:11-32 – Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov
O parte din predicarea în biserica Providența este un parcurs în Evnaghelia după Luca și am ajuns la capitolul 15. Vă invit să deschidem împreună la bine cunoscuta pildă a fiului risipitor. Așa cum spuneam în mesajul de data trecută, pilda aceasta reprezintă un pisc înalt al revelației lui Dumnezeu. Aici este descoperită inima lui Dumnezeu, aici vedem căderea omului, vedem întoarcerea, pocăința, reabilitarea, reintegrarea. Și vedem și o parte la care ne vom uita în special în ziua de astăzi, respectiv privirea reținută a unora care se socoteau neprihăniți și nu-i primea pe cei care veneau cu pocăință înaintea Tatălui.
Vă invit să recitim întreaga pildă pentru a înțelege ce se întâmplă.
Evanghelia după Luca 15:11-32: „El a mai zis: „Un om avea doi fii. Cel mai tânăr din ei a zis tatălui său: „Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine.” Şi tatăl le-a împărţit averea. Nu după multe zile, fiul cel mai tânăr a strâns totul şi a plecat într-o ţară depărtată, unde şi-a risipit averea ducând o viaţă destrăbălată. După ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Atunci s-a dus şi s-a lipit de unul din locuitorii ţării aceleia, care l-a trimis pe ogoarele lui să-i păzească porcii. Mult ar fi dorit el să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nu i le dădea nimeni. Şi-a venit în fire şi a zis: „Câţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pâine, iar eu mor de foame aici! Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi zice: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta şi nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.” Şi s-a sculat şi a plecat la tatăl său. Când era încă departe, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat mult. Fiul i-a zis: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău.” Dar tatăl a zis robilor săi: „Aduceţi repede haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare. Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l. Să mâncăm şi să ne înveselim; căci acest fiu al meu era mort, şi a înviat; era pierdut, şi a fost găsit.” Şi au început să se înveselească. Fiul cel mai mare era la ogor. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit muzică şi jocuri. A chemat pe unul din robi şi a început să-l întrebe ce este. Robul acela i-a răspuns: „Fratele tău a venit înapoi, şi tatăl tău a tăiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a găsit iarăşi sănătos şi bine.” El s-a întărâtat de mânie şi nu voia să intre în casă. Tatăl său a ieşit afară şi l-a rugat să intre. Dar el, drept răspuns, a zis tatălui său: „Iată, eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani, şi niciodată nu ţi-am călcat porunca; şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă înveselesc cu prietenii mei; iar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu femeile desfrânate, i-ai tăiat viţelul cel îngrăşat.” „Fiule”, i-a zis tatăl, „tu întotdeauna eşti cu mine şi tot ce am eu este al tău. Dar trebuia să ne înveselim şi să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort, şi a înviat, era pierdut, şi a fost găsit.”
Totul începe de la un caz tipic de răzvrătire în familie. Este un caz obișnuit în familiile în care sunt copii. Dumnezeu îngăduie să trăim experiența aceasta ca părinți, pentru a ne înțelege pe noi mai bine și a-l înțelege și pe Dumnezeu. Noi ne înțelegem mai bine când suntem părinți, pentru că până în punctul la care devii părinte ai o părere mai bună despre tine. Simți că ești plin de răbdare, că te poți controla. Dar vin copiii și încep să-ți întindă balamalele în toate felurile, și acolo începi să vezi că parcă ești un alt om, nu te cunoșteai așa impulsiv, frustrat. Câteodată țipi și ajungi într-un punct unde aproape ca și Iov ai cădea pe o grămadă de gunoi și zici „Doamne, ce e cu mine? Căci parcă nu sunt mai bun decât gunoiul pe care mă arunc acum.” Și începi să vezi multe lucruri, multe slăbiciuni, multe subterane, care erau acolo dar apar când copiii te provoacă.
Înțelegem în condiția aceasta și inima lui Dumnezeu, plină de dragoste, de răbdare, de îndurare, cu toți cei care se răzvrătesc mereu și mereu înaintea Lui.
Pilda aceasta ne arată ce suntem și noi oamenii, adică căzuți, depravați, răzvrătiți, gata să risipim harul lui Dumnezeu în desfrânare. Și Dumnezeu are răbdare și îndelungă răbdare, și vrea ca nici unul să nu piară, ci toți să vină la pocăință. Ne-am uitat la acest tânăr ca la un moment dat a atins culmea obrăzniciei lui, când vine la tatăl său și îi spune: „Dă-mi partea ce mi se cuvine.” Cuvântul acesta „parte”, este foarte interesant, pentru că în limba originală, greacă, acest cuvânt este „ousia”. Iar teologii când au vorbit despre natura lui Hristos, s-au gândit ce este, ființă sau substanță asemănătoare Tatălui. Și tânărul așa i-a spus: „Dă-mi ousia!” Și unii au tradus prin „Dă-mi ființa!” Adică „Vreau să trăiesc cum vreau eu. Vreau ființa mea! Vreau să mă despart de ființa ta!” Alții au tradus substanță, în termeni materiali: „Dă-mi mie partea care mi se cuvine.” Obraznic tânăr! Nu cred că era prima dată când a zis astfel de lucruri, eu cred că avea tupeu acest tânăr. Până în acest moment probabil o fi spus multe tatălui, dar acum a atins apogeul. Tatăl, fără să zică nimic, i-a dat și ființa și substanța. I-a dat acea libertate pe care tânărul acesta o cerea cu atâta aviditate. Se săturase de casă, se săturase de tata. Prea multe sfaturi, prea multe reguli. Disprețuia casa, disprețuia sfatul tatălui, disprețuia orice gest de disciplină.
Și apoi urmează plecarea de acasă, cum spune Scriptura „departe, într-o țară îndepărtată”, ca nici argații să nu-l mai găsească, să se ducă cât poate de departe. Și acolo tânărul începe să guste că viața de păcat nu este așa de ușoară. A intrat în tot felul de hățișuri și în acea risipă necontrolată, până când a ajuns la fundul sacului și s-a terminat. Apoi a mai dat și de o criză, de o foamete. Iar el începe să trăiască acea dimensiune pe care niciodată nu o cunoscuse: lipsa, limitările. Ca unul care poate nici nu prea muncise, nu știa ce să facă acum (pentru că unul care este muncitor, imediat știe cum să rezolve problema). Acolo tânărul ajunge într-o condiție degradantă. S-a dus pe o spirală a degradării până a dat de fund. De acolo începe un alt parcurs, unul care înseamnă întoarcerea și recuperarea lui. Se întoarce acasă la tatăl și tatăl îl primește. Îi restaurează onoarea lui prin haina pe care i-o dă, autoritatea de fiu prin inel și libertatea la care el a tânjit prin încălțămintea pusă în picioare, ca semn că nu este nici rob, nici sclav, ci este fiu în casa tatălui.
Dar pilda nu se încheie aici, căci scopul cu care Domnul Isus a rostit pilda aceasta, se observă mai cu seamă în partea a doua pildei, când în scenă intră fiul cel mare. Cu toate că prima parte a pildei se ocupă de fiul cel mic, cel rebel, putem întrezări câteva trăsături ale fiului cel mare, chiar la începutul pildei. Ca întâi născut, fiul acesta avea fără îndoială mult mai multe drepturi decât fratele cel mic. Dar iată că el nu recurge la a-și revendica aceste drepturi. Este cunoscut că fiul cel mare, întâiul născut, este cel care purta numele familiei mai departe. Și întâiului născut i se dădea partea ce mai mare. Cercetătorii spun că două părți erau ale întâiului născut, și doar o parte era ale celorlalți. Două părți din start erau date întâiului născut. Deci el nu-și revendică drepturile acestea, deși le avea. Mai mult, după plecarea fratelui său, el nu face uz nici de dreptul echității, să vină să-i spună tatălui: „Acum tată tu ai dat partea copilului tău mai mic, dă-mi și mie partea. Fii drept!” Dar nu îi cere tatălui partea lui.
În al treilea rând, fiul cel mare este o fire liniștită, supusă, docilă, cuminte, obedientă. Noi am zice că vedem niște calități la el. Și apoi părea că acest fiu, „demn de încredere”, va fi cel care avea să vindece trauma produsă de acțiunile fiului răzvrătit. Dar nu a fost așa. Căci tatăl cunoștea prea bine ce se ascunde sub pojghița de cumințenie obedientă a fiului cel mare. În ciuda acestui fapt, l-a iubit, l-a iubit mult. Dar a continuat să plângă și să-l doară pentru fiul plecat, de care nu mai știa nimic, pe unde era și ce se întâmpla cu el.
Poetul Costache Ioanid surprinde în versurile poemului „Întoarcerea fiului risipitor”, atât de minunat această înstrăinare a fiului, acest drum depărtat pe care el l-a parcus, hățișurile în care a intrat și harul care a început odată cu venirea lui în fire.
Un cer fierbinte, fără de culoare,
îmbrăţişa pustiul ars de soare.
Cu chip aprins, cu haine zdrenţuite,
prin spinii frânţi de vânt şi de copite,
prin nori de praf, prin mirosul de cloacă,
goneau porcarii slujba să şi-o facă.
Dar dintre toţi, mai copleşit de chin
era un tânăr, un sărman străin.
Plecat de la părinţi cu-averea-n brâu,
el o pierduse-n cârciumi şi-n desfrâu,
o risipise pungă după pungă,
crezând că mii de ani or să-i ajungă.
Şi-acum, în zdrenţe, muribund aproape,
el nu avea pe nimeni ca să-l scape!
Doar marea cu împărăţia-i sumbră
de taină, de tăcere şi de umbră…
În zare, pe sub crengi d-eucalipt,
venea o caravană din Egipt.
Un negustor bătrân rămas de rânduri,
mergea lângă cămila lui, pe gânduri.
Porcarul îl privea. Şi, dintr-o dată,
porni spre el prin arşiţa turbată.
“Ai milă, domnul meu! Un strop de apă!
Sunt istovit şi nimeni nu mă scapă.
Poate şi dumneata ai un fecior…”
Şi se opri bătrânul negustor.
Iar tânărul cu ruptele-i veşminte
se prăbuşi în pulberea fierbinte.
Bătrânul scoase dintr-un snop de stuf,
într-o carafă, apă din burduf.
Apoi veni, se-aplecă-n ţărână…
să-ntoarcă pe flăcău în sus cu-o mână…
Îl răsuci… dar el părea ca mort.
Privi bătrânul straniul său port:
un strai de zdrenţe care altădată
fusese o mantie bogată;
pe umeri, după semne ce nu mint,
purtase lanţ de aur sau argint.
Iar faţa lui… Dar cum? E cu putinţă?
C-un freamăt în întreaga lui fiinţă,
bătrânul se uită, crezând că-i vis.
Iar ochii celui tânăr s-au deschis.
– De necrezut! Pe Dumnezeul viu!
Văd bine? Ori visez… Dar eu te ştiu!
Nu! Nu mă-nşeală ochiul meu bătrân!
Tu eşti un fiu al marelui stăpân
din plaiul cel înalt… Stăpân puternic
şi înţelept, cum eu, sărman nemernic,
n-am cunoscut pe nimeni niciodată.
Şi când sub soare ai cui spune tată,
şi când e fără seamăn tatăl tău,
de ce să fii cu viaţa ta călău?
De-ai şti cum te doreşte! Cum îl doare!
De ce să mori, când poţi să-ţi ceri iertare?
Să pribegeşti cu turmele de porci,
când poţi în fericire să te-ntorci?
Dar hai! Dă-mi braţul! Tatăl tău te-aşteaptă.
Ascultă-mi dar povaţa înţeleaptă.
Ridică-te şi hai cu mine! – Nu!
Sări flăcăul brusc şi dispăru
printre tufişuri, dicolo de turmă,
“Întoarce-te!” mai auzi din urmă.
“Întoarce-te, cât nu e prea târziu!”
Şi glasul tot mai răsuna-n pustiu,
când undeva, ca o ciudată veste,
se auzi noianul printre creste…
acea împărăţie veşnic sumbră
de taină, de uitare şi de umbră…
Porcarul, alungit printre şopârle,
Privea cum valul spumegat se-azvârle,
lovind mereu în lespezi de jăratic,
neostenit, clocotitor, sălbatic,
ca-n ziduri de cetăţi o catapultă.
Acum, cu pleoape-nchise, el ascultă.
În freamătul ciudat ca un descântec
se desluşeşte-un hohot şi un cântec
ce-l cântă-n joc de spume vârcolacii:
“Nici roşcove nu ai… cum au godacii!
Aruncă-te! … aici avem de toate!…”
Şi râd şi cântă apele-nspumate…
dar parcă iar aude pe bătrân…
“Tu eşti un fiu al marelui stăpân…”
E poate vântul. Dar din nou, deodată…
“Şi când sub soare ai cui spune tată…”
Zadarnic. Am căzut prea mult, prea rău.
“Şi când e fără seamăn tatăl tău…”
Zadarnic. Se târî către vâltoare.
“De ce să mori când poţi găsi iertare?”
Zadarnic… Sunt pierdut… aici rămân…
“Tu eşti un fiu al marelui stăpân…
Privi în jos. Şi-n mintea lui nătângă,
se-nfioră şi începu să plângă.
“Tu eşti un fiu…” Zadarnice cuvinte!
Mai pot eu spune cuiva părinte?
“Puternic… înălţat… şi înţelept…”
Pe celălalt frate-l ţine-acum la piept.
În jurul său ispravnici şi argaţi
slujesc cu drag şi-adorm îndestulaţi…
Se ridică pe stânci pe neaşteptate.
“Aruncă-te! Aici avem de toate!”
Privi spre cer şi auzi deodată
un hohot depărtat de plâns… Şi iată,
simţi în piept o undă ne-nţeleasă
şi izbucni: Mă-torc la el acasă!…
Mă duc să-i spun de-o-parte-ntr-un ungher,
că am greşit faţă de el, faţă de cer,
c-am fost nebun, nesocotit, neghiob.
Şi… am să-l rog să mă primescă rob!…
Pe drumul dintre lanuri şi livezi
printre câmpii cu turme şi cirezi,
sub zări de cristaline transparenţe
venea plângând un tinerel în zdrenţe.
Venea privind în jurul său mirat
că toate le-a ştiut şi le-a uitat…
Cărări şi plaiuri… margini de zăvoi…
i se păreau acum atât de noi.
Măslini şi rodii… gata să-nflorească…
Şi sus… acolo… casa părintească…
Şi inima începe-acum să-i bată…
Dar uite, drept în faţa lui de-odată,
aleargă… tata… către el aleargă…
Ah, pieptul parcă-i gata să se spargă…
“Copilul meu!” Şi s-au cuprins acum.
S-au sărutat şi-au plâns acolo-n drum.
– Sunt vinovat… faţă de cer… faţă de tine.
– Aduceţi iute haina cu rubine!
– Să-ţi fiu copil acum nu se mai poate…
– Puneţi-i un inel cu nestemate!
– Chiar să fiu sluga ta e-un har prea mare!
– Tăiaţi viţelul cel de sărbătoare!
– Primeşte-mă ca rob de-acum ´nainte!
– Aduceţi cea mai bună-ncălţăminte!
– Cum, tată, pot să cred că m-ai iertat?…
– Ai fost pierdut şi iarăşi te-ai aflat!…
*
Prietene, aleargă-n zări! Aleargă!
Sunt multe bucurii în lumea largă!
Dar când le guşti pe toate, rând pe rând,
rămâi mai însetat şi mai flămând.
Ferice de acel ce-n ceasul greu
îşi aminteşte că există Dumnezeu.
Dar mai ferice de acela ce, deodată,
a înţeles că Dumnezeu e Tată!
Iar tânărul acesta care risipise, risipise, risipise, a înțeles într-o bună zi, că cel de la care a plecat este tata! Și s-a întors. Fiul cel tânăr s-a întors. Așa ne invită Dumnezeu pe noi toți din risipirile noastre, din frauda pe care o facem cu bunătatea lui Dumnezeu, din derapajul în care intrăm adesea în setea și în foamea noastră după împlinire. Și s-a tăiat vițelul și a început petrecerea, bucuria regăsirii și a recuperării.
A trecut ceva vreme de când plecase fiul cel tânăr, iar cel rămas acasă, trăgea speranță că nu se va mai întoarce. Dar iată că într-una din zile, pe când fiul cel mare ajungea acasă după o zi istovitoare de lucru, aude atomsfera încinsă a unei petreceri: „Oare ce se întâmplă? Căci o petrecere de o așa avengură trebuia pregătită și anunțată!” Mare petrecere în casa tatălui! Cum se poate ca spontan să se aranjeze o asemenea petrecere? Avea să afle fratele acesta mai mare de la un rob pe care-l cheamă și robul îi spune: „Fratele tău s-a întors! Și tatăl tău a tăiat vițelul cel îngrășat, căci l-a găsit teafăr și bine.” Vestea întoarcerii fiului rebel l-a izbit în moalele capului. Indignarea sa a fost atât de profundă, încât refuză să vină și el să-l întâmpine pe fratele său, refuză să intre în casă. Tatăl său vine afară să-l convingă să se alăture bucuriei regăsirii și recuperării fiului pierdut. Dar fiul cel mare refuză ostentativ. Ce urmează este un dialog care scoate în evidență pe de o parte inima iubitoare a tatălui pentru el, pentru celălalt fiu plecat. Dar scoate în evidență mai cu seamă, adevărata față a acestui fiu slugarnic și fățarnic. Iar mânia răbufnește din el, refulează dintr-o dată cu aceste cuvinte jignitoare.
Tot Costache Ioanic reia cuvintele Scripturii și le pune din nou în vers, al unui tânăr care dintr-o dată explodează:
– Cu cel ce nu-i decât un ciob,
cu un hoinar te bucuri, tată.
Eu ţi-am dus greul ca un rob
şi n-ai fost vesel niciodată.
– Da, fiul meu, tu ai robit,
dar eu te-aştept de-o veşnicie
ca să-mi slujeşti ca fiu iubit,
din dragoste, nu pe simbrie…
– Cu-acest fugar, cu-acest proclet
petreci sub viţă şi sub cetini.
Şi mie nu mi-ai dat un ied
ca să mă bucur cu prieteni.
– O, nu un ied, ci zeci de zeci
ţi i-aş fi dat, căci se cuvine.
Dar tu voiai ca să petreci,
vai, cu străinii, nu cu mine…
– I-ai dat inel împărătesc
și mantie de in cu ciucuri.
Iar eu de ani şi ani trudesc,
şi tu de mine nu te bucuri.
– Tu eşti al meu. Dar eşti pustiu.
El s-a întors din foc şi gheaţă!
El a fost mort şi azi e viu,
iar tu trăieşti, dar nu ai viaţă.
Cât dispreț se revarsă din inima acestui tânăr, dispreț pentru fratele lui și dispreț pentru tatăl lui! Finalul pildei este unul deschis, nu știm ce va urma. Cum va fi reintegrat fiul cel tânăr, cum se va înțelege el cu fratele său respingător, recalcitrant, răutăcios, neprimitor? Cum se rezolvă litigiul acesta acum între fiul cel mare și tatăl lui? Cum dă tatăl fiului cel mic ceva, iar celui mare partea lui? Nu știm. Pentru că eu cred că pilda a fost lăsată fără un final clar și închis, pentru a fi întrebări care să miște inima și mintea ascultătorului. Dar sunt aici câteva lecții demne de cea mai mare atenție.
Fără îndoială fiul cel mic îl reprezintă pe om, pe omul păcătos în natura sa firească, mereu dornic să fugă de Dumnezeu, să se depărteze, să risipească, să distrugă și să se distrugă pe el. Este atâta ambiție câteodată în om atunci când pribegește.
Fiul cel mare îl reprezintă pe Israel (au spus unii), poporul care nu suporta ideea ca neamurile să vină să le primească și să fie și ele în casa tatălui. Dar în contextul imediat fiul cel mare fără îndoială reprezintă acest grup al fariseilor și al cărturarilor care nu suportau pe vameși, pe curve, pe păcătoși în general. Îi țineau afară. Și erau deranjați că Domnul Isus stătea la masă cu ei și îi primește. Acesta este contextul cu care se deschide setul acesta de 3 pilde: „Toți vameșii și păcătoșii se apropiau de Isus ca să-L asculte. Și fariseii și cărturarii cârteau și zicea: „Omul Acesta primește pe păcătoși și mănâncă cu ei.” De aceea le-a spus câteva pilde. Mai întâi le-a spus 2 pilde care erau ca niște trepte pregătitoare spre a treia pildă. O pildă cu o oiță pierdută departe, în afara staulului, în afara casei stăpânului. Apoi cu o femeie care pierde un bănuț în casă. Apoi am aflat că aceste două pilde îi reprezintă pe cei 2 fii. Unul pierdut departe în afara casei, iar altul pierdut în casa tatălui. Amândoi fii pierduți, unul mai rău decât altul, și amândoi gata să fie primiți și iertați, recuperați și restaurați, din nou binecuvântați în casa tatălui. Iar tatăl Îl reprezintă pe Dumnezeu care era de fapt personajul central al fiecărei pilde. Noi tindem să ne uităm ba la oiță, ba la bănuț, ba la fiul cel mic, ba la fiul cel mare. Dar Domnul Isus dorește ca fiecare să-l vadă pe Tatăl mereu uitându-Se, mereu așteptând, mereu gata să primească și să recupereze.
Prima lecție pe care o învățăm este aceasta: fiul cel plecat departe este adus aproape. În timp ce fiul rămas aproape, se dovedește a fi și a rămâne departe. O, cât este de trist că adesea ne uităm că oameni care și-au distrus viața, deodată își vin în fire. Ceva, o undă neînțeleasă începe să le miște mintea spre o nouă realitate, își văd zdrențele, mizeria, mirosul și porcii, văd toate acestea și apoi se întorc. În timp ce acolo în casa lui Dumnezeu, când aceștia se întorc, unii reacționează uitându-se cu o privire amară spre ei, ca și cum ar zice „Ce caută ăștia aici?” Și nu dau în vileag decât o inimă rea și necredincioasă. În nici un fel nu este ca inima tatălui plină de bucurie, că cineva se întoarce de pe cărările străine îndepărtate.
Și aici este prilejul cercetării inimii noastre: „Doamne, nu cumva sunt eu?” Când Domnul Isus a spus „Adevărat, adevărat vă spun că unul din cei ce stau la masă cu Mine, Mă va vinde”, acolo instantaneu mintea se ducea la întrebarea „Cine?” Foarte greu te gândești la faptul că ai putea fi tu.
La scurtă vreme după revoluție am lucrat cu cineva care a fost urmărit mult în vremea aceea. Și am ajuns și în casa unora care au fost urmăriți de securitate și li se puneau microfoane în apartamente. Și au rămas mulți cu fobia aceasta că sunt încă urmăriți. Așa se face că odată într-o circumstanță în care au venit niște grupuri de frați din America, făceau poze în fiecare secundă și au făcut poze și ambasadei Americii din București. După amiază ne-am trezit cu mascații peste noi. Cine erau? De ce au făcut poze?
Evident că s-a intuit că iarăși securitatea era la mijloc și că ne urmărea. Mă aflam odată cu acest frate care se tot întreba cine ne urmărește și cine a dat informații, cine a spus. Și l-am întrebat: „Cine credeți că ar putea să fie?” Și a urmat un timp de tăcere și la un moment dat a spus: „Poate tu.” Știți cum a fost vorba aceea? Ca un cuțit care mi l-a băgat în inimă și l-a învârtit. Pur și simplu a fost o ruptură în clipa aceea.
Dar au trecut anii și m-am gândit mereu la mine. M-am gândit cât de spontan am reacționat în a mă califica inocent, fără nici o vină. Evident că nu m-am dus la securitate să le zic ca vin americanii. Dar am simțit și eu cât de greu este să te uiți la tine și să zic: „Poate sunt eu.”
Când ne gândim la cei doi fii, foarte ușor ne vine să ne asociem cu fiul pierdut departe, și nu ne asociem cu fiul acesta de acasă, cuminte, respectuos. Dar cât de pierdut era fiul acesta.
În al doilea rând, mare atenție la cumințenia și la conformismul acesta de aparență. Fariseii erau caracterizați de slugăreală religioasă: foarte, foarte așezați, foarte minuțioși cu tot ce trebuie să facă în religia. Dar dragii mei, ascultați, este mai periculos și mai păgubos să fii așa, decât să fii în derapaje grave urmate de o pocăință reală. Aproape că Domnul Isus spunea: „Prefer vameșii și curvele care se pocăies, se întorc și stau cu Mine la masă, decât pe cei care mereu se simt impecabili și nu se ating de nimic necurat.”
Aici dragii mei, cred că trebuie să ne gândim puțin și la copiii noștri. Ei cresc cu noi, încercăm și facem efortul să-i învățăm căile lui Dumnezeu, vrem să fim riguroși cu regulile casei și cu regulile casei lui Dumnezeu. Nu este exclus ca unii să crească cu deprinderile acestea, să fie la locul lor, cuminței, ascultători, dar între ei să fie și unul care este mereu rebel în casă. Și să fie cel care mereu să-ți dea bătăi de cap și să-ți mâhnească inima și să te facă să suferi. Dar știți că se întâmplă ca unii din acești fii rebeli să trăiască o pocăință autentică, în timp ce ceilalți cuminței să trăiască ca și cum ei sunt bine: de când sunt în brațele mamei au ascultat de Domnul Isus! Și în ei nu există frângerea și momentul de venire în fire, de pocăință reală, să înțeleagă căderea lor, pierzania lor. Trebuie să fim atenți și la acest lucru.
În al treilea rând, atenție și la duhul de judecată care așa de ușor vine din noi față de ceilalți. Suntem foarte exigenți cu alții și suntem foarte indulgenți cu noi. Aceasta era atitudinea fiului mai mare: exigență cu fratele lui, indulgență cu sine. Când este vorba de valoarea păcătoșilor, suntem tare predispuși în a ne pune în evidență musculatura noastră morală. Dintr-o dată ne vedem bine așezați și rezolvați într-un fel. Iar problema este întotdeauna a celorlalți: „Ei trebuie să se pocăiască. Evanghelia este pentru ei. La mine problema este rezolvată.” De fapt este mai rea decât a celui care vine și strigă aici „Ai milă de mine păcătosul.”
Și în ultimul rând, imaginea finală este acea a Tatălui care realmente face risipă: risipă de dragoste, risipă de milă, risipă de iertare. Dragostea Lui rectifică orice formă de răzvrătire și orice formă de risipire. Și noi suntem risipitori: risipitori ai harului Săi, ai răbdării Sale, ai timpului și spațiului pe care El ni-l dă. Și atunci o venire în fire din vreme în vreme este cu adevărat salvatoare.
Astăzi Dumnezeu ca Tată stă înaintea noastră mai degrabă privindu-ne ca niște fii mari, maturi, ascultători, dar care s-ar putea să fim mai departe de El, decât cei care bântuie acum pe cărările lumii acesteia. Și avem și noi nevoie de o venire în fire, de o trezire, acea trezire care ne aduce aminte ce bine este totuși în casa tatălui, în bogăția de care el spune „Tot ce este al meu, este al tău”, și în bucuria la care ne invită El, de a celebra întoarcerea oricărui fiu risipitor.
Fiul cel mare, să știți, nu trebuia să fie la câmp. Știți unde trebuia să fie fiul cel mare? În căutarea fratelui său. Dar niciodată nu s-a dus să-l caute. Căci în el era poate o bucurie ca să nu-l mai vadă. În ce măsură suntem și noi în căutarea fraților noștri pierduți? Este mai bine să simți durerea pentru cineva pierdut, decât să simți respingerea aceea că așa om nu ar avea drept în casa tatălui.
Mă rog ca aceste pilde care ne-au fost date de Domnul Isus să ne aducă aminte mereu și mereu, de inima iubitoarea a Tatălui, să ne bucurăm cu cel ce se bucură și să sărbătorim cu cel ce sărbătorește. Amin!