Evanghelia după Luca 16:19-31 – Sorin Prodan

Evanghelia după Luca 16:19-31 – Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov

Înainte să citesc acest fragment din Scriptură, îngăduiți-mi să vă amintesc că revelația lui Dumnezeu, descoperirea pe care a făcut-o de-a lungul vremurilor, este asemenea unui lanț muntos pe care trebuie să urci. Din când în când, atingi niște piscuri înalte; de acolo te poți uita și vedea foarte bine și poți înțelege trecutul, poți să vezi chiar viitorul, dar mai presus de toate, acolo, pe acele piscuri, ajungi să-L înțelegi mai bine pe Dumnezeu și ajungi să te înțelegi mai bine pe tine. Ajungi să înțelegi cine este Dumnezeu și cine ești tu; ajungi să înțelegi ce așteaptă Dumnezeu de la noi, ca oameni. În Evanghelia după Luca, în parcursul pe care l-am făcut deja de câțiva ani, am ajuns la acest fragment, la această relatare, care începe în versetul 19 la 31, numită în traducerea Cornilescu: „Pilda bogatului nemilostiv”. Vă mărturisesc că găsesc în această pildă, un vârf al acestui Everest, un munte foarte înalt al descoperirilor lui Dumnezeu și vă mărturisesc că îl abordez cu teamă, pentru că învățătura care se află aici este, pe de o parte, complexă, dar pe de altă parte, atât de vitală pentru fiecare dintre noi – pentru mine și pentru dumneavoastră. De aceea, vă invit să citim împreună acest fragment din capitolul 16 și să ascultăm ce ne descoperă Dumnezeu. Este o pildă rostită de Domnul Isus.  

19 „Era un om bogat, care se îmbrăca în porfiră și in subţire și în fiecare zi ducea o viaţă plină de veselie și strălucire. 20 La ușa lui, zăcea un sărac numit Lazăr, plin de bube. 21 Și dorea mult să se sature cu firimiturile care cădeau de la masa bogatului; până și câinii veneau și-i lingeau bubele. 22 Cu vremea, săracul a murit și a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit și bogatul și l-au îngropat. 23 Pe când era el în Locuinţa morţilor, în chinuri, și-a ridicat ochii în sus, a văzut de departe pe Avraam și pe Lazăr în sânul lui 24 și a strigat: ‘Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine și trimite pe Lazăr să-și înmoaie vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba, căci grozav sunt chinuit în văpaia aceasta.’ 25 ‘Fiule’, i-a răspuns Avraam, ‘adu-ţi aminte că, în viaţa ta, tu ţi-ai luat lucrurile bune, și Lazăr și-a luat pe cele rele; acum, aici, el este mângâiat, iar tu ești chinuit. 26 Pe lângă toate acestea, între noi și între voi este o prăpastie mare, așa ca cei ce ar vrea să treacă de aici la voi sau de acolo la noi să nu poată.’ 27 Bogatul a zis: ‘Rogu-te dar, părinte Avraame, să trimiţi pe Lazăr în casa tatălui meu, 28 căci am cinci fraţi, și să le adeverească aceste lucruri, ca să nu vină și ei în acest loc de chin.’ 29 Avraam a răspuns: ‘Au pe Moise și pe proroci; să asculte de ei.’ 30 ‘Nu, părinte Avraame’, a zis el, ‘ci, dacă se va duce la ei cineva din morţi, se vor pocăi.’ 31 Și Avraam i-a răspuns: ‘Dacă nu ascultă pe Moise și pe proroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi.” Acesta este Cuvântul lui Dumnezeu. Amin.

Prima întrebare care se naște atunci când citim această relatare este următoarea: a fost această relatare un fapt real sau este, așa cum notează preotul Dumitru Cornilescu, care a tradus această versiune a Scripturii în 1921, o pildă?

Pentru cei care fac pledoarie în sensul că acesta a fost un fapt real, este adus drept argument faptul că se pomenesc niște nume, se pomenește numele lui Lazăr și cel al lui Avraam. În nicio pildă rostită de Domnul Isus nu apare rostit numele vreunei persoane. Însă aici îl avem pe Lazăr, un om pe nume Lazăr și pe Avraam. Pe de altă parte, cei care spun că este o pildă, se uită la felul în care Domnul Isus a vorbit înainte de a spune această pildă, și constată că există un „lanț” de pilde care au fost spus, pentru a da niște exemple celor care erau prezenți în fața Lui – mulțimea și ucenicii. Iar din capitolul 15 apare o enumerare de pilde, care continuă în capitolul 16 cu alte două pilde. Înclin să cred că acest argument este mai bun, că aceasta este o pildă. Dar, indiferent dacă aceasta este o pildă sau a fost realitate, Domnul Isus comunică adevăr prin acest Cuvânt. El aduce înaintea noastră o realitate, chiar dacă folosește un exemplu real sau chiar dacă ar fi fost o pildă. Vreau să menționez, de asemenea, că interpretarea corectă a pildei depinde în mod imperativ de contextul în care aceasta este spusă. Ignorarea contextului în care pilda este rostită, poate conduce la cele mai năstrușnice interepretări ale acesteia, interepretări pe care eu le-am auzit. Tot felul de interpretări care ignoră complet contextul și vin cu învățături, care nu au fost intenționate de Domnul Isus, atunci când El a spus această pildă.

Așadar, care este contextul? Nu este foarte greu să descoperim cadrul în care Domnul Isus spune această pildă, este suficient să ne întoarcem doar cu câteva versete înainte, în capitolul 16 la versetul 14, unde Cuvântul ne spune: „Fariseii, care erau iubitori de bani, ascultau și ei toate aceste lucruri și își băteau joc de El.” Domnul Isus a rostit un număr de pilde tocmai pentru ei, tocmai pentru farisei. Pilda pe care noi o numim „Pilda fiului risipitor” sau, mai bine zis, „Pilda celor doi fii” – a unui fiu pierdut în casă, precum bănuțul și a unui fiu pierdut afară din casa tatălui, precum oița pierdută, au fost pilde rostite de Domnul Isus pentru farisei, căci ei se credeau a fi în Casa lui Dumnezeu, în poporul lui Dumnezeu, pe când, de fapt, ei erau pierduți, acolo, în Casa lui Dumnezeu, precum un bănuț. Ceea ce nouă ni se pare ciudat, știind faptul că fariseii erau ipocriți, este să citim în Scriptură că ei erau și iubitori de bani. De regulă, noi ne gândim la farisei ca la acei oameni îmbrăcați în niște straie religioase și îi putem vedea de la depărtare că rosteau rugăciuni în public, să fie văzuți și apreciați de oameni. Dar, Scriptura ne spune că ei erau și iubitori de bani. Erau avizi ca să câștige, să adune bani. Și acestor farisei, care erau iubitori de bani, Domnul Isus le spune această pildă.

Din nou, iată fariseii apar în peisaj. Atât de des. Citind Evanghelia după Luca, pentru mine a fost foarte ciudat să constat cât de des apar fariseii în relatările lui Luca. Mi-am pus întrebarea: nu putea Luca să vorbească despre alte lucruri? Căci Scriptura spune, în Evanghelia după Ioan, că Isus a făcut multe alte semne și minuni. Și totuși, Luca selectează episoade din viața Mântuitorului, când a fost pe pământ, foarte multe fiind legate de farisei. Interesant, fariseii sunt peste tot, ca șoarecii într-un câmp de porumb. Îmi aduc aminte, în copilărie, în spatele casei noastre era o grădină – grădina casei. Un teren de vreo două-trei mii de metri și în fiecare an, părinții noștri cultivau acolo porumb. Noi ziceam „mălai” în zona noastră. În perioada de toamnă, când porumbul era copt, îl desfăceam, îl culegeam și nu am înțeles niciodată de ce părinții nu pun porumbul cules, știuleții, într-un hambar sau într-un loc în afara casei. Îl puneau în podul casei, mereu, an de an, astfel încât să se usuce mai repede, căci era mai multă căldură. Problema era că șoarecii rămâneau fără provizii, așa că au făcut ei „consiliu de război” și au hotărât să-și mute „reședința” din grădina casei, în podul casei noastre. Așadar, vrând-nevrând, ne-am găsit obligați să împărțim casa cu noii noștri „rezidenți”. Problema era că în timpul iernii, noapte de noapte, auzeam o activitate febrilă în podul casei și mișcare puternică printre cotloanele făcute de șoareci în tavan. Mai rău era când începea câte o „revoluție” și se certau unii cu alții și chițăiau și se băteau! Nu puteai să dormi. Prezența șoarecilor m-a disperat toată copilăria. A fost o luptă de a-i prinde, dar întotdeauna erau biruitori și erau prezenți. Așa cum șoarecii trăgeau la mălai, la porumb, și fariseii trăgeau la ceva ce le plăcea foarte mult: discuțiile, dezbaterile, provocările, teologia și au găsit în Domnul Isus – dușmanul lor, ținta lor, pentru multele întrebări pe care le aveau, de fapt, pentru scopul pentru care erau mereu prezenți în jurul Lui – ca să-L prindă cu vorba și să-L învinovățească, să-L acuze. Trist este că au stat în prezența învățăturii Domnului Isus de atâtea ori și nu le-a folosit la nimic. Dimpotrivă, pentru ei, toată învățătura aceasta a fost un prilej de condamnare. Aici este necesar să punem o întrebare: de câte ori ai stat tu în prezența învățăturii Mântuitorului și nu s-a legat nimic de inima ta? N-a schimbat nimic din sufletul tău. Ai ascultat, și cum spune Scriptura în Epistola lui Iacov: „Ai plecat și ai uitat îndată cum erai, privind în oglinda Cuvântului lui Dumnezeu”, căci această oglindă îți arată sufletulul, îți arată inima, arată nevoia pe care o ai de mântuire.

Așadar, acestor iubitori de bani, care iubeau banii precum șoarecii porumbul, acestora le-a spus Domnul Isus această pildă. Haideți să intrăm puțin în conținutul pildei. Cel mai simplu mod, în care am putea înțelege și interpreta această pildă, este să ne gândim la relatarea ei, ca la o dramă în trei acte.

Ați fost vreodată la teatru? Eu am fost student la București și mergeam la teatru. Mergeam să văd piesele lui Shakespeare și alte piese. Când te duci la teatru este o cortină; se ridică cortina, actul întâi, actul doi, actul trei și ajungi la final. Această pildă, pare să fie ca o dramă în trei acte. Actul întâi vorbește despre viață, realitatea vieții. Actul doi vorbește despre moarte, despre realitatea morții și apoi, actul trei ridică o cortină și vorbește despre realitatea eternității, despre realitatea veșniciei. Așadar, să trecem repede prin cele trei acte.

Actul întâi – VIAȚA. Realitatea vieții.

Era un om bogat, care se îmbrăca în purpură, mătase colorată cu purpură și în in subțire. În fiecare zi, ducea o viață plină de veselie și strălucire. Acest om era putred de bogat, își permitea cele mai fine, cele mai scumpe haine. Astăzi am spune „haine de firmă” și le-ar fi cumpărat de la Milano, de la casele de modă, precum Armani. Cele mai scumpe haine. Purpura era o extracție a unei culori din scoici, iar ca să ai o haină din purpură, trebuiau prinse multe scoici de pe fundul mării sau al oceanului, ca să extragi această substanță colorată și cu care să colorezi mătasea. Iar acest om își permitea să dea bani și să cumpere aceste haine fine din purpură și din in subțire. În plus, Cuvântul ne spune că în fiecare zi, acest om ducea o viață plină de veselie și strălucire. Ce însemna aceasta? Așa cum fariseilor le plăcea mult să facă ospețe, la fel îi plăcea și acestui om bogat. Avea bani și pentru a organiza ospețe, căci viața plină de veselie, era viața de chefuială, viața de ospăț. În „Pilda fiului risipitor”, ni se spune că atunci când fiul s-a întors, a fost tăiat vițelul cel îngrășat și, spune Cuvântul: „Au început să se veselească.” Veselia era rezultatul petrecerii. Au petrecut. La fel și bogatul ducea o viață plină de veselie, adică plină de ospețe. Avea mereu prieteni, ospețe și veselie. În plus, avea și o viață plină de strălucire. Ce să fie această strălucire? Era statutul lui social, era averea și respectul pe care acest om îl primea în comunitate, prin toată averea lui și prin tot prestigiul său.

Iar acum, Domnul Isus construiește un constrast foarte mare între opulența, faima și bogăția acestui om, și un sărac, pe nume Lazăr, care era adus de prieteni, în fiecare zi, și pus la poarta bogatului. Versetul 20 spune că: „La ușa lui, zăcea un sărac numit Lazăr, plin de bube.” Dacă l-ai privit pe omul bogat, care este într-o bogăție extremă, o veselie și o faimă extremă, acum ne uităm la săracul, care este într-o sărăcie extremă, într-o suferință extremă și într-o FOAME cruntă. Sărăcia lui Lazăr este indicată prin faptul că era cerșetor, era adus acolo, la poarta bogatului. Cerșea pentru a supraviețui. Suferința lui este indicată prin cuvântul „zăcea”; este un cuvânt arhaic, care indică faptul că bolești. Zăcea. Lazăr zăcea acolo, la poarta bogatului. În plus, ni se mai spune că era plin de bube, o boală de piele, probabil, sau ceva din corp care deja se manifesta în plăgi care supurau. Era dezgustător. Dacă l-ai fi privit pe Lazăr, imaginea lui te-ar fi probabil dezgustat, ai fi vrut să stai la o parte. Probabil chiar și mirosul ajungea, de la o distanță, la nasul celui care se apropia. Acest om nu își permitea să consulte un medic și nu putea să plătească pentru un tratament, care să-i rezolve problema de sănătate. Foarte curios, Cuvântul,  Domnul Isus ne spune: „Până și câinii veneau și îi lingeau bubele.” De ce veneau câinii să-i lingă bubele? În cultura evreiască, câinii erau socotite animale „necurate”. Chiar dacă aveau unghia despărțită, nu rumegau, în această categorie, intrau toate animalele „necurate”: câinele era un animal „necurat”. Deseori se face referință, de exemplu, în cartea Deuteronomului, în capitolul 23, versetul 18, unde se repetă Legea lui Dumnezeu, că: „O urâciune pentru Dumnezeu erau și câinii.” Prin urmare, câinii erau prezenți acolo. Însă de ce veneau? Domnul Isus, odată, i-a vorbit unei femei cananeence, o femeie din Canaan. Femeia aceasta avea o fiică bolnavă, a venit la Domnul Isus și L-a rugat să-i vindece fiica. Domnul Isus îi spune: „Îmi pare rău, Eu am venit doar pentru oile pierdute ale Casei lui Israel.” Și îi spune acest lucru, într-o formă analogică, că nu este bine să iei pâinea și să o arunci câinilor. Iar această femeie zice: „Da, sunt un câine, dar și câinii se hrănesc cu firimiturile de la masa bogaților.” De ce erau câinii acolo? Veneau să se hrănească cu firimiturile de la masa bogatului. Un lucru foarte ciudat este că Lazăr nu primea firimituri de la masa bogatului, iar câinii le primeau. Știți de ce nu le primea? Căci Cuvântul spune că mult ar fi dorit el, să se sature. El a rămas cu dorința. Și nu se sătura, a rămas doar cu această dorință. Iată câinii veneau și pe lângă firimiturile pe care le primeau, spune Cuvântul, că lingeau bubele acestui sărac. M-am gândit că Lazăr putea avea o bâtă, un băț în mână și să lovească câinii, să nu-i lase să vină să-l lingă. Pe de altă parte, este și un alt aspect, căci dacă câinii veneau să-i lingă bubele, înseamnă că era o prietenie. Lazăr i-a lăsat să vină acolo, el îi mângâia, stătea cu ei. Avem o lucrare cu oamenii străzii și adesea primim poze cu oameni ai străzii de la fratele Cătălin și mai vedeți pe câte un om al străzii cu câte un câine în sân. O prietenie între câinii vagabonzi și alt fel de vagabonzi. S-a format o prietenie. Dar știți ce vrea Domnul Isus să indice aici? Domnul Isus vrea să indice degradarea la care ajunsese săracul Lazăr. Spune Cuvântul lui Dumnezeu că: „Mult ar fi dorit să se sature el cu firimiturile.” Ce vă vine în auz când auziți această expresie? „Mult ar fi dorit el să se sature.” „Pilda fiului risipitor”: „Mult ar fi dorit să se sature el cu roșcovele altor oaspeți, care le mâncau, adică a porcilor, și nu i le dădea nimeni. ” La fel și aici, mult ar fi dorit Lazăr să se sature cu firimiturile de la masa bogatului; Cuvântul nu spune, însă noi intuim că nimeni nu i le dădea. Și dacă acest tânăr risipitor a ajuns la o formă de degradare, încât compania lui erau porcii, Lazăr ajunge la o formă de degradare și cădere, încât compania lui zilnică erau câinii. Vedeți acest contrast? Ceva în strălucire și ceva în degradare. Acesta este al doilea act. Bogatul este insensibil la sărăcia și foamea săracului Lazăr. El își ducea viața înainte, presupunând faptul că bogatul este binecuvântat, iar săracul este blestemat. Ce binecuvântare este pe el? O binecuvântare care garantează și VEȘNICIA pentru acest om. Și actul întâi se închide, urmează actul al doilea. Acesta ridică cortina și ne arată ceva, ce se întâmplă dincolo.

            Al doilea act este realitatea MORȚII.

Priviți cum descrie Domnul Isus: „Cu vremea, săracul a murit.” Noi am spune: „Era și firesc! Sărac, bolnav, netratat, cu acele plăgi pe el, mă și mir că a trăit atâta vreme!” DAR, Cuvântul continuă: „a murit și bogatul și l-au îngropat.” Nu mor numai săracii! Mor și bogații, cu toți banii pe care îi au. Pot să fie miliardari, mor și ei. Cât de trist că ei nu își pot folosi banii ca să trăiască veșnic! Îi folosesc adesea să trăiască un pic mai mult, dar ați văzut și oameni putred de bogați, precum Steve Jobs, care cu toată bogăția lui, nu a putut învinge cancerul și a murit. Ba mai mult, mor și tinerii! Mor și copiii! Mor și președinții și regii și dictatorii! Mor chiar și oamenii sănătoși. Moartea este o realitate, așa cum cineva spunea: „Moartea nu alege, moartea culege.” Altă vorbă spune: „În viață intrăm pe rând și prin moarte pe sărite.” De asemenea, remarcați cum redă Domnul Isus momentul morții: „Cu vremea, săracul a murit; a murit și bogatul.” Foarte abrupt și brutal, așa cum, de altfel, este moartea. Moartea este abruptă. Până aici și acum, toți oamenii, că vor că nu vor, că le place sau nu, trebuie să accepte cele două realități; să accepte realitatea vieții, cu aceste decalaje sociale, cu aceste contraste flagrante și deranjante și să accepte și realitatea morții. Oricât am vrea noi să idealizăm viața și să banalizăm moartea, nu se poate. Acestea sunt realități. Este o realitate a vieții, cu bogați, cu săraci, cu suferință, cu indiferență, și este o realitate a morții, care vine abrupt. Spunea cineva: „În viață, orice este supus schimbării și este relativ. Singurul lucru care este cert, prin trecerea în viață, este moartea.” Și așa cum spunea domnul ilustru filozof Liiceanu: „Înaintăm prin viață, cu moartea în buzunar.” Toți recunosc aceasta, însă, când intrăm în actul trei, intrăm în realitatea a treia, unde lucrurile se schimbă. Nu toți sunt de acord că această realitate există, că actul al treilea ar mai exista, dar iată Domnul Isus ne ia și ne duce mai departe.

            Actul al treilea – realitatea ETERNITĂȚII.

Cu vremea, săracul a murit ȘI, de aici, din poziția din care vă predic, am o imagine nu doar a celor vii, de aici, am o imagine a celor morți, din cimitirul de alături. M-am gândit să punem perdele la geamurile clădirii, dar nu știu dacă este o idee foarte bună, căci este bine ca acel care predică, să se uite puțin mai încolo. Mă bucur pentru cei care sunt vii, dar când privesc la douăzeci-treizeci de metri depărtare de aici, la cimitirul din față, îmi amintesc de vorba lui Eminescu, ce spune: „Memento mori” – amintește-ți că vei muri. Când se termină slujba, uitați-vă la un cimitir, pentru că uitându-mă la un cimitir, pot citi toate numele de pe pietrele funerare și lucruri frumoase care s-au spus despre oameni și pot să spun așa: „Am murit în 20 ianuarie 1980 ȘI…”, voi adăuga întotdeauna un „și” acolo. Foarte mulți, nu mai adaugă nimic după moartea oamenilor. Domnul Isus spune: „Cu vremea, săracul a murit ȘI a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit și bogatul ȘI l-au îngropat ȘI –”, să sțiți că în original este un „și” acolo, „– ȘI, pe când el era în Locuința morților, în chinuri și-a ridicat ochii în sus…” Din nou, un contrast. Numai că situația se răstoarnă complet. Contrastul din viața aceasta, din actul întâi, era bogatul în strălucire, iar săracul în deznădejde. Acum se trece prin moarte, este tranziția prin moarte și lucrurile se schimbă fundamental, radical. Lazăr este în bucurie, în sânul lui Avraam, iar bogatul este în chinuri. Isus ne aduce înaintea a doi bărbați, care trec prin experiența morții, tranzitează într-un spațiu existențial diametral opus. Sânul lui Avraam și Locuința morților sunt niște denumiri generice, pe care evreii le foloseau pentru a denumi ceea ce noi denumim astăzi Raiul lui Dumnezeu și Iadul lui Satana. Unul a ajuns în Rai și unul a ajuns în Iad. Dar actul continuă și scena capătă forma unui dialog între bogatul care era în chinuri și Avraam.

Sunt două cereri pe care bogatul le adresează lui Avraam. În primul rând, pe când era în chinuri în Locuința morților și-a ridicat ochii în sus, a văzut de departe pe Avraam și pe Lazăr, în sânul lui, și a strigat. Când am citit acest verset, nu am strigat, dar am auzit odată pe un predicator, care atunci când a citit acest verset, a strigat și nu voi uita niciodată. Cum a strigat bogatul din chinuri? Nu a strigat așa cum citesc unii textul: „Părinte Avraame, fie-ți milă de mine…”, căci din chinuri nu strigi așa. Cum a strigat? Imaginați-vă, las imaginația în dreptul vostru. Dar a strigat: „PĂRINTE AVRAAME, FIE-ȚI MILĂ DE MINE!” În viață nu a cerut nimănui să îi fie milă de el, lui trebuia să îi fie milă și nu îi era. Acum, însă, țipa, cerșea, ca Lazăr odinioară o firimitură de pâine, cerșea și el o firimitură de ceva, de apă. Nu merg noțiunile, dar plasticizăm puțin. „Trimite-l pe Lazăr.” Foarte ciudat. De ce bogatul care îl cunoștea pe Lazăr, nu i-a spus: „Lazăre!”, căci îl știa, a fost în fiecare zi la poarta lui. Nu-i zicea: „Lazăre, te rog, du-te!”. Îi era rușine, pentru că de câte ori a trecut pe lângă Lazăr și l-a scuipat și i-o fi zis: „Câine!”. Dispreț. A trecut pe lângă el, nu îi dădea firimiturile; dacă el cerea și zicea: „Dă-mi, dă-mi firimiturile!”, bogatul i-ar fi spus: „Dar cu ce să hrănesc câinii?”. Și nu i-a zis, nu i-a zis Lazăr. Zice: „Părinte Avraame, trimite-l pe Lazăr să-și înmoaie vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba, căci grozav sunt chinuit de această văpaie!” Mă întreb de ce nu o fi cerut o găleată de apă, să-i fi spus: „Trimite-l pe Lazăr să umple o găleată de apă, să mi-o aducă aici!” Cere doar un strop, doar un micron de apă, ca să se sature cu acea apă. Cineva a spus odată: „Dacă nu ești convins că ești salvat de această realitate eternă viitoare, bucură-te de fiecare strop de apă. Înmoaie-ți degetul în fiecare strop de apă și soarbe-l cu satisfacție, căci nu îl vei avea în veșnicie.” La prima cerere pe care bogatul o face, Avraam răspunde: „Fiule, adu-ți aminte că în viața ta, ți-ai luat lucrurile bune, iar Lazăr și le-a luat pe cele rele. Acum el este aici, mângâiat, iar tu ești chinuit. Cu alte cuvinte, nu se poate.” Pe lângă aceasta, spune Avraam: „Între noi și voi este o prăpastie mare!” Cuvântul în engleză, în original, este „abyss”, este un abis. Și abisul acesta este atât de mare, încât nu se poate o schimbare, o tranziție. Nu doar așa cum este teologia purgatoriului, că ar veni cei din Iad, în Rai, după ce și-au ispășit păcatele, nu se poate acest lucru. Această învățătură este greșită, nebiblică, dar nu se poate nici invers – ca cei care sunt în Rai, să se ducă în Iad, să-i ajute pe aceștia. Nu se poate.

Vazând că nu primește răspuns la prima lui cerere, bogatul continuă și spune: „Rogu-te, dar, Părinte Avraame, să-l trimiți pe Lazăr în casa tatălui meu, căci am cinci frați!” Așadar, acest bogat s-a născut într-o familie cu șase copii. De exemplu, Emanuel s-a născut într-o familie cu șase copii. Ce trist ar fi ca cineva dintre cei cinci frați ai lui Emanuel să ajungă acolo și să strige: „Părinte Avraame, trimite înapoi, căci mai am acolo niște frați care nu s-au pocăit!” Vedeți urgența pocăinței în timpul vieții, în actul întâi? Să nu ajungi în actul al treilea, nesalvat, nemântuit. Iar Avraam răspunde: „Au pe Moise și pe proroci”, adică Scripturile. Când evreii ziceau că au pe Moise și pe proroci, se referereau la Vechiul Testament. Au Scripturile, să creadă în Scripturi, să asculte de ei: de Moise și de proroci. Dar, bogatul zice: „Nu, Părinte Avraame, insistă, dacă se va duce la ei cineva din morți, se vor pocăi.” Iar Avraam îi răspunde: „Dacă nu ascultă de Moise și de proroci, nu vor crede, nici chiar dacă ar învia cineva din morți.”

Ne apropiem de încheiere. Ce comunică această pildă? Oare ce vrea Domnul Isus să spună prin această pildă? Să începem cu ce NU vrea să spună Domnul Isus, iar alții au interpretat că asta ar vrea El să indice. Domnul Isus NU vrea să aducă, prin această pildă, soluții pentru inegalitatea socială din această viață. NU vrea nici să aducă revoluții sau rezoluții de justiție socială. Această pildă nu este o teologie post-mortem, adică o învățătură despre ce se întâmplă după moarte, deși, înțelegem anumite lucruri. Când am ajuns la această pildă, m-am gândit să încep o serie de mesaje despre moarte și ce se întâmplă după moarte. V-ar preocupa un astfel de subiect? Problema este că studiind pilda, mi-am dat seama că Domnul Isus, de fapt, nu asta vrea să le spună lor, ci vrea să le spună: „E ceva acolo.” Nu intră în detalii, dar este ceva acolo. Nu este nici o învățătură despre niște schimbări, un fel de teologie a reversului; dacă ești bogat în viața aceasta – ajungi în Iad în cealaltă, dacă ești sărac aici – ești în Rai în viața cealaltă. Nu, căci sunt mulți săraci care sunt acum în Iad și sunt mulți bogați, care sunt în Rai. Avraam este un exemplu, el a fost un om bogat. Nu este nici o sperietoare, căci adesea se aduce acuza înspre creștini, păstori sau preoți: „Voi vorbiți despre Iad și vreți să speriați oamenii, să vină la voi la Biserică și să vă dea bani! Biserica să ia banii oamenilor! Veniți cu aceste sperietori de ciori, medievale.” Nu aceasta vrea Domnul Isus, să îi sperie pe acești farisei.

Ce învățăm? Sunt câteva lecții.

În primul rând, prima lecție este aceasta: bogăția, afluența, nu sunt garanții ale favorului lui Dumnezeu pentru tine. Dacă o duci bine și ai bani, o casă, o mașină și ceva bani în cont, să știi, că ești printre bogații acestei lumi. Ești printre acel mic procent, de nici 10%, în raport cu toată această lume, care există aproape 8 miliarde și ceva. Noi, iertați-mă, dacă e să așezăm standartul și spectrul acestei lumi, între bogăție și sărăcie, noi suntem printre cei bogați. Chiar dacă ai sentimentul de sărăcie, uită-te la sărăcia care este în țările din lumea a treia, unde copiii nu știu dacă vor supraviețui zilei de mâine și au burta umflată și nu au un strop de apă, să poată supraviețui. Noi suntem în porfiră și în in subțire în raport cu aceștia. Să nu credem ca fariseii, lor le mergea bine, aveau bani, ziceau: „Suntem binecuvântați!” Puteau face chefuri, banchete, distracție. „Săracii – blestemații pământului!” Să avem grijă la a face categorii de acest gen, bazați pe avuție, aceasta este o mentalitate greșită. Ești bogat – ești okay, ești în regulă. Dimpotrivă, bogăția, spune Domnul Isus, poate să reprezinte un pericol veșnic. Vă amintiți de tânărul bogat, care atunci când Domnul Isus îl cheamă și îl întreabă: „Vrei să Mă urmezi? Vinde toată averea, dă-o săracilor, ia-ți Crucea și urmează-Mă.” Iar tânărul a plecat privirea și s-a dus, Cuvântul spune, căci avea multă avere. Domnul Isus se întoarce spre ucenici și spune: „Adevărat, adevărat vă spun, cu greu va intra un bogat în Împărăția Cerurilor. Este mai ușor pentru o cămilă, să intre prin urechile acului, decât pentru un bogat, să intre în Împărăția lui Dumnezeu.” Ucenicii s-au speriat când au auzit acest lucru, au zis Domnului Isus: „Dar atunci cine poate fi mântuit?” Iar Domnul Isus spune: „Ce este cu neputință la om, căci da, este cu neputință la om să fie mântuit, este cu putință la Dumnezeu.” Deci este o șansă, dar aceasta nu vine prin bogăție și prin „Câți bani dau eu la Biserică sau la Patriarhie sau în stânga și în dreapta…”, să zică oamenii: „Uite cât de mult a dat, sigur va fi Sus, în Împărăție!” Nu, în Împărăție se intră prin pocăința de păcat și credința în Domnul Isus Cristos.

A doua lecție pe care o învățăm, este aceasta: acțiunile din această viață, au efecte în viața viitoare. Cu alte cuvinte, ce faci aici – are consecințe în viața viitoare. O viață centrată pe propria ta persoană, este indiciul că nu a existat niciodată o transformare a inimii tale, o naștere din nou, o înțelegere a vremurilor, a ceea ce ești și a viitorului. O inimă înnoită, nu se mai concentrează pe sine, ci se concentrează pe ceilalți. Așadar, acțiunile pe care noi le facem aici, au rezultat în eternitate. Aceasta este a doua lecție.

A treia lecție: realitatea veșniciei este definitivă, adică permanentă. Nu se mai poate schimba. Ce poate fi schimbat, este în intervalul acesta – de la leagăn la mormânt. Aici se pot schimba destinele veșnice, acolo nu se mai poate schimba absolut nimic. În ce condiție vei ajunge acolo, în acea condiție vei rămâne pentru eternitate. Destinul omului după moarte este ireversibil, adică nu mai poate fi schimbat, acest lucru îl spune Cuvântul în versetul 26. Este un abis, o prăpastie adâncă între cele două realități și nu se poate face o tranziție de la una la cealaltă.

În final, ultima lecție, a patra: credința în Scripturi este singurul lucru care poate schimba soarta omului în eternitate. Nu pomenile, nu rugăciunile pentru cei morți, nu lumânările aprinse, nu banii care se aruncă, ca să i se plătească vămile cerului; toate acestea au venit ca o speranță a oamenilor că ceva s-ar mai putea face pentru aceștia. Nu faptele mele bune, care dacă sunt mai multe decât am nevoie, constituie un capital, prin care aș putea să plătesc eu și pentru alții din neamul meu, nu. Domnul Isus spune foarte clar în Scripturi: „Cine va crede și se va pocăi, va fi salvat, va fi mântuit.” Nu este altă cale, ne putem trage speranțe, dar, dragii mei, riscați prea mult! Jucați pe o carte nesigură, pentru că niciodată Domnul Isus nu a spus lucrul acesta, El a spus: „Vino, urmează-Mă, lasă lucrurile lumii, plăcerile lumii, ia-ți Crucea și urmează-Mă, îmbrățisează credința în Domnul Isus.”

Unii spun că dacă ar vedea pe cineva întorcându-se din morți, ar crede că există viață veșnică. De atâtea ori am auzit acest refren! „Nu a venit nimeni de încolo aici, ca să credem că ar fi ceva acolo.” Oare? Și ciudat e faptul că atunci când vin sărbătorile de Paște, acești oameni spun: „Hristos a Înviat!” – „Adevărat că a Înviat!”. „Nu a venit nimeni de acolo…”. Contradicție. Avraam spune: „Fals, necredința își va continua cursul.” Dacă ar învia toți morții din cimitirele din Brașov pentru cineva care spune: „Voi crede dacă voi vedea un mort.” Vă spun, dacă ar învia toți morții din cimitirele din Brașov și s-ar prezenta în fața acestui om, omul s-ar mai scărpina în cap și ar zice: „Em, e o nalucă, n-au murit..”. Cine nu crede, rămâne în necredință, se duce mai departe în necredința lui. Alții spun: „Mai am vreme! Lasă-mă, domnule, să-mi trăiesc viața și o să rezolv problemele cu Dumnezeu acolo, înaintea morții…”. Să-și trăiască ei viața bine mai întâi… Este o alegere, da. Este o alegere deliberată. Dar, această alegere are și consecințe. Această alegere, însă, nu are numai consecințe vremelnice, ci și consecințe veșnice. Vă aduceți aminte de ce spunea un om al lui Dumnezeu, care se frământa și se uita și zicea (Psalmul 73): „Mă uitam cu jind”. Ce este jindul? O invidie. „Mă uitam cu jind la cei bogați și vedeam cum trăiesc. Li se bulbucă ochii de grăsime. Au mai mult decât își dorește inima. Mândria le slujește ca salbă. Privesc de sus.” Și zice Psalmistul lăsat acolo: „M-am gândit la aceste lucruri, sufletul meu a fost tulburat; degeaba mi-am curățit eu inima, degeaba, căci iată lor le merge bine. Parcă nimic nu îi atinge, sunt fericiți, iar eu, care mi-am curățit inima, sunt lovit în fiecare zi! M-am gândit la aceste lucruri și când gândeam așa, gândeam ca un prost, pentru că m-am uitat la ziua din urmă a acelui nesocotit.” Și Cuvântul spune: „Acolo, în ziua din urmă, tu îi arunci în abisul acesta, în Iadul acesta. Să asculte de Moise și de proroci, dacă nu ascultă de ei, nu vor crede în niciun fel.” Scripturile, Cuvântul lui Dumnezeu, Legea, prorocii, descoperirea apostolilor, dovedesc stricăciunea care este în inima noastră, depravarea umană și vinovăția noastră, și Îl revelează pe Cristos, pe cel care este singurul care are puterea să arunce în Iad, dar și singurul care are puterea să mântuiască, să salveze.

De aceea, astăzi pentru tine este imperativ următorul lucru: dacă problema veșniciei nu este rezolvată, grabește-te să o rezolvi, căci acest lucru cere urgență; nu rămâne în această indiferență, pentru că riști prea mult. Riști o eternitate. Poate ți-ai aranjat lucrurile din această viață și spui: „Sunt în regulă, mi-am aranjat copiii, merg într-o direcție bună, totul pare să fie aranjat. Gata, mi-am făcut datoria.” Gândește-te că chiar dacă ești responsabil pe acest pământ, această responsabilitate nu ține loc pentru salvarea sufletului tău. Pentru răscumpărarea ta, ascultă Cuvântul care te cheamă astăzi la Cristos Mântuitorul.

De atâtea ori am vorbit oamenilor și i-am chemat și vedeam indiferența lor, vedeam cum râdeau ca fariseii și își băteau joc. Vreau să vă spun că încă trăiesc așa un șoc. Din luna octombrie am fost plecați din țară, să vizităm familia soției. Lângă casa noastră am un vecin, care are o proprietate foarte mare, frumoasă. A construit în urmă cu vreo cinsprezece ani o casă mare, imensă. M-am mirat că în tot timpul acesta, el nu a venit să locuiască în casa lui. Stătea într-un apartament de două camere în Piața Dacia, în acel furnicar de oameni. Mai venea acolo din când în când să facă chefuri, și fiind vecinul lui: „Vecine, mă poți ajuta cu asta?” Și uite așa, un număr de frați, am fost echipa lui de reparat scările, de tuns iarba, de reparat porțile și așa mai departe. Și l-am tot ajutat, iar omul a început să profite ușor de această situație și de ajutorul nostru. Ne-am dus, pentru că am vrut să fiu un un vecin bun cu el. Mă suna adesea. Nu muncea nimic, tatăl lui a fost judecător, i-a luat vreo zece apartamente, îi veneau banii, așa, pe bandă, și făcea numai chefuri și grătare. Chef până la trei dimineața, nu puteam dormi. Și am plecat în vizită. Mă suna deseori și mi-am spus: „Dacă mă sună, nu îmi pierd vremea.”-  Când vesteam Evanghelia, era deschis să o asculte, dar era batjocoritor. Am plecat în State, el a încercat să mă mai sune, mi-a trimis niște mesaje „Când te întorci?” și la un moment dat, cu puțină vreme înainte de a ne întoarce, primesc un mesaj de la soția lui: „Bună, sunt vecina. Soțul meu nu mai este printre noi…” Nu cred că făcuse patruzeci de ani, m-am gândit că a murit de Covid. Nu, nu a murit de Covid. A murit de infarct. A făcut infarct, a început să plătească polițele. A fost un șoc pentru mine și, realmente, nu pot să mă obișnuiesc cu acest gând. În fiecare dimineață, din living, din bucătărie, mă uit spre curtea acestui om bogat, care acum … unde este?

Vă las cu acest gând și cu provocarea de a vă număra bine zilele, ca să căpătăm o inimă înțeleaptă. Amin.