Evanghelia după Luca 18:18-25 – Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov
18 Un fruntaș a întrebat pe Isus: „Bunule Învățător, ce trebuie să fac ca să moștenesc viața veșnică?” 19 „Pentru ce Mă numești bun?”, i-a răspuns Isus. „Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu. 20 Știi poruncile: ‘Să nu preacurvești; să nu ucizi; să nu furi; să nu faci o mărturisire mincinoasă; să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta.’” 21„Toate aceste lucruri”, I-a zis el, „le-am păzit din tinerețea mea.” 22 Când a auzit Isus aceste vorbe, i-a zis: „Îți mai lipsește un lucru: vinde tot ce ai, împarte la săraci și vei avea o comoară în ceruri. Apoi, vino și urmează-Mă.” 23 Când a auzit el aceste cuvinte, s-a întristat de tot, căci era foarte bogat. 24Isus a văzut că s-a întristat de tot și a zis: „Cât de anevoie vor intra în Împărăția lui Dumnezeu cei ce au avuții! 25 Fiindcă mai lesne este să treacă o cămilă prin urechea acului decât să intre un om bogat în Împărăția lui Dumnezeu.”
Uneori, cei ce predică Cuvântul sunt într-o situare riscantă, chiar periculoasă, pentru că, uneori, Cuvântul pe care ei trebuie să-L predice atinge anumite probleme chiar din viața predicatorului și el poate avea sentimentul că se află în contrasens cu ceea ce trebuie să predice. Există un sentiment de frică. Este sentimentul pe care-l trăiesc trebuind să predic acest Cuvânt.
Unul dintre comentatori a așezat comentariul său în cartea Luca sub forma unei intrări într-o galerie de artă, care are mai multe camere unde sunt expuse tablouri. Unele tablouri sunt superbe, altele sunt de valoare inestimabilă. Iar galeria este superbă în ansamblu. Mișcarea prin cartea Luca este asemenea unei mișcări printr-o galerie de artă, care are o intrare și uneori nici nu mai știi unde te afli în această galerie. Dar te bucuri de frumusețea tablourilor.
Am așezat parcursul cărții Luca, pe care-l facem împreună ca Biserică de vreo trei ani și jumătate sub o altă metaforă. Metafora mea preferată este cea a escaladării unui munte. Nu Postăvaru, Cota 2000 sau Vârful Moldoveanu, ci este urcarea pe un Everest mult mai înalt decât Everestul terestru. Este o escaladare pe care o facem, adesea, cu mult efort, dar, pe măsură ce avansăm în această carte, este o mișcare spre culmi tot mai înalte. Iar, uneori, ajungem la texte care aproape ne dau sentimentul că suntem pe cel mai înalt vârf – precum pilda fiului risipitor. Acolo unde sunt parcă niște sclipiri ale revelației lui Dumnezeu pe care ai sentimentul că nu le vei revedea mai târziu în parcursul cărții. Dar nu este așa, pentru că din Luca 9:51, de unde Domnul Isus începe călătoria Sa spre Ierusalim, noi avem această mișcare, care merge într-o progresie: ne mișcăm spre Ierusalim, apoi vom intra împreună cu Isus în Iersalim, ne vom duce la cruce împreună cu El, apoi ne vom duce la înviere și la înălțare. Deci, mai sunt încă vârfuri extraordinare de explorat.
Sigur, sunt și alte moduri de predicare în cartea Luca. Am fi putut să luăm câteva texte din carte și era o binecuvântată masă sub forma unui picnic la poalele munților – acest mod este unul plăcut de a explora Cuvântul lui Dumnezeu. Dar cred că avantajul parcurgerii unei cărți este acela de mișcare spre un lanț muntos pe care-l parcurgi cu piciorul și te bucuri de toate priveliștile posibile.
Unul dintre textele care par să fie o sclipire a revelației lui Dumnezeu este textul pe care l-am citit astăzi. Este un episod cu multe și profunde implicații soteriologice, referitoare la mântuire. Contextul întregului fragment pe care l-am citit este acela în care Domnul Isus vorbește despre intrarea în Împărăție. Isus arată că intrarea în Împărăție nu este una facilă, pentru că aici apar niște portrete ale unor oameni, care par a fi excepționali, cu un portofoliu extraordinar, iar cineva ar zice: – „el sigur este în Împărăția lui Dumnezeu.” Un fariseu, care își etala toate prerogativele și avantajele intrării sale în Împărăție, aude de la Isus că el nu este îndreptățit să intre în Împărăție.
Apoi, Domnul Isus ia niște copilași și-i pune în fața mulțimii și zice: „Adevărat vă spun că, dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu și nu vă veți face ca niște copilași, cu niciun chip nu veți intra în Împărăția cerurilor. Lăsați copilașii să vină la Mine și nu-i opriți, căci Împărăția lui Dumnezeu este a unora ca ei.”. Simpli, inocenți, fără epoleți, fără a fi parte dintr-o elită religioasă.
Pe fondul acestor discursuri despre intrarea în Împărăție apare un personaj nou, care are câteva trăsături. Luca spune că este un fruntaș, ceea ce înseamnă că avea o poziție de reputație, avea o anumită stare socială în contextul societății evreiești din acea vreme ( ”fruntaș” are o conotație un pic cam ciudată pentru generația mai veche, care a prins comunismul, căci existau fruntași ai muncii socialiste. Pionerii era fruntași în învățătură. Cuvântul era consacrat pentru acest tip de retorică comunistă. Acest cuvânt a fost preluat în traducerea Cornilescu, deși traducerea a fost făcută înainte de comunism). Era un lider, un om important, avea o autoritate și era bogat, dar nu în linia de mijloc a bogaților. Scriptura ne spune în versetul 23, că era foarte bogat. Asta însemna că depășea standardul mediu al oamenilor bogați. Această bogăție îi aducea prestigiu. Uitați-vă la orice om bogat, bine așezat în poziții politice, dar și alții, care cântă manele, uitați-vă cum se face loc… . Oamenii, într-un automatism, tind să-i respecte. Iar dacă nu le faci loc când ei apar, au bodyguarzii lor, care le fac loc și se face un culoar de un kilometru înaintea lor. Ei își câștigă prestigiu prin bogăție. Deci, acest om era foarte bogat.
Luca nu notează, dar Matei în capitolul 19, în textul paralel, spune că era tânăr. Gândiți-vă la acest portret: tânăr, bogat și cu putere – ce poți să mai dorești? Deții, în final, profilul unui om realizat. Ce visează cineva? Să aibă stabilitate financiară și din abundență, să aibă o poziție, să fie respectat, să aibă autoritate și să fie tânăr!
Dar acest om, cu toate prerogativele de om împlinit, avea o problemă – nu era sigur de mântuirea lui. În terminologia evanghelică am zice că nu avea siguranța mântuirii. Dar el dorea să o aibă și pe aceasta. Era rezolvat aici, în această ordine umană, dar dorea să fie rezolvat și în cealaltă, dacă va fi posibil. De aceea, el apare cu o întrebare care-i sfredelea gândurile. Întrebarea era: ce trebuie să fac să moștenesc viața veșnică? (versetul 18).
În primul rând, există câteva detalii care trebuie lămurite. Să privim la întrebarea în sine. Era o întrebare sinceră? Era oare acest tânăr bogat și fruntaș a iudeilor sincer preocupat de salvarea lui? Sau punea și el întrebarea cum de multe ori liderii lui Israel puneau întrebări Domnului Isus, dar le puneau într-o formă ironică? – „Mai zi Învățătorule, cum stă treaba cu Cezarul: să dăm bir sau să nu dăm bir Cezarului?”
Într-adevăr cred că ne putem îndrepta spre varianta de sinceritate și acel lucrul îl putem vedea prin faptul că atunci când Domnul Isus i-a dat răspuns, el s-a întristat foarte tare. Expresia este interesantă : „s-a întristat de tot.” Putem concluziona că era o întrebare sinceră.
În al doilea rând, să privim și la formularea întrebării. Luca spune: „Bunule Învățător, ce trebuie să fac ca să moștenesc viața veșnică?” Matei aduce o nuanță nouă, spunând că tânărul a întrebat: „ce trebuie să mai fac să am viața veșnică?” Și îmi pun întrebarea – acest om întreabă în sensul de a afla mesajul și tot ce trebuie ca el să facă să moștenească viața veșnică sau el a pus întrebarea în sensul completării la ce el deja a făcut? Personal, cred că întrebarea comporta această nuanță de completare la palmaresul demn de invidiat al acestui om. Căci el nu venea dintr-un vid spiritual sau dintr-un mediu păgân și nu era asemenea efesenilor, despre care Pavel spune că odinioară erau fără drept de cetățenie în Israel, străini de legămintele făgăduinței, fără nădejde și fără Dumnezeu în lume. Acest tânăr avea drept de cetățenie, era cetățean de onoare, fruntaș al iudeilor, avea legămintele, avea și nădejde că este o viață dincolo, pentru că el căuta să-și rezolve problema și-L avea și pe Dumnezeu. Nu era fără Dumnezeu în lume. Dar știți ce nu avea? Nu-L avea pe Cristos, era fără Cristos.
Deci întrebarea poate fi formulată astfel (în modul în care Matei a subliniat): „Ce mai trebuie să bifez ca să am dosarul complet? Ce mai trebuie să mai adaug la portofoliul realizărilor mele religioase ca să mă asigur, că atunci când pun dosarul înaintea lui Dumnezeu, El îl verifică și zice: „stai bine, intră în împărăția Mea” ?” Cred că acea nuanță este prezentă chiar dacă Luca nu pune acea adăugare ”ce trebuie să mai fac?”, căci atunci când Isus dă răspunsul, îi spune: „îți mai lipsește un singur lucru.” Deci tânărul avea în minte ideea de o completare.
În al treilea rând, aș vrea să mai vedem un detaliu. Apelativul pe care-l folosește tânărul când vine cu această întrebare la Isus: -„Bunule Învățător.” În general, cărturarii poporului, fariseii sau preoții, rareori Îl numeau pe Isus : – „Învățătorule.” M-am uitat din nou în toată cartea Luca și am găsit o singură dată, maximum de două ori, acolo unde era un dialog cu fariseii și cărturarii și aceștia I-au zis: – Învățătorule. Unul din fruntași L-a chemat la masă și I-a zis și el: – Învățătorule. Dar în general, în puținele ocazii pe care aceștia ar fi folosit această titulatură, cred că se poate remarca un iz ușor de ironie. Niciodată acești oameni nu L-au omologat pe Domnul Isus în breasla lor de mari învățători ai norodului. Mai mult, ei niciodată nu L-au calificat pe Domnul Isus ca fiind bun – un învățător bun.
Ce este un învățător bun? La ce se referă elevii când spun că au un profesor bun? Pentru mine, profesorul de matematică era bun în termeni de talent la predat și standarde exigente. Că altfel, ca om, el era groaznic, era spaima elevilor și i-a lăsat pe mulți dintre ei cu coșmaruri ani de zile după terminarea liceului. Era Isus numit „bun” în sens de talentat la predică? Sunt convins că de multe ori cărturarii au mai discutat despre Isus și au concluzionat: „e bun, predică „de rupe” (cum am zice noi). Chiar are impact, mulțimea se duce după El, are talent, nu avem ce zice, ne surclasează pe toți.” Oare în acest sens L-a numit tânărul ”bun” pe Isus? Eu cred că într-un fel el atingea această nuanță, pentru că ceilalți nu L-au calificat pe Isus ”bun” în sens ontologic, de ființă bună. Au fost de acord doar în sensul talentului Lui de predicator.
Dacă cei din elita religioasă în care se afla și acest tânăr nu-L numeau învățător și nu-L numeau bun, acest tânăr Îl numește și învățător, și-L numește și bun, în sens de bunătate. El vine cu acest apelativ ciudat, spunându-I: – „Bunule Învățător!” Cum ar fi, dacă, la un moment dat, în timp ce stăm aici, aș spune: „Aveți întrebări din acest text?” Iar poate un frate s-ar ridica și ar zice: „Excelența voastră, permiteți să vă pun o întrebare?” Eu m-aș uita la el, aș simți modul de adresare și i-aș spune: „Eu nu sunt Iohannes, nu sunt Biden. De ce te adresezi cu „excelența voastră”?” Sau să vină altcineva și să spună: „preasfinția voastră”, „preafericitul nostru păstor”, deși sunt fericit – preafericit nu sunt. Modul în care tânărul pune întrebarea, are un anumit sens, e de impact – „bunule învățător”. Iar Domnul Isus vrea să lămurească mai întâi felul în care tânărul I Se adresează spunându-i: „ Pentru ce Mă numești bun? Știi foarte bine un lucru, tinere, că nimeni nu este bun decât Dumnezeu. Vrei să spui că Acesta sunt Eu pentru tine?” Iar Isus lasă suspendată concluzia și nu clarifică, probabil rămânând o temă de gândire pentru acest tânăr, pentru audiența prezentă acolo și pentru noi care citim textul.
Apoi, revine la obiectul întrebării: „Ce trebuie să mai fac să moștenesc viața veșnică?” Și-i spune: „Știi poruncile: să nu preacurvești, să nu ucizi, să nu furi, să nu faci o mărturisire mincinoasă, să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta.” Prompt, fruntașul spune: „Toate aceste lucruri le-am păzit din tinerețea mea.” Răspunsul tânărului sugerează pe deoparte, totalitatea și pe de altă parte, excelența, desăvârșirea și impecabilitatea.
M-aș fi așteptat ca Isus să intervină și să-i spună: „O, stai un pic…” Și să înceapă să explice, așa cum facem noi când mergem la o evanghelizare. Când oamenii zic că ei au ținut poruncile Domnului, începem ușor cu prima poruncă până la ultima poruncă și demonstrăm în mod decisiv, că le-au călcat pe toate. M-aș fi așteptat ca Isus să facă acest lucru, să-l ia și să-i spună: „Tinere, hai să ne gândim la prima poruncă – să nu ai alți dumnezei înafară de Mine…. bine … a doua … a treia … ș.a.m.d. Să ia fiecare poruncă și să-i facă o demonstrație demolatoare că le-a călcat pe toate și, în final, să-i spună: „toate aceste porunci le-ai încălcat din tinerețea ta.” Astfel să pună punct.
Dar Isus nu recurge la această strategie, ci intră în logica tânărului, care își făcea o autoevaluare în lumina standardelor legislative mozaice și constata asemenea fariseului din textul anterior, că este sublim din toate punctele de vedere – a atins aproape desăvârșirea. Dar ceva parcă mai lipsea și dorea să fie sigur că dosarul e complet. Autoevaluarea lui semăna foarte bine cu ceea ce Pavel spunea când era el în rândul fariseilor în Filipeni capitolul 3 și își făcea autoportretul din vremurile trecute: – „ Dacă altul crede că se poate încrede în lucrurile pământești, eu și mai mult: eu, care sunt tăiat împrejur a opta zi, din neamul lui Israel, din seminția lui Beniamin, evreu din evrei; în ceea ce privește Legea, fariseu; în ceea ce privește râvna, prigonitor al Bisericii; cu privire la neprihănirea pe care o dă Legea, fără prihană.” Maxim maximorum – a atins totul ce se putea atinge în iudaism. Astfel gândea și acest tânăr. Aceasta era paradigma lui de gândire și de viață. Isus îl lasă să viseze că este mare sfânt în rândul evreilor și face mutarea – șah și mat. Îi spune exact în felul în care tânărul întreabă: „ce-mi mai lipsește?” Isus îi spune: „Îți mai lipsește ceva, un singur lucru – vinde!” Dacă-i spunea numai atât: „vinde!” omul zicea: „Interesant, am mai vândut înainte, pot să vând și acum și mut banii din bunuri în cash. Poate vând o parte.” Dar Isus spune: „vinde tot ce ai …” Tot. „Bine, vând tot ce am. E suficient să vând tot ce am și țin banii?” Isus merge mai departe și spune: „vinde tot ce ai și împarte la săraci.” Aici omul este pus într-o lumină, care l-a orbit, pentru că el trăia într-o altă clasă socială. Săracii erau socotiți oameni nebinecuvântați, care nu erau bine cu Dumnezeu, însă el era undeva sus. Cum să facă el acest gest?
Dar, pe de altă parte, încerc să înțeleg de ce Domnul Isus îi recomandă această cale pentru intrarea în Împărăție. „Vinde, dă la săraci și vei avea o comoară în ceruri.” Ce să înțelegem din răspunsul lui Isus? Promovează El o teologie a faptelor? Adică, dacă tu te-ai afla într-o circumstanță total neașteptată lângă Becali și el ar zice despre cât bine a făcut, câte biserici a construit, la câți săraci a dat bani …. Și te-ar întreba: „ce-ar mai fi de făcut, să mă asigur că sunt și eu în rândul ortodocșilor din ceruri?” I-ai spune: „vinde tot ce ai și dă săracilor?” Nu, eu aș încerca să-i vorbesc despre păcătoșenia lui și despre soluția la păcătoșenia sa. Nu l-aș îndrepta spre niște fapte cuantificabile. I-aș spune că este mântuit prin credință. Sola fide – doar credința, nu prin fapte, nu prin vândut. Iar aici este legitim să ne punem întrebarea dacă Domnul Isus promovează o teologie a faptelor ca și cale spre mântuire. Sau Domnul Isus propune acestui tânăr o afacere mai profitabilă, spunându-i că are bani și are totul și-l învață să aibă o afacere mai bună? „Vinde tot, dă săracilor și faci o investiție în imobiliare cerești. Îți rezolvi eternitatea.” Îl învață Domnul Isus o lecție despre investiție? Evident că nici unul din cele două scenarii. Isus nu promovează o simplă idee a altruismului sau rentabilitatea investițiilor în bunuri cerești.
Iată ce cred că se întâmplă aici: Ioan, la începutul evangheliei sale, spune la un moment dat, că într-una din călătoriile pe care Isus le-a făcut „în Ierusalim, la praznicul paștelor, mulți au crezut în numele Lui. Căci vedeau semnele pe care le făcea”– Ioan 2:23-25. „Dar Isus nu Se încredea în ei, pentru că îi cunoștea pe toți. Și n-avea trebuință să-I facă cineva mărturisiri despre niciun om, fiindcă El Însuși știa ce este în om”. Isus citea mecanismul de gândire al acestui lider influent și bogat și vine cu această propunere, demolând astfel întreg eșafodajul pe care el și-a construit ideea de mântuire. Iar prin această propunere, Domnul Isus Cristos scoate în evidență inima lui. Problema mântuirii sale nu s-a înțepenit la o proastă gestiune a bunurilor și a bogăției sale, căci avea multă avere. Ci avea o inimă care s-a lipit de aceste lucruri pământești. Iar atâta timp cât omul era legat de ele nu putea să înțeleagă îndreptățirea prin credință în moartea pe care Domnul Isus avea să o depună pe cruce. El nu înțelegea acest lucru pentru că el era blocat în modul lui de gândire. Iar Domnul Isus nu face decât o simplă demonstrație că acest tânăr falimentează în propriul său sistem de gândire.
Nu bogăția în sine era problema, ci inima care iubea mai mult banul, faima și puterea decât pe Dumnezeu. Iar Isus a atins punctul vulnerabil al omului, care se credea impecabil la capitolul „neprihănire prin lege”. Dacă acest obstacol era îndepărtat: o inimă lacomă de avere, un statut social, o religie de reputație, toate realizările sale demne de a-l canoniza – atunci acest tânăr ar fi fost gata să urmeze și partea a doua în care Isus îi spune: – „vino și urmează-Mă”. Până atunci, degeaba îi vorbești despre ucenicie și alte lucruri, pentru că el nu ar fi auzit nimic. Inima lui era tot la bani, la faimă și la binele pe care l-a făcut în cartea recordurilor religiei axate pe fapte.
Dar tânărul, când Isus i-a spus acele cuvinte, a înțeles că actul pe care-l cerea Isus însemna pentru el faliment total. Dacă vindea tot și își dădea banii – întregul său statut ar fi fost anulat automat. Iar apoi dacă-L urma pe Isus, ca ucenic precum ceilalți, însemna asumarea unui statut ingrat. Ar fi fost dat afară din sinagogă, ar fi fost excomunicat și nu mai avea nici una dintre trăsăturile unui om important și nici unul din epoleții elitei religioase ale lui Israel.
Domnul Isus vine cu concluzia: „Cât de anevoie vor intra în Împărăția lui Dumnezeu cei ce au avuții!” Aceasta este o exclamație care atrage atenția asupra relației cu posesiunile noastre. Nu trebuie să ai foarte mult, poate să ai foarte puțin, poate să fie ceva, dar inima să fie prinsă de acel ceva. Pentru că aceste lucruri, bogăția, pot să acapareze viața noastră atât de mult, încât tot ce facem pentru Dumnezeu să fie doar un auxiliar, o notă de subsol la marele capitol al realizărilor noastre pământești: intelectuale și financiare.
Tânărul, în mod clar, avea un grad de sinceritate, dar nu-și dădea seama că el trăia într-o iluzie de perfecțiune, care avea nevoie doar de cireașa de pe tortul neprihănirii sale. Doar aceasta căuta el: să pună cireașa deasupra. Construise o aparență de preocupare mare și serioasă pentru mântuirea sa încât ar fi dat pe spate orice evanghelist. Dacă eu m-aș fi dus pe acolo și predicam și venea la mine și zicea: – „Frate Sorin, ce trebuie să fac să fiu mântuit? …” Cu părere de rău, pe mine lumea nu mă întreabă în acest fel. Unii îmi zic: „du-te de aici, lasă-mă în pace, am alte treburi.” Dar să-mi pună cineva o astfel de întrebare? Înseamnă că e într-adevăr preocupat …
Trei lucruri de notat în final. Atunci când cineva pare foarte deschis la Cuvânt, eu sunt foarte suspicios. Unii ar intra într-o euforie uimindu-se de numărul celor care s-au pocăit în timpul unui eveniment evanghelistic. Dar aceștia din urmă, după ce s-a terminat marele eveniment, fug ca potârnichile și nu-i mai vezi în veci. Când cineva pare un căutător foarte sincer am o anumită rezervă.
În al doilea rând, în mișcarea evanghelică a început să fie urmăriți căutătorii și să se construiască un model de biserică, care întâmpină nevoia acestora. Se află prin sondaje de opinie: ce fel de biserică vor acești căutători? Apoi, unii căutători vor muzică. Cumpărăm ultima tehnologie în materia de muzică, închidem toate geamurile, punem lumini, mai punem foc și fum și facem atmosferă. Ce mai vor căutătorii? Vor predici scurte. Le scurtăm. Poate jumate de oră, căci oamenii pot asimila un mesaj de jumate de oră, lăsăm restul pentru muzică. Astfel, începem să acomodăm ideea de închinare la nevoile și preferințele căutătorilor. În America, pentru cei care cunosc fenomenul evanghelic acolo, bisericile acestea se numesc „seeker sensitive”. Adică, sunt sensibile la căutători, ele sunt relevante, vor să vorbească pe limba lor: „ haideți să punem curcubeul, sunteți bineveniți – cupluri de același sex, iubiți-vă în Domnul Isus…” și alte lucruri de acest fel.
În toate evangheliile, Domnul Isus niciodată nu merge pe această linie a acomodării Cuvântului lui Dumnezeu la nevoile oamenilor. Ba dimpotrivă, uneori vine pe contrasens cu ei și-i zăpăcește. Nu este nevoie doar de corecții mici, ca să poți să fii rezolvat. Unii se cred cu mântuirea în buzunar, dar se tem să nu fie vreo gaură prin care să scape mântuirea. Însă Isus nu zice: „e o găurică acolo, hai să luăm acul și ața, o rezolvăm și ești sigur de asta.” El nu acomodează. Isus nu zice: „ai câteva lucruri de eliminat, nu sunt multe, doar câteva. Lasă aceasta și cealaltă și ești bine, gata.” Doar câteva simplificări ca la matematică. Unii chiar din acest text au spus: e idee de simplificare. Isus spune: „Cât de anevoie vor intra în Împărăția lui Dumnezeu cei ce au avuții! Fiindcă mai lesne este să treacă o cămilă prin urechea acului decât să intre un om bogat în Împărăția lui Dumnezeu.” Concluzia lor este: Isus nu spune, că nu pot să intre, că este imposibil. E doar anevoie. Dacă e să interpretăm literal, sunt de acord: e anevoie. Dar cum interpretăm cămila prin urechea acului? Căci o cămilă nu o poți băga prin urechea acului. Alții au venit cu interpretarea următoare: în marele cetăți ale Orientului din acea vreme erau porți mari de intrare în cetate care erau folosite în timpul zilei și erau porți mici care erau folosite în timpul nopții. Până la 8 seara vii cu tot ce ai cu cămila, cu sarsanalele, intri pe poarta mare, nu ai nici o problemă. Dar dacă ajungi după ora 8 seara, trebuie să intri pe poarta mică. Și omul venea cu cămila lui disperat, că s-a închis poarta mare și vine la poarta mică, numită poarta acului, urechea acului. Atunci, tot ce trebuia să facă omul necăjit, era să ia de pe cămilă toate sarsanalele, cămila intra prin urechea acului, dar după trebuia să-și ducă tot și să reîncarce cămila și să meargă mai departe. Aceasta e ideea mântuirii printr-o ușoară simplificare. Asta spune Isus? „Ai de ajustat ceva? Nu prea mergi la biserică? Atunci du-te mai mult la Biserică și atunci … Ai ceva prea mult ce s-a lipit … Dă jos de pe cămilă, trece cămila prin urechea acului, apoi reîncarcă cămila.” Doar o simplă redistribuție. Asta spune Isus aici? Nu, e o aberație. Nu poți băga o cămilă prin urechea acului. Mântuirea prin realizări, prin fapte având toate chestiunile aici pe pământ, bucurându-te și având inima legată de ele înseamnă imposibilitate de a fi mântuit. Imposibil.
Ultima observație. Domnul Isus îl aduce pe acest tânăr și pe noi la o examinare a inimii. Dacă Cristos este comoara inimii, ea va fi dată Lui, iar posesiunile vor fi nota de subsol a vieții. Când citiți o carte sau un tratat, nu prea citim notele de subsol, nu sunt așa de importante. Așa este inima mea față de bunuri? Ca o notă de subsol? Viața e ancorată în altă parte? Însă, dacă comoara inimii noastre este bogăția, atunci, cu adevărat, Cristos este în subsidiar.
Fie ca Cristos să fie comoara noastră și El să fie acel giuvaier de preț pentru care am vinde orice. Acea comoară găsită într-o țarină pentru care am da totul, ca să luăm și țarina și comoara. Să nu ne aflăm în pericolul în care acest tânăr s-a aflat, în acea iluzie că este aproape de Împărăție, că mai are de completat ceva și mai trebuie să mai simplifice sau să reorganizeze viața lui ca totul, în final, să fie bine.
Rămânem la aceste gânduri și păstrăm un timp de examinare a inimii, la fel cum Domnul Isus a chemat pe acest tânăr să-și examineze inima și să vadă dacă este în credință sau într-o înșelăciune. Aduceți-vă aminte de cuvintele repetate de Iacov în epistola sa: „frații mei, nu vă înșelați…” Nu vă înșelați. Căci ne putem înșela în multe forme și în multe iluzii, care ne opresc să vedem cu adevărat ce înseamnă abandon total, și ce înseamnă dăruire totală, și ce înseamnă umblare și urmare totală a Domnului Isus. Amin.