Evanghelia după Luca 18:18-30 – Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov
18 Un fruntaș a întrebat pe Isus: „Bunule Învățător, ce trebuie să fac ca să moștenesc viața veșnică?” 19 „Pentru ce Mă numești bun?”, i-a răspuns Isus. „Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu. 20 Știi poruncile: ‘Să nu preacurvești; să nu ucizi; să nu furi; să nu faci o mărturisire mincinoasă; să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta.’” 21 „Toate aceste lucruri”, I-a zis el, „le-am păzit din tinerețea mea.” 22 Când a auzit Isus aceste vorbe, i-a zis: „Îți mai lipsește un lucru: vinde tot ce ai, împarte la săraci și vei avea o comoară în ceruri. Apoi, vino și urmează-Mă.” 23 Când a auzit el aceste cuvinte, s-a întristat de tot, căci era foarte bogat. 24 Isus a văzut că s-a întristat de tot și a zis: „Cât de anevoie vor intra în Împărăția lui Dumnezeu cei ce au avuții! 25 Fiindcă mai lesne este să treacă o cămilă prin urechea acului decât să intre un om bogat în Împărăția lui Dumnezeu.” 26 Cei ce-L ascultau au zis: „Atunci cine poate fi mântuit?” 27 Isus a răspuns: „Ce este cu neputință la oameni este cu putință la Dumnezeu.” 28 Atunci, Petru a zis: „Iată că noi am lăsat totul și Te-am urmat.” 29 Și Isus le-a zis: „Adevărat vă spun că nu este nimeni care să-și fi lăsat casa sau nevasta sau frații sau părinții sau copiii pentru Împărăția lui Dumnezeu 30 și să nu primească mult mai mult în veacul acesta de acum, iar în veacul viitor, viața veșnică.” Amin.
Acesta este al doilea mesaj din acest episod. Aici nu este o pildă, ci a fost un fapt real. În mesajul trecut nu am reușit să ajungem la concluziile finale. Iar pentru a înțelege concluziile este nevoie să facem o recapitulare.
Fiecare om are o anumită înțelegere despre ce înseamnă idealul în viață. Fiecare are o anumită proiecție a ceea ce înseamnă să fii bine în această viață. De pildă, unii consideră că a avea idealul vieții înseamnă să fii sănătos și tânăr. Nimeni nu se înscrie pentru idealul vieții zicând că ar fi bătrânețea, atunci când îți albește părul, când nu mai vezi bine… Pentru acest tip de persoane idealul vieții ar fi „tinerețe fără bătrânețe”, precum e titlul basmului.
Pentru alții, idealul este frumusețea. Nimeni nu vrea să fie urât. Fiecare dorește să fie frumos. Atunci când te uiți la un film și vezi o actriță frumoasă sau un actor bine construit, te proiectezi în frumusețea lor. Pentru unii, acesta este idealul: frumusețea, tinerețea.
Pentru alții, idealul este să aibă bani. Nimeni un consideră că idealul este să nu ai nimic în buzunar, în cont sau să ai un salariu mic. Pentru unii, idealul este să aibă cel puțin dincolo de suficiență, iar atunci când are mai mult decât suficiența, se uită puțin mai încolo, și ar dori să aibă mai mult ca să poată cumpăra și una și alta. Un exemplu ar fi jucătorii de fotbal, care după ce au jucat la echipele vestite ale lumii și au atâtea milioane în cont că ar putea trăi 10 vieți cu ceea ce dețin, lor tot nu le ajunge și nu sunt mulțumiți de un contract pe care îl semnează, ba dimpotrivă, câteodată renunță la palmares, la faimă și se duc la o echipă necunoscută pentru că li se dau mai multe milioane. De ce oare nu sunt mulțumiți? Pentru că au o proiecție prin care se socotesc mai împliniți dacă ar avea mai mult. Dar niciodată nu le este suficient.
Alții consideră că idealul este să ai putere. Mai ales cei care intră în lumea politică. Poate pe ei nu-i interesează frumusețea, banii și alte lucruri. Ei doresc puterea. Iar ei atât de mult se luptă pentru această putere, că sunt în stare să mintă și să facă orice, doar să obțină votul, doar să fie la putere. Iar după ce ajung unde și-au dorit într-o influență, într-o țară, ei nu sunt mulțumiți și tind să ajungă la Comunitatea Europeană, în Parlamentul European etc. Fiecare ar vrea să ajungă cât mai sus în această structură a puterii, unde unii își văd idealul.
În tabloul nostru apare un tânăr care pare să aibă toate aceste prerogative. Un fruntaș, tânăr și bogat. Cine ar dori mai mult decât atâta? Poate am zice : „În acea vreme când tânărul a venit la Domnul Isus, Israelul era sub ocupația romană și chiar dacă el avea toate aceste lucruri, el era sub o stăpânire.” Nu sunt cu totul de acord. Căci unii în vreme de ocupație și vreme de război trăiesc mai bine. Mulți bogați au trăit bine mai ales în vremuri de criză și de războaie. Când turcii ocupau România, sultanul le dădea celor bogați și mai mult pământ și bani ca să poată controla o țară. E posibil ca acest tânăr să fi fost în legături bune cu romanii, cu cei ce stăpâneau, căci care ar fi explicația că o țară stăpânită avea bogați? Cum se explică că romanii nu le-au confiscat totul? Existau anumite interese.
Prin urmare, acest tânăr se înscrie în profilul a ceea ce pare să fie ideal. Dar cu toate acestea, tânărul avea niște întrebări. Niște frământări îl tulburau. Însă nu avea totul suficient? Nu îi ajungea frumusețea, banii, tinerețea, puterea, influența? Aici vedem că chiar și cei care par realizați în viață au întrebările lor. Uneori, ei au mai multe întrebări decât oamenii simpli care trăiesc o viață simplă. De ce auzim vești în presă precum că unii bogați bine așezați, ce au tot ce își doresc, se sinucid? Care ar fi explicația? Înseamnă că în ființa omului e ceva care dictează că nu puterea, nu frumusețea, nu banii și nu influența este idealul. Altceva este idealul.
De aceea, acest tânăr vine la Domnul Isus cu această întrebare: „ce trebuie să fac să moștenesc viața veșnică?” El credea că există o viața veșnică și pe acest plan el era rezolvat, dar nu avea rezolvarea pe partea cealaltă. Iar acest lucru îl frământa. Din perspectiva lui, el bifase toate cerințele pentru a se asigura că are viață veșnică. Dar adânc în ființa lui, simțea că încă nu are garanția vieții veșnice. Ar fi vrut să aibă această asigurare în caz că moartea îl va vizita prematur. Iar aceasta este întrebarea lui: „cum pot fi sigur, că am viață veșnică?” Era sincer acest tânăr?
Am înțeles din mesajul trecut că, de regulă, liderii care veneau la Domnul Isus cu întrebări nu erau sinceri. Puneau întrebările ca să-L pună în încurcătură, pentru ca mai târziu să-L poată învinui. Dar acest tânăr nu vine cu o întrebare ironică. El era realmente frământat în ființa lui întrebându-se dacă mai este ceva ce nu a făcut. El înțelegea că este o Lege a lui Dumnezeu, dată prin Moise poporului și dacă el se uită la acel set de cerințe și le împlinește, prin aceasta el se califică pentru viața veșnică. De aceea, el pune întrebarea în modul în care el înțelege că este accesul la viața veșnică.
În Evanghelia după Matei este o nuanță care este prezentă în întrebare. Matei spune că tânărul L-a întrebat pe Domnul Isus: „ce trebuie să mai fac să am viață veșnică?” Cu alte cuvinte: „am făcut atâtea lucruri, am împlinit tot ce cred că trebuie împlinit din Lege, dar poate că ceva îmi mai lipsește să adaug la acest set de fapte ca să fiu sigur că am viață. Ce trebuie să mai fac?”
Prin aceasta înțelegem că tânărul credea că viața veșnică e o chestiune de contabilitate a faptelor. Căci dacă ai făcut socoteala și ai făcut atâtea fapte bune, e imposibil să ratezi viața veșnică. Cei mai mulți oameni, când se gândesc la viața veșnică și sunt întrebați dacă sunt siguri că o au, mintea lor se duce rapid la faptele făcute de ei în viață. Cum se explică că atâția oameni cu care vorbim despre viața veșnică spun: „eu sunt un om bun, nu am făcut rău la nimeni, nu am furat, nu am omorât, ba dimpotrivă, eu încerc să-i ajut pe oameni, sunt binevoitor, am făcut multe fapte bune?” Asta este tendința omului – să se evalueze pe sine prin optica faptelor, când este vorba de calificarea lui pentru eternitate. Aceasta este oare soluția spre viața veșnică?
Dacă te-aș întreba:„ce ai făcut să ai viață veșnică?” Vei spune: „am făcut asta, am ajutat pe săraci, pe orfani, pe văduve. Am dat bani la biserică, am fost la orfelinate ș.a.m.d.”? Oare Scriptura spune că omul poate fi mântuit prin fapte? Nicidecum! Apostolul Pavel este foarte clar în scrierile sale către biserici, că omul nu este mântuit prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Omul nu este mântuit prin fapte ca nu cumva, atunci când vine la judecată în fața lui Dumnezeu, el să spună: „Doamne, iată dosarul meu, plin de fapte bune. Am meritul să primesc viața veșnică.” Iar dacă Domnul ar zice: „nu, nu!” Atunci omul s-ar revolta: „cum e posibil? Doar am făcut atâtea! Oare nu am fost un om credincios? Nu am fost la biserică? Nu am primit botezul? Nu am ajutat eu mulți oameni?…”
În lumina a ceea ce descoperă Cuvântul lui Dumnezeu, acest tânăr era pe o cale greșită. Cum spune Pavel în epistolele către Romani și Galateni, viața veșnică nu este o chestiune de contabilitate a faptelor pe care le poți face după standardul Legii, ci este o chestiune de contabilitate a credinței.
Astfel, e necesar să te evaluezi prin prisma credinței și iată ce întrebări poți să-ți pui pentru evaluare: crezi tu ce spune Dumnezeu despre tine și despre om? Dumnezeu spune că inima omului este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea. Este inima ta așa? Tu poate vei spune: „nu, eu am o inimă bună.” Dar iată ce spune Dumnezeu despre inima ta. Crezi tu că nici un om nu-L caută cu tot dinadinsul pe Dumnezeu, că toți s-au rătăcit și că omul bea nelegiuirea ca apa? Crezi tu acest lucru? Asta spune Dumnezeu! Dacă te uiți la tine și te vezi mai bun, Îl contrazici pe Dumnezeu.
Copii, unii dintre voi credeți, că sunteți copii cuminți, că creșteți într-o familie, că aveți niște reguli și niște standarde. Dragi copilași – inima voastră, este și ea la fel de rea și are nevoie de iertare și de spălare. Asta trebuie să credem. Când începem contabilitatea pentru viața veșnică, trebuie să începem cu a crede ce spune Dumnezeu despre om. Dar unde au ajuns oamenii? Ei au început să-l înalțe pe om. Teologii au început să spună, că omul nu este stricat complet încă din pântecele maicii lui, că în om mai este ceva bun, iar acea bunătate care a rămas după căderea în păcat îl poate face pe el să facă pași spre Dumnezeu. Omul are totuși, ceva bun în sine. Ei au pornit de la premisa că omul se naște bun, dar natura, influența, contextul, viața îl fac rău. Pe când Scriptura spune invers, că omul se naște rău și parcurge viața rău. Până și faptele bune, el le face cu intenții rele, ca să fie apreciat, să fie bine cu ceilalți ș.a.m.d.
Omul este stricat și depravat. Crezi acest lucru? Crezi ce spune Scriptura despre iad? Că este un loc în care după judecată, vor fi trimiși cei care nu au crezut, care au fost condamnați pe baza faptelor lor, au fost necredincioși și necredința lor s-a manifestat într-o trăire depravată și Dumnezeu va spune: „du-te de la Mine în iadul în care arde veșnic, nu te-am cunoscut niciodată”? Crezi că există un iad veșnic? Există foarte mulți astăzi, ba chiar teologi, care spun că ideea unui iad veșnic este o absurditate! Cum se poate ca un Dumnezeu bun să arunce într-un iad veșnic un om? Astfel, Îl contrazic pe Dumnezeu, care spune că viermele nu doarme acolo și cei care au ajuns acolo vor fi munciți zi și noapte în vecii vecilor! Crezi că există un iad veșnic? Sau te îndoiești de acest lucru?
Dar crezi ce spune Dumnezeu despre Hristos? Crezi că Dumnezeu a trimis pe Fiul Lui să Se întrupeze, să trăiască fără păcat și apoi să rabde crucea, pentru a ierta pe cei ce cred în El? Și apoi, că Dumnezeu L-a înviat a treia zi cu putere și L-a așezat la dreapta Lui, ca să judece vii și morții? Crezi tu acest lucru, ce spune Dumnezeu despre Isus Hristos?
Aici este un drum total diferit. Tânărul credea că viața veșnică este un rezultat al faptelor acumulate și parcă îi lipsea cireașa de pe vârful tortului. De aceea, el întreba pe Domnul Isus: „ce-mi mai lipsește?”
Dar este o altă direcție în care omul trebuie să creadă: ce este el, cine este Dumnezeu, să creadă evanghelia, că Dumnezeu iartă pe cel ce crede în Domnul Isus.
Domnul Se adresează tânărului și răspunde întrebării lui după ce face un mic comentariu legat de apelativul pe care-l folosește : „Bunule Învățător.” De regulă, liderii, teologii, fariseii și cărturarii niciodată nu au folosit un astfel de atribut pentru Domnul Isus. Cu siguranță, după cum am înțeles, tânărul nu folosea acest cuvânt: ”Bunule Învățător” pentru a-L califica că e un învățător strălucit. Ci, mai degrabă, într-un sens ontologic, că este o făptură bună. Și Domnul Isus îi spune: „de ce Mă numești bun, știi bine, că nimeni nu este bun decât Dumnezeu. Deci, vrei să Mă numești Dumnezeu? Crezi cumva, că eu sunt Dumnezeul întrupat?” Astfel, El lasă concluzia suspendată și nu lămurește această chestiune, ci merge mai departe și începe să răspundă întrebării. Era de așteptat ca Domnul Isus să facă o pledoarie a credinței, dar El începe să citeze Legea. Iar în timp ce Domnul spunea poruncile, tânărul intervine repede și spune: „toate acestea le-am împlinit din tinerețea mea.” Totuși, întrebarea rămâne suspendată: „ce mai lipsește?” Iar Domnul Isus spune: „îți mai lipsește un singur lucru: vinde tot ce ai, dă săracilor, apoi vino și urmează-Mă.” Acest răspuns mă intrigă, deoarece pare că Domnul Isus face o pledoarie a faptelor, nu a credinței. Tânărul vine cu catalogul și e bifat totul ce e în catalog. Ce mai lipsește? Iar Domnul Isus îi zice: „îți mai lipsește ceva! Fă o faptă bună, vinde tot ce ai, dă săracilor, apoi vino și urmează-Mă.” Dar ne punem pe bună dreptate întrebarea, dacă aici Domnul Isus Hristos spune că mântuirea este rezultatul faptelor făcute la care mai trebuia una.
Cum să înțelegem cerința lui Isus? Era aceasta o teologie a faptelor? Ca să-i susțină pe cei ce spun că nu putem fi mântuiți numai prin credință? Ei ar putea afirma că iată și Iacov spune: „Avraam a fost mântuit prin fapte.”, o dovadă clară că nu suntem mântuiți numai prin credință. Ei ar mai putea adăuga: „Voi protestanții ați greșit și greșiți. Trebuie să facem fapte bune. Să ne ducem din nou în biserica ortodoxă și să începem cu fapte bune și canoane și să sperăm, că ne calificăm pentru viața veșnică. Să ne ducem la evrei, care păzeau Legea lui Moise și să ne tăiem împrejur și noi, să facem și noi jertfe – să împlinim Legea lui Moise. Să vindem tot ce avem și să dăm săracilor și să-L urmăm pe Isus. Este aceasta o teologie a faptelor? Îl învață Domnul Isus pe acest tânăr, care era și afacerist – dacă avea așa de mulți bani – un soi de investiții în imobiliarele cerești? Este îndemnat el pentru o bună investiție pentru eternitate? Întrebările sunt legitime și răspunsul, fără să analizăm prea mult este categoric: nu! Domnul Isus nu promovează faptele pentru mântuire sau cum să-ți rezolvi afacerile. Dimpotrivă, Domnul Isus intră în logica acestui tânăr, pentru a-i demonstra, că problema lui nu era problema faptelor și nu s-a oprit la o gestionare proastă a averii sale. Problema lui, nu era că nu a făcut suficiente fapte bune, ci era a inimii lui. Avea o inimă ce s-a legat de tot ce a acumulat și era legată și de tot ce a realizat. Acestui tânăr era greu să-i dezvolți o teologie doar prin credință, câtă vreme inima lui era legată de posesiunile lui și de ce a realizat el în termen de fapte bune. Câtă vreme inima lui era lacomă de avere, de prestigiu și putere, nu puteai să-i vorbești acestui tânăr în termenii lui Pavel, că mântuirea este doar prin credință. De aceea, Domnul Isus intră în logica lui pentru a arăta că este falimentar chiar și în felul în care el gândește. Așadar, problema lui era o problemă a inimii.
Când tânărul aude ce spune Domnul Isus, s-a întristat de tot. Adică a fost atât de dezamăgit că nu putea să fie mai dezamăgit decât atât pentru că Domnul Isus a demolat toate înălțimile pe care se ridicase el. Tânărul se credea bun și socotea că ceva nițel îi mai lipsește. Un pic de estetică, ca să poată intra desăvârșit în Împărăția Cerurilor. Domnul Isus zdrobește toată gândirea lui monumentală despre ce este el și ce a făcut el, și ce are el. De aceea, s-a întristat și vedem, că era cu adevărat sincer. Peste tânăr s-a așezat un nor al dezamăgirii, pentru că el intuia, că inima lui e acolo.
Isus a văzut că s-a întristat de tot și a zis: „Cât de anevoie vor intra în Împărăția lui Dumnezeu cei ce au avuții! (Lc.18:24) Doresc să te întreb, dacă ai avuții. Ai zice: „nu.”
Săptămâna trecută am fost în Kazahstan, în orașul Almati, care a fost capitala Kazahstanului pentru mulți ani sub URSS. Acum capitala e Nur-Sultan. Am fost într-o zonă unde am fost uimit de cât de bine stau lucrurile. Însă, într-un mod neașteptat, am traversat o stradă și am intrat într-o zonă unde părea că este sfârșitul lumii. Părea că a căzut o bombă și oamenii sunt printre dărâmături. Este un segment foarte mic de oameni în Kazahstan, care trăiesc bine, au mașini luxoase și case. Restul sunt în sărăcie.
Dacă se evaluează statutul nostru și averea noastră cu tot ce e în această lume, noi suntem printre cei zece la sută, care trăiesc foarte bine. Chiar dacă sunt diferențe între noi, unii au case, unii nu au, unii au mașină, unii se duc cu autobuzul, este dovedit că suntem în segmentul de zece la sută în comparație cu restul care nu au ce să mănânce mâine, nu au apă. Iar Domnul Isus spune: „Cât de anevoie vor intra în Împărăția lui Dumnezeu cei ce au avuții! Fiindcă mai lesne este să treacă o cămilă prin urechea acului decât să intre un om bogat în Împărăția lui Dumnezeu.” (Lc.18:24-25) E bine să ne uităm la reacția celor ce-L ascultau: „Atunci cine poate fi mântuit?”. Cu alte cuvinte, acești oameni și ucenicii, erau tributari ai acestei gândiri evreiești. Faptul că cineva este sănătos, tânăr, bogat, fruntaș cu influență politică și religioasă – toate acestea sunt semne ale binecuvântării. Cu siguranță, mâna bună a Dumnezeului lui Avraam, Isaac și Iacov este peste acest tânăr, care era respectat și era fruntaș al iudeilor. Iar majoritatea se uitau la el ca la un om binecuvântat. Însă Domnul spune, că el nu e în Împărăție, ci dimpotrivă, cei ca el foarte greu vor intra în Împărăție, aproape imposibil.
Oamenii pun întrebarea: „atunci cine poate fi mântuit? Dacă acesta, care are toate prerogativele, care-i extraordinar în raport cu noi și el nu intră în Împărăție, cine poate fi atunci mântuit?” Ucenicii au fost șocați de răspunsul lui Isus, că tânărul nu intră în Împărăție. Mai ușor pentru cămilă să intre decât pentru tânăr. Astfel, Domnul Isus demolează această gândire afirmând, de fapt, că omul nu se poate mântui el, prin inițiativa lui și prin faptele lui. În mod clar, Domnul Isus nu promovează o teologie a faptelor, ci o teologie a credinței spunând: „Ce este cu neputință la oameni este cu putință la Dumnezeu.” Cu alte cuvinte, a cui este mântuirea? Mântuirea este a Domnului. El este Cel ce mântuiește. Nu omul este cel ce se mântuiește. Dumnezeu este Cel ce-l îndreptățește pe om. Nu omul intră prin îndreptare în prezența lui Dumnezeu. Domnul trebuie să-l declare drept înaintea Lui prin credință.
Să privim la câteva concluzii. Acest tânăr părea să caute, era un căutător. Nu mi s-a întâmplat niciodată în toți anii de când fac lucrarea de păstorire și de evanghelizare, să fiu pe stradă și să vină la mine cineva disperat și să mă întrebe, cum poate fi salvat.
Dar se întâmplă uneori să apară oameni care par foarte sinceri. Sunt mai suspicios în dreptul lor, decât la unii pe care nu-i interesează. Cei care vin cu o sinceritate debordabilă la mine, căutând răspunsuri, mi-aș pune întrebarea dacă această căutare este una sinceră. Pentru că Scriptura spune, că oamenii nu-L caută pe Dumnezeu. Nu caută de la sine, cu intenție și cu voință pe Dumnezeu. Trebuie să fie o lucrare a Duhului Sfânt în inima lor, ca să înceapă o căutare pentru Dumnezeu. Altfel, acea căutare e cu alt interes, așa cum era căutarea acestui tânăr. O căutare pe linia faptelor, care trebuia să mai adauge ceva în palmaresul lui și să-și finalizeze setul prin care se califică. Era o căutare și chiar sinceră, dar era pe o linie greșită. Cuvântul lui Dumnezeu spune: „multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte.”
Venind din Kazahstan, am aterizat în Istanbul și am avut 13 ore escală. Ne-am gândit ce putem noi face 13 ore. M-am uitat cum se poate merge din aeroport în Istanbul, ca să văd orașul. Am luat un autobuz, am ajuns în centrul Istanbulului și era multă lume că de abia puteai să mergi. Ne-am făcut drum, ca să ajungem la moscheea lui Sultanahmet, sfânta biserica Sofia, care a fost transformată recent în moschee și alte locuri frumoase ca palatele sultanilor ș.a. Am fost de două ori în Istanbul și oamenii păreau foarte așezați, atunci nu era această îmbulzeală, peste tot acum erau oameni la rugăciune. Erau moschee la fiecare jumate de kilometru. Era între ora 12 și 14 și din fiecare moschee se auzeau slujbe, voci …. Am ajuns și în fața moscheii lui Baiazid, iar acolo erau niște oameni ce strigau „Allah akbar”. Apoi am înțeles ce se petrece, căci cineva a spus că e vineri – e ziua lor de închinare. Era ziua lor liberă, ca la noi duminica. Apoi am văzut ceea ce nu e nici în bisericile ortodoxe, ca oamenii să îngenuncheze în afara bisericii la o zi obișnuită de închinare. Dar peste tot am văzut oameni, care se opreau în stradă, se opreau și mașinile, pentru că unii îngenuncheau chiar pe zona de trafic și se rugau acolo. Căutători…. Sunt sinceri acești căutători? Mă uitam la ei cu câtă pioșenie își făceau ei rugăciunea. Sunt sinceri? Unii dintre ei, da, probabil majoritatea sunt sinceri și caută ceva. Dar întrebarea este, dacă căutarea lor era pe o direcție corectă. Dacă acea căutare era plăcută lui Dumnezeu, în termenii Lui, nu în termenii omului.
Întrebare: căutarea pe care o ai este ea în felul în care Dumnezeu a spus, că vei căuta și vei găsi, că vei bate și ți se va deschide? Pune-ți această întrebare, pentru că Pavel ne îndeamnă în 2Cor.13:5 „Pe voi înșivă încercați-vă dacă sunteți în credință.” Căci mulți oameni au o credință, dar aceasta nu este omologată de Dumnezeu. Poate să fie o credință sinceră cu mult efort, cu fapte, cu cunoștință, cu altruism, dar nu este o credință despre care spune Dumnezeu, credința legată de moartea Fiului Său, de zdrobirea Lui pe cruce sub mânia Lui, ca păcatul meu și al tău să fie iertat. Această credință pentru unii pare simplă: „renunț la toate și cred în Isus”, dar această credință e mai grea decât tot efortul făcut pe linia căutării prin fapte. Să te abandonezi în mâinile lui Dumnezeu prin credință, nu este lucru ușor. Dar la aceasta era chemat tânărul: un abandon total al căutării lui pe direcția faptelor și a se debarasa de tot ce el a făcut și a acumulat ca apoi să vină prin credință și să-L urmeze pe Domnul Isus Hristos. Primul lucru legat de căutare: trebuie să fim prudenți la cei ce par să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu.
Al doilea lucru e legat de evanghelie. Domnul Isus spune tânărului: „iată evanghelia, care te mântuiește. Nu evanghelia faptelor, nu a acumulării, nu a ceea ce poți face tu, ci a debarasării de ele, a îmbrățișării și urmării Mele.” Domnul Isus nu face rabat de la niște cerințe radicale. Pentru că foarte mulți oameni cred că sunt bine și mai au nevoie doar încă de ceva. Ar veni și ar întreba: „am crescut într-o familie, am făcut multe și… îmi mai lipsește ceva?” Iar noi spunem să creadă în Domnul Isus, să fie botezat și gata, s-a rezolvat. În așa caz noi tindem să greșim, pentru că noi acomodăm evanghelia care este radicală și care tranșează problema păcatului. Iar noi îi zicem să mai rezolve asta și cealaltă, dar aici este riscul.
Multe biserici se orientează spre căutători și li se spune: biserici sensibile la căutători. Cei ce au plantat biserica caută să vadă ce vor căutătorii. Află că ei vor aer condiționat, pun aer condiționat. Dar cum rezolvă că alții vor mai rece iar alții vor mai cald? Fac aer condiționat sub fiecare scaun. Și fiecare își ajustează aerul condiționat. Ce mai vor căutătorii? Să fie întuneric în sală și numai lumină pe scenă, mai fac și niște fum și lumini colorate și trag un show religios, de le place tuturor. Asta vor căutătorii? Asta li se dă. Sensibili la căutători. Ce mai vor? Unii ar aprecia un bar acolo în spate. Acest lucru am văzut în Elveția la o biserică unde jumătate erau scaune, iar jumătate era bar. Acolo căutătorii fumau țigări, serveau un coniac, o vodcă și auzeau ceva ce se spune și acolo. Mai ridică mâna, se mai duceau pe scaune și se închinau. Se întoarceau apoi căci li s-a făcut sete. Astfel, se adaptează evanghelia la căutători. A adaptat Domnul Isus evanghelia la acest căutător? Nu, evanghelia a fost clară pentru el, „vino și urmează-Mă.”
Unii ar putea zice, că se poate să intri în Împărăția lui Dumnezeu, căci această poveste precum că mai lesne o cămilă ar trece prin urechea acului, decât să intre un om bogat în Împărăția lui Dumnezeu are o tâlcuire. În porțile de intrare în cetăți mai rămânea o poartă foarte strâmtă, după ce se închideau toate porțile cetății seara la ora opt sau zece. Cine mai venea în cetate după aceea, trebuia să intre printr-o poartă de intrare numită: urechea acului. Dacă omul cu cămila nu ajungea la ora zece, trebuia să dea jos totul de pe cămilă, să bage cămila prin acea zonă strâmtă și după aceea să se ducă să-și ia sarsanalele și să încarce din nou cămila. Așa explică unii acest verset. Deci se poate intra, dar prima dată ei i-ar fi spus acestui tânăr să dea toată bogăția de pe cămilă jos, să dea cămila înainte, să ia bogăția, să încarce cămila și e în Împărăția Cerurilor – și cu cămila și cu bogăția. Așa cred unii, că este mântuirea. Mai renunț un pic la una, mai renunț un pic la alta, intru în biserică, fac tot ce mi se spune ….
Domnul cunoaște inima omului. Omul se uită la ce izbește ochiul, dar Dumnezeu cunoaște inima. Acolo e problema, la inimă. Acolo era problema acestui tânăr, în inima lui. De aceea, în final, suntem chemați la o examinare a inimii. În predica de pe munte, Domnul Isus spune: „nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Nu poți sluji și lui Dumnezeu și lui mamona. Nu vă strângeți comori pe pământ, unde le mănâncă moliile și rugina, unde le sapă și le fură hoții, ci strângeți comori în cer, unde nu le mănâncă moliile și rugina, unde hoții nu le sapă, nici nu le fură. Pentru că unde este comoara voastră, acolo este și inima voastră.” Putem face un show religios fenomenal, dar inima noastră să nu fie legată de Hristos, să fie legată de prestigiu, de cât am eu, ce frumos cânt eu, ce bine știu eu să predic. Unii s-au construit într-o personalitate folosind numele lui Cristos. Unii au ajuns bogați, că au ajuns să aibă avioane astăzi, predicându-L pe Hristos. Există un risc foarte mare să fii într-o religie, în care faci aproape tot ce spune acea religie și să nu ai mântuire. E un risc extrem de mare. Pentru unii așa religie este utilitariană, adică li se pare lor, că îi rezolvă și aici și dincolo. De aceea, pragmatismul acestui tânăr și pragmatismul unora este extrem de riscant și păgubos, pentru că chemarea la credință este una decisivă, care se concretizează printr-un abandon total, adică să fii gata oricând să dai totul.
Dumnezeu m-a resetat de câteva ori în viață când am pierdut totul. Acum am mai mult decât îmi trebuie, dar dacă credința mea trebuie verificată, poate într-o zi, Dumnezeu va spune: „mai formatăm o dată, mai ștergem totul.” Iar acolo se va dovedi și se va vedea, dacă inima mea e legată de ce mi-a dat Dumnezeu. Însă cel mai greu e când Domnul cere nu numai ce ai, dar când El îl cere și pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești.
Părea un fapt și un incident obișnuit, dar aici vedem în mod decisiv calea lumii și calea lui Dumnezeu și o chemare la o examinare sinceră: dacă suntem pe un traseu greșit sau suntem, cu adevărat, pe calea îngustă pe care e luptă și care duce cu adevărat la salvare. Rămâne o întrebare deschisă pentru fiecare dintre noi, ca să dăm curs cercetării Duhului Sfânt în raport cu posesiunile noastre, în raport cu frumusețea noastră fizică, cu tinerețea noastră, în raport cu influența pe care o avem, în raport cu ceea ce suntem noi și să ne punem cu sinceritate întrebarea, dacă suntem cu adevărat în credința, care salvează. Amin.