Evanghelia după Luca 17:11-19 – Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov
11 Isus mergea spre Ierusalim și a trecut printre Samaria și Galileea. 12 Pe când intra într-un sat, L-au întâmpinat zece leproși. Ei au stat departe, 13 și-au ridicat glasul și au zis: „Isuse, Învăţătorule, ai milă de noi!” 14 Când i-a văzut Isus, le-a zis: „Duceţi-vă și arătaţi-vă preoţilor!” Și pe când se duceau, au fost curăţiţi. 15 Unul din ei, când s-a văzut vindecat, s-a întors, slăvind pe Dumnezeu cu glas tare. 16 S-a aruncat cu faţa la pământ la picioarele lui Isus și I-a mulţumit. Era samaritean. 17 Isus a luat cuvântul și a zis: „Oare n-au fost curăţiţi toţi cei zece? Dar ceilalţi nouă unde sunt? 18 Nu s-a găsit decât străinul acesta să se întoarcă și să dea slavă lui Dumnezeu?” 19 Apoi i-a zis: „Scoală-te și pleacă; credinţa ta te-a mântuit.” Amin.
Începând de la sfârșitul anului 2019, pe tot parcursul anului 2020, 2021 și acum am traversat o perioadă de pandemie. Pandemia este o epidemie globală. Pan este ideea de „total, complet”. O boală care s-a răspândit pe întreg pământul. Tocmai acum când lumea a crezut că această boală scade în intensitate, iată că ne-am trezit cu acest război peste noi. În sfârșit, prin expunerea noastră la această pandemie, experiența noastră de viață s-a schimbat. Toți am trecut prin efectele acestei răspândiri a bolii și ați văzut că experiențe noi au venit și au intrat în viața noastră. Mai mult decât atât, vocabularul nostru s-a îmbogățit cu noi cuvinte. Toți oamenii, până și copiii știu astăzi ce este „pandemie”, „coronavirus”, „izolare”, „distanțare socială”, „carantină”, „vaccin”, „prima doză”, „booster”, „certificat verde”. Vorbim despre aceste lucruri tot timpul.Trecând prin această experiență traumatică pentru unii, înțelegem astăzi mai bine drama celor 10 leproși din episodul relatat în Evanghelia după Luca.
Întâi de toate, ni se aduce aminte că Isus se afla pe un traseu și mergea spre Ierusalim. Alături de El erau mai mulți oameni: ucenicii, câteva femei care îi slujeau, dar era o mulțime mai mare de pelerini care se îndreptau spre Ierusalim pentru o sărbătoare anuală la care evreii trebuiau să se ducă. Marea parte din mulțime era încântată de această experiență, de călătoria pe care o făceau spre Ierusalim pentru sărbătoarea Paștelui. Nu acelaș lucru cred că era în inima Domnului Isus care se îndrepta spre Ierusalim pe ultimul Său drum.
Se spune că via Dolorosa se începea din fortăreața Antonia, de unde Domnul Isus a fost dus până pe Dealul Căpățânii, pe Golgota. Am fost pe acel loc – „Via Dolorosa” al cărui nume provine din latină –„drumul suferinței”. Domnul Isus deja se afla pe acest drum al suferinței, acum, după cum ne spune Luca în versetul 11 din capitolul 17, că „Isus mergea spre Ierusalim.”
Cuvântul Domnului continuă și spune că în drumul Său spre Ierusalim a trecut printre Samaria și Galileea. Pentru noi, acestea sunt doar niște zone geografice, însă pentru cei care cunoșteau problema care era între ținutul Galileii și ținutul Samariei, lucrurile stăteau puțin diferit, pentru că acestea erau două zone între care exista ostilitate. Samaritenii nu erau iubiți de evrei și nici evreii de samariteni. Ei erau în dușmănie. Exista o privire disprețuitoare a evreilor față de samariteni, pentru că samaritenii nu erau evrei „puri”. Erau evrei „amestecați” cu alte neamuri și întrucât ei nu au păstrat cu fidelitate identitatea lor etnică, evreii „curați” nu-i priveau bine pe samariteni. Dacă cumva se întâmpla ca un evreu să treacă prin ținutul Samariei, el devenea „necurat” și trebia să treacă printr-un ritual de purificare. Știm așadar că exista acest grad de ostilitate între cele două neamuri și de aceea, de regulă, ținutul Samariei era ocolit de evrei. Când ei se duceau din Galileea în Iudeea, la Ierusalim, evreii se duceau de-a lungul râului Iordan, spre sud, sau treceau râul Iordan în ceea ce noi numim astăzi Transiordania, coborau și apoi treceau din nou râul Iordan ca să meargă dinspre Ierihon spre Ierusalim. Era un ocol care adăuga la călătoria lor ceva zile în plus, pentru a NU trece prin ținutul Samariei.
Iată că aici suntem la zona de graniță, între Samaria și Galileea și, de regulă, în zona de graniță lucrurile sunt amestecate. De exemplu, dacă vă duceți spre Ucraina în zona Siretului sau în zona Sighetului Marmației veți descoperi sate întregi de ucraineni pe partea românească, după cum dacă treceți granița spre Cernăuți sunt numeroase, poate chiar sute de sate românești pe partea Ucrainei. Asta se întâmplă și în zona Clisurii Dunării unde sunt sârbi, sunt sârbi și pe partea românească și sunt români și pe partea sârbească. Deci, aici lucrurile erau un pic amestecate pentru că oamenii vrând-nevrând au trebuit să convețuiască în proximitate unii de alții.
Un drum spre Ierusalim, de zile întregi, presupunea ca drumeții să se oprească peste noapte în diverse locuri. Unii se opreau în sate și erau primiți de săteni în casele lor, iar alții dacă nu aveau această șansă rămâneau undeva în câmp și improvizau un fel de colibă sau cort ca să poată dormi peste noapte. Astfel se face că Domnul Isus împreună cu ucenicii care Îl însoțeau, foarte probabil după ore de mers în zăduful zilei se îndreptau spre un sat care era situat în această zonă de graniță între Samaria și Galileea. Iar atunci când intră în sat, deodată Isus și însoțitorii Lui zăresc un grup de bărbați aflați la ceva distanță de drumul care ducea în satul de dinaintea lor și care în mod vădit doreau să Îl abordeze pe Domnul Isus. Nouă dintre ei erau evrei și unul din acest grup era samaritean. Vedeți bine că suferința îi unește pe oameni și dărâmă granițele etnice. Când ești în suferință și mai ales în suferință de moarte nu te mai gândești la ce a fost în trecut, iar lucrurile dispar și suferința te unește cu celălalt. Acești oameni doreau să vină la Isus, însă exista o problemă care îi împiedica să se apropie. O problemă pe care Domnul Isus și ucenicii au intuit-o probabil uitându-se la portul acestor oameni și distanța de la care L-au strigat pe Domnul Isus, pentru că aceștia erau obligați să stea la mare distanță de orice trecător din acel loc. Problema era aceasta – erau leproși.
Simpla înțelegere a acestei condiții aduce în fața Domnului Isus și a ucenicilor, și în fața noastră astăzi o mare dramă. Lepra era cea mai gravă boală din acea vreme. În Vechiul Testament era socotită boala de rang maxim, așa cum noi astăzi ne-am uita probabil la SIDA sau la cancer, sau unii la coronavirus. Starea clinică a acelui îmbolnăvit de lepră era realmente deplorabilă. Din punct de vedere medical, bacteriile care dezvoltă boala leprei produc, mai întâi, o infecție la nivelul pielii și a ochilor care culminează cu inflamații pe traiectul sistemului limfatic și nervos, iar în final, cu descompunerea țesuturilor, cu tumefieri și ulcerații. Așa sună în literatura de specialitate. Lepra avea un grad destul de mare de transmitere, era o boală contagioasă. O dată ce un bolnav de lepră era „testat pozitiv” era obligat să intre urgent în carantină pe o perioadă nedeterminată. Cei mai mulți mureau în urma extinderii acestor tumori la nivelul mușchilor, a oaselor și tendoanelor până la atingerea organelor vitale. Cei puțini, care aveau șansa să oprească boala și acele bube de pe corp ca să se usuce, trebuiau examinați atent de către preoți și dacă se constata oprirea evoluției bolii, fericiții pacienți primeau „certificatul verde” și puteau să intre din nou în sat, în comunitate. Dar, după cum am spus, foarte puțini aveau această șansă, cei mulți așteptând realmente descompunerea trupului și o moarte groaznică.
Prin urmare, condiția celor 10 leproși era tristă. Viețuiau în izolare într-o colonie de leproși, (noi le numim „leprozerii”) în afara satului, trăiau la mila sătenilor sau a trecătorilor care le întindeau ceva să mănânce. Trebuiau să păstreze „distanță socială” de oricine trecea pe acolo și să strige la vederea unui trecător ca să audă acesta bine: „Lepros! Lepros!”
Imaginați-vă, de pildă, ce însemna pentru niște părinți al căror copil s-a îmbolnăvit de lepră. Să știe pe copilul lor scos afară din sat, din casa, familia lor, stând cu alți leproși afară… Cei care erau acolo aveau nevoie de mâncare, deci cineva se ducea să le ducă mâncare, dar trebuia să le pună mâncarea la distanță și să plece pentru ca ei apoi să vină și să ia mâncarea. Ce trist era pentru părinți, de pildă, să nu poată să-și îmbrățișeze copilul, să știe că este acolo, că soarta lui este pecetluită și că foarte probabil va muri…!
Oamenii aceștia erau fără îndoială disperați.
Acum este interesant că la trecerea Domnului Isus pe drum, ei au respectat distanța socială, căci Cuvântul ne spune în versetul 12, „că au stat departe”, dar în loc să strige cuvântul care erau obligați să strige „Leproși! Leproși! ” ei au strigat „Ai milă de noi, Învățătorule, Isuse, ai milă de noi!”. Disperarea te face să nu mai respecți protocolul, chiar dacă este impus de lege.
Dar de unde Îl cunoșteau aceștia pe Isus? Mai fusese El vreodată pe acolo? Cu siguranță, toți din Galileea, din Samaria, din Iudeea, toți au auzit despre Isus. Vestea vindecărilor săvârșite de Isus se răspândise în toate ținuturile. Unii bolnavi călătoreau la mare distanță și unii oameni din familie îi duceau pe cei bolnavi, chiar dacă ei trebuiau să străbată mari distanțe ca să ajungă la Isus. Însă acești leproși nu puteau călători. Ei nu aveau voie. Ei erau obligați să rămână în colonia de leproși și să păstreze distanță. Ei erau obligați să stea în „carantină”. Dar se ivise acum o șansă pe care nu o puteau irosi. Deaceea L-au strigat și L-au implorat pe Isus să aibă milă de ei.
Isus se oprește, îi privește de la acea distanță și le răspunde: versetul 14 „Duceți-vă și arătați-vă preoților”. În cele mai multe cazuri Isus se apropia de oameni, îi atingea și îi vindeca pe loc. Dar aici Domnul Isus nu-i vindecă imediat, ci le cere ceva – le cere să se ducă la preoți. Pentru acești leproși porunca aceasta era bizară – „de ce să ne ducem la preoți?”. S-au uitat la trupul lor, era încă plin de lepră…care este rostul unui drum la preoți? Nici nu aveau voie să facă asta, până când lepra nu intra în recesiune și până când nu era o uscare a acelor ulcerații de pe piele. Ei nu aveau voie să meargă la preoți. Pe semne, unii dintre ei au fost intrigați –„De ce să ne ducem? Ce rost are să mergem?”
Această situație ne amintește de o altă experiență a unui om din Vechiul Testament, pe nume Naaman care și el a fost bolnav de lepră și era general al armatei siriene, ce era o putere din regiune care stăpânea chiar peste poporul lui Dumnezeu. El a auzit că este un proroc al lui Dumnezeu în Israel care face vindecări. Numele lui era Elisei. Auzise acest lucru de la o roabă pe care o luase în urma unui raid pe care îl făcuse în mijlocul poporului lui Dumnezeu. Atunci, un mare alai și o delegație au pornit spre această țară ca să se ducă la proroc și ca Naaman să fie vindecat. Iar când a ajuns acolo și a trimis să-i spună lui Elisei că a venit generalul Naaman, prorocul a trimis un rob să-i spună „Du-te și te scaldă de 7 ori în râul Iordan”. Când a auzit marele general că i s-a trimis cuvânt printr-un sclav, a fost tare intrigat și supărat.„Cum așa? Eu am crezut că omul lui Dumnezeu va veni, va pune mâna peste mine, va zice ceva, niște incantații de-ale evreilor și mă va vindeca! Cum să mă duc în această apă spurcată a Iordanului, dar nu avem și noi niște râuri – Abana și Pharphar, care sunt curate, frumoase…De ce mă trimite el în această zonă unde sunt evrei?” A fost tare supărat, a tot bombănit până când au venit niște demnitari de-ai lui să-i spună: „Stăpâne, până la urmă, acest omul nu ți-a cerut să faci nu știu ce mare lucru. Ți-a zis doar să te scufunzi de 7 ori în apă. Fă și tu acest lucru…” Naaman s-a dus cu reticență și, bombănind, s-a scufundat de 7 ori în râul Iordan și a fost vindecat! A venit înapoi la omul lui Dumnezeu, la Elisei, cu mare recunoștință și respect a spus: „Ce să îți dau?” Elisei i-a spus : „Nu da nimic!” DAR frumusețea în această experiență este că Naaman a declarat că „NU există dumnezeu pe pământ ca Dumnezeul lui Israel!” Acest lucru relevează că Naaman a fost mântuit! El s-a întors bucuros în țara lui, iar ostilitatea între sirieni și Israel s-a oprit.
Porunca de a merge la preoți pe care Domnul a dat-o acestor leproși comporta o anumită speranță. Căci nimeni nu se ducea la preot dacă nu avea problema rezolvată. De aceea ei L-au ascultat, nu au spus nimic, nu au comentat, nu au bombănit ca Naaman, ci au pornit în drum spre preoți. „Să fi fost această acțiune un răspuns al credinței din partea leproșilor?” Eu mă îndoiesc. Am o rezervă cu privire la ceea că acești oameni au răspuns prin credință, ci cred mai degrabă că a fost ca în situația când omul care este în necaz, face orice. Dacă ai o mare problemă, te duci la doctor, iar doctorul îți spune să faci una, să faci alta, de la doctor te duci direct la farmacie, cumperi ce ți s-a spus și faci ce ți s-a recomandat. Alții, în disperare, văzând că treaba cu doctorii nu a mers se duc pe la mănăstiri, pe la călugări, pe la preoți, pe la pastori, iar aceștia îi zic „Faceți canoane, dați la săraci…” Omul face ORICE când este la necaz pentru a-și salva viața. Mai degrabă cred că a fost acest impuls al ascultării, pentru că situația lor era critică.
Cuvântul ne spune că „pe când se duceau, au fost curățiți” Iar aici se întâmplă ceva foarte interesant – versetul 15 „unul din ei când s-a văzut vindecat, s-a oprit, s-a întors slăvind pe Dumnezeu cu glas tare și a venit la Isus plecându-se în fața Lui până la pământ mulțumindu-I.” Ceilalți 9 și-au văzut de drum și văzând că problema lor este rezolvată s-au grăbit repede să se ducă la preoți ca să ia și ei „certificatul verde” și ca să se întoarcă în comunitate. Unul însă, a înțeles că aici este ceva mai mult decât o vindecare. El a înțeles în acel moment CINE este cu adevărat Isus. De aceea el s-a întors, foarte probabil înțelegând în mintea lui ceva ce nu a înțeles niciodată până atunci, iar Cuvântul Domnului ne spune că „s-a plecat înaintea lui Isus”. Aceasta era un act de ÎNCHINARE, pe care nu-l dai decât lui Dumnezeu. Un gest de recunoștință și de recunoaștere a autorității și identității lui Isus. Acest gest L-a făcut pe Isus să se uite la acest om și cu bucurie să spună: „Ridică-te, credința ta te-a mântuit!”
Domnul Isus mai face un comentariu cu o notă ironică. Versetul 17 „Oare nu au fost curățiți toți cei 10? Dar ceilalți 9 unde sunt? Nu s-a găsit decât străinul acesta, un samaritean să vină să-I mulțumească lui Dumnezeu?” Aceasta este ironia. Oamenii care ar fi trebuit să fie primii ca să se întoarcă imediat la Isus au mers mai departe atunci cân și-au văzut „sacii în căruță” și problema rezolvată.
Care sunt concluziile acestui mesaj? Ce înțelegem noi oare din această experiență?
În primul rând, este foarte cunoscut faptul că în Scriptură lepra este o metaforă a păcatului. Când cineva dorea să compare păcatul cu ceva groaznic folosea exemplul leprei, pentru că lepra separă, și păcatul la fel separă. Lepra izolează și păcatul izolează. Lepra produce distanță și păcatul produce distanță între om și Dumnezeu. Iar când Dumnezeu vrea să vină, omul stă la distanță de El, pentru că omul este în condiția lui păcătoasă. Așa cum lepra nu putea fi tăinuită, pentru că orice puneau pe ei – și ei nu foloseau haine mulate, pentru că dacă purtau astfel de haine nu le mai puteau da jos, pentru că lepra supura și producea un lichid care se lipea de haină și atunci ei nu purtau decât un fel de cerșaf peste ei ca să fie liber și aerul să circule, dar chiar și acel cerșaf devenea plin de pete. Deci cine vrea să ascundă păcatul nu poate. Căci orice ai pune peste tine ca să ascunzi păcatul, acel păcat iese la iveală și „miroase”. Lepra era o boală care producea un miros care emana și simțeai acea carne putrezită. Nu puteai să stai lângă un om lepros. Așa este și păcatul. Păcatul „miroase” rău. Nu îl poți ascunde. După cum lepra devasta și ucidea așa și păcatul devastează și ucide. DAR frumusețea ce o aduce Dumnezeu înaintea noastră astăzi este că Domnul Isus nu este indiferent. Trecând pe acolo, El i-a zărit și atunci când ei L-au chemat și L-au strigat, Domnul Isus le-a răspuns. El s-a atins de cei necurați și nu a respectat protocoalele celui care se socotește curat față de cei necurați. Domnul Isus a atins oamenii și a rostit cuvinte de vindecare peste ei. Domnul Isus Cristos vindecă și salvează. Dacă te indentifici și tu în această condiție de păcătos, iar păcatul este, stăpânește și îți devastează viața, te izolează de ceea ce este curat, bine și frumos și te distanțează de Dumnezeu, STRIGĂ și tu cum au strigat leproșii. CHEAMĂ și tu pe Cristos, cheamă Numele Domnului, iar Cuvântul garantează că „oricine va chema Numele Domnului v-a fi mântuit”.
Acesta este primul lucru pe care îl înțelegem – leprea este o imagine a păcatului. Există soluție pentru păcat. Dacă lepra nu avea soluție umană și dacă numai Dumnezeu putea să intervină și să vindece un om de lepră, iată că și păcatul NU are soluție umană. Nu poți rezolva păcatul cu o soluție precum fapte bune, dărnicie sau încercarea de a nu mai păcătui. Nu ai cum să rezolvi această problemă a păcatului, DOAR Cristos poate soluționa problema păcatului, de aceea cheamă Numele Lui și El va rezolva această problemă a păcatului din viața ta.
În al doilea rând, avem înaintea noastră situația în care Domnul Isus îi trimite pe cei 10 la preoți, fără să le rezolve problema înainte de a-i trimite. Aici ei s-au aflat într-o dilemă. Oricare dintre noi care am fi fost în situația lor ne-am fi confruntat cu această dilemă. Ce rost are să mă duc dacă nu sunt vindecat? Ce rost are să mă duc la preot dacă problema mea nu este rezolvată? Domnul Isus așază înaintea lor o provocare, pe care de multe ori o așază înaintea noastră în situații de mari crize. El le spune să facă ceva ce nu era logic să facă, ceva absurd. Oricare dintre ei ar fi putut să spună : „Doamne, Învățătorule! Nu are rost să ne ducem! Rezolvă-ne mai întâi problema și apoi ne vom duce.”
Aici este ceva minunat ce putem să înțelegem. Acești oameni, dintr-odată ies dintr-o logică omenească, ies din ceea ce reprezintă un calcul rațional al situației imediate și intră într-o altă logică. Este logica divină. „Dacă a spus Domnul să facem acest lucru, îl vom face.” Iar aceasta poate fi echivalată cu credința. Credința este ieșirea din normalitatea noastră umană și intrarea în normalitatea divină. Ieșirea dintr-o logică omenească și intrarea într-o logică dumnezeiască. Căci acolo lucrurile se întâmplă altfel. La noi, în fața unei boli, lucrurile se rezolvă printr-un consult medical, printr-o recomandare a medicului, prin teste de specialitate, prin medicamente ș.a.m.d. Dar dacă situația nu se rezolvă și se duce și în stânga și în dreapta la tot felul de teste mai complexe și costisitoare, atunci omul se mai trezește și când vede falimentul său își îndreaptă fața spre Dumnezeu în rugăciune și spune „Doamne, ajută-mă, nu mai pot…”
Aici e o problemă – noi, de regulă, apelăm mai întâi la soluțiile umane în loc să ne ducem în rugăciune degrabă la Dumnezeu. Rugăciunea este deseori ultima rezoluție, în loc să fie prima soluție. Nu te recunoști și tu în această situație? Nu vezi că primul impuls este să alergi la telefon, să suni pe cineva, să împărtășești necazul în care te afli? De ce oare nu avem puterea ca să stăm măcar câteva zile și să vorbim cu Tatăl nostru și să-L consultăm pe El mai întâi? De ce oare nu-L întrebăm pe EL mai întâi ce se întâmplă și să-I cerem interveția Lui?
De aceea, în această situație tragică în care se aflau cei 10, în fața lor se pune o probă, iar ei trec acest test, pentru că ei ies din normalitatea lumii și intră, realmente în absurditatea lui Dumnezeu. Acolo unde legile umane se suspendă și intră în acțiune legile divine. Așa lucrează Dumnezeu. În lumea lui Dumnezeu se pătrunde prin credință, nu poți altfel să pătrunzi, iar credința este cum ne spune Cuvântul „o încredere neclintită în lucrurile care nu se văd, o puternică încredințare” în acele lucruri pe care nu le putem testa cu ochii noștri și pe care nu le putem verifica cu mâinile noastre, dar care sunt mai puternice decât orice logică umană.
Mântuirea este lucrarea lui Dumnezeu. Căci așa ne spune Cuvântul lui Dumnezeu în 1 Corinteni „căci Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe oameni” prin ce? Prin filozofia creștinismului? Printr-o vorbire aleasă și discursuri savante ale lui Petru și Pavel? NU! Prin ce? „prin nebunia propovăduirii crucii”. Căci crucea este o nebunie pentru neamuri, dar pentru Dumnezeu e puterea și înțelepciunea Sa, o înțelepciune care este disprețuită de mai marii lumii acesteia și de înțelepții ei. Când ei se uită la ce propune Dumnezeu și la soluția oferită de El lumii, oamenii zic: „Este o nebunie! Cum adică? Să am încredere într-un crucificat care a fost pus acolo despuiat înaintea lumii? Prin aceasta să fiu eu salvat?” În timp ce gnosticii, stoicii și alții veneau cu niște soluții rezonabile, ba chiar filozofice și care sunau foarte bine, Pavel venea și le spunea „Credeți această Evanghelie pe care v-o propovăduiesc și veți fi mântuiți.” Dar oamenii nu primesc nebunia lui Dumnezeu, ba mai degrabă o disprețuiesc. Cine însă are o credință care îl scoate din logica rațională, de bun-simț, elegantă, omenească și intră prin credință în lumea lui Dumnezeu descoperă acolo alte legi și descoperă o PUTERE. Căci „propovăduirea Evangheliei este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede”.
Cine vrea să vină la Dumnezeu pe acest drum al logicii umane – „fă suficient de mult bine ca să compensezi răul pe care l-ai făcut, fii un om bun, încearcă să te lași de una, să te lași de alta…” Dragul meu, vei falimenta. Iar unii chiar ajung să creadă că ce au făcut este primit de Dumnezeu. Iar dacă îi întrebi dacă sunt bine înaintea lui Dumnezeu sau cum cred că îi vede Dumnezeu, ei deobicei își fac socoteala omenească și zic „sunt bine!”„ Dar de ce ești bine?”„Păi, eu fac bine, eu sunt un om bun, pe la mine nu trece nimeni sărac căruia să nu-i dau ceva. Eu sunt un om bun, eu u am făcut rău la nimeni. Eu nu am…”„Dar ai făcut vreodată vreo crimă?” „Nu! Domne ferește! Crimă nu am făcut.” „Dacă zici fratelui tău – Nebunule, prostule – sau dacă îl înjosești pe fratele tău faci o crimă! Omori demnitatea, caracterul și chipul lui Dumnezeu în acel om. Este o crimă.” Regulile lui Dumnezeu și standardele Sale nu sunt standarde umane, nu sunt reguli omenești. Estimarea și aprecierea pe care noi o facem e întotdeauna foarte generoasă și cu multă indulgență. Aceasta nu e estimarea pe care o face Dumnezeu. Când Dumnezeu vine la om și se uită la el, dacă ar fi să-l despoaie de cerșaful cu care își acoperă lepra, omul ar putea să vadă că este plin de lepră, că „miroase greu” a păcat. Credința și ascultarea te scot din ceea ce oamenilor li se pare normal și te așază în normalitatea lui Dumnezeu.
În lumea lui Dumnezeu se ajunge prin credință, iar această situație ne aduce aminte de un episod despre Petru, mare pescar, care știa bine să pescuiască, era printre marii experți ai pescuitului pe lacul Galileii. Domnul Isus predica pe acolo, pe lângă Tiberiada, zona Capernaumului, pe unde era Petru. Mesajele Domnului Isus începeau de dimineață până seara târziu. El S-a dus la lac, iar mulțimea s-a adunat să-L asculte predicând, dar Petru se întorcea cu camarazii lui înspre țărm. După ce Domnul Isus rostește predica în auzul mulțimii, se întoarce spre Petru și îl vede șifonat, obosit, nemulțumit și află că el nu a prins nimic în acea noapte. Să nu prinzi nimic însemna o zi fără mâncare. Ei depindeau de pește ca să poată supraviețui. Isus îl ia pe Petru și zice: „Haideți să mergem spre larg” Dar Petru se întreba de ce, căci la acea oră deja nu se prindea pește, dar la porunca Lui… Domnul Isus le-a spus: „Aruncați mrejele în partea dreaptă” Iar Petru îi zice: „Doamne, scuză-mă, dar toată noaptea am încercat. Ce rost are acumsă fac acest lucru, că deja e soarele pe cer, peștele nu mai umblă acum prin apă, conform legilor pescuitului este anormal să încerci să pescuiești acum, căci pescuiești atunci când știi că „trage” peștele. Nu acum. Dar la porunca Ta (aici Petru este înțelept) voi arunca mrejele”. Aruncă mrejele și scoate mult pește. În acel moment, Petru se uită la Isus și toată filozofia lui de mare pescar și experiența lui cade brusc. Atunci el înțelege, așa cum a înțeles acel lepros că Isus nu este un om de rând. Ar fi poate un mare învățător, dar aici e ceva mai mult. Vine Petru la Isus, se apleacă până la pământ și spune: „Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos!” Ce minunat! Petru recunoaște nu doar cine este Isus, dar recunoaște și condiția lui căzută. O, ce bine ar fi ca ori de câte ori Dumnezeu ne arată îndurarea și bunătatea Lui, noi să-L lăudăm pe Dumnezeu și să-L slăvim precum acel lepros și să recunoaștem păcatul din viața noastră.
Am avut câteva momente în viață când Domnul S-a apropiat de mine, în bunătatea Lui, până la gradul la care am fost atât de copleșit, încât de fiecare dată m-am simțit atât de păcătos și rușinat de mine și în lacrimi I-am spus: „Doamne, îndură-Te de mine!” Asta se întâmplă când Dumnezeu se apropie de tine. Vezi păcatul din viața ta. Când Evanghelia este adusă înaintea ta, dacă cumva vrei să zici: „Nu, stai puțin, eu sunt bun, de ce îmi spui aceste lucruri ?” atunci Duhul lui Dumnezeu nu îți cercetează inima. Dar când Dumnezeu îți vorbește și simți păcatul, acestă lepră din inima ta, o vezi, te simți căzut și strigi și tu: „Ai milă de mine, Dumnezeule!” acolo Duhul lucrează și este gata să te salveze. Prin cruce. Prin absurditatea lucrării lui Dumnezeu.
În ultimul rând, doresc să închei cu încă un aspect. Continuăm cu acea situație când, pe drum, cei 10 au văzut deodată că sunt vindecați. Cred că a fost un șoc. Mergeau ei pe drum și, deodată ceva s-a întâmplat. Un lepros care are multe bube pe corp în momentul în care se mișcă toate acele bube pârâie și se rup. Deaceea ei nu puteau face multă mișcare. Acum fiind constrânși să se ducă la preot, ei s-au dus încet-încet ca să nu le pârâie bubele de pe ei, acea crustă care se forma. Deodată, nu au mai simțit acest lucru. Ceva s-a întâmplat. Și-au dat jos șalurile de pe ei și au văzut că sunt curați. Ca pielea unui copilaș. Atunci, au început să strige, să se îmbrățișeze cel mai probabil, să fie bucuroși, au vorbit unii cu alții poate un timp acolo fiind deja vindecați. Unul dintre ei a zis: „Eu mă duc înapoi.” Iar ceilalți „Nu, haidem să mergem la preoți, El ne-a zis să mergem la preoți”, „Nu, dragii mei, eu mă duc înapoi” Și se întoarce la Isus.
E o diferență mare aici. O diferență între cei care își văd soluția la problema lor și unul care înțelege că e ceva mai mult decât o soluție la o problemă imediată. Este o diferență între cei care caută soluție doar pentru trup și între cei care caută soluții pentru suflet. Isus a vindecat pe mulți oameni, dar nu pe toți i-a mântuit, dimpotrivă, foarte puțini au auzit cuvintele: „Credința ta te-a mântuit”. Așa a auzit și acest lepros vindecat care s-a întors.
Vreau să îți pun o întrebare: în ce categorie te afli? Toți oamenii au nevoi, necazuri. La orice moment când te-ar întreba cineva: „Ai nevoie de rugăciune?” foarte puțini ar zice „Nu am nevoie. Totul e în regulă. Totul merge bine.” Eu câteodată mă mai verific și mă întreb cum stau, dacă am vreo problemă. Foarte rar pot spune că pare-mi-se nu am nici o problemă. În schimb, cei mai mulți dintre noi zilnic facem contabilizarea și vedem foarte multe probleme: de sănătate, cu creșterea copiilor, casnice, cu mașina, cu reparații etc. Tot felul de probleme. Ele există. Și atunci ne rugăm„Doamne, am o problemă.” Câteodată, când problemele sunt grele, precum o problemă care ne-ar putea trimite la cele veșnice, atunci începem să strigăm spre Dumnezeu. Iar dacă Dumnezeu răspunde, ce faci? Căci cei mai mulți, când își văd sacii în căruță, gata! L-au uitat pe Dumnezeu. Precum se spune în popor, ei strigă „doar când sunt în nevoie”, numai la necaz Îl strigă pe Dumnezeu. Inima ta reacționează doar la necaz? Îl strigi pe Dumnezeu doar la necaz? Iar dacă îți vezi problema soluționată ai uitat că trebui să te mai rogi? Ai uitat că trebuie să Îl mai cauți pe Dumnezeu? O, ce trist este să vezi că Dumnezeu îți soluționează numai problemele imediate! Și să zici doar o mulțumire de felul: „Ah, ce bine! Iată că s-a rezolvat și acest lucru! Am trecut și de asta.” Și să nu poți să vii la Cel care ți-a rezolvat problema, să Îl slăvești și să recunoști în El puterea mai presus de orice putere! Autoritate mai presus de orice autoritate.
De aceea astăzi este un moment oportun de verificare. Vrem noi doar soluții ușoare pentru familia, situația materială, serviciul nostru etc.? Doar în situații de criză ne trezim să venim și noi la rugăciune, dar până atunci, dacă lucrurile sunt bine, stăm acasă, suntem în regulă. Dar dacă apar problemele mergem și noi să ne rugăm cu poporul lui Dumnezeu că poate-poate ni se rezolvă și nouă problema. Iar dacă se rezolvă, reintrăm în această rutină a lipsei de interes în a-L căuta pe Dumnezeu și în a-L onora. Atunci când poporul lui Dumnezeu vine să mijlocească, să strige spre Dumnezeu nu doar pentru ei, ci pentru toți ceilalți, mă întristează adesea faptul că știu că unii pot să vină la rugăciune și nu o fac. Îmi pun întrebări și nu înțeleg de ce. În schimb sunt luptătorii care vin și se roagă pentru biserică. Se roagă pentru ceilalți care își zic că nu au nevoie să se roage și strigă spre Dumnezeu. De aceea mereu am spus și va fi un apel repetat: Nu neglijați rugăciunea! Căci în rugăciune este testată cu adevărat atitudinea noastră față de Dumnezeu. Adesea în acest context se verifică cine este într-o categorie sau în cealaltă. Căci unul a venit să se roage și să mulțumească, să se închine lui Dumnezeu și să-L declare Dumnezeul Întrupat și Mântuitorul Lui, iar el a primit acel lucru – mântuirea.
Mă rog ca Dumnezeu să ne binecuvânteze și să învățăm din acest episod câteva lucruri cu privire la curățirea noastră de păcatul care condamnă veșnic. Dumnezeu te cheamă și pe tine, dacă nu ai această iertare și soluție definitivă nu doar la problemele viețuirii în trup, ci și la problema sufletului tău. Te cheamă să te închini Lui, să chemi Numele Lui și să fii și tu iertat. Amin.