Evanghelia după Luca 16:14-18 – Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov
„Fariseii, care erau iubitori de bani, ascultau şi ei toate lucrurile acestea şi îşi băteau joc de El. Isus le-a zis: „Voi căutaţi să vă arătaţi neprihăniţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu vă cunoaşte inimile; pentru că ce este înălţat între oameni este o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Legea şi prorocii au ţinut până la Ioan; de atunci încoace, Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu se propovăduieşte; şi fiecare, ca să intre în ea, dă năvală. Este mai lesne să treacă cerul şi pământul decât să cadă o singură frântură de slovă din Lege. Oricine îşi lasă nevasta şi ia pe alta de nevastă preacurveşte; şi cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbatul ei preacurveşte.”
Vă aduc aminte, în special pentru cei care ne vizitează, faptul că mesajele pe care le predicăm din Evanghelia după Luca (o parte din predicare). Și am ajuns la acest fragment, în care grupul fariseilor revine în obiectiv. Remarcăm faptul că există o parte considerabilă în Evanghelia după Luca, ce este alocată conflictului care are loc între Domnul Isus și acest grup religios numit „farisei”. Și mi-am pus întrebarea, oare de ce insistă Luca să aducă mereu problema aceasta a fariseilor ? De ce nu a selectat alte evenimente care s-au petrecut ? Pentru că au fost multe alte evenimente care au avut loc. Dar Luca mereu aduce pe farisei în peisaj.
Sunt cel puțin două motive pentru care Luca îi tot aduce pe farisei în atenția noastră. În primul rând, unul din motive ar fi că fariseii erau atotprezenți în orice chestiune de natură religioasă. Acolo unde era vorba de religie, imediat fariseii se duceau cu grupul lor să fie prezent acolo. Scriptura ne spune că oriunde predica Domnul Isus, nu erau doar noroade. În noroadele acelea erau întotdeauna prezenți și fariseii. Am spune noi, că trăgeau ca muștele la miere. Când era vorba de religie, de chestiuni religioase, acolo îi vedeai și pe farisei.
Al doilea motiv pentru care cred că fariseii ne sunt aduși în atenție, este faptul că duhul fățărniciei este atotprezent. Domnul Isus taxează fățărnicia fariseilor și implicit taxează și fățărnicia unora dintre noi. Și cred că revenirea la farisei este utilă pentru noi, pentru că de multe ori dacă suntem onești, cinstiți cu noi înșine, ne regăsim în atitudinea lor, în acțiunile lor, în duhul fățărniciei de care erau caracterizați aceștia.
Când am citit pasajul acesta care urma la rând la predicare, am stat și m-am gândit că versetele acestea par să fie rupte unele de altele. Iar cuvintele Domnului Isus din acest fragment, par să nu aibă legătură unele cu altele. Pe de o parte le spune că ei caută să se arate neprihăniți, apoi le spune că Legea și proorocii au ținut până la Ioan și acum Evanghelia este propovăduită, apoi le spune că este mai lesne să treacă cerul și pământul decât să cadă o singură frântură de slovă, iar apoi spune că oricine îşi lasă nevasta şi ia pe alta de nevastă preacurveşte. Și m-am întrebat care este legătura între aceste cuvinte ?
Acum nu este necesar ca o vorbire să aibă întotdeauna o legătură logică. Și noi mai sărim de la una la alta în timp ce vorbim. Povestim una, o lăsăm așa suspendată, trecem la alta, și nimeni nu ne obligă să avem o anumită coerență. Prin urmare nu ar fi fost o problemă ca Domnul să vorbească una și apoi imediat să aducă o altă problemă. Totuși, la o privire atentă, există o legătură între mustrările adresate fariseilor.
Dacă aveți traducerea Cornilescu, puteți observa că el a încercat să organizeze textul sub niște subtitluri și să aducă cumva o logică a textului. Vă readuc însă aminte că atunci când textul sacru al Scripturii a fost scris (de doctorul Luca de pildă), nu existau capitole, nu existau versete și nici subtitluri. Textul era sub forma unei singure Evanghelii și mergea cursiv, fără să existe versete și fragmente scurte. Anumiți cercetători care au organizat textul Scripturii, au așezat versetul 13 din capitolul 16 împreună cu celelalte ; și atunci în cazul acestora, textul începea cu o concluzie pe care noi am avut-o din pilda ispravnicului necredincios, care spunea așa: „Nicio slugă nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau va urî pe unul, şi va iubi pe celălalt sau va ţine numai la unul, şi va nesocoti pe celălalt. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona.” Și apoi continuă, spunând că fariseii ascultau și ei aceste lucruri. Ascultau pildele Domnului Isus Hristos pe care le-a spus despre o oaie rătăcită, și despre un dinar pierdut în casă, și ne aducem aminte că aceste două pilde erau cumva pregătitoare pentru pilda fiului risipitor și a fiului din casă. Oița care se pierduse, s-a pierdut în afara casei, iar bănuțul pierdut, s-a pierdut în casă. Și apoi Domnul vorbește despre un fiu care s-a rătăcit în afara casei tatălui și despre un fiu care era rătăcit în casa tatălui. Apoi vorbește despre un ispravnic care face fraudă ca să-și rezolve problema viitorului și spune că fariseii care erau iubitori de bani ascultau și ei toate lucrurile acestea. Și în loc să se oprească și să zică „cred că despre mine este vorba”, Cuvântul ne spune că ei își băteau joc de El. Ei care ar trebui să priceapă tâlcul acestor pilde, reacționau și își băteau joc de Domnul Isus. De fapt, în dreptul fariseilor erau câteva probleme fundamentale care caracterizau acest grup, care se socotea un grup de elită al societății religioase a Israelului.
Care erau aceste probleme ? În textul citit putem observa cel puțin trei probleme: iubirea de bani, mândria (căutau să se arate neprihăniți înaintea oamenilor) și imoralitatea („oricine îşi lasă nevasta şi ia pe alta de nevastă preacurveşte”). Aș dori să ne uităm la aceste trei probleme fundamentale din viața fariseilor și foarte, foarte probabil că le vom regăsi în dozaje diferite chiar în viețile noastre.
Fariseii erau iubitori de bani. Pare să fie un amănunt nou pe care Domnul Isus îl dădea în vileag cu privire la portretul moral al fariseilor. Noi ne gândim de pildă cel mai des la ipocrizia fariseilor, la servilismul lor religios, la mândria lor etică. Mai puțin ne gândim la faptul că fariseii erau iubitori de bani. Când ne gândim la farisei nu vine lucrul acest în mintea noastră că ei erau iubitori de bani, lucru care era mai potrivit vameșilor, pe care ei îl criticau. Dar iată că printre alte vicii, fariseii erau culpabili și de iubirea de bani.
Ce spune Scriptura despre iubirea de bani ? Spune faptul că este „rădăcina tuturor relelor.” Extraordinar! Aș dori să citesc câteva versete din 1 Timotei 6:6-10, care construiesc contextul acestui adevăr atât de tranșant: „Negreşit, evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig. Căci noi n-am adus nimic în lume, şi nici nu putem să luăm cu noi nimic din ea.” Probabil ați auzit acel rege care a poruncit slujitorilor ca sicriul lui să fie dotat cu niște găuri laterale, ca atunci când este slujba de înmormântare, să-i lase mâinile afară. O imagine puțin șocantă, că dacă ați vedea pe cineva la o înmormântare cu mâinile afară din sicriu, v-ați oripila. Dar gestul a fost semnificativ, pentru că acest rege comunica tututor compatrioților săi pe care i-a lăsat în urmă, că pleacă din lumea aceasta și nu ia din ea nimic. Cu toată faima lui regală și tot ce a putut acumula în statutul acesta de monarh, nu va putea să ia nimic din aceasta lume.
„Dacă avem, dar, cu ce să ne hrănim şi cu ce să ne îmbrăcăm, ne va fi de ajuns.” Acestea sunt necesitățile stricte ale vieții. Nivelul acela al decenței de viață, ne este suficient. Orice trece de limita aceea, devine un pericol pentru viața și sufletul nostru. „Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită, în laţ şi în multe pofte nesăbuite şi vătămătoare, care cufundă pe oameni în prăpăd şi pierzare.” Fariseii erau cufundați în prăpăd și pierzare pentru că erau iubitori de bani. „Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; şi unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns singuri cu o mulţime de chinuri.” Dacă iubești banii, ai o puzderie de rele în casa ta. Pentru că toate relele acestea le poți asocia cu iubirea de bani.
Și Iacov ne amintește problema iubirii de bani și a dorinței de îmbogățire, în capitolul 5, unde el aduce un cuvând profetic de condamnare : „Ascultaţi acum voi, bogaţilor! Plângeţi şi tânguiţi-vă, din pricina nenorocirilor care au să vină peste voi. Bogăţiile voastre au putrezit, şi hainele voastre sunt roase de molii. Aurul şi argintul vostru au ruginit; şi rugina lor va fi o dovadă împotriva voastră: ca focul are să vă mănânce carnea! V-aţi strâns comori în zilele din urmă! Iată că plata lucrătorilor care v-au secerat câmpiile, şi pe care le-aţi oprit-o prin înşelăciune, strigă! Şi strigătele secerătorilor au ajuns la urechile Domnului oştirilor. Aţi trăit pe pământ în plăceri şi în desfătări. V-aţi săturat inimile chiar într-o zi de măcel. Aţi osândit, aţi omorât pe cel neprihănit care nu vi se împotrivea!” Cine l-a omorât pec el neprihănit care nu li se împotrivea ? Elita religioasă a lui Israel, printre care fariseii și carturiarii ce erau iubitori de bani.
Mai aduc aminte un fragment din predica de pe munte a Domnului Isus referitoare la bani, la problema banilor și a iubirii de bani. Matei 6:19-21: „Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina şi unde le sapă şi le fură hoţii; ci strângeţi-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură. Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.” Dacă comoara este banul, inima este legată de bani. Domnul să ne ferească de aceasta.
Un călugăr din ordinul augustinian în catolicism, pe nume Martin Luther, iubea pe Dumnezeu. La un moment dat datorită unor probleme care au apărut în zona unde trăia el în Germania, a fost trimis într-o delegație la Roma, ca să discute cu cardinalii (cu cei care erau așezați în fruntea bisericii catolice) probleme care erau în Germania. Martin Luther știa că un pelerinaj la Roma („Cetatea eternă”), ar fi însemnat un cumul de merite considerabil, pe care l-ar fi putut folosi în contul celor plecați, ca să-i ajute pe aceștia să treacă din purgatoriu în raiul lui Dumnezeu. Așa că Martin Luther s-a dus cu bucurie și flatat de faptul că fusese delegat să reprezinte probleme din Germania în fața papei sau a reprezentanților papei. Ajuns la Roma, și cu fascinația aceea de a vedea „cetatea eternă”, Martin Luther, călugărul catolic, trăia emoția aceea că este în cetatea eterna, pelerinajul în cel mai important loc pentru el. Dar acolo a început încet, încet să vadă o contradicție mare. Pentru că dacă în zona Germaniei încă era o anumită modestie printre prelați, la Roma Martin Luther nu a putut să nu vadă contrastul flagrant între opulența preoților și sărăcia oamenilor. Preoții foarte bogați veneau și țineau predici la cei săraci, ca să le vândă indulgențe pentru păcatele lor. Ei luau banii și îi foloseau uneori la discreție. De foarte multe ori preoții aceștia se duceau la concubinele și la prostituatele care se aflau pe străzile Romei. Martin Luther se uita la tot spectacolul acesta și își zicea: „Ceva nu este în ordine.” A început să participe la ritualurile acelea de rugăciuni și se ducea în biserici, încercând să se roage să spună ceva acolo, iar preotul care era și un confesor acolo spunea : „Hai, hai mai repede ! Altul la rând !” Absolut totul devenise un fel de rutină care trebuia să meargă pe bandă.
Apoi s-a dus să se roage pe treptele care duceau spre catedrala Sfântu Petru. În momentul acela doar structura de rezistență fusese realizată. Ideea era că pe fiecare treaptă pe care se ruga și spunea acele cuvinte „Ai milă de mine păcătosul, Doamne ai milă de mine păcătosul!”, fiecare treaptă însemna un mare merit trecut în contul lui sau al altora. Dacă el acumula suficiente merite, el era rezolvat pentru veșnicie. Dar putea să acumuleze un surplus pe care putea să-l folosească pentru cei din familie. Și mărturisește Martin Luther într-o confesiune a sa, că în timp ce mergea pe treptele acelea cu efort, transpirat fiind în hainele sale de călugăr (având în vedere căldura care era în Roma), Martin Luther s-a gândit pe la jumătatea treptelor : „Ce păcat că nu mi-au murit bunicii încă. S-au măcar părinții. Ce de multe merite le-aș fi putut eu transfera acum !” Dar apoi când a ajuns la capătul scărilor, Marin Luther obosit de efortul acela, a stat și s-a gândit și a zis : „Oare !? Să fie lucrul acesta adevărat ? Efortul acesta poate să ajute ? Banii pe care îi dau eu pentru indulgențe pot să ajute ?” Și Martin Luther spune că cuvântul pe care l-a rostit la finalul efortului său, a fost acesta : „Cel neprihănit vă trăi prin credință.” Acesta a devenit pentru Martin Luther cel mai important principiu al vieții sale, pe care ulterior avea să-l descopere, anume că mântuirea nu vine prin banii pe care îi dau, prin meritele pe care le acumulez, nu vine prin efortul acela de a face mătănii și tot felul de mantre, ci prin credința în Domnul Isus Hristos care a murit pentru noi. Dar Martin Luther a văzut portretul acesta al iubitorilor de bani în cetatea eternă și s-a îngrozit. Și de acolo a început reforma.
Fariseii erau vulnerabili la capitolul finanțe, cum și noi dragii mei putem fi vulnerabili la bani. Nu este necesar să avem mulți bani, pentru a avea slăbiciune la bani. Iubirea de bani se manifestă în moduri foarte diverse. Și îngăduiți-mi să vă dau câteva exemple. Iubirea de bani se vede în preocuparea excesivă de a ști salariul altora, cu cât a vândut casa, cu cât a cumpărat mașina, sau câți bani a dat pe terenul pe care și l-a cumpărat. Curiozitatea aceasta de a ști câți bani are altul, câți bani nu are și mereu întrebarea aceasta merge în tandem cu comparația: eu am atâta sau nu am.
Un alt mod în care se vede iubirea de bani este prin nemulțumirea constantă față de remunerația primită pentru munca prestată. Sentimentul constant de frustare că nu e bine plătit și că ar trebui să fie mai bine plătit.
Un alt mod, în obsesia pentru economii. Tot timpul să adunăm bani. Eu am crescut într-o familie în care obsesia aceasta era prezentă zi de zi, tot timpul să se adune și să pună bani la CEC. S-au adunat vro 330 000 de lei. Știți ce însemna suma aceasta pe vremea lui Ceaușescu! Și în final toți au fost livrați la frumoasa mișcare „Caritas.” Și s-au dus toți ! Ba chiar mai era nevoie și de TVA, așa că s-au împrumutat ai mei și au plătit si TVA-ul respectiv și am rămas datori. Sunt unii care în iubirea de bani au obsesia aceasta de a face tot timpul economii. Iar la un moment data aceste economii conduc la privarea familiei de necesitățile de bază ale vieții. Aceasta este iubire de bani.
Un alt mod, iubim banii când evaluăm orice pierdere în termeni financiari. S-a stricat ceva : „Vai, costa atâția bani !” Totul este evaluat în termeni financiari.
Iar iubirea de bani se vede și în depresia care se așează peste unii care au pierdut niște bani. Peste familia mea, după ce „Caritasul” a păpat totul, s-a așezat o depresie de ani de zile, care i-a condus pe ambii părinți la dependența de alcool. Iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor. Așadar, mare atenție la acest viciu, la acest păcat.
În al doilea rând am spus că fariseii erau caracterizați și de o mândrie. Dar mândria aceasta era foarte bine cosmetizată în haina smereniei în cazul lor. Acest efort de a proiecta în spațiul public o formă de evlavie, acest viciu este dat la iveală de Domnul Isus în versetul 15 : „ Voi căutaţi să vă arătaţi neprihăniţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu vă cunoaşte inimile; pentru că ce este înălţat între oameni este o urâciune înaintea lui Dumnezeu.” Fariseii erau mereu preocupați de imaginea lor publică, de reputația lor.
Aduceți-vă aminte și de CV-ul lui Saul din Tars, de cartea lui de vizită. El spune la un moment dat cât de mândru era el, de ce trecut și moștenire avea. Filipeni 3:4-8: „ Măcar că eu aş avea pricină de încredere chiar în lucrurile pământeşti. Dacă altul crede că se poate încrede în lucrurile pământeşti, eu şi mai mult; eu, care sunt tăiat împrejur a opta zi, din neamul lui Israel, din seminţia lui Beniamin, evreu din evrei; în ce priveşte Legea, fariseu; în ce priveşte râvna, prigonitor al Bisericii; cu privire la neprihănirea pe care o dă Legea, fără prihană.” Saul era pe rampa ascensiunii și a succesului lui profesional. El era înălțat între oameni. Dar Saul care s-a întâlnit cu Domnul Isus pe drumul Damascului, a ajuns să înțeleagă ce înșelăciune și ce deșertăciune era în tot efortul său de a obține medaliile și laurii vanității. De aceea concluzia lui în final a fost aceasta: „ Dar lucrurile care pentru mine erau câştiguri le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba încă şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos.” Cine nu înțelege păcatul mândriei, a uitat că de acolo a început tragedia căderii. Căderea lui Lucifer, căderea Evei și a lui Adam, căderea lui Cain, căderea mândriei de la Turnul Babel, căderea lui Faraon, căderea lui David și a lui Solomon, căderea multor împărați care au stăpânit peste Israel și peste Iuda, și în final căderea Israelului ca națiune, care a fost chemată să fie lumina neamurilor. Dar Israel ca națiune s-a mândrit cu ei înșiși, cine erau față de celelalte popoare, dar s-au lepădat de Domnul. Mândria pare să țină cap de afiș la păcatele socotite abominabile. Căci Domnul spune „ce este înălţat între oameni este o urâciune înaintea lui Dumnezeu.” Vă aduc aminte că termenul acesta „urâciune” era asociat cu idolatria în Vechiul Testament. Iată de ce Dumnezeu, dragii mei, ne aduce mereu aminte de potențialul distructiv al mândriei, anulând toate avertismentele în acest principiu axiomatic pe care îl găsim în Scriptură : „Mândria merge înaintea căderii.”
Apoi Cuvântul ne spune că fariseii erau și ei morali. Dar Cuvântul continuă și mi-am pus întrebarea de ce după ce Domnul le vorbește despre problema iubirii de bani și despre problema mândriei lor afișată prin neprihănirea înaintea oamenilor și prin înălțarea lor între oameni, de ce le spune cuvintele acestea „Legea şi prorocii au ţinut până la Ioan; de atunci încoace, Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu se propovăduieşte; şi fiecare, ca să intre în ea, dă năvală.” În originalul grecesc „năvală” este tradus prin „violent”, să intre în Împărăția lui Dumnezeu. „Este mai lesne să treacă cerul şi pământul decât să cadă o singură frântură de slovă din Lege.” Oare de ce le spunea lucrul acesta ?
Pentru farisei Legea era capitală, de o mare importanță și ei se țineau și păzeau Legea. Ei se socoteau neprihăniți, pentru că se legitimau prin faptele pe care le făceau și prin care ziceau noi suntem bine înaintea lui Dumnezeu și încercau să-și câștige mântuirea lor prin Lege. Dar ce nu vedeau, era ce Domnul Isus le spune în Ioan: „Voi citiți Scripturile pentru că socotiți că în ele găsiți viață veșnică. Dar tocmai ele mărturisesc despre Mine! Și voi nu vreți să veniți la Mine.” Ei se țineau de Lege și de prooroci, de Vechiul Testament, de Scripturile lor, și credeau că le împlinesc, că sunt bine înaintea lui Dumnezeu și că nu mai au nevoie de nimeni ; nici de Mesia nu mai au nevoie, că ei și-au făcut datoria.
Mereu le spun oamenilor, când încerc să-i pun în fața aceste probleme de câștigare a meritelor noastre înaintea lui Dumnezeu, dacă noi ne-am fi putut câștiga meritele prin faptele noastre înaintea lui Dumnezeu, de ce mai trebuia să moară Hristos ? Este logic ! Dacă noi ne puteam mântui prin faptele noastre, Dumnezeu ne-ar fi zis : „Faceți faptele Legii și astfel veți fi mântuiți.” Am fi rămas pe principiul Vechiului Testament și ne-am fi blocat acolo.
Ei bine, iată, Domnul Isus vroia să le spună un lucru foarte important. Legea și proorocii, perioada aceasta pregătitoare pentru venirea Lui a trecut. Promisiunea făcută în cursul scrierii Legii și a proorocilor, este acum împlinită în Hristos. Acum a venit Împărăția, acum este prezent Împăratul. Acum este propovăduită Evanghelia și cel care dă năvală intră în Împărăție. Cel care stă în mândria lui religioasă, rămâne departe și pierde șansa intrării în Împărăție. Așadar iată de ce Domnul Isus Hristos le vorbește despre Lege și despre prooroci. Iată de ce El a făcut legătură cu perioada aceasta.
În sfârșit, ultimul lucrul la care aș dori să ne uităm este la faptul că fariseii erau imorali, erau curvari sau preacurvari. Cine se gândește la farisei, nu se gândește în general că ei ar fi iubitori de bani sau la imoralitatea lor, ci mai degrabă la ceea ce ei afișau în public. Însă Domnul Isus iată că asociază acest viciu al imoralității cu fariseii.
Acum să știți că fariseii nu practicau curvia clasică. Adică ei nu se duceau la prostituate. Dar erau cunoscuți pentru divorțurile pe care le practicau. Cei mai mulți care practicau divorțul în societatea lui Israel (ne spun rabinii și cercetătorii Vechiului Testament) erau fariseii. Acolo puteai constata că un fariseu avusese deja patru sau cinci neveste. Fiecare fariseu era campion la schimbat nevestele. Erau cunoscuți pentru divorțurile frecvente din cercurile lor, bazate pe o legislație la care au lucrat sute de ani pentru a permite un divorț facil și rapid. O nevastă a unui fariseu putea fi trimisă la plimbare dacă îi ardea mâncarea. Putea fi trimisă la părinții ei sau aruncată afară din casă dacă nu a măturat bine pe jos sau alte lucruri de genul acesta. Și ei făcuseră un corpus legislativ, prin care toate aceste nemulțumiri ale unui fariseu, nu doar să fie spuse față de nevastă ci să constituie temei legal pentru a-i spune „Divorțez de tine”.
Ei bine, Domnul Isus demolează toată legislația lor stufoasă și pune diagnosticul pe acest mod de viață, spunându-i preacurvie. „Oricine îşi lasă nevasta şi ia pe alta de nevastă preacurveşte; şi cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbatul ei preacurveşte.” Și aceasta Domnul le spunea fariseilor.
Este de prisos să vă spun cât de prezentă este imoralitatea în cercurile religioase de astăzi. Uneori pare că este mai prezentă în aceste medii, decât în societatea căzută de afară. Dacă cineva ar face o enciclopedie a imoralității în rândul clerului și a personajelor religioase de-a rândul istoriei bisericii, cu siguranță ar avea nevoie de multe volume ca să scrie tot ce se întâmplă.
Când eu m-am întors la Dumnezeu (mă botezasem), în duminica care urma era adunare generală. Nu știam nimic de ce se întâmplă, eu trăiam bucuria întoarcerii mele la Domnul Isus și bucuria că am consfințit credința pe care o primisem prin mărturia pe care o făceam public în apa botezului. Și eram asa de bucuros, așa de entuziasmat, era ca un capitol nou în viața mea. Și în următoarea duminică (pentru că deja devenisem membru în biserica respectivă) se anunțase adunare generală și s-a pus la vot rămânerea păstorului în biserică sau excomunicarea lui din biserică. Prima dată nu mi-am dat seama ce s-a întâmplat, de ce tocmai păstorul să fie excomunicat, exclus din biserică. Și aveam să aflu cu durere că păstorul fusese prins în clădirea bisericii, în apartamentul pastoral cu o fată din cor în pat de către femeia de serviciu. Și pentru mine începutul vieții de credință în contextul bisericii a fost pe fondul acesta al unui seism, a unei traume. Cum se poate așa ceva? Am zice că poate se întâmplă la cineva din adunare, care s-a întors la Domnul și încă nu a putut scăpa de viciile acestea din lume, de reflexele păcătoase din lume. Dar tocmai păstorul? Vă spun sincer, am fost atât de izbit și de lovit, încât am zis cum este posibil să se întâmple așa ceva? Biserica a fost traumatizată. Pentru că votul nu a fost unanim și unii au zis trebuie să-l iertăm și astfel să rămână cu noi, iar alții au zis „Da, îl iertăm, dar nu mai poate să rămână aici! Bine ar fi să se mute și din oraș.” Și s-a mutat și din oraș, și din țară, și din continent. A plecat peste un ocean, dar cu siguranță a tras după el această proastă reputație cu care a rămas toată viața.
Vreme de decenii tinerii îl urmăreau pe un apologet care fascina prin vorbirea lui. Avea un mod de a prezenta lucrurile și credința, care capta într-un mod extraordinar. L-au invitat în marile universități ale lumii. L-au chemat comuniștii, l-au chemat musulmanii. S-a dus și a ajuns să fie purtătorul de cuvânt al credinței creștine în secolul trecut. Ca după moartea lui să se arate și să se descopere că omul acesta trăia de ani și ani de zile în multiple relații imorale, în preacurvie. Unii ar zice că nu este suficient, ci ar trebui să zică că a săvârșit prea prea prea preacurvie.
Da frați și surori, realitatea aceasta este prezentă. Și tendința este adesea să o vedem și să o identificăm în altă parte, dar să nu o vedem prezentă latent în noi. Cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă. Nici unul și nici una, nimeni dintre noi nu poate garanta că va sfârși bine (la acest capitol al curviei). De aceea Domnul Isus mereu avertizează și spune: „Feriți-vă de curvie. Orice păcat care este făcut de om în afara trupului, nu este ca și curvia care este făcută în trup. Căci cine se lipește de o curvă este un singur trup cu ea.” De aceea Dumnezeu de-a lungul vremilor se uita la Israel și zicea: „M-ai părăsit. Au curvit, te-ai dus la alți dumnezei.” Și în Ezechiel folosește un limbaj atât de plastic acolo încât nu-mi vine să-l redau, atunci când spune că „stătea sub copaci și demonstra necredincioșia acestui popor.”
Dragii mei, Domnul Isus Hristos ne spune că, curvia nu este actul în sine, curvia este și proiectul. Curvia începe de la gând și migrează spre faptă. De aceea să nu credem că noi suntem absolviți de păcatul acesta, pentru că acest păcat este atât de bine camuflat, uneori în haina smereniei și a unei forme de evlavie. De aceea rugăciunea mea este să-mi păzească Dumnezeu inima de iubire de bani și să o păzească și pe a ta. Să ne păzească Domnul de mândrie, de o mândrie îmbrăcată în haina evlaviei și să ne păzească Domnul de orice formă de curvie care se poate cuibări în inima și în viața noastră, care ulterior va fi devastatoare. Numele Domnul Isus Hristos, Mântuitorul nostru, care ne poate salva de orice cădere și ne poate păzi întregi și fără prihană, să-I fie aduse slava și gloria în veci. Amin!