Evanghelia după Luca 18:35-43 – Sorin Prodan

Evanghelia după Luca 18:35-43 – Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov

35Pe când Se apropia Isus de Ierihon, un orb ședea lângă drum și cerșea. 36Când a auzit norodul trecând, a întrebat ce este. 37I-au spus: „Trece Isus din Nazaret.” 38Și el a strigat: „Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine!” 39Cei ce mergeau înainte îl certau să tacă, dar el țipa și mai tare: „Fiul lui David, ai milă de mine!” 40Isus S-a oprit și a poruncit să-l aducă la El și, după ce s-a apropiat, l-a întrebat: 41„Ce vrei să-ți fac?” „Doamne”, a răspuns el, „să-mi capăt vederea.” 42Și Isus i-a zis: „Capătă-ți vederea. Credința ta te-a mântuit.” 43Numaidecât, orbul și-a căpătat vederea și a mers după Isus, slăvind pe Dumnezeu. Tot norodul, când a văzut cele întâmplate, a dat laudă lui Dumnezeu.

În viață există riscul de a ne obișnui cu anumite lucruri sau experiențe. La început, ele par spectaculoase, dar apoi, obișnuindu-ne cu ele, ajung să se banalizeze. Acest lucru este valabil în ceea ce avem, primim, chiar și în experiența căsătoriei. Totul este fascinant la început, iar apoi începi să te obișnuiești, și când unul, când altul simte că nu mai are pasiune, nu mai iubește pe celălalt. Astfel apare o nevoie profundă.

Acest lucru este valabil și în ce privește experiența credinței. Ucenicii au văzut de multe ori minunile ce le-a făcut Domnul Isus. Pentru ei, episodul care a avut loc în Ierihon putea să devină unul obișnuit. Chiar și pentru noi, citind din Scriptură un text ca acesta, poate să fie consemnarea unui evanghelist cu privire la o experiență de tip supernaturală, o minune pe care Domnul Isus a făcut-o. Dacă pentru ucenici și chiar pentru noi tinde să devină banal, vă garantez că pentru orbul din Ierihon și pentru cetatea Ierihonului, acel fenomen nu a fost o banalitate. Atât pentru orb, cât și pentru cetate, acea zi a fost, fără îndoială, cea mai spectaculoasă zi pe care au trăit-o ei vreodată. Așa ceva ei nu au mai văzut, nu s-a mai pomenit.

Versetul 35 ne introduce într-un cadru obișnuit, într-un peisaj familiar al vieții lui Isus din acea vreme. Pe când se apropia Isus de Ierihon, un orb ședea lângă drum și cerșea. În drumul Său spre Ierusalim, Isus intră într-o cetate. Dar nu orice fel de cetate. Isus intră în cetatea Ierihonului. Mintea noastră face imediat o legătură și ne dăm seama ce era și ce însemna cetatea Ierihonului.

Fiecare loc își are un specific de-al său. Un oraș, o zonă geografică au o anumită particularitate   care le fac unice. De pildă, eu m-am născut în Zalău. Iar dacă mă întreabă cineva de unde sunt și le răspund că sunt din Zalău, imediat oamenii din generațiile mai vechi își amintesc de țuica din Zalău. Acolo se face țuică distilată de două ori, iar concentrația de alcool e de 60-70%, e foarte mare. Zalăului i-a rămas această etichetă legată de palinca de Zalău. După ce am terminat liceul și m-am dus la București, am ajuns la capitală și orașul are distincția sa. Cel puțin pentru studenți, este locul de lărgire a orizontului, deschideri, posibilități, un oraș cultural, cu posibilitatea de a merge la teatru, la operă ș.a.m.d. Dar pentru mine a trecut acea fază, am rămas la București după terminarea facultății, în total au fost 14 ani, iar capitala a devenit pentru mine un oraș aglomerat, cu un trafic imposibil. De aceea, în 2010, când m-am căsătorit, m-am mutat la Brașov. Ce trăsătură are Brașovul? Oraș de munte, Poiana, ski, strada Republicii, Piața Sfatului, Biserica Neagră ș.a.m.d. Fiecare loc are o particularitate.

De pildă, dacă ne gândim la locurile menționate în Scriptură și vorbim despre Sodoma și Gomora, imediat mintea se duce la o particularitate a acestor locuri, care era legată de o degradare morală. Săptămâna trecută am citit din cartea profețiilor despre Tir și Sidon. Dumnezeu pronunța o declarație împotriva Tirului și Sidonului, împotriva negustorilor care făceau negoț pe mare. Tirul și Sidonul aveau această particularitate că era locul cel mai bun de negoț, acolo se întâlnea lumea Orientului Mijlociu și Îndepărtat cu lumea vestului. Acolo erau neguțătorii din Tir și Sidon. Dacă ne gândim la alte locuri precum Gadara, imediat mintea se duce la demonii care erau în acel loc.

Dar legat de cetatea Ierihonului, până și copiii știu ce anume era distinct cu acest loc. Au căzut zidurile Ierihonului. În timpul campaniei lui Iosua, poporul Israel a înconjurat cetatea de 7 ori și fără vreo intervenție umană, fără catapulte, fără explozibil, zidurile Ierihonului s-au prăbușit ca la un cutremur de 8 grade pe scara Richter. S-au făcut praf. Iar poporul a intrat și a curcerit cetatea. Zidurile Ierihonului au căzut. Mâna lui Dumnezeu a fost împotriva acestei cetăți. Apoi nimeni nu a uitat vreodată acest lucru. Ierihonul era cunoscut prin această catastrofă care avusese loc cu sute de ani înainte.

            În acea cetate de care se apropia Isus, pe drumul care ducea spre poarta cetății, un orb ședea lângă drum și cerșea. La fel și despre oameni se poate spune că au ceva particular prin care sunt cunoscuți. Unii sunt cunoscuți prin bogăția lor. De pildă, când zicem Becali, toată lumea se gândește la banii pe care îi are. Sau clubul de fotbal „Steaua”. Atunci când ne gândim la oamenii din Scriptură, la Avraam, mintea noastră se duce la credința lui prin care Avraam a fost declarat drept înaintea lui Dumnezeu și a fost așezat în galeria oamenilor mari ai credinței din Evrei capitolul 11. Dacă ne gândim la David, imediat ne amintim că David este numit „om după inima lui Dumnezeu”. De ce? Pentru că David a avut curajul de a înfrunta un uriaș în Numele Domnului, iar prin credință l-a biruit pe acest uriaș. În ciuda eșecurilor și falimentelor sale, David a fost omul cu inima care a tânjit după Dumnezeu – „Mă bucur când mi se spun : Haidem la Casa Domnului”. La care casă? Ea încă nu era construită… Dar inima lui David era atât de pasionată de Dumnezeu încât el se ducea în mintea lui la Casa lui Dumnezeu, unde aveau să se întâlnească popoarele. David a rămas om după inima lui Dumnezeu. Dacă ne gândim la Iona, el a rămas cunoscut prin faptul că în loc să se ducă în direcția în care Dumnezeu l-a trimis, a făcut stânga împrejur și s-a dus în cealaltă direcție. Atunci, pentru că omul nu se duce unde vrea el, Dumnezeu a trimis un monstru maritim care l-a înghițit pe Iona și el a avut un sejur de trei zile în gura unui pește. Nimeni vreodată nu va uita de povestea lui Iona. La unii oameni se evidențiază anumite trăsături morale, materiale, intelectuale, dar în cazul unora rămâne o trăsătură fizică. Îți poți aminti de un om printr-o trăsătură fizică, iar când i se spune numele, imediat acea trăsătură fizică vine în mintea ta.

            Personajul din acest episod a fost, fără îndoială, cunoscut de toți ca fiind „Orbul”, care stătea și cerșea în cetate. Dar, pe lângă faptul că avea această dizabilitate, mai era încă ceva, ca și cum n-ar fi fost puțin lucru să fie orb. Exista și percepția socială, percepția lumii. Dizabilitatea de orice natură era socotită de poporul Israel ca fiind un blestem din partea lui Dumnezeu peste acel om. Cu toate că orbii erau o categorie protejată prin Legea lui Moise, oamenii vedeau mai degrabă în acest handicap rezultatul unui păcat. Până și ucenicii au întrebat la un moment dat pe Domnul Isus, fapt consemnat de Ioan în capitolul 9, despre un om născut orb – „cine a păcătuit de acest om s-a născut orb? A păcătuit el s-au părinții lui de s-a născut în această condiție?”. Aceasta era percepția vremii, a evreilor cu privire la cei care aveau dizabilități. Acest orb era marginalizat, stigmatizat, era un membru neproductiv al societății, iar dacă ar fi trăit pe vremea lui Hitler, probabil era un candidat pentru camera de gazare, pentru că se dorea scăparea de aceste „rebuturi” sociale.

            Dar, deși era stigmatizat de membrii colectivității și disprețuit, totuși acest orb, ca și alți orbi, șchiopi și oameni cu diverse dizabilități, supraviețuia din generozitatea evreilor din Ierihon sau a pelerinilor care poposeau în acest oraș în drumul lor spre Ierusalim. Astfel, acest orb se afla în această zi lângă drum și cerșea. El cerșea și în alte locuri, dar de această dată, el s-a așezat lângă drum pe acea potecă spre intrarea în cetate pentru că era marele pelerinaj al evreilor la Ierusalim, la apropiata Sărbătoare a Paștelui.

            Atunci, o mare mulțime venea din Galileea, din nord și făcea un traseu de ocol, trecând Iordanul spre est și apoi coborând Valea Iordanului și trecând spre vest, prin Ierihon spre Ierusalim. Acel loc era numai bun de cerșit, atunci făcea omul bani probabil provizii pentru lunile următoare.

            Acea zi pentru orbul din Ierihon părea o zi obișnuită. Dar, versetul 36 ne spune că „a auzit norodul trecând”. A auzit. Este cunoscut faptul că pierderea vederii produce o redistriburire a sensibilității, a simțurilor. De pildă, dacă un om își pierde vederea sau nu are vedere din naștere, simțul auzului este mult mai pronunțat, sau simțul mirosului. Uneori simțul olfactiv este mult mai sensibil decât alte simțuri. Sau simțul tactil. Orbii pot să citească prin celebrul alfabet Braile la o viteză foarte mare, uneori mai bine decât cei care văd. Simțul tactil e pus astfel în evidență. Cuvântul Domnului ne spune că orbul a auzit forfotă și acea forfotă nu era ceva obișnuit. Astfel, orbul și-a dat seama că se întâmplă ceva, de aceea el întreabă: „ce este?”. Mulțimea îi spune: „trece Isus din Nazaret”.

            Numele „Isus” era un nume obișnuit în Israel. Erau foarte mulți care purtau acest nume care însemna „Dumnezeu mântuiește” în speranța pe care o avea poporul că Dumnezeu va izbăvi această națiune. Femeile puneau foarte des acest nume copiilor lor – „Doamne, salvează-ne”. Iar dacă se zicea că trece Isus, probabil ar fi urmat întrebarea legat de cine este acest Isus. Însă când i s-a spus că trece Isus din Nazaret, acest orb a știut imediat despre cine este vorba. Nu era nevoie să pună întrebarea: „Dar cine este acest Isus din Nazaret?”, căci el știa.

            Orbul auzise multe lucruri despre Isus, dar ce a auzit el? Că Isus poate să vindece! Că Isus a vindecat șchiopii, a poruncit cu putere mării să tacă, vântului să se oprească și toate aceste fenomene naturale s-au temperat. A auzit că Isus scoate demoni. A auzit că a scos o legiune de demoni și i-a trimis în niște porci care s-au aruncat în mare. A auzit că el umbla pe ape. A auzit că Isus învie morții. Dar care era informația cea mai prețioasă pentru orbul din Ierihon? A auzit că el deschide ochii orbilor. Pentru orbul din Ierihon faptul că Isus a înviat pe cineva nu era atât de atractiv și de interesant, cât că Isus poate să deschidă ochii unui orb.

            Așadar, auzind că acest Isus trece prin cetate, orbul a strigat: „Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine!”. Firește, acest strigăt a produs puțină tulburare și deranj, mai ales în dreptul celor care croiau drumul prin mulțime ca Isus să poată merge. Erau probabil niște oameni de ordine care făceau loc Domnului Isus, dar chiar și dacă nu erau, mereu se găseau persoane care deveneau oameni de ordine. Nu-i numește nimeni, dar ei au imediat acest impuls de a fi oamenii care fac ordine. Aveam un unchi și dacă e să zic o trăsătură de-a sa e că acest om nu știa să fie decât șef. Nimeni nu-l punea șef, dar el se făcea șef. Oriunde el trebuia să fie șef. El umbla cu o secure în mână prin tot satul, ca să intimideze, iar uneori, ca lumea să nu se mai chinuie, îl lăsau să fie șef.

            Astfel, acei oameni de ordine credeau că „business-ul”  Domnului Isus era mult mai mare decât să stea să vorbească cu un orb pe drum. De aceea, Luca ne spune că „cei ce mergeau înainte, îl certau să tacă”. Orbii sunt în general tolerați, dar bine ar fi să fie și muți. Dacă ei stau în drum și cerșesc, e bine, dar dacă țipă, nu e bine. Astfel gândeau ei. Aparent, pe nimeni de acolo nu îl apăsa povara ce apăsa pe acest biet orb.

            În ciuda faptului că a fost oprit să strige, Scriptura ne spune că „el țipa și mai tare: „Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine!” ” Dacă ar fi înțeles drama acestui om cei care erau acolo în frunte și făceau loc ar fi fost puțin mai indulgenți și mai puțin aspri cu el. La început a fost un strigăt, iar apoi a fost un țipăt. Oare ce indica acest țipăt al orbului? Există câteva lucruri evidente.

            Acest strigăt care a devenit țipăt, în primul rând, indica o disperare. Acest om era disperat. Nu știm dacă orbirea lui a fost din naștere sau s-a produs în timp, prin atrofierea nervului optic, dar știm că acest om era complet orb și că nu mai avea nici o speranță. Omul era disperat și fără a exagera, Luca redă prin expresia „țipa și mai tare” disperarea acestui orb nenorocit de soartă. Pentru el nu mai conta reputația, respectul, imaginea de sine. Când ceva te doare de nu mai poți, nu-ți mai pasă de onoarea publică sau de convețiile sociale ale bunului simț și țipi cât te țin plămânii. Acest om era disperat și țipătul lui indica o disperare.

            În al doilea rând, el spune „Isuse, Fiul lui David”. Aceasta nu era doar disperare, ci aceasta era și o declarație. Nu era o declarație că acest Isus făcea parte din linia genealogică a împăratului David, ci atunci când el a spus acest lucru, toată lumea a remarcat ceva. Această titulatură era, de fapt, un titlu mesianic care trebuia atribuit numai Unsului care avea să vină și poporul îl aștepta. Acest orb îl numește, cu alte cuvinte, Mesia. Nu este puțin lucru. Expresia denotă în mod clar un titlu mesianic, cu directă trimitere la legământul davidic.

            În 2 Samuel, capitolul 7, Dumnezeu promite lui David că după ce acesta se va odihni cu părinții lui, Dumnezeu va ridica un Fiu care va întări tronul și va domni pe vecie pe tronul lui David. Iar ce este important e că atunci când Solomon, fiul lui David, a venit pe tron, David era încă în viață. Schimbarea de succesiune la putere s-a făcut încă în timpul vieții lui David. De aceea, promisiunea pe care Dumnezeu a făcut-o legată de un Fiu care va întări domnia pe vecie, nu se împlinea în Solomon. Era un alt Fiu, care trebuia să vină, Fiul lui David. Iar când orbul a spus „Isuse, Fiul lui David”, lumea a înțeles imediat că îl numește Mesia. Nimeni nu avea voie să folosească această titulatură decât dacă persoana era Cristosul.

            Așadar, o disperare, o declarație, dar mai este ceva în acest strigăt. Este și o demonstrație. Această cerere „ai milă de mine” sugerează că în strigătul orbului nu era doar disperarea sau declarație solemnă, ci era o credință demonstrată în rugăciune. Omul stătea în drumul mare și știa că Isus este singurul care putea să-l ajute. Iar prin cererea lui, orbul face demonstrația credinței sale. El nu ar fi cerut aceasta: „Isuse, Fiul lui Davi, ai milă de mine!” dacă nu ar fi crezut că Isus poate să vindece. În cererea lui este evidentă credința care este demonstrată în rugăciune.

            Strigătul orbului este auzit nu doar de cei intrigați de tulburarea produsă, sau de mulțime, dar acest strigăt este auzit de Isus. E o schimbare dramatică a dinamicii. În acea forfotă a mulțimii începe un orb să țipe, iar cei din față îl ceartă să tacă, însă el țipă și mai tare. Era un vacarm de nedescris. Iar în această atmosferă, versetul 40 ne spune: „Isus S-a oprit”. Toată această mișcare, la un moment dat, paralizează, căci Isus S-a oprit și a poruncit să îl aducă pe acest orb înaintea Lui. Acum Isus este față în față cu orbul și îl întreabă: „Ce vrei să-ți fac?” Răspunsul orbului vine imediat: „Să-mi capăt vederea”. Bineînțeles, acest răspuns denotă credința acestui orb. Isus răspunde prompt și-l vindecă. Iar pentru că acest orb a crezut că Isus este cu adevărat Mesia și L-a numit Fiul lui David, Isus merge mai departe decât actul vindecării și-i spune: „Credința ta te-a mântuit”.

            Episodul este splendid, dar aduce în fața noastră și câteva învățături minunate. Aici putem vedea frumusețea și puterea Scripturii. Împreună am încercat să înțelegem drama acestui orb din praful drumului care intra în Ierihon, apoi, deodată, noi înșine am intrat în poveste și am devenit parte a dramei, sau ne regăsim în drama acestui om.

            Prima lecție pe care o putem învăța din acest episod este următoarea: orbul din Ierihon este reprezentantul omului în neputință. Este o nevoie pe care orbul o avea și pe care nimeni nu o putea soluționa. Nimeni nu o putea rezolva. Nu o dată în viață am auzit probabil aceste cuvinte: „nu se mai poate face nimic”. Câți dintre noi prezenți aici, o dată vom sta înaintea unui medic care ne va spune nouă sau rudeniilor noastre: „am încercat tot ce era posibil și nu se mai poate face nimic”. Frumusețea este că soluțiile nu se termină cu expertiza medicilor și cu limitele tehnologiei medicale sau cu limitele operațiilor laser sau chiar cu tratamentele naturiste în care ne mai punem uneori încrederea. Ultima soluție este la Dumnezeu. Nu de puține ori, alergăm la aceste soluții omenești, pentru că ne sunt la îndemână. Nu este în mod necesar un păcat de moarte, dar cred că ușor putem remarca că uneori facem apel la Dumnezeu ca la o ultimă soluție. Dumnezeu nu este prima noastră intenție sau primul la care alergăm, ci de multe ori este ultima rezoluție la care apelăm. Această ultimă soluție pe care o punem coadă, în loc să o punem la început este soluția care poate rezolva probleme pe care nimeni pe acest pământ nu le mai poate rezolva.

            În aceste vremuri de presiune fenomenală peste familii, peste țări, constat că este această migrare a oamenilor spre soluții omenești, mai ales în ce privește modul în care psihologia se presupune că poate soluționa problemele. S-a spus că boala secolului XXI va fi SIDA sau cancerul, dar a venit altcineva și bine a spus că boala acestui secol pare să fie anxietatea, frica, frământarea inimii omului care, la un moment dat, cedează. Iar pentru oameni, soluția adesea este un consilier care îl ajută săptămână de săptămână și după ce el constată că nu e suficient o oră de consiliere psihologică, se duce spre două ore, având sentimentul că dacă basculează totul din el, acesta va ajunge la o rezolvare. Dar nu este decât o ameliorare. Oare din cine iese acest strigăt disperat cu un apel către cel care poate rezolva definitiv o problemă și nu doar să o amelioreze? Soluția ultimă este la Dumnezeu, iar drumul spre această soluție este credința.

            A doua lecție pe care o învățăm este următoarea: orbirea este asociată în Scriptură cu ideea de întunecare spirituală, de rătăcire, de incoștiență. Poate nevoia mea și a ta nu este una de dizabilitate fizică, dar poate fi una de orbire spirituală. Cel mai profund nivel de orbire spirituală este legat de mântuire. Fiind orb nu poți vedea lucrurile lui Dumnezeu și nu poți vedea slava lui Hristos. Nu poți vedea puterea cu care Dumnezeu ar frânge robia păcatului din viața ta. Nu poți vedea. Dar poți auzi. Cuvântul ne spune că cel ce aude Cuvântul lui Dumnezeu și-l primește, acelui om i se deschid ochii minții și deodată, din întunericul care era și din orbirea spirituală, omul începe să vadă lumina, începe să-L vadă pe Hristos. Poți auzi Cuvântul lui Dumnezeu, nu poți vedea, dar poți striga: „Isus, Mântuitorule, ai milă de mine!” Poți striga ca acest orb. Iar atunci când strigi pe Isus, El în mod clar Se va opri în dreptul tău. Dacă recunoști orbirea și nu poți vedea lumina, doar strigă spre Hristos.

            Lumea va veni și va reacționa. Societatea era aflată într-un exercițiu religios, acea mulțime Îl urma pe Isus și făcea loc lui Isus. Dar și societatea prezentă, fiind într-o mișcare religioasă, respectând tradițiile și datinile strămoșești, având respect pentru sfinți, sărbători, moaște și auzind strigătul unui om după mântuire, îi vor spune: „taci, că nu ai nevoie. Tu ești în sfânta biserică, ai fost botezat și ai primit Duhul Sfânt. Totul ți-a fost livrat la naștere. De ce cauți acum să fii mântuit și vrei să te botezi? Nu ai nevoie de pocăință, nu ai nevoie de botez, de Duhul Sfânt…” Dar tu știi prea bine că ai trăit în întuneric spiritual, că ai iubit mai mult întunericul decât lumina. Desigur, lumea va încerca să te oprească sau cel puțin să tempereze strigătul tău după salvare. Dacă cineva zice: „taci, nu striga așa tare”, îți recomand să țipi, dacă înțelegi orbirea ta. Să strigi cât poți de tare: „Doamne, ai milă și de mine!” De ce? Pentru că mântuirea ta este mai importantă decât reputația ta înaintea lumii.

            Mulți oameni spun: „eu nu mă duc acolo, deși îmi plac cântările, rugăciunile, e o atmosferă extraordinară, înțeleg predicarea… dar mi-e rușine. Ce vor zice cei din neamul meu, rudeniile? Mi se va ridica neamul în cap dacă mă pocăiesc”. Și orbul se putea opri când i s-a spus să tacă, pentru că tulbura oamenii. El ar fi rămas în acea condiție. Dar el a țipat și acest lucru îl recomand și în dreptul tău.

            A treia lecție cu care aș dori să închei este legat de ceea că nu este doar un nivel al orbirii care este această orbire spirituală completă și care este lipsă de salvare. Eu cred că există un alt nivel de orbire spirituală, iar acest handicap poate fi prezent și în viața celor credincioși. Americanii numesc această problemă „the blind spot”, adică există o pată neagră sau mai multe pe care nu le vedem, sau poate le vedem, dar le trecem cu vederea, închidem ochii. Adesea nu vedem aceste zone oarbe din viața noastră sau ne prefacem că nu le vedem, căci le trecem cu vederea. Este vorba de acele păcate tolerate în viața noastră și socotite a nu fi atât de grave ca păcatele celor din lume. Un autor numea aceste păcate din viața pocăiților – păcate respectabile. Chiar a dat titlu cărții sale – Păcatele respectabile. Închidem cumva ochii? Trecem cu vederea zonele oarbe din viața noastră?

            În Luca capitolul 11 de la versetul 34, Domnul Isus ne spune: „Ochiul este lumina trupului tău. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău este plin de lumină, dar, dacă ochiul tău este rău, trupul tău este plin de întuneric. Ia seama, dar, ca lumina care este în tine să nu fie întuneric. Așa că, dacă tot trupul tău este plin de lumină, fără să aibă vreo parte întunecată, va fi în totul plin de lumină, întocmai ca atunci când te-ar lumina o lampă cu lumina ei mare.”

            Doamne, luminează-ne, căci la Tine este izvorul vieții. Prin lumina Ta vedem lumina.

            Dacă ești într-o neputință care nu este rezolvabilă în această ordine umană, ea este rezolvabilă. Poate nu pe planul imediat, pe care îl dorești, dar este rezolvabilă la Dumnezeu. Dacă ești în orbire și moarte spirituală, strigă spre Dumnezeu să te salveze. Dacă există orbire spirituală în viața ta ca și credincios, tolerată, ignorată, pocăiește-te și cere ca întreaga lumină a lui Hristos să lumineze ungherele tăinuite din inima ta unde sunt ascunse păcate pe care cei din adunare nu le văd, sau cei din lume nu le văd ca fiind de mare rușine, dar sunt prezente acolo și devastează sufletul și inima ta… Doamne, luminează-ne, căci prin lumina Ta, vedem lumina. Amin.