Evanghelia după Luca 18:15-17 – Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov
„15I-au adus și niște copilași, ca să Se atingă de ei. Dar ucenicii, când au văzut lucrul acesta, au certat pe aceia care-i aduceau. 16Isus a chemat la Sine pe copilași și a zis: „Lăsați copilașii să vină la Mine și nu-i opriți, căci Împărăția lui Dumnezeu este a unora ca ei. 17Adevărat vă spun că oricine nu va primi Împărăția lui Dumnezeu ca un copilaș cu niciun chip nu va intra în ea.”
Aș dori să așez un titlu acestui mesaj, un titlu împrumutat din literatura engleză, a unei scriitoare pe nume Jane Austen „Mândrie și prejudecată”. Am pus acest titlu pentru că atunci când este vorba de copii, există foarte multă mândrie, ignoranță și prejudecată în biserică. Am rămas uimit meditând la poziția copiilor în biserică și în Împărăția lui Dumnezeu. Câte prejudecăți modelează perspectiva adulților față de copii! Eu nu mă exclud din această categorie.
În general, ca evanghelici socotim că noi suntem mai deschiși, fără prejudecăți și ne uităm la alții, din alte confesiuni și îi vedem pe ei ca tributari unor prejudecăți și tradiții pe care le țin. Dacă dorim să inițiăm un dialog cu ei, vedem cât de împachetați sunt în prejudecățile lor. Însă, de-a lungul timpului am descoperit că și noi avem tradițiile noastre și, câteodată, suntem mai abitir înfipțiți în prejudecățile noastre.
Dar aș dori să vorbesc astăzi despre prejudecățile cu privire la copii, pentru că, de multe ori, ca adulți, avem idei preconcepute când este vorba de copii și rolul lor în cadrul bisericii.
Una care este foarte prezentă este următoarea: copiii sunt un factor disturbator în biserică. Unii în adunare se uită la copii și zic:„Ah! Copiii se plictisesc!”. E adevărat, copiii se plictisesc. Ei se plimbă prin sală, iar unii adulți sunt iritați că copiii fac acest lucru. Copiii râd în timpul predicii, iar predicatorul trebuie să continue predica chiar dacă unii râd. Ei se joacă și mănâncă în sală. Mulți copii plâng, tușesc, sughiță, strănută și după cum zic unii, deranjează. Copiilor le este foame și le este sete tot timpul, mai ales când începe timpul de adunare. Dacă cineva are prejudecăți față de toate aceste lucruri, vedem cât de problematică pare această situație. Iar concluzia acestuia se poate rezuma în ceea că copiii deranjează.
Această problemă au avut-o și ucenicii. Câțiva părinți au venit să-și aducă copiii la Domnul Isus ca să fie binecuvântați de El. Aceasta era o practică pe care evreii o aveau din vremurile străvechi, de la Iacov și de la Avraam. Ei așezau mâinile peste copii și-i binecuvântau. Această practică, cu părere de rău, s-a pierdut de-a lungul vremurilor în istorie. Noi binecuvântăm la serviciul de binecuvântare, dar câți dintre tați binecuvântă copiii lor în mod spontan, punând mâinile peste ei și rostind o binecuvântare din Cuvântul lui Dumnezeu?
Dar în acea vreme, în cultura evreiască, practica binecuvântării era încă importantă și prețuită. A avea copilul binecuvântat însemna un lucru mare pentru o familie de evrei. Iar a-l avea binecuvântat, mai cu seamă, de cel ce era posibilul Mesia, de Trimisul, de un profet de asemenea avengură, însemna un lucru uimitor de mare. De aceea, ei au venit cu copiii în mulțimea prezentă, se înghesuiau și încercau să ajungă în față, la Domnul Isus unde El putea să-i binecuvânteze, pentru că binecuvântarea presupunea atingerea fizică a copiilor, trebuiau puse mâinile peste ei.
Ucenicii, printre altele, asigurau un perimetru de siguranță pentru Domnul Isus care vorbea mulțimii. Ar putea fi numiți oameniii de ordine. În mulțimile care erau prezente și veneau să-L asculte pe Domnul, de multe ori, ucenicii erau cei care ziceau mulțimii să facă loc pentru El și erau responsabili de a pregăti o zonă unde Domnul Isus putea să se adreseze mulțimii. Foarte mulți veneau și doreau să se atingă de Domnul Isus. În învălmășeala mulțimii, părinții forțau cordonul de ordine și doreau să treacă și de ucenici ca să poată ajunge la Domnul Isus. Scriptura ne spune că ucenicii au început să-i certe pe cei ce aduceau copiii, iar prin felul în care ei vorbeau părinților se remarca tonul de iritare, nervozitate, chiar de mânie.
Isus a remarcat gestul și a fost vizibil indignat de atitudinea ucenicilor. Iar El nu S-a sfiit să îi atenționeze și să-i mustre pe ucenici public. Nu era prima dată când își mustra ucenicii, pentru că de multe ori ei, chiar dacă erau oameni care au lăsat totul și au urmat pe Domnul Isus, ei nu erau perfecți și făceau uneori greșeli.
Așadar, vedem această primă prejudecată pe care ucenicii au avut-o, faptul că copiii deranjează și ei nu trebuie să fie prezenți în acel loc, ci că există un alt loc și un alt timp pentru copiii. Aceasta este o prejudecată.
O a doua prejudecată pe care am remarcat-o când este vorba de copii este una care vine dintr-o zicere pe care o avem în societate: „Copiii sunt viitorul societății.” Noi am preluat acest dicton, l-am adus în biserică și zicem: „Copiii sunt viitorul bisericii.” Ideea exprimată în această zicere e că prezentul este pentru alte categorii, pentru adulți, pentru tineri, pentru bătrâni, dar nu pentru copiii. Copiii sunt excluși. În consecință, copiilor li se distribuie o atenție scăzută și nu sunt socotiți ca fiind de aceeași importanță ca un adult sau un tânăr care vine în casa lui Dumnezeu. Aceasta era o atitudine prevalentă pe vremea Domnului Isus. Copiii erau priviți ca o clasă inferioară, utilă pentru muncile agricole, pastorale și pentru muncile casnice. Pentru puțini dintre copii li se dădea privilegiul de a studia Cuvântul lui Dumnezeu la Templu, în sinagogi, sau în celebrele școli evreiești Ieșiva, școlile talmudice.
Nu trebuie să uităm un lucru: în Tora, Dumnezeu vorbea poporului Său în contextul Legământului stabilit de Dumnezeu cu el. În acest Legământ erau incluși și copiii. De notat faptul că în acest legământ ratificat de Dumnezeu cu poporul la Sinai, chiar dacă copiii erau parte ai acestui legământ, nu însemna că ei erau automat mântuiți. Apartenența lor la legământ era binecuvântarea de a cunoaște pe Domnul și prin credința în Domnul, ei ajungeau să fie salvați.
Pentru că acest lucru era atât de important pentru Domnul și pentru că copiii erau importanți pentru Domnul, să ne aducem aminte ce zice Dumnezeu poporului într-un moment pe care poporul l-a plasat ca fiind „marea chemare a lui Dumnezeu pentru popor” – „Ascultă, Israele! Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn.” Evreii rostesc acest cuvânt mereu și mereu : „ Shema Israel, Adonai Eloheinu, Adonai Ehad.”„Domnul este singurul Domn.”„Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta.”„Și poruncile acestea pe care ți le dau astăzi să le ai în inima ta.”„Să le întipărești în mintea copiilor și să vorbești de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie și când te vei culca și când te vei scula. Să le legi ca un semn de aducere aminte la mâini și să-ți fie ca niște fruntari între ochi, să le scrii pe ușorii ușii tale și pe porțile tale.” Dumnezeu se uita la copii care erau parte a poporului Său și-i prețuia. Iar atunci când a chemat poporul la lucruri mari, de a-și aduce aminte de Dumnezeul lor, El le-a spus: „Copiii trebuie învățați…”
Așadar, doresc să concluzionez și să vă spun legat de această prejudecată că copiii sunt viitorul bisericii – nu e adevărat! Copiii sunt prezentul bisericii.
A treia prejudecată cu care doresc să închei (deși sunt mai multe) este următoarea: copiii nu înțeleg predicarea, ei nu înțeleg cuvântul pe care îl spun frații de la amvon, predicarea e prea înaltă pentru ei. De aceea, anumite biserici dezvoltă structuri paralele ale serviciului de închinare în care copiii sunt separați de părinți și plasați într-un loc anume pe parcursul întregii adunări. În Statele Unite, în bisericile pe care le-am vizitat, sunt la modă așa numitele „Children’s Churches”(Bisericile copiilor). Iată ce se întâmplă în acest cadru: se duce familia la adunare, iar după ce își parchează mașina în parcarea bisericii, intră cu toții în holul bisericii, iar acolo sunt persoane responsabile care preiau toți copiii și îi distribuie în diverse săli în funcție de vârstă. Părinții se duc în sala principală a adunării și se închină acolo. Când am intrat în acest loc am văzut doar adulți și bătrâni, nici chiar tineri nu erau prezenți acolo. Apoi, am întrebat pe o familie: „Unde sunt copiii, tinerii?”„A…Ei sunt la biserica lor”„Biserica lor? Unde?”„Avem săli și ei au biserica lor.” Am fost surprins să constat că pe parcursul întregii închinări, copiii nu au fost prezenți și, la sfârșit părinții, și-au preluat copiii.
Când se întâmplă acest lucru apare o separare între părinți și copiii, iar cineva, cu multă înțelepciune, a făcut un documentar intitulat „Divided”(Divizați) prin care a demonstrat că bisericile care au această practică de a separa copiii de părinți în adunare pe parcursul întregului timp de închinare, ajung într-un punct în care copiii nu mai prețuiesc modul de închinare al părinților. Copiilor li se pare anacronic – „Noi vrem să cântăm cu chitări electrice! Noi vrem să batem din tobe! Noi vrem fum! Noi vrem lumini! Părinții noștri sunt deja din altă generație!”Astfel, s-a produs această fractură de relație între părinți și copiii. În același timp, acest om a constatat că acolo unde copiii au rămas în adunare împreună cu părinții, ei au învățat închinarea, au prețuit imnurile și rugăciunile, iar legătura părinților cu copii a rezistat în timp. Mulți dintre acești copii au rămas în casa lui Dumnezeu, în timp ce copiii care au avut biserica lor, când au crescut adulți, ori au vrut o altă biserică, ori nici nu s-au mai dus la biserică. Procentul copiilor care nu s-au închinat împreună cu părinții este alarmant de ridicat al copiilor care au plecat în lume.
Eu cred că trebuie să ne închinăm împreună înaintea lui Dumnezeu. Să învățăm să ne închinăm Domnului așa cum se închină bătrânii, cu imnurile vechi și frumoase, cu mult adevăr și profunzime în versuri, dar și cei înaintați în vârstă să aibă tăria să înțeleagă că copiii sunt mai emancipați, sunt dintr-o altă generație și să cânte și ei împreună cu aceștia. Trebuie să învățăm să ne închinăm împreună, să prețuim, să respectăm și să avem deschidere pentru a menține această tranziție de generații. Altfel, ne separăm unii de alții.
„Copiii nu înțeleg predicarea” – nu este adevărat! Am intrat în casa lui Dumnezeu când eram în clasa a 5-a. În acea duminică, a venit un om care a predicat și nu mi s-a părut că a fost peste mintea mea, ci am fost magnetizat de cuvintele pe care el le-a spus. Iar din acel moment nu a fost nici un fel de pauză în umblarea mea cu Dumnezeu. Am sorbit mereu cuvintele Sale și întotdeauna am iubit predicarea.
Dumnezeu nu vorbește numai celor mari, vorbește și celor mici.
Doresc să concluzionez : toate prejudecățile menționate și altele sunt forme în care noi blocăm accesul copiilor la Domnul Isus. Suntem inconștienți și, deseori, determinați de aceste prejudecăți și, fără să ne dăm seama, ridicăm bariere care împiedică venirea copiilor la Salvatorul. Dar nu Domnul Isus. Când ucenicii au spus „Nu!” copiilor, Domnul Isus a spus :„Copii! Haideți, veniți aici!” Domnul Isus i-a chemat pe copilași și în același timp s-a uitat la ucenici cu mânie, după cum spune Marcu în capitolul 10. El era supărat și indignat pe gestul lor și i-a mustrat acolo. „Lăsați copilașii să vină la Mine!” Aceste cuvinte trebuie citite nu cu un ton declarativ, ci cu unul de indignare. Ele sunt rostite de Domnul pentru toți, pentru părinți, care au aceste prejudecăți, pentru frați, surori din biserică, pentru cei care nu au copii și sunt mult mai iritați. Un părinte înțelege, e luptă. Dar nu e nimic mai frumos decât să îi avem aici pe copii. Credeți că copiii stăteau liniștiți când Domnul Isus predica? Nu! Erau peste tot acolo. Unii alergau, alții strigau pe mama lor. Ei nu aveau săli frumoase, cu aparate de aer condiționat, cu scaune comode, ci ei erau afară, în căldura din Orientul Mijlociu. Nu era ușor pentru ei. Dar Domnul Isus se bucura când vedea copiii venind și închinându-se împreună cu părinții. El a spus: „Din gura celor care sug la sân ai scos laudă pentru împăratul.”
Copiii au un loc special și sunt prețuiți de Dumnezeu în casa Lui. Domnul Isus cheamă copiii la El și folosește acest incident pentru a exprima două adevăruri masive. Aceste adevăruri, în special, sunt redirecționate spre cei care cred că ei sunt importanți în Împărăția lui Dumnezeu, că ei sunt primii în Împărăția Sa – fariseii și cărturarii credeau că ei sunt elitele în Împărăția lui Dumnezeu, iar copiii trebuiau împinși la o parte. Dar la fel și ucenicii Lui, care nu au primit pe copilași ca să asculte Cuvântul, și spre ei aceste adevăruri erau îndreptate. Iar acestea sunt îndreptate și spre noi astăzi, care mai credem că copiii sunt o clasă inferioară sau care nu ar trebui să fie prezentă cu noi aici.
Aceste două mari adevăruri sunt exprimate de Domnul Isus în versetele 16 și 17. Primul : „Împărăția lui Dumnezeu este a unora ca și copilașii.” Iar al doilea adevăr: „Oricine nu va primi Împărăția lui Dumnezeu ca un copilaș, nu va intra în ea.” Așadar, un copil devine un model pentru întrebarea: „Cine va fi în Împărăția lui Dumnezeu?” Fariseii se credeau deja cu locurile asigurate. Mă gândesc că și ucenicii credeau că sunt în Împărăția lui Dumnezeu. Dar Domnul ia un copilaș și spune: „Dacă vreți să fiți în Împărăția lui Dumnezeu trebuie să fiți ca un copilaș.” E necesar de remarcat că Scriptura nu spune „Împărăția lui Dumnezeu este a copiilor”, ci „Împărăția lui Dumnezeu este a unora ca ei.” El folosește comparația.
Referitor la primul adevăr că Împărăția lui Dumnezeu este a unora ca și copiii, unii exigeți au folosit acest adevăr pentru a argumenta că copiii sunt, fără excepție, în Împărăția lui Dumnezeu. Dar e necesar de atras atenția la următoarele nuanțe. Versetul nu spune explicit că toți copiii sunt în Împărăția lui Dumnezeu, cel puțin nu în acest pasaj. În al doilea rând, Domnul Isus folosește comparația „…ca și ei…” Totuși, dacă ridicăm problema copiilor decedați în timpul copilăriei, adică în faza în care ei nu au ajuns la maturitatea și responsabilitatea omenească în ce privește păcatul, bazați pe anumite texte din Scriptură, inclusiv pe textul din Luca, putem afirma că copiii care mor în copilărie sunt salvați fără excepție. Am citit mai multe comentarii și am fost foarte atent la argumentele aduse și am ajuns la această concluzie.
Dacă am vorbi de alegere, înclin să cred că acei copiii, care mor în copilărie, au fost aleși de Dumnezeu și sunt în Împărăția Sa. Aș dori să aduc niște texte în discuție pe acest subiect. Atunci când David a trecut prin situația morții copilului său, conceput în păcat cu Bat-Șeba, și copilașul s-a îmbolnăvit după naștere, David a început să se roage și să postească pentru acesta, iar în momentul în care copilul a murit, David a încetat postul. Oamenii au fost surprinși că în timpul în care copilul încă trăia, David a plâns și a postit, dar acum, când a murit, David se schimbă, se îmbracă și își continuă viața. Împăratul spune ceva interesant: „eu nu pot aduce pe acest copil de dincolo, dar eu mă voi duce la el.” Eu cred că David avea acea conștiință că se va duce la Dumnezeu, iar acolo va fi și copilul lui și se va duce la el într-o bună zi.
Un alt argument pe care îl vedem foarte bine precizat e în cartea Deuteronom. Cuvântul lui Dumnezeu spune despre o practică pe care o aveau canaaniții în acea vreme legat de copiii și pe care poporul evreu a preluat-o, în ultimă instanță, când a ocupat teritoriul Canaanului. Deuteronom capitolul 1 de la versetul 38: „Iosua, fiul lui Nun, slujitorul tău, va intra în ea; întărește-l, căci el va pune pe Israel în stăpânirea țării aceleia. Și pruncii voștri, despre care ați zis: «Vor fi de jaf!», și fiii voștri, care nu cunosc azi nici binele, nici răul, ei vor intra în ea; da, lor le-o voi da și ei o vor stăpâni.” Din nou, Cuvântul spune că acești copii, care în timpul pribegiei din pustie nu au avut discernământul pe care l-au avut părinții care s-au răzvrătit împotriva Domnului, aceștia primeau dreptul, datorită inocenței lor, să intre în țara promisă. Poporul, după ce a intrat în țară, a văzut că alte popoare își închinau copiii lor lui Moloh și-i ardeau. Iar Ieremia taxează această practică păgână, pe care și poporul Israel a luat-o. Ieremia vorbește despre sângele nevinovaților, sângele celor care au fost dați uneori ca jertfă dumnezeilor păgâni. Dumnezeu vorbește poporului Său în Ieremia capitolul 2 de la versetul 32: „Își uită fata podoabele sau mireasa brâul? Dar poporul Meu M-a uitat de zile fără număr. Ce bine știi să-ți întocmești căile când este vorba să cauți ce iubești! Chiar și la nelegiuire te deprinzi. Până și pe poalele hainei tale se află sângele sărmanilor nevinovați, pe care nu i-ai prins făcând nicio spargere.” Dumnezeu vorbea poporului despre sângele copiilor nevinovați care a fost vărsat. Iar pentru Dumnezeu, acel sânge era nevinovat, căci copiii nu ajunseseră la vârsta responsabilității.
La fel, în cartea Iona, este prezentat pasajul când Iona s-a supărat că Domnul S-ar îndura de cetatea Ninive. Dar Domnul îl mustră pe Iona și-i spune: „Iona, tu ai milă de un curcubete, pe care Eu l-am făcut să crească, să-ți acopere capul și să-ți dea umbră și nu îți este milă de acest popor în care sunt 120000 de oameni care nu știu să deosebească stânga de dreapta?” Am cercetat mai atent acest text și am remarcat că cuvântul „oameni” care are nuanță de oameni maturi, în original nu este un termen care se referă exclusiv la oameni adulți, ci se referă la persoane. Dumnezeu îi spunea lui Iona: „Tu, Iona, nu ai milă de un popor în care sunt 120000 de suflete care nu știu să deosebească stânga de dreapta?” Înclin să cred că cercetătorii au dreptate când spun că acolo Dumnezeu se referea la copiii care erau în cetatea Ninive și care nu aveau discernământul între bine și rău. Iar Dumnezeu dorea să salveze această cetate de dragul copiilor nevinovați care sunt acolo.
Dacă am lua toate aceste texte cumulativ, cred că putem concluziona că copiii care se duc din această viață, copiii avortați, copiii care mor la naștere sau mai târziu în timpul copilăriei, sunt ai lui Dumnezeu. El este drept și nu poate să tragă la socoteală un copil care nu a ajuns să păcătuiască în mod conștient și responsabil.
Aș dori să închei cu al doilea adevăr:„Oricine nu va primi Împărăția lui Dumnezeu ca un copilaș, nu va intra cu nici un chip în ea.” Ce înseamnă să fim ca și copilașii pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu? În primul rând, copiii sunt inocenți. Ei nu sunt echipați cu toată filozofia și seriozitatea pe care noi, oamenii maturi, le avem. Ei se comportă ca niște copii nevinovați. Domnul ne cheamă la această inocență și la a nu mai fi atât de înfipți în pozițiile noastre și să credem că suntem cineva și am ajuns la niște nivele avansate de maturitate. Însă suntem departe față de copii. Adesea ei ne surclasează și ne dau mari lecții. La fel ca fariseii și ucenicii, ne credem mari, că avem drepturi, că suntem lângă Domnul. Dar Domnul se uită peste noi și Se uită la copilași, pentru că îi iubește și-i prețuiește.
Copiii au o simplitate specifică. Nu sunt atât de complicați ca noi. Noi știm să complicăm lucrurile simple, însă ei știu să simplifice lucrurile complicate. Ei au un mod de a privi viața mult mai simplificat decât noi.
Încrederea copiilor. Domnul ne face multe promisiuni, le citim și ne este greu să le credem. Spuneți o promisiune unui copil și el o crede din prima. El are o inimă deschisă și primitoare adevărului lui Dumnezeu.
Dependența copiilor. Ei nu se pot descurca singuri. Copiii au nevoie de părinți. Înțelegem că și noi nu ne putem descurca singuri? Avem oare această atitudine față de Domnul așa cum copiii o au față de părinți? Eu cred că nu. Deseori avem impresia că noi știm să ne descurcăm, avem multe telefoane în agendă, avem mulți prieteni și știm la cine să apelăm în situații de criză. Însă nu știm să strigăm „Tată, Ava! Ai milă! Nu știu ce să fac!” Dumnezeu vine la capătul frământărilor și strădăniilor noastre de a rezolva problema.
Cel mai mare adevăr privitor la copii, în acest context, este că chiar dacă fariseii se socoteau îndreptățiți înaintea Domnului, la fel și ucenicii, care au fost aleși să fie în grupul celor 12, Domnul Isus folosește modelul unui copil ca să arate că acești copii veneau la El fără nimic, fără un cumul de merite, fără să aibă cunoștințe mari despre Dumnezeu, din contra, ei erau aduși de părinții lor în neputința lor și în necesitatea de a fi binecuvântați. Cred că acesta este adevărul pe care Domnul dorește să îl sublinieze în acest pasaj: să arate că în Împărăția lui Dumnezeu intri fără meritele tale, ca un copil care nu are nimic și este adus la Domnul. Copiii sunt fără pretenții, ei nu vin la Domnul să zică: „Doamne, dacă mă scapi din acest necaz, promit că Te voi urma.” Câți nu ați făcut acest lucru? Câți dintre noi nu am promis Domnului : „Scapă-mă de aici și promit, Doamne, că voi fi mai bun, că mă voi ruga mai mult, că dau mai mult…” ș.a.m.d.? Facem negocieri cu Dumnezeu. Copiii nu vin cu pretenții la Domnul, ei vin așa cum sunt și se bucură, Îl laudă și cântă despre El. Au această simplitate, această dependență și sunt săraci în duh. „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția lui Dumnezeu.”
Copiii au un loc special în inima lui Dumnezeu. El îi iubește și îi așteaptă pe fiecare, îi strigă pe nume, căci pe măsură ce ei cresc, copiii încep să discerne lucrurile și încep să fie responsabili. Dumnezeu să vă binecuvânteze, dragi copii, și dorim ca împreună să lăudăm pe Dumnezeul nostru și împreună să creștem în harul Lui. Domnul să ne binecuvânteze pe toți, să scăpăm de prejudecăți și să lăsăm pe copii să vină la Domnul. Amin.