Evanghelia după Luca 18:1-8 – Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov
1Isus le-a spus o pildă, ca să le arate că trebuie să se roage necurmat și să nu se lase. 2El le-a zis: „Într-o cetate era un judecător care de Dumnezeu nu se temea și de oameni nu se rușina. 3În cetatea aceea era și o văduvă, care venea des la el și-i zicea: ‘Fă-mi dreptate în cearta cu pârâșul meu.’ 4Multă vreme n-a voit să-i facă dreptate. Dar în urmă, și-a zis: ‘Măcar că de Dumnezeu nu mă tem și de oameni nu mă rușinez, 5totuși, pentru că văduva aceasta mă tot necăjește, îi voi face dreptate, ca să nu tot vină să-mi bată capul.’” 6Domnul a adăugat: „Auziți ce zice judecătorul nedrept? 7Și Dumnezeu nu va face dreptate aleșilor Lui, care strigă zi și noapte către El, măcar că zăbovește față de ei? 8Vă spun că le va face dreptate în curând. Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credință pe pământ?”
Această pildă rostită de Domnul Isus se referă la rugăciune. Tema rugăciunii este prezentă în Evanghelia după Luca. Avem multe referințe precum că Domnul Isus Însuși avea o viață de rugăciune, Cuvântul ne spune că El Se retrăgea în taină ca să se roage. Uneori, petrecea o noapte întreagă în rugăciune. În învățătura Lui, Isus insista ca urmașii Lui să se roage. De la versetul 1 : „Isus le-a spus o pildă, ca să le arate că trebuie (TREBUIE) să se roage…”. E necesar să înțelegem acest „trebuie”.
Tema rugăciunii nu este prezentă doar în Evanghelia după Luca, ci este prezentă în toate evangheliile, e prezentă și în epistole, în învățătura apostolilor, care și ei insistă: „Vegheați în rugăciune. Rugați-vă neîncetat…”. Este o insistență. Dar nu doar în Noul Testament găsim tema rugăciunii, putem să ne uităm și în Vechiul Testament, la oameni care se rugau și când ei se rugau lui Dumnezeu, El răspundea și făcea lucrări mari.
Întrebarea care stă înaintea noastră astăzi este: de ce Domnul Isus insistă pe tema rugăciunii? De ce insistă pe această disciplină spunând „…trebuie, trebuie…”? Nu cred că ar exista atâta insistență pe necesitatea rugăciunii dacă nu ar fi o problemă în această privință. Eu când insist în dreptul copiilor mei, insist acolo unde e problema. Acolo unde lucrurile merg bine, nu trebuie să mai zic copiilor să facă acest lucru sau să nu facă. Dar unde este o problemă eu trebuie să insist. Iar Domnul Isus insistă pe problema rugăciunii pentru că acolo sunt niște „minusuri” în viața mea și, foarte probabil și în viața voastră.
Aș vrea să fiu doar eu excepția, dar probabil că nu sunt doar eu. Ce probleme ar putea fi în dreptul rugăciunii? Care ar fi problemele pe care le-am putea identifica în privința disciplinei rugăciunii?
De la bun început am putea spune că prima problemă este lipsa de rugăciune. În viața unor credincioși există o deficiență majoră. Dacă ar fi un doctor care i-ar putea consulta pe partea spirituală cu niște echipamente, așa cum în dreptul trupului nostru unii medici constată lipsă de fier, de magneziu, de vitamina C, în dreptul acestor credincioși cineva ar putea să spună că au o mare lipsă de rugăciune, e o deficiență în viața lor – rugăciunea. Foarte ușor și foarte bine ar fi dacă am avea „vitamine” de rugăciune. Am lua câte o pastilă de acest fel și s-ar rezolva problema rugăciunii. Trist e că unii tratează rugăciunea exact în această formă, cea a „pastilelor”, a „concentratelor ”: dimineața – o mică rugăciune și atât, crezând că această „pastiluța” ține loc de o „dietă” normală și consistentă privitoare la rugăciune.
O altă problemă este inconsecvența în rugăciune. Se poate să ai un timp bun de rugăciune, când te rogi, simți această dorință, Îl cauți pe Domnul, ai o frecvență bună în aspectul colectiv al rugăciunii când biserica este împreună și ai și timpul personal cu Domnul în cămăruța ta sau mergând în natură. Lucrurile stau bine, dar după aceea vin problemele: ai de făcut ceva pe acasă sau la serviciu, ești aglomerat și astfel, din prima clipă când deschizi ochii, gândul fuge la ce ai de făcut în ziua respectivă, analizezi agenda zilei, plonjezi în ziua respectivă, nu mai ai timp să te rogi nici dimineața, nici la amiază, nici seara, ci cazi frânt de oboseală, iar dacă vrei să te pui pe genunchi, adormi acolo pe genunchi. E un timp în care nu mai e o viață de rugăciune. Apoi, iar revii și există aceste mișcări când este bine în viața de rugăciune și când lipsește rugăciunea. Deci, o problemă poate să fie și inconsecvența în rugăciune.
Următoarea problemă care este vizată și de Domnul Isus în ce privește rugăciunea este formalismul – să fim doar formali și să nu fim sinceri, să nu ne vărsăm sufletul cu sinceritate înaintea lui Dumnezeu. În vremea Domnului Isus, acest formalism se vedea în dreptul fariseilor. Ei făceau rugăciuni în piețe sau la intersecțiile de drumuri ca să fie văzuți de oameni cât de pioși sunt ei, cât de mult se roagă. Mi-a fost dat să văd o astfel de situație când am călătorit în Israel, în Ierusalim am văzut un „fariseu post-modern” care cu cărțulia făcea la fel cum scrie în Scriptură, exact la colțul străzii stătea și prin mișcarea sa înălța rugăciuni către Domnul, dar în timp ce se ruga, el se uita și în stânga și în dreapta ca să vadă dacă e observat de cineva, dacă cineva constată pioșenia lui. Acest formalism poate fi prezent și în automatismul în care noi rostim unele rugăciuni. Uneori, nici nu știm ce rostim. Eu am crescut într-o adunare în care erau niște bătrâni credincioși și erau unele surori care se rugau aceeași rugăciune în biserică. Eu deja le cunoșteam pe dinafară: „Doamne, binecuvântă săracii și orfanii că tu ești Tatăl văduvelor și orfanilor”. Mi-a rămas până în ziua de astăzi. Era o rugăciune formală rostită în fiecare duminică, în același fel, cu „punct” și „virgulă” și cu „semnul exclamării”. Dacă mai apărea câte un „semn al întrebării” – „Doamne, ce vrei să fac?” – atunci, toată lumea ieșea din amorțeală, însă cât timp sora rostea rugăciunea, toată lumea dormea, căci știa ce se roagă, trebuia doar să spună „Amin”… Acum, mă uit la generația copiilor care nu știu dacă de la părinți au învățat sau din altă parte, dar mă surprinde acest gen de rugăciune: „Doamne, Îți mulțumesc pentru ziua de astăzi, mulțumesc pentru…, mulțumesc pentru…, …, … Amin”. O spun într-o așa viteză, ca la reclame, repede-repede, de parcă plătești acel timp cât te rogi. Băgați de seamă să nu intrăm în această mișcare în care numai zicem cuvinte… Domnul Isus taxează acest formalism în rugăciune în care noi zicem cuvinte crezând că dacă zicem o mulțime de cuvinte vom fi ascultați. Nu e adevărat. Aici trebuie să fie sinceritate, poți să fii concentrat în rugăciune și să fii autentic, și nu formal.
O altă problemă a rugăciunii este necredința. Ne rugăm, dar nu ne rugăm cu credință. Ne rugăm ca să ne rugăm. Când cerem lucrul respectiv, nici nu credem că Dumnezeu poate să răspundă la cererea noastră, dar ne rugăm ca să fim și noi în peisaj cu ceilalți. Lipsa credinței în rugăciune.
O problemă mai poate fi mândria. Poate să apară mândrie în rugăciune? O, mai ales acolo! Dacă cumva există viață de rugăciune, omul nu poate sta în anonimat, el vrea ca și alții să știe cât de mult se roagă el. Astfel, el adesea face referințe la cât de mult se roagă el… Personal, îmi este greu să mă dau pe mine ca model în rugăciune. Am o viață de rugăciune, dar cred că aceasta trebuie să se vadă în alte dimensiuni decât a verbaliza mereu cum mă văd eu cu Dumnezeu, cât vorbesc eu cu El, la ce oră vorbesc cu Dumnezeu. E adevărat că sunt deschis să spun despre acest lucru dacă sunt întrebat uneori de ucenici: „Frate, cum te rogi? Că și noi vrem să ne rugăm mai bine.” Astfel au întrebat și ucenicii pe Domnul Isus. Dar Domnul Isus nu spunea mulțimilor că: „Această noapte am petrecut-o în întregime în rugăciune”, însă acest lucru se vedea în puterea cu care predica Evanghelia și puterea cu care săvârșea minuni. Nu trebuia să spună cuiva cât Se roagă El. Această situație seamănă cu moda Facebook-ului de astăzi, când lumea e atât de prezentă pe Facebook (în loc să facă curățenie în casă, să facă mâncare, să se ducă să facă mișcare, să se roage, să facă milostenie, etc) și postează acolo ce au mâncat ei dimineață. Unii postează și alții se uită la acea postare. În acest fel ne tocăm timpul, iar când mă duc la oameni să le spun „Căutați pe Dumnezeu”, ei zic „Nu am timp”, dar au timp să se uite ce zic alții pe Facebook. Sunt unii care postează pe Facebook și aduc în spațiul public chestiuni intime, personale, care nu ar trebui destinate unui auditoriu larg. Cam așa e și cu rugăciunea.
Domnul Isus în predica Sa de pe munte a așezat rugăciunea în aceeași categorie cu postul, iar ceea ce a sugerat El referitor la rugăciunea tainică, intimă cu Dumnezeu este discreția. Te închizi în cămăruța ta, unde ești doar tu și Dumnezeu și te rogi în taină Dumnezeului care vede în ascuns. Dacă acea practică intimă a rugăciunii este adusă în spațiul public, Domnul Isus spune „Ți-ai luat răsplata. Ai vrut să te rogi mult în taină ca oamenii să știe cât de mult te rogi tu, foarte bine. Asta ai dorit, asta ai primit.” Iar Dumnezeu nu răspunde imensului efort pe care unii îl fac în rugăciunea secretă doar ca să fie cunoscuți cât de mult ei se roagă.
Următoarea problemă ce poate apărea în rugăciune este isteria. Ați văzut pe uniii isterici când se roagă? Unii cred că au citit în Scriptură versetul: „Strigați către Domnul!”. Unele persoane, într-adevăr au strigat către Domnul și chiar în pilda dată se spune: „Dumnezeu nu va face dreptate aleșilor Lui care strigă zi și noapte?” Iar atunci, unii au înțeles ceea că ar trebui să strige în timpul când ei se roagă, și rar aceste persoane pot să spună o rugăciune în ton natural, ci ei strigă. Am fost în adunări în care era timpul pentru rugăciunea comunitară și strigau vreo șapte, opt persoane atât de tare încât eu nu îmi mai puteam articula rugăciunea. Nu mă puteam auzi pe mine, că era cineva alături care striga: „Doamne!!!!!!!”… Isterie în rugăciune.
E adevărat că sunt momente când în durerea noastră vrem să strigăm către Domnul. Însă câteodată eu strig către Domnul cu voce tăcută, dar din inima mea pornește un strigăt, că dacă i-aș da drumul tot Brașovul ar auzi. Strigarea spre Domnul nu trebuie să fie în mod necesar o țipenie sau o isterie de acel gen. Dar sunt excepții când zdrobirea, durerea, suferința, dorința se exprimă și în strigătul în rugăciune, însă aceasta, de regulă, nu este o practică obișnuită, ci este doar în mod excepțional.
O ultimă problemă în rugăciune pe care doresc să o subliniez, mai ales că este problema ce o găsim în pilda de astăzi este abandonul în rugăciune. Te rogi pentru o vreme, problema este presantă, e o situație în care dorești să vezi răspuns de la Dumnezeu, dar apoi, pentru că constați că Dumnezeu nu răspune imediat sau întârzie să răspundă – obosești în a-I mai cere lui Dumnezeu și astfel, intervine abandonul. Asta se întâmplă de regulă atunci când ne rugăm pentru cei nemântuiți din familiile noastre. 15 ani m-am rugat pentru tatăl meu, iar după ce m-am rugat toți acești ani am constatat că nu este nimic care să se miște în structura spirituală a tatălui meu. Nimic. De aceea, îmi era greu să tot cer lui Dumnezeu și câteodată oboseam și abandonam rugăciunea. Astfel treceau luni de zile în care nu mă mai rugam pentru tata, iar Duhul venea și mă mustra: „De ce te-ai oprit să ceri? De ce te-ai oprit să insiști?” Deci poate să apară această problemă a abandonului în rugăciune.
Așadar, cu această problemă venim la pilda rostită de Domnul Isus în capitolul 18. Este o pildă puțin diferită de alte pilde, pentru că în general Domnul Isus tălmăcește pilda la sfârșit. El dă o pildă, toată lumea o ascultă, încearcă să intuiască despre ce e vorba, iar la final, Domnul Isus aduce tâlcul pildei respective. Câteodată nu făcea asta, ci doar rostea pilda și lăsa pe oameni să se gândească despre ce a spus Domnul Isus. Nici ucenicii nu înțelegeau, dar de regulă El o explica în final. Aici, însă apare o lămurire a pildei înainte ca pilda să fie rostită. Cuvântul spune că: „Isus le-a spus o pildă, ca să le arate că trebuie să se roage necurmat și să nu se lase.” 4 lucruri intenționa Domnul Isus prin rostirea acestei pilde.
În primul rând, să le arate că trebuie. Chestiunea rugăciunii este o chestiune de necesitate. În al doilea rând, să le arate ce trebuie. Domnul Isus îi spune Martei la un moment dat: „Marto, Marto, pentru multe lucruri te frămânți și alergi, dar un singur lucru trebuie. Maria și l-a ales pe trebuie. Maria a ales partea cea bună.” Ce trebuie? Domnul Isus spune că trebuie să se roage. Dacă este o trebuință în viața credinciosului, dacă este o necesitate în viața ta, alături de altele mai mari sau mai mici, necesitatea prioritară în viața de credință este rugăciunea. Trebuie să te rogi. Trebuie să te rogi. Câteodată uit niște lucruri importante: să plătesc o factură, să sun pe cineva etc. iar, modul în care rezolv problema este să scriu cu pixul pe palmă, căci cu mâna mea lucrez și tot văd acel scris și îmi amintesc de lucrul ce trebuie să îl fac. Dacă ar fi să folosim această metodă, poate pentru unii dintre noi ar trebui să scriem: „Trebuie să te rogi”. E așa de mare această trebuință încât eu cred că ar trebui să ne scriem pe fiecare deget: „Trebuie să te rogi”, pentru ca în momentul în care mișcăm cu mâinele noastre și stăm pe Facebook, când se întoarce mâna să vedem că e timpul să închidem Facebookul și să zicem „Trebuie să mă rog.” Este o necesitate. Disciplina rugăciunii este necesară în viața noastră.
Apoi, Domnul Isus continuă să le spună „că trebuie să se roage (cum?) necurmat”. Domnul Isus nu a spus asta, în general, ci că ei trebuie să se roage necurmat, adică să existe o consecvență în rugăciune, să nu existe doar un sezon bun și apoi să fie o sincopă lungă și încă un scurt sezon ș.a.m.d. Trebuie să existe constanță în rugăciune.
În final, Domnul Isus spune „să se roage necurmat și să nu se lase”. Asta e o mare problemă. Lipsește stăruința în rugăciune. Obosim și ne lăsăm. Obosim și nu mai insistăm sau mai amintim Domnului din când în când și lucrurile merg înainte.
Ca să ilustreze necesitatea acestei discipline, cât și consecvența și insistența în rugăciune, Domnul Isus le spune ucenicilor această pildă: „Într-o cetate era un judecător care de Dumnezeu nu se temea și de oameni nu se rușina.” Era o cetate în care un magistrat era chemat să facă dreptate, respectând o instanță dincolo de instanța omenească și având conștiința și bunul simț față de oameni, trebuia să prezideze cazuri și să rezolve litigii într-un tribunal, așa cum se cuvine. Dar acest judecător avea două probleme: prima, nu se temea de Dumnezeu, poate nici nu credea, nici nu-i păsa, iar a doua – nu îi era rușine de oameni. Dacă ai fi trăit în acele vremuri nu cred că ai dori să stai în fața unui asemenea judecător. Ai fi devastat să știi că nu ai nici o șansă de câștig. „ În cetatea aceea era și o văduvă…” care probabil a fost nedreptățită de cineva, fie din familia ei sau fie de consătenii ei, și era o nedreptate mare care avea nevoie de un arbitru care să facă dreptate. Iar această văduvă s-a dus la judecător și i-a cerut să-i facă dreptate în litigiul cu pârâșul ei. Așadar, o văduvă nedreptățită într-un proces aparent, fără nici o șansă de câștig.
Dar în locul abandonului, această văduvă recurge la o strategie ingenioasă: insistența supărătoare. ”…venea des la el și-i zicea: ‘Fă-mi dreptate în cearta cu pârâșul meu.’” S-a dus prima dată: „Onorată instanță, domnule judecător, am fost nedreptățită”. Ea știa că are dreptate și dorea să i se facă dreptate. Dar judecătorul îi zice; „Du-te de aici, femeie. Nu am timp de ale tale.” S-a dus și a doua oară: „Domnule judecător, fă-mi dreptate în litigiul cu pârâșul meu”, „Femeie, ți-am spus să mă lași în pace.” „Domnule judecător, sunt aici să îmi faceți dreptate, știți doar că am dreptate” „Femeie, ți-am spus doar, pleacă, pleacă de aici, am alte treburi.” Firește, femeia putea să intuiască, că pârâșul ei, cel cu care avea litigiu, l-a mitutit pe judecător și pentru că judecătorul nu se temea de Dumnezeu și de oameni, lua mită. Știa că a luat mită. „Domnule judecător, nu vă este rușine de Dumnezeu?”„Femeie, nu-mi pasă de Dumnezeu, du-te de aici.”„Domnule judecător, dar măcar de oamenii prezenți aici…”„Nu-mi e rușine nici de oameni, du-te de aici, pleacă”. Vine noaptea. Ciocănitură la ușă.„Oh, cine-i?” O ciocănitură mai insistentă. „Domnule judecător! Fă-mi dreptate” El se scoală și spune: „Femeie, e noapte, du-te, lasă-mă în pace, nu pot să dorm.” Femeia insistă și prin gestul insistenței ei subminează un sistem inhibitoriu. Nu îi este teamă de judecător. Judecătorul nu îi este prieten, ci este chiar dușman, iar această femeie, în ciuda oricărei lipsă de șansă, se duce și insistă pe lângă judecător. Iar acest magistrat, recunoscând lipsa de integritate în aceste caz pe care îl prezida, spune: „Măcar că de Dumnezeu nu mă tem și de oameni nu mă rușinez”, ia decizia să facă dreptate văduvei, pentru ca după aceea să-și continue viața în tihna compromisurilor sale.
Dar este admirabil cum această femeie a bătut la ușă și l-a sâcâit pe judecător, încât acesta spune: „Nu mă tem de Dumnezeu și nu mă rușinez de oameni, totuși pentru că această văduvă mă tot necăjește…”( traducătorul a spus frumos „mă tot necăjește”, dar în original traducerea este „îmi tot dă cu pumnul în ochi”, „i-a făcut ochii negri”. Această expresie era folosită atunci când cineva era supărător) „…îi voi face dreptate ca să nu tot vină să îmi bată capul.”
Concluzia unor exigeți este că pilda se concentrează pe „rentabilitatea perseverenței” – dacă insiști și tot insiști, în ciuda faptului că nu ai nicio șansă, poate reușești, cel puțin ca „să scape de tine”. Însă, finalul pildei pare să ne conducă ușor într-o altă direcție, sau să ne aducă ceva complementar ideii de perseverență, insistență și stăruință. Apar trei întrebări în final. Domnul a adăugat: „Auziți ce zice judecătorul nedrept?” – prima întrebare. A doua întrebare: „Și Dumnezeu nu va face dreptate aleșilor Lui care strigă zi și noapte către El măcar că zăbovește față de ei?” Domnul Isus nu-l compară pe Dumnezeu cu magistrat, nu se poate face o asemenea comparație, căci persoana era coruptă, însă Dumnezeu nu este corupt. Aici se face un contrast și Isus spune: „Dacă un judecător nedrept, în final, face dreptate, Dumnezeu care este drept, nu va face oare dreptate?” Iar a treia întrebare: „Vă spun că le va face dreptate în curând, dar când va veni Fiul Omului va găsi El credință pe pământ?”
E foarte interesant că atunci când Domnul Isus lămurește această pildă, El spune: „Dacă un judecător nedrept, fără bun simț față de oameni și fără teamă față de Dumnezeu, în final, pentru insistența supărătoare, el face dreptate, cu cât mai mult Dumnezeu care este drept și bun nu va face oare dreptate (Cui? Cine este obiectul dreptății Sale? ) aleșilor Lui?” E cert că aleșii Lui au o trăsătură – dacă te socotești un ales al Domnului, există o trăsătură specifică aleșilor Domnului – „strigă zi și noapte înaintea Lui”. Aceasta e un mod de verificare în care poți ști dacă ești un ales al Domnului – dacă strigi zi și noapte către El. De ce strigă cineva? Pentru că este într-o disperare, pentru că este într-o nevoie. Pentru a înțelege bine această pildă, ea trebuie încadrată în context. Domnul Isus vorbește despre venirea Lui și despre o vreme în care venirea Lui pare să întârzie, dar El va veni și cum s-a întâmplat în zilele lui Noe și în zilele lui Lot, se va întâmpla și în privința venirii Sale. În zilele lui Noe și a lui Lot era mult păcat, iar cei care Îl urmau pe Dumnezeu, sufereau – Noe a suferit, Lot a suferit. Există o suferință când ești în mijlocul unui neam stricat și ticălos. Iar Domnul Isus spune că va fi un timp în care aleșii lui Dumnezeu vor trece prin încercare și suferință – timpul în care Îl așteptăm pe Domnul Isus. Această lume ne este ostilă, ne va lovi și ne va neîndreptăți, iar dacă ne vom duce la instanțe umane nu ne vor ajuta, dar noi avem la Cine să strigăm. Aleșii lui Dumnezeu strigă zi și noapte către Judecătorul cel drept și acest Judecător le va răspunde. Întrebare: Strigi tu zi și noapte către Domnul? Există această insistență în a-I cere lui Dumnezeu ajutor și dreptate?
Dar există și o provocare în dreptul aleșilor Domnului, nu doar o trăsătură. Provocarea este că Dumnezeu zăbovește față de ei, iar aici apare întrebarea: De ce Dumnezeu zăbovește? De ce El zăbovește când problemele noastre sunt atât de imperative și când suferim în această lume disprețuitoare și răutăcioasă? De ce întârzie Dumnezeu? Cred că răspunsul Îl avem în Scriptură. În 2 Petru capitolul 3, Cuvântul ne spune în versetul 9: „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinței Lui cum cred unii, ci…” Cum putem înțelege întârzierea? „ …ci are o îndelungă răbdare pentru voi și dorește ca niciunul să nu piară, ci toți să vină la pocăință. Întârzierea lui Dumnezeu este pentru un scop și acel scop ne vizează pe noi ca să fim în formulă completă în Împărăția lui Dumnezeu. În versetul 14 ne spune: „ De aceea, preaiubiților, fiindcă așteptați aceste lucruri, siliți-vă să fiți găsiți înaintea Lui fără prihană, fără vină și în pace. Să credeți că îndelunga răbdare a Domnului nostru este mântuire, cum v-a scris și preaiubitul nostru frate Pavel.” Așadar, această întârziere este pentru a se împlini numărul complet al neamurilor. Dacă noi strigăm spre Domnul zi și noapte și pare că Domnul nu ne răspunde, și întîrzie, să ne aducem aminte – încă numărul nu este complet. Dar continuăm să strigăm ca acest număr să se împlinească și acolo să se declanșeze minunatul eveniment al venirii Domnului Isus pe care noi Îl așteptăm.
Câteva întrebări finale la această pildă. Prima întrebare: Este prezentă în viața ta disciplina rugăciunii? Cred că este suficient să pun această întrebare și să nu insist mai mult, pentru că Duhul lui Dumnezeu ne poate arăta în mod clar astăzi că rugăciunea este rarisimă în viața unora dintre noi, sau că nu e deloc prezentă. Sunt unii care se roagă aici cu biserica și consideră că este suficient. Rugăciunea trebuie să aibă două aspecte: nivelul personal, despre care Domnul Isus vorbește, rugăciunea în taină, discret, doar tu cu Domnul, este un dialog, există o părtășie. Domnul Isus petrecea nopți în rugăciune, pentru că vorbea cu Tatăl și Tatăl Îi răspundea. Acesta este aspectul personal. Este prezentă rugăciunea în dimensiunea personală în viața ta?
Există și aspectul colectiv al rugăciunii, iar acest aspect vizează adunarea Domnului care vine miercuri seara să se roage. Aici apare întrebarea: există unii care ar putea să vină la rugăciune și nu vin? E de înțeles când ai o slujbă care se termină la ora 19, de exemplu, dar cei care pot să vină la rugăciune se află oare în situația în care își dau seama că pot să vină și totuși nu o fac? S-au obișnuit cu lucrurile pe care le fac acasă și ei consideră că mai câștigă ceva făcând activitățile date. O, ce pierdere și lipsă de înțelepciune! Fiecare moment în care poporul lui Dumnezeu se adună devine o putere și o forță de schimbare cu privire la noi și strigăm spre Domnul, aducem cauze pe care împreună le susținem în rugăciune. Cum stăm cu disciplina rugăciunii la nivel personal și la nivel colectiv?
A doua întrebare: Înțelegem oare noi necesitatea rugăciunii? Sau avem sentimentul că rugăciunea este ceva opțional în viața noastră? Așezăm rugăciunea în categoria necesității așa cum bem apă sau mâncăm? Rar ni se întâmplă să sărim mesele. Când postim, atunci e intențional, știm, dar dacă în cursul normal al unei zile vine prânzul și noi muncim, corpul strigă și cere mâncare. Ah, dacă am trata corpul cum tratăm rugăciunea! Imediat s-ar vedea, ai slăbi mult și lumea s-ar mira ce s-a întâmplat cu tine, dacă ești cumva bolnav. Așa cum lipsa de mâncare bună se vede în faptul că cineva slăbește, la fel se vede și lipsa de rugăciune. Aceasta se vede în irascibilitate, în răutate, în lipsă de bunătate, în lipsă de chef în viață, în foarte multe aspecte. Omul se usucă. Nu mai este floare, nu mai sunt frunze, nu mai este rod, iar acel lucru începe să se vadă și în contextul adunării. Cum arăt eu oare că înțeleg acel „trebuie”? Înțeleg că trebuie să mă rog, dar în ce mod arăt acest lucru? Când am o viață regulată de rugăciune, când pe lângă viața regulată există aspecte ocazionale ale rugăciunii și există și momente spontane când ne rugăm. Toate acestea trebuie să se îmbine în viața noastră și trebuie să existe un echilibru și în viața personală de rugăciune, la fel ca în aspectul colectiv. Eu personal, nu cred că cineva poate avea o viață secretă de rugăciune consistentă și bună, dar să nu fie prezent și în aspectul comunitar al rugăciunii împreună cu biserica. Când cineva nu vine la rugăciune la casa Domnului, tare mi-e teamă că nu există rugăciune nici în dimensiunea personală și tainică.
A treia întrebare: există consecvență în rugăciunea ta sau e doar sezonieră? Avem un timp bun urmat de un timp slab, apoi iarăși un timp bun, și un timp slab…?
Ultima întrebare: insistăm în rugăciune? „Doamne!… Doamne!… Doamne!… Ajută-mă!… Doamne, te rog!” Insistăm ca această văduvă care a bătut la ușa judecătorului fără să renunțe? Insistăm noi înaintea lui Dumnezeu? Dumnezeu este interesat, câteodată Lui Îi plac „obraznicii”, cei care au un pic de tupeu înaintea Lui decât cei care au o viață flască – „mergi și tu cu toată lumea, cât se roagă unii te rogi și tu…” Lui Dumnezeu Îi plac oamenii care insistă, la fel ca Iov. El a strigat „Doamne, nu înțeleg, te rog, spune-mi, de ce, de ce?” Dumnezeu nu Se supără pe „de ce-ul” tău, de aceea insistă, insistă.
De ce intervine abandonul în rugăciune? Pentru că poate nu avem o convingere și o credință că într-adevăr dacă vom cere de la Dumnezeu, El ne va răspunde. „Cer un pic și mă las” – aceasta nu e credință, doar încerci de câteva ori. Ce s-ar fi întâmplat dacă această văduvă se ducea doar de două ori la judecător? Judecătorul expedia rapid și zicea: „bine că am scăpat de o femeie” și lua bani de la celălalt. Dar această femeie nu doar a încercat, ci ea s-a dus și a insistat și a perseverat până a obținut ceea ce dorea. Abandonul mai poate interveni și atunci când nu avem răbdare. Ne-am obișnuit în societate că lucrurile se fac repede și aplicăm același principiu și în rugăciune. Dar Dumnezeu nu este un „tonomat”, cum zic unii. Dumnezeu nu este aparatul în care băgăm moneda rugăciunii și imediat vine răspunsul. Dumnezeu e preocupat de caracterul nostru, de sfințirea noastră, Dumnezeu vrea să vadă cu adevărat dacă noi răspundem.
Există în insistență un lucru pe care noi nu îl înțelegem. Abandonăm pentru că nu mai avem răbdare, convingere, credință sau poate că nu avem înțelegere. Iar Cuvântul ne-a spus că această întârziere este pentru a se împlini numărul deplin al neamurilor, pentru noi. La fel și în Apocalipsa 6 ni se spune că cineva tot insistă – martirii, care au plătit cu viața lor prețul credinței. Se spune în acest capitol că ei stau sub altar și strigă zi și noapte: „Până când, Doamne? Până când? Când vei răzbuna sângele nostru?” Iar Dumnezeu le spune lor: „Așteptați și voi, că pentru credincioșii mei care trebuie să se împlinească numărul deplin al neamurilor, în dreptul vostru trebuie să se împlinească numărul deplin al martirilor. Mai sunt încă martiri de-ai Mei care trebuie să plătească cu credința lor.”
Închei acest mesaj îndemnându-vă împreună cu voi și pe mine ca să ne aducem aminte că „trebuie”. Că dacă este un „trebuie” mai mare decât orice este acest „trebuie” al rugăciunii. Am avut sezoane mărețe de rugăciune, de jumătate de zi câteodată, și nu le-am regretat niciodată. Deși trăim într-o societate în care este această mișcare a pragmatismului: „time is money” – timp înseamnă bani, vreau să vă spun că rugăciunea înseamnă viață. Rugăciunea înseamnă putere. Rugăciunea înseamnă biruință. Rugăciunea înseamnă mântuire. Rugăciunea înseamnă sfințire. Dumnezeu să ne ajute pe toți să înțelegem acest măreț „trebuie” al rugăciunii. Amin.