Evanghelia după Luca 1:57-66 – Sorin Prodan

Evanghelia după Luca 1:57-66 – Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov

Textul acesta vorbește despre nașterea lui Ioan Botezătorul. Ultima frază pe care am citit-o din versetul 66, dă într-un fel direcția întregului text: „Și mâna Domnului era într-adevăr cu el.”

Aș vrea să înțelegem de la bun început ceva de mare importanță atunci când ne apropiem de Scripturi. Scriptura ne prezintă o poveste, o descoperire, o relație. Și pe măsură ce începem să citim de la primul capitol din Scriptură și până la ultimul, vedem pe această scenă a revelației mulți oameni pe care Dumnezeu i-a folosit în împlinirea planului Său. Adesea chiar și în predicare, predicatorii se opresc la unul din personaje, la David, la Avraam, la Domnul Isus și la alte personaje, arătând tăria unora sau slăbiciunea altora. Iar din dinamica aceasta noi învățăm lecții din Cuvântul lui Dumnezeu.

Dar în ultimă instanță, dincolo de toate personajele care sunt pe paginile Scripturii, noi trebuie să vedem că în spatele tuturor este mâna lui Dumnezeu. Cartea aceasta, Cuvântul, de la prima pagină până la ultima pagină ne vorbește despre Dumnezeu. Dumnezeu este de la început până la sfârșit. El este în spatele fiecărui eveniment. Dumnezeu este în spatele fiecărei acțiuni care are loc în această carte.

De aceea aș vrea să înțelegem că și atunci când ne uităm la nașterea lui Ioan Botezătorul și vedem acest tablou, și vedem pe Elisabeta, pe Zaharia, pe vecinii lor și de la fiecare învățăm câte ceva, în final ce trebuie să știm este că inclusiv textul acesta ne vorbește despre Dumnezeu. Căci Dumnezeu este la lucru.

Într-un fel acesta este primul lucru de la care aș vrea să pornim. Nașterea lui Ioan Botezătorul este un act providențial. Mâna Domnului a fost cu Ioan Botezătorul nu doar după naștere, mâna lui Dumnezeu a fost cu Ioan Botezătorul din momentul conceperii. De altfel putem merge chiar mai departe și să spunem: mâna Domnului era în pregătirea acestui lucru, în consumarea acestui lucru și în final în desăvârșirea acestui lucru, folosind pe Ioan Botezătorul în timpul vieții sale.

Cuvântul ne spune în versetul 57 că „Elisabetei i s-a împlinit vremea să nascăș și i s-a născut un fiu.” Fiecare femeie ne poate spune că undeva după vârsta de 40 de ani, dacă o femeie rămâne însărcinată, riscurile de a purta acea sarcină până la naștere este mai mare și inclusiv nașterea este mai dificilă. Este o diferență între o femeie care dă naștere undeva la vârsta de 20 de ani, chiar în zona vârstei de 30 de ani, dar dacă acest lucru are loc după 40 de ani, riscurile sunt mult mai mari.

Din punctul acesta de vedere, când ne gândim la Elisabeta care era foarte înaintată în vârstă, probabil putem să presupunem că Elisabeta era undeva la peste 70 de ani, poate 80 de ani, poate 90 de ani. Cuvântul nu specifică vârsta Elisabetei. Dar ne putem gândi că fiind la o vârstă foarte înaintată, riscurile de a duce sarcina până la capăt erau foarte mari și chiar nașterea era un risc.

Nu ne spune Scriptura care erau frământările și îngrijorările ei. O femeie știe ce înseamnă să poarte o sarcină. Sunt momente grele, uneori toată ziua este răvășită, alteori lucrurile merg mai bine, o sarcină este foarte grea, alta este mai ușoară, cam așa merg lucrurile. Însă în cazul Elisabetei, datorită vârstei înaintate, lucrurile puteau fi diferite. Să fi fost ea îngrijorată că poate duce sarcina până la sfârșit? Care erau oare sentimentele cu care se confrunta Elisabeta? Putea într-una din zile că simte că pierde sarcina? Nu știm. Cert este un lucru: că Dumnezeu este Cel care a realizat conceperea lui Ioan în pântecele ei și dacă El a făcut lucrul acesta, Dumnezeu este Cel care o ajută în parcugerea acestei sarcini. Iată că citim că totul a ajuns la punctul la care i s-a împlinit vremea să nască și a născut un fiu.

Dacă Elisabeta a avut vreo îngrijorare că ar putea pierde sarcina și dacă era îngrijorată de momentul nașterii, că la acea vârstă la care probabil sistemul osos nu mai era atât de flexibil, lucrul acesta nu ar fi fost justificat. Elisabeta nu ar fi avut motive să fie îngrijorată. Sunteți de acord?

Unde trebuia să se ducă ea dacă avea vreo îngrijorare pe parcursul acesta? Să se ducă la soțul ei și să-l întrebe: „Ce ți-a spus îngerul?” Pentru că dacă îngerul lui Dumnezeu i s-a arătat (firește Zaharia nu putea să vorbească, dar putea să scrie) și dacă Elisabeta era apoi ispitită să se îngrijoreze, ea trebuia să-și aducă aminte de un lucru foarte mare: că în viața ei s-a întâmplat ceva imposibil. Trebuia să-și aducă aminte că în vremea când orice femeie dă naștere copiilor, ea a fost infertilă. Trebuia să-și aducă aminte că a ajuns la o vârstă înaintată în care imposibilul îl puteai ridica la puterea 1000. Adică era un imposibil absolut ca să dea naștere. Și trebuia să-și aducă aminte că acest lucru era un act providențial și miraculos. Și dacă venea îngrijorarea în viața ei, ea trebuia să se ducă din nou la Dumnezeul care a făcut posibilă conceperea acestui fiu în pântecele ei.

Dragii mei, acest lucru ne aduce pe fiecare dintre noi la îngrijorările noastre zilnice și ne arată că orice îngrijorare avem, de orice natură ar fi ea, îngrijorarea aceea nu se justifică absolut deloc. De ce? Pentru că dacă începi să te duci în spatele istoriei vieții tale și vezi mâna lui Dumnezeu care a lucrat în viața ta de atâtea ori, făcând calculul matematic al cumulului binecuvântărilor și lucrării lui Dumnezeu în viața ta, când ajungi la îngrijorarea care te marchează în acel moment, vei putea spune pe bune dreptate: „Nu are rost să mă îngrijorez!”

Dumnezeul care a lucrat în viața ta și te-a scos din groapă, din păcat, din moarte spirituală, oare nu este Dumnezeul care va desăvârși lucrarea în viața ta? De ce noi suntem atât de entuziasmați să zicem „Ah, uite, mâna lui Dumnezeu a lucrat în viața mea. Ce bine, extraodinar!” și luni dimineața să fim posaci ca niște popândăi, să nu avem bucurie când venim să ne închinăm înaintea lui Dumnezeu.

Dragii mei, avem aceste tranziții de la momente când suntem foarte bine, la momente când suntem foarte jos. Sunt reale și ne marchează. Dar aici este momentul, că atunci când vine ispita sub forma îngrijorării, trebuie să ne aducem aminte de versetul din 6 din Filipeni 1: „Sunt încredințat” – Pavel vrea să spună „Sunt sigur!” – „că acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos.”

Vă recomand celor care aveți lupta aceasta cu îngrijorarea, recomand de pildă surorilor, doamnelor, tinerelor, dacă aveți problema aceasta, întru-cât probabil foarte des spălați farfuriile că nu aveți mașină de spălat farfurii, puneți versetul acela în fața voastră sau într-un loc unde stați mai mult. Puneți versetul acesta: „Sunt încredințat că acela care a început în voi această bună lucrare o va duce la bun sfârșit.” Și o va duce la bun sfârșit și cu dureri de dinți și cu dureri de cap, și cu pierderea unei slujbe, și cu recâștigarea unei slujbe ș.a.m.d. Așa lucrează Dumnezeu! Este o dinamică în care Dumnezeu își împlinește lucrearea.

Iar frații care sunt îngrijorați, pot să pună și în fața volanului acest verset, ca să știe că și dacă este o problemă cu familia, cu mașina sau altceva, „Cel ce a început lucrarea bună, o duce la bun sfârșit.”

Să nu uităm că mâna lui Dumnezeu este cu noi. Eu iubesc expresia aceasta frumoasă: „Mâna cea bună a Dumnezeului nostru era cu el.”

Această expresie apare atunci când Neemia se întoarce din Persia, se duce în Israel să rezidească Templul și cetatea și Cuvântul spune „Că mâna cea bună a Dumnezeului său era cu el.”

Nu uitați, în nici o circumstanță Dumnezeu nu-și trage mâna să vă lase puțin să mergeți singuri. Noi, părinții, după ce ne cresc copiii, îi ținem de mânuță să meargă câțiva pași și apoi le dăm un pic drumul să exerseze ei de unii singuri. Însă Dumnezeu nu ne lasă nici o clipă. Dacă mâna lui Dumnezeu nu ar fi cu noi, praful s-ar alege de noi dragii mei. Dar în ciuda situației în care sunteți, nu uitați că mâna Domnului este cu voi!

Aceasta este o lecție frumoasă a providenței lui Dumnezeu care vine să provoace îngrijorările noastre. Domnul este cu noi! Chiar în coborârea lui Hristos, în venirea Lui pe pământ, Dumnezeu ne-a asigurat din nou că El este Emanuel! Dumnezeu este cu noi!

Al doilea lucru pe care îl vedem în textul nostru, este că nașterea lui Ioan Botezătorul a fost un prilej de mare bucurie. Versetul 58 spune că „vecinii şi rudele ei au auzit că Domnul a arătat mare îndurare faţă de ea şi se bucurau împreună cu ea.”

Este foarte interesant aici. Observați că mai întâi spune că „vecinii și rudele au auzit că Domnul a arătat mare îndurare față de ea.” Aici aș vrea să subliniez ceva foarte important. Atunci când mâna lui Dumnezeu lucrează cu mare putere, lucrul acesta se vede. Acest lucru îl văd vecinii tăi, îl văd prietenii tăi, îl văd colegii tăi de clasă. Când mâna Domnului este cu tine și face o lucrare în viața ta, acest lucru va fi vizibil. Poți ascunde multe lucruri în viața ta, dar nu poți ascunde că mâna Domnului este cu tine! Nu poți ascunde când Dumnezeu face o minune în viața ta.

Întrebarea care ne-o putem pune, ar fi următoarea: în ce măsură Dumnezeu lucrează în viața mea și în viața ta, ca cei care sunt în perimetrul relațiilor noastre să vadă mâna lui Dumnezeu? Există o lucrare evidentă a lui Dumnezeu în viața ta? Poți să mărturisești lucrările lui Dumnezeu? Nu este o anomalie ca să vorbim despre marile lucrări ale lui Dumnezeu recurgând totdeauna la istorie? Da, este bine să facem recurs la istorie, dar eu cred că în egală măsură ar trebuie să vedem mâna lui Dumnezeu lucrând în viața noastră acum! Și să spunem vecinilor, prietenilor, colegilor noștri, ce lucrări face Dumnezeu în viața noastră.

Cât de des nu te întreabă cineva „Ce faci?” Și câte șanse irosim noi prin simplul cuvânt pe care îl spunem „Bine.” Când cineva te întreabă ce faci, vreau să-ți spun că este o șansă să-i vestești Cuvântul! „Ce fac? Păi hai să-ți spun ce a făcut Dumnezeu în viața mea!” Și imediat ai o ușă deschisă spre cineva care te întreabă în mod foarte banal și obișnuit, o întrebare banală la care poți da un răspuns banal.

Îmi place de un frate care este din America, este doctor și mi-a plăcut exemplul lui. El și-a vândut spitalul și s-a dedicat lucrării lui Dumnezeu. Și de fiecare dată când îl întreb „Ce faci frate?”, îmi spune: „Sunt binecuvântat de Dumnezeu!” Și acest răspuns, invariabil îl dă fiecărei persoane.

Americanii, după cum știți, nici nu mai așteaptă răspuns la întrebarea „Ce faci?” La ei e ca și cum ai spune salut și nu așteaptă un răspuns în schimb. Dar dacă îi răspunzi și îi zice „Sunt binecuvântat de Dumnezeu” imediat îl șochezi, pentru că nu acest lucru îl așteaptă oamenii.

Iată un exercițiu bun. Vă provoc să folosiți această modalitate de a-L vesti pe Hristos. Când vă pune cineva întrebarea „Ce faci?”, spuneți-i ceva despre Hristos, ce face Hristos în viața voastră!

Pe de altă parte, vedeți, Cuvântul spune că „rudeniile și vecinii s-au bucurat.” Gândiți-vă că Zaharia și Elisabeta erau din familie de preoți. La noi în țară știm că sunt fel și fel de clerici, pastori, preoți, episcopi, arhiepiscopi, patriarhi ș.a.m.d.

Să luăm un exemplu de familie de pastori. Dacă ei sunt dintr-o familie de pastori (el și soția) și ei sunt foarte ranchiunoși, răutăcioși și nu te simți bine deloc în prezența lor, nu ai vrea să ai de-a face cu ei, ai vrea să îi ai la distanță.

Dacă la biserica unde te duci, preotul sau cel ce slujește acolo, este un fariseu, un om religios, având o atitudine de fariseism de extremă, s-ar bucura oamenii când vine o binecuvântare în viața lui? Nu prea! Oamenii ar zice: „Aoleu, nu merită binecuvântarea aceea!”

Dar dacă familia care slujește, de pastori, de prezbiteri, este o familie care iubește pe toată lumea, abia aștepți să fii în apropierea lor, să fii cu ei. Și când ești cu ei simți că cerul este pe pământ. Când vine o binecuvântare în viața acestei familii, în mod natural te bucuri.

Lucrul care îl afirmă chiar Cuvântul, că familia aceasta a lui Zaharia din ceata lui Abia și Elisabeta din fetele lui Aron, amândoi erau neprihăniți înaintea lui Dumnezeu și păzeau fără pată toate poruncile și toate rânduielile Domnului. Familia aceasta era o binecuvântare pentru cei care erau în jurul lor. Și astfel pentru că aveau o mărturie bună și frumoasă, în mod natural vecinii și rudeniile s-au bucurat împreună cu ei.

Aici este o chestiune de verificare. Dacă oamenii din jurul tău nu se bucură de binecuvântările care sunt în viața ta, s-ar putea să fi mai mult fariseu decât un om neprihănit care umblă cu Hristos. Pentru că atunci când te bucuri în mod natural, atunci când cineva se bucură în mod natural de binele din viața ta, înseamnă că ai o mărturie frumoasă și bună, iar binecuvântarea care a venit peste tine, este binecuvântarea care se propagă și la cei din jurul tău.

Pe de altă parte, Cuvântul ne arată și starea acelor vecini și rudenii. Cuvântul spune că „s-au bucurat că Dumnezeu a arătat mare îndurare.” Aici ne uităm puțin din altă perspectivă, pentru că sunt oameni într-adevăr care indiferent de ce mărturie ai, bună sau rea, aceștia nu se bucură deloc. În mod natural, bucuria lor e atunci când îți merge rău.

E tipică bucuria aceasta la români: „Să moară și capra vecinului, nu numai a mea.” Bun i-a murit lui capra și e mare necaz, dar dacă a doua zi moare și capra vecinului este o consolare. Nu știu, în mod natural, faptul că i-a murit capra, nu-i un necaz, ci o consolare.

Vreau să vă spun dragii mei, că există femei care au copii. Și cumva în sfera relațiilor lor, dacă au prietene care nu au copii, când vorbesc despre acestea, vorbesc cu un soi de satisfacție și parcă bucurie, de parcă ele ar fi fost calificate sau ar merita să aibă copii. Când vorbesc despre un caz sau despre altul, aproape că simți din voce un soi de satisfacție că nu are copii.

Nu este doar exemplul acesta, dar în foarte multe cazuri, vezi oameni care vorbesc despre încercarea, necazul sau limitarea altora, cu un soi de satisfacție. Pe de altă parte, nu simțiți câteodată că ispita vine chiar în dreptul vostru în felul acesta?

Dacă cineva primește o binecuvântare și o familie cu o condiție modestă își cumpără o mașină frumoasă, verifică-ți reacția pe care o ai la vestea aceea. Dacă este o reacție de critică sau de invidie, îți spun un lucru: ceva nu este în regulă cu tine. Dacă cineva poate reușește să-și facă o casă, cu mari eforturi, cu împrumuturi, cu niște ajutoare de la cineva și când te uiți că persoana aceea își face casă, dacă în inima ta este un fel de invidie, ceva nu este în regulă cu tine, nu cu cel care își face casă.

De aceea dragii mei, trebuie să ne amintim că atunci când luptăm cu soiul acesta de ispite, să ne amintim de Cuvântul care ne spune: „Bucurați-vă cu cei ce se bucură!” Nu sunteți voi chemați să analizați legimitatea binecuvântării în viața acelei persoane. Cuvântul spune: „Bucurați-vă cu cei ce se bucură și plângeți cu cei ce plâng.”

Problema la noi este că lucrurile stau un pic invers. Ne vine să plângem de cei ce se bucură și să ne bucurăm de cei ce plâng. Este o anomalie! Este o anomalie națională, este o anomalie de grup și este o anomalie când se întâmplă în viața unui individ. Este un motiv să ne verificăm, nu-i așa? Domnul să ne ajute să fim atenți când aceste reacții anormale se întâmplă în viața noastră.

Vedem așadar pe de o parte că ei aveau o mărturie bună și mărturia aceasta a făcut ca cei din jurul lor să se bucure și pe de altă parte, vedem că bucuria aceasta este o bucurie sinceră în viața vecinilor și a rudeniilor.

Apoi Cuvântul merge mai departe și zice că „În ziua a opta au venit să taie pruncul împrejur” – acest lucru era bine stabilit la evrei: circumcizia – „si voiau să-i pună numele Zaharia.” Toți cei care s-au dus la ceremonia de circumcizie, s-au dus cu numele binele stabilit. Toți avea pe agenda lor numele Zaharia.

S-a întâmplat că eu m-am dus la nașterea soției mele într-o sâmbătă, pe agenda mea era numele Lucas și când s-a născut imediat copilul, asistentele l-au luat, l-au pus deoparte și se îngrijeau de el, a venit doamna doctoriță cu hârtia și m-a întrebat: „Cum să-i scriu numele?” Și am zis: „Lucas.” Și soția a zis: „Stai, stai, stai!” Și tocmai acolo ne-am trezit că într-un fel nu suntem deciși. Dar nu a fost nici o problemă, că ne-au zis că ne mai putem gândi vreo două zile.

Deci și aici s-a întâmplat ceva semănător. Aceștia aveau o agendă, dar lucrurile erau deja stabilite pe de altă parte. „Zaharia o să-i pună numele. Nici nu încape îndoială.” Dar în momentul în care i se făcea circumcizia – că probabil i se pronunța numele – mama lui a luat cuvântul și a zis: „Nu, ci are să se cheme Ioan.”

Vedeți cum lumea astăzi își face cruce. Dacă era și atunci obiceiul acesta, imediat și-ar fi făcut cruce și ar fi zis:

• Doamne feri! Cum adică „Ioan”? Stați puțin! Elisabeta, stai puțin. Nu Zaharia?
• Nu, Ioan!
• Măi femeie, cum Ioan? Zaharia! Doar nimeni din rudeniile tale nu poartă numele acesta.

Și au început să se agite acolo și s-au dus la Zaharia să-l întrebe. Nu au fost de acord cu Elisabeta și s-au dus la Zaharia să-l întrebe. Și Cuvântul spune că au început să-i facă semne, ca și cum el ar fi numai mut, nu și surd. Și Zaharia cere o tăbliță. Era probabil un fel de tăbliță cu ceară cu un creion care zgâria pe ceară și scrie acolo că numele lui va fi Ioan.

Aici se întâmplă ceva. În momentul în care Zaharia scrie, el scrie probabil fraza și după aceea, spune: „Numele lui este Ioan.” Când au auzit că i s-a dezlegat limba, i-a trecut frica, a trecut un fior prin ei.

Ca să înțelegeți mai bine, vreau să vă dau un exemplu. Este o misiune cu James Dobson, un reporter și un teleog și scrie mult despre viața de familie. El a făcut o serie de emisiuni „Concentrarea pe familie.” În emisiunea aceasta a făcut odată un interviu cu un pastor, care l-a începutul slujirii sale, după ce s-a înstalat, biserica a crescut foarte mult, biserica îl iubea, a pățit ceva că predica tare, foarte tare. Și i s-a produs o inflamație a corzilor vocale sau ceva s-a întâmplat cu sistemul lui vocal, încât nu a mai putut vorbi. A venit în prima duminică și a spus cu o voce răgușită și slabă: „Frați și surori, eu nu mai pot să vorbesc, rugați-vă să pot vorbi.” Și a crezut că-i trece. Dar nu i-a trecut o saptămână, două, trei, o lună, două, trei luni. Atunci deja devenea o problemă. Ce face biserica cu un om care nu mai poate articula vocal cuvintele? Și pentru că biserica îl iubea și nu a vrut să renunțe la păstorul lor, s-au dus la cercetători, la tehnicieni și cei care se ocupă de aparatul vocal, au găsit o modalitate prin care să instaleze un aparat în gât, care să amplifice cumva acea voce tăcută sau șoptită, să se audă cât de cât ca o voce normală. Dar totuși el continua să predice Cuvântul lui Dumnezeu cu o voce slabă, parcă în șoaptă. Ani de zile a predicat Cuvântul în felul acesta.

Emisiunea reproduce părți din care el predica cu o voce sugrumată, șoptită, nu era o voce normală. Și ani de zile a predicat așa Cuvântul lui Dumnezeu. Și odată a predicat dintr-un psalm care zice că psalmistul era în groapă și că Domnul l-a scos din groapă. El predica de fapt ideea că, uneori Dumnezeu vrea să te lase în groapă și nu vrea să te scoată de acolo și te lasă în groapă toată viața. El cumva își predica lui, să fie el convins că aceasta e situația și că Dumnezeu i-a luat vocea.

Un lucru de menționat, este că el nu credea în minuni. El zicea că minunile s-au oprit odată cu Scriptura și că Dumnezeu nu mai lucrează cu minuni. El predica de fapt teologia aceasta a sistării minunilor și a puterii lui Dumnezeu de lucrare. Tot insista el acolo zicând „Te las în groapă” cu vocea sugrumată, apoi repetând încă de vreo doua sau trei ori același lucru, Dumnezeu începea să-i redea vocea. Și dintr-o dată se sperie și el că i-a venit vocea. Tocmai când el vorbea împotriva lucrării lui Dumnezeu și a puterii lui Dumnezeu, El i-a arătat că greșește. Și acolo i s-a dezlegat vocea și s-au speriat toți din biserică și se auzea pe fundal cum toți ziceau: „Slavă Domnului, Aleluia!” Și a început să predice Cuvântul, a mai spus două, trei fraze și a zis: „Nu mai pot!” Și a început să plângă cu hohote, că Dumnezeu i-a deschis din nou vocea.

Ceva de genul acesta s-a întâmplat și cu Zaharia. El nu putea să vorbească și după aceea în timp ce scria, el a spus „Numele lui este Ioan.” Și nimeni nu a mai zis absolut nimeni nimic.

Dar știți ce vedem aici dragii mei? Aici este vorba de coleziunea, de conflictul care are loc între tradiție și revelație. Dumnezeu S-a arătat, S-a revelat prin înger și a zis: „Numele lui este Ioan.” Dar vine tradiția și ea spune: „Nu, stai! Cum Ioan? Zaharia!” Aceasta e tradiția. Vocea tradiției împotriva revelației. Și acest lucru îl vedem peste tot.

Te duci pe la țară, toate femeile știu cum să facă colivă, cum să aprindă lumânarea, cum se aruncă banii, cum se sparg sticlele, cum se fac lucrurile acestea, dar habar nu au cum un om poate fi mântuit. Și țin de tradiție: „S-o faci așa și așa.” Fiecare mișcare și întoarcere este foarte importantă pentru ei. Dar când vii cu Cuvântul lui Dumnezeu, încep și zic: „Lasă-mă cu astea! Noi ținem cu este rânduit.” Și aici se țin cu dinții de tradiție și tu îi spui:

• Stai puțin că Dumnezeu zice așa.
• Băi, eu așa știu de la mama, de la tata, de la străbunicii mei.

Domnul Isus a avut o problemă cu aceasta. Când era cu fariseii, întotdeauna se lega de lucrul acesta. Haideți să deschidem în Matei să vedem acolo același conflict între tradiție și revelație. Matei 15:1-2: „Atunci nişte farisei şi nişte cărturari din Ierusalim au venit la Isus şi I-au zis: „Pentru ce calcă ucenicii Tăi datina bătrânilor? Căci nu-şi spală mâinile când mănâncă.”

Când se uitau fariseii la ucenici că nu și-au spălat mâinile, li se făcea greață.

„Drept răspuns, El le-a zis: „Dar voi de ce călcaţi porunca lui Dumnezeu în folosul datinii voastre?” Porunca era revelația, iar datina era tradiția. „Căci Dumnezeu a zis: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” şi: „Cine va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa să fie pedepsit negreşit cu moartea.” Dar voi ziceţi:

• Cu ce te-aş putea ajuta?
• Păi cu asta – zice mama.
• Oh, îmi pare rău dar l-am închinat Domnului.
• Cu ce te-aș mai putea ajuta?
• Cu aceasta!
• Oh, păi și pe aceasta am închinat-o Domnului.

Și orice ziceau părinții, deja era tot închinat Domnului. Dacă ei întrebau:

• Bine, dar mă poți ajuta cu ceva?
• Îmi pare rău, eu am închinat tot Domnului.

Astfel Cuvântul zice: „Şi aţi desfiinţat astfel Cuvântul lui Dumnezeu în folosul datinii voastre.” Și Domnul Isus le spune: „Fățarnicilor!”

Aceasta se întâmplă și aici. Sunt oameni care țin de tradiție și lasă deoparte revelația. Este și pentru noi un semnal, pentru că fiecare comunitate de credință, foarte ușor poate să țină cu dinții mai mult de tradiție, decât de revelație. De aceea, tonul pe care îl dă Scriptura, este tonul pe care trebuie să îl așezăm înainte de orice tradiție pe care noi o avem.

În final dragii mei, Cuvântul ne spune că „Pe toţi vecinii i-a apucat frica şi în tot ţinutul acela muntos al Iudeii se vorbea despre toate aceste lucruri. Toţi cei ce le auzeau le păstrau în inima lor şi ziceau: „Oare ce va fi pruncul acesta?” Nașterea lui Ioan Botezătorul a născut o întrebare foarte mare: „Ce va fi cu pruncul acesta?”

Probabil ei au știut ce avea să fie pruncul. Mă gândesc că Elisabeta le-a spus ce descoperise îngerul lui Zaharia. Haideți să ne întoarcem în Luca 1, de la versetul 14, unde ne spune ce va fi cu pruncul acesta: „El va fi pentru tine o pricină de bucurie şi veselie, şi mulţi se vor bucura de naşterea lui. Căci va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea nici vin, nici băutură ameţitoare şi se va umple de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale.”

Ioan Botezătorul predica deja de acolo din pântece. Vă dați seama, era cu motoarele turate încă din pântecele maicii sale. Întru-cât nu a putut să vorbească, a mișcat, a făcut un gest profetic, salutând pe copilul care era în pântecele maicii Domnului, pe Mesia.

„El va întoarce pe mulţi din fiii lui Israel la Domnul Dumnezeul lor.” Ioan Botezătorul când a început să predice, întreaga mulțime din Israel era cercetată și mulți s-au întors la Domnul.

„Va merge înaintea lui Dumnezeu, în duhul şi puterea lui Ilie”. Aici se împlinesc cuvintele cu care se încheie Vechiul Testament în cartea Maleahi, ultimul profet care a vorbit despre planul lui Dumnezeu. Maleahi 4:5-6: „ Iată, vă voi trimite pe prorocul Ilie înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată. El va întoarce inima părinţilor spre copii şi inima copiilor spre părinţii lor, ca nu cumva, la venirea Mea, să lovesc ţara cu blestem!” Și Luca spune: „El va întoarce inimile părinţilor la copii şi pe cei neascultători la umblarea în înţelepciunea celor neprihăniţi.”

Aici cercetătorii au pus întrebarea: ce înseamnă că Ioan întorcea inimile părinților spre copii și inimile copiilor spre copii? Care este de fapt însemnătatea acestor lucruri?

O parte din teologi au spus: „Patriarhii, strămoșii acestui popor au umblat cu Dumnezeu, însă generațiile care au venit s-au depărtat de Dumnezeu. Acum Ioan venea și făceau ca aceste generații care s-au depărtat ușor de Dumnezeu, să revină la umblarea cu Dumnezeu așa cum umblau străbunii lor, patriarhii.”

Alții spunea: „Păi atunci când Dumnezeu lucrează în viața cuiva, atunci relațiile se schimbă.” Ioan predica Cuvântul lui Dumnezeu și oamenii care se întorceau la Dumnezeu își refăceau relațiile între părinți și copii, relațiile între copii și părinți.

De fapt poporul acesta a trecut prin multe încercări în istorie, au fost duși în robie și știm că în robie s-au amestecat cu neamurile străine. Copii care s-au născut erau un fel de hibrid, nu mai erau în direcția bună, nu mai umblau cu Dumnezeu. Dar când a venit Ioan Botezătorul și a ridicat vocea și a predicat, se vindeca o națiune a căror părinți s-au îndepărtat de copiii lor și nu mai era unitatea aceasta puternică între părinți și copii.

Dragii mei, atunci când o națiune are familii în care copii merg într-o direcție și părinții lor merg în altă direcție, țara nu poate să meargă bine.

Să știți că și în vremurile acestea, dacă observați, prin anii ’60 s-a produs în America o ruptură fenomenală între generația părinților și generația copiilor. Știți ce au însemnat anii ’60 în America? „Hippie” – generația hipioților. Și așa au înnebunit copii în America că au luat-o complet razna și acolo s-a produs o ruptură parcă între generații.

Și astăzi dacă te duci în vizită la cineva, îi vezi cu tabletele și smartphone-urile în mână  stând pe canapea și fiecare își trimit sms-uri, nu mai vorbesc cu vocea între ei, la 3 metri unul de altul. Se produce astfel o distanțare, o fractură de relații între părinți și copii.

Știți ce restabilește relația între părinți și copii? Consilierea familiară? Terapia de familie? Nu! Ci Hristos! Ioan Botezătorul nu a făcut terapie de familie și nu a făcut consiliere de familie. Știți ce a spus Ioan Botezătorul? „Pocăiți-vă căci Împărăția cerurilor este aproape!”

Când Ioan predica mesajul pocăinței, atunci se refăceau niște relații între copiii care porniseră într-o direcție greșită și părinții care poate disprețuiau felul copiilor de a trăi.

Poate sunt mărturii în mijlocul nostru de părinți și copii care s-au depărtat și atunci când au venit în Casa lui Dumnezeu și s-au pocăit, relațiile lor s-au refăcut.

Dacă există vreo soluție, nu este cea a consilierii sau terapiei de familie, soluția este Hristos! Când Hristos vine în viața unei familii, se refac relațiile. Aceasta este frumusețea puterii lui Dumnezeu.

Așadar dragii mei, am văzut providența lui Dumnezeu în acest episod al nașterii lui Ioan, providență care ne dă nouă liniște când suntem frământați și ispitiți de îngrijorări. Am văzut bucuria care s-a născut și am fost îndemnați să ne bucurăm cu cei ce se bucură și să plângem cu cei ce plâng. Am văzut conflicul acesta între tradiție și revelație și am stabilit că revelația are cuvântul prioritar în orice lucru. Și în final am văzut că marile întrebări au răspuns în puterea cu care Dumnezeu lucrează, în felul în care Ioan Botezătorul a mers și a predicat Cuvântul, refăcând relațiile acestea.

Cuvântul lui Dumnezeu este puternic. El este cel care ne vindecă, Cuvântul este cel care ne dă o direcție bună, Cuvântul este cel care ne ridică și ne și mustră atunci când este nevoie. Fie slăvit Numele Domnului Isus Hristos, Cuvântul întrupat care a venit la noi. Și într-o zi ca aceasta, a intrat în Ierusalim, o intrare triumfală ca în final să moară, dar să și învie pentru gloria lui Dumnezeu și mântuirea noastră. Amin!