Evanghelia după Luca 18:9-14 – Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov
9A mai spus și pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înșiși că sunt neprihăniți și disprețuiau pe ceilalți. 10„Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era fariseu și altul, vameș. 11Fariseul stătea în picioare și a început să se roage în sine astfel: ‘Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, hrăpăreți, nedrepți, preacurvari, sau chiar ca vameșul acesta. 12Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.’ 13Vameșul stătea departe și nu îndrăznea nici ochii să și-i ridice spre cer, ci se bătea în piept și zicea: ‘Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!’ 14Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a coborât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci oricine se înalță va fi smerit și oricine se smerește va fi înălțat.”
Această pildă ne aduce la una din cele mai importante învățături din întreaga Scriptură – învățătura despre îndreptățire. Această învățătură pornește de la întrebarea: Cum poate fi un om acceptat de Dumnezeu? Cum poate un om păcătos, stricat să fie primit de Dumnezeul absolut sfânt, care nu are pată? Căci Scriptura spune că nimic necurat nu poate sta în prezența Lui. Cum poate omul care bea nelegiuirea ca apa să vină în fața acestui Dumnezeu?
În esență, problema este următoarea: când Adam a păcătuit, întreaga umanitate în el. Așa cum au spus unii oameni, Adam a fost socotit „reprezentantul umanității” sau „capul federal”. De la el, întreaga umanitate a moștenit păcatul. Păcatul s-a transmis de la Adam la fiul său Cain, la fiul său Abel, la fiul Set și apoi, s-a transmis la generațiile următoare. Natura stricată și vinovăția lui Adam au mers mai departe. Romani 5:12 ne spune: „de aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume și prin păcat a intrat moartea și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor din pricină că toți au păcătuit.” A păcătuit Adam, dar au păcătuit și toți cei care s-au născut din Adam, pentru că nu numai vinovăția lui Adam a trecut asupra noastră, dar și robia păcatului și înclinația spre păcat. De aceea, așa cum ni se spune, păcatul lui Adam ne-a fost atribuit nouă.
Unii ar putea să spună că nu este corect ca păcatul cuiva să fie atribuit altcuiva care nu a păcătuit. Scriptura ne dă un exemplu cum stau lucrurile. Când Acan a păcătuit, Dumnezeu poruncise ca în procesul cuceririi țării Canaanului nimeni să nu ia nimic din prada de război. Atunci când au atacat cetatea Ai, Dumnezeu a spus ca absolut totul din acea cetate să fie distrus. Dar a fost un om, o căpetenie a unui trib, pe nume Acan care a văzut o manta de șinear și alte lucruri pe care le-a luat și le-a ascuns sub cortul său în nisip. Iar atunci când acest păcat a fost descoperit, Dumnezeu a poruncit ca întreaga tabără a lui Israel să se retragă din dreptul casei lui Acan. Însă nu doar Acan care a păcătuit împotriva Domnului a fost înghițit de pământ, ci întreaga sa casă, pentru că Acan a fost capul reprezentativ al tribului său. Astfel, Scriptura ne arată în Romani 5 că atunci când Adam a păcătuit ca reprezentant al umanității, întraga umanitate a păcătuit. Acest păcat a fost imputat întregii umanități. Păcatul lui Adam a făcut ca moartea lui să devină și moartea noastră. Moartea lui Adam a trecut asupra fiecărui urmaș și a fiecărei generații. Păcatul a plasat umanitatea, în general, și persoana, în particular, în moarte.
Să înțelegem că moartea nu este numai momentul în care omul moare, așa cum este ea în general înțeleasă, că se face o înmormântare, iar trupul este pus în sicriu și apoi în pământ. Nu aceasta înseamnă întreaga realitate a morții în Scriptură, pentru că Domnul i-a spus lui Adam că în ziua în care va mânca din pomul oprit, va muri negreșit. Dacă definim moartea doar în sensul în care cei mai mulți îl înțeleg, ar fi trebuit ca în momentul în care Adam a mușcat din acel fruct, pe loc să cadă jos și să moară. Dar a murit Adam în acest fel? Nu! A mințit atunci Dumnezeu spunând că „în ziua în care vei mânca vei muri negreșit?” Nu! Asta înseamnă că moartea nu e doar despărțirea sufletului de trup, ci că moartea este o realitate mult mai grozavă și mult mai groaznică. Scriptura vorbește despre moarte, în primul rând, în termenii separării, a unei ruperi, iar atunci când Adam a păcătuit, el s-a separat Dumnezeu. Apoi, Scriptura vorbește despre moarte în termenii robiei. Păcatul ne aduce într-o robie. Iar în al treilea rând, moartea înseamnă și condamnare, vinovăție care este adusă odată cu înfăptuirea păcatului.
Deseori mă gândesc la ziua și să sper ca să nu vină acea zi când voi avea dureri în trup și mă voi duce la doctor și el va spune: „Domnule Prodan, aveți o boală gravă.” Unii ați trecut prin șocul acestei vești. Cred că în primul moment este o tulburare a întregii ființe, iar după ce îți revii un pic, aflând că ai cancer sau o boală gravă, prima întrebare care vine în minte este: Ce se poate face? Am vreo șansă? Este vreun tratament?
Dacă omul ar înțelege gravitatea păcatului și ce înseamnă moartea care vine în urma înfăptuirii păcatului, ar fi copleșit de îngrijorare și de dorința aflării soluției. Ce se poate face? „O, nenorocitul de mine!”, striga Pavel, „cine mă va izbăvi?” Ce se poate face? Cum se poate soluționa problema separării mele de Dumnezeul cel Sfânt? Cum se poate rezolva problema robiei mele în păcat? Câți nu sunt robi păcatului, al alcoolului, al curviei, al mândriei, al bârfiei! Cum se poate rezolva problema vinovăției? De câte ori nu te-ai simțit vinovat pentru păcatele înfăptuite în trecut? Îți pui întrebarea: Mă va ierta Dumnezeu? Am eu șansa înaintea lui Dumnezeu să fiu iertat? Marea întrebare care stă înaintea noastră și care caută astăzi răspuns este: Cum se poate soluționa problema morții, separării, robiei și vinovăției?
La fiecare păcat pe care îl înfăptuiești Legea strigă: Moarte! Moarte! Păcat mic sau mare, Legea cea dreptă a lui Dumnezeu strigă: Moarte! La această întrebare căutăm astăzi răspunsul.
Majoritatea religiilor au dat următorul răspuns: dacă omul se străduiește să facă binele ceea ce înseamnă să trăiască moral, să aibă principii etice înalte și să le respecte, să fie generos etc, atunci el își poate câștiga meritul înaintea oricărei instanțe divine. El poate fi validat, acceptat și primit. Această învățătură este răspândită de islam, de budism, de hinduism, de iudaism și chiar de unele confesiuni creștine. De exemplu, biserica ortodoxă consideră că omul se naște cu păcatul adamic și recunoaște această realitate a transmiterii păcatului de la Adam la următoarele generații. Însă, la botez, la aproximativ 8 săptămâni când se face botezul unui nou-născut, păcatul originar este spălat și acolo se produce nașterea din nou, și chiar ungerea cu Duhul Sfânt, după cum afirmă biserica ortodoxă. Harul lui Dumnezeu este socotit a fi o energie divină care ajută pe om să colaboreze cu Dumnezeu înspre mântuirea lui, iar termenul cheie folosit nu este îndreptățire, adică omul nu este îndreptățit de Dumnezeu, ci omul se îndreaptă pe sine în conlucrare cu harul lui Dumnezeu. Dacă omul menține acest efort continuu, el se unește tot mai mult cu Dumnezeu și așa cum apare în învățătura bisericii ortodoxe, omul „se îndumnezeiește”. Învățătura bisericii ortodoxe nu e prea cunoscută de mireni, dar trebuie să fie cunoscută de preoți.
Biserica catolică are în esență cam aceeași învățătură. Omul moștenește păcatul adamic, de care este spălat la botez, iar harul este energia divină care se adaugă la puterile naturale ale omului și îl ajută pe acesta în procesul mântuirii. Prin faptele bune acumulate, omul câștigă merite care sunt un capital cu care vine înaintea lui Dumnezeu și s-ar putea ca acest capital de merite să fie foarte mare, astfel încât lui să îi fie suficiente 60% din meritele acumulate, iar celelalte le poate transfera celor care sunt în purgatoriu și astfel să îi scoată de acolo. Au cam aceeași idee: omul se naște cu păcat, este spălat la botez, iar harul lui Dumnezeu doar îl ajută pe om în acumularea acestor merite prin care omul își câștigă mântuirea. Deoarece aceste biserici istorice au dominat scena religioasă, vreme de secole această învățătură a îndreptățirii prin fapte s-a răspândit foarte mult și pretutindeni.
Dar prin anii 1500, în Germania, un călugăr catolic pe nume Martin Luther a început să pună sub semnul întrebării această problemă a mântuirii și a justificării omului prin fapte și efort uman. El a început fiind copleșit de vinovăție și a încercat mereu să scape de vinovăția lui, dar nu reușea. Știa că păcătuia și se ducea des la confesorul său pe nume Staupitz și-i spunea în fiecare zi, vreme de mai multe ceasuri, că este o problemă și anume, că păcătuiește și nu poate scăpa de păcat. Cum putea să rezolve această problemă? La un moment dat, Staupitz a obosit și i-a spus că el e prea minuțios, că toți păcătuim, că nu ar trebui să exagereze în așa hal ca să vină în fiecare zi la el și să-și mărturisească păcatele. Luther la fiecare gând care îi trecea prin cap simțea că e vinovat, că Dumnezeu e mâniat pe el și mărturisea lui Staupitz că a păcătuit din nou. Staupitz l-a trimis să studieze teologia. Astfel, Luther s-a dus să studieze teologia și a studiat, în special, cartea Romani. Iar când Luther a ajuns să înțeleagă cartea Romani, că omul nu este îndreptățit prin faptele și meritele sale, ci este îndreptățit prin credința în Isus Cristos, Luther a fost eliberat de povara lui. Această învățătură a început să câștige teren în Germania, în Elveția, printre reformatorii pe care îi cunoaștem: Luther, Calvin, Zwingli și alții. Martin Luther a înțeles că acumularea de merite duce la mândrie, pe când credința și pocăința în Isus Cristos conduce la îndreptățire, la o declarație de la Dumnezeu de a fi drepți înaintea Lui.
Problema îndreptățirii nu este prezentă numai în creștinism, ci este prezentă și în iudaism. Reprezentanții religiei mosaice, cărturarii, fariseii și saducheii considerau că împlinirea Legii lui Dumnezeu îi conduce pe aceștia în a fi drepți înaintea Lui, în a fi îndreptățiți și în a fi validați înaintea Sa. Unii dintre ei, precum fariseii au făcut eforturi uriașe ca să își câștige această reputație de oameni drepți, evlavioși, pioși, cucernici, preafericiți, preasfinți. Printre „campionii” îndreptățirii, care se evidențiau prin studiul Legii și a împlinirii cu meticulozitate a acestui corpus legislativ erau fariseii. Ei păzeau Legea și credeau în ei înșiși că sunt neprihăniți. Intrarea în partida fariseilor însemna o canonizare automată și o intrare în rândul celor ce primeau titulatura de oameni neprihăniți. Fariseii aveau niște straie specifice și părul aranjat într-un mod special (era foarte ușor să îi recunoști într-o mulțime), iar când evreii se refereau la farisei ca grup, îi numeau pe ei „hasidim”(evlavioșii). Pe de altă parte, când se refereau la unul dintre ei, îl numeau „țadik”(neprihănitul). Aceștia erau termenii folosiți cu privire la farisei.
Pavel a fost unul dintre „campionii” fariseilor, el a spus în cartea Filipeni 3 că făcea parte din această partidă a fariseilor și prin aceasta putea să se „laude” cu ceva. Avea un merit ales de a fi în partida fariseilor. Dar Pavel după convertirea sa spectaculoasă pe drumul Damascului a fost primul apostol care a atacat doctrina evreiască a îndreptățirii prin faptele Legii, atât în cartea Romani, cât și în cartea Galateni.
Mulți ar fi tentați să spună că această învățătură despre îndreptățirea prin credință a început cu Martin Luther, dar nu este adevărat. Alții ar fi spus că Pavel a fost primul care a vorbit despre această învățătură, dar nici acest lucru nu este adevărat. Primul care a venit să lovească în mândria omului, care mereu caută să își câștige merite și să fie el însuși prezent și bine înaintea lui Dumnezeu, a fost Însuși Domnul Isus Cristos. El a făcut acest lucru prin pilda pe care a spus-o în auzul acelei audiențe. Această audiență era formată din tot felul de oameni, din toate cătunele, satele și orașele Iudeii sau Galileii, dar printre acești oameni erau și fariseii, cărturarii și saducheii, care veneau să Îl asculte, să-L prindă și să-L atace, iar înafară de ei mai erau și ucenicii Domnului. Adesea, Domnul Isus vorbea mulțimii sau fariseilor sau ucenicilor Lui. De această dată El a spus această pildă „pentru unii care se încredeau în ei înșiși că sunt neprihăniți și disprețuiau pe ceilalți.”
Dacă te-ai fi aflat în mulțime în acea zi în ce categorie te-ai fi aflat? Te-ai fi aflat cumva în categoria celor care sunt vizați de Domnul Isus, a celor care primeau această pildă cu dedicație și ai fi simțit că pilda este pentru tine? E posibil ca unii să creadă că sunt bine cu Dumnezeu și dacă i-ai întreba, ei ți-ar spune: „Eu sunt un om deosebit, caut să fac binele, caut să ajut oamenii, am făcut asta și am făcut asta și eu cred că sunt bine înaintea lui Dumnezeu.” Dacă ai această mentalitate, aș dori să îți spun că pilda se îndreaptă și spre tine.
Iar pilda spune așa: „Doi oameni s-au suit la Templu să se roage…” Tema rugăciunii revine, căci pasajul anterior e un pasaj în care Domnul Isus le-a spus o pildă ca să le arate că trebuie să se roage necurmat. Tema rugăciunii este prezentă din nou. „…unul era fariseu…” Aici lucrurile par să fie în regulă, căci fariseii se duceau la Templu să se roage „…și unul era vameș…” iar în momentul în care Domnul Isus a spus că un vameș s-a dus la Templu să se roage, imediat mulțimea a reacționat, căci vameșii nu se duceau la Templu să se roage. Vameșii erau disprețuiți de popor. Acești oameni căutau să stea undeva separați de poporul lui Dumnezeu, pentru că erau atât de urâți și respinși de cei care se socoteau evrei curați înaintea lui Dumnezeu. Dar iată că este și fariseul și vameșul în Templu. Cei doi sunt într-un fel reprezentanții a două categorii sociale diametral opuse din Israel. Fariseii erau socotiți neprihăniții-hasidim, iar vameșul era considerat cel mai mare și mai rău păcătos dintre toți. Dar iată că ei sunt împreună să se roage.
Aici Domnul Isus indică asupra atitudinii, asupra felului în care fiecare dintre ei se raporta la Dumnezeu. Fariseul stătea în picioare. A sta în picioare înseamnă că deja ai o anumită poziție. El stătea în picioare într-un anumit punct al Templului, undeva aproape de altar, de Sfânta Sfintelor. Stătea în picioare și a început să se roage în sine astfel… Cu alte cuvinte, el nu a rostit cuvinte, ci în sine, în mod tăcut, el a ridicat mâinile spre cer și a început să se roage: „Îți mulțumesc, Dumnezeule, că nu sunt ca ceilalți…” Aici deja lucrurile se schimbă: primul cuvânt care iese din gură este bun, dar al doilea deja schimbă direcția. „…hrăpăreți, nedrepți, preacurvari sau chiar ca vameșul acesta.” Dacă ar fi să luăm criteriile pe care el le menționează aici, oricine ar putea dovedi acestui fariseu că era și hrăpăreț, și nedrept, și preacurvar și chiar ca acel vameș. Problema era că fariseul nu putea să vadă, pentru că deja se socotea la un nivel care-l orbea și credea că este bine înaintea lui Dumnezeu. Cazierul lui era bun înaintea Celui Preaînalt. El spune: „O, eu postesc de două ori pe săptămână…” Postul era cerut doar o singură dată pe an prin Lege în ziua de Iom Kipur, Ziua Ispășirii. Dar acest fariseu… Ce performanțe are! „…dau zeciuială din toate veniturile mele…” Zeciuiala nu era cerută din toate veniturile, dar fariseii mergeau mai departe și dădeau din toate veniturile lor. Acesta era profilul fariseului.
Apoi, vine vameșul. Spre deosebire de fariseu care stătea undeva în centru, în față, vameșul stătea departe. Vameșul nu a venit într-o poziție centrală, ci stătea departe și nu îndrăznea nici ochii să și-i ridice. El se bătea cu mâinile în piept. Rar în Scriptură aflăm că oamenii se băteau cu mâinile în piept. Această atitudine o aflăm atunci când Domnul Isus a fost răstignit și a murit. Mulțimea prezentă de acolo care strigase la un moment dat:„Răstignește-L!” s-a dus la locul răstignirii pentru a vedea acea scenă din curiozitate, din acea plăcere de a vedea un om murind în chinuri, iar după ce au văzut moartea Domnului Isus, un sutaș roman a spus: „Cu adevărat, Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu.” Apoi, după ce cerul s-a întunecat și pământul s-a cutremurat, fiind un seism cu grad mare pe scara Richter, mulțimea speriată a pornit dinspre culmea Dealului Căpățânii, Golgota, și Scriptura ne spune că bărbați și femei se băteau în piept și ziceau pocăindu-se: „Vai! Vai! Vai!.” Acești oameni au înțeles că au răstignit un om neprihănit.
De aceea, vameșul care înțelegea păcatul său, bătându-se în piept, el zicea (folosea cuvinte, îl durea așa de tare, că folosea cuvinte, în timp ce fariseul vorbea în sine) : „Ai milă de mine, păcătosul!” Șocul vine atunci când Domnul Isus spune: „Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a coborât acasă socotit neprihănit, decât celălalt.” Imaginați-vă fariseii care au auzit pilda și concluzia Domnului Isus și reacția lor când s-au văzut portretizați de fariseul plin de mândrie și dispreț care era declarat vinovat, spre deosebire de vameșul care era acolo în pocăință și declarat drept înaintea lui Dumnezeu. Acești farisei au izbucnit în mânie. De aceea ei L-au urât pe Domnul Isus și au hotărât să-L omoare.
Această problemă a omului care crede că poate fi drept înaintea lui Dumnezeu prin ce face el nu era doar problema fariseilor, a cărturarilor, a saducheilor sau a multor evrei care au fost învățați în acest fel și au crezut așa. Această problemă a omului care crede că poate să câștige mântuirea lui prin faptele pe care le face nu este doar problema bisericii ortodoxe, catolice sau a altor confesiuni. Această problemă poate să fie și problema mea și problema ta.
Eu m-am întors la Domnul prin 1985. M-am botezat la 17 ani, undeva în 1992, iar vreme de 15 ani, eu nu am înțeles această învățătură. Eu am crezut că dacă m-am botezat, dacă merg la adunare și sunt băiat cuminte, atunci lucrurile sunt în regulă cu Dumnezeu. Eu nu înțelesesem această învățătură a îndreptățirii prin credință. Abia ani și ani mai târziu când începusem lucrarea, ochii mei au început să se deschidă și să înțeleg că nu eu sunt cel care a realizat „marea performanță” a pocăinței mele, a început să umble cu Dumnezeu, să fie cuminte și să facă lucruri bune. Ci, că Dumnezeu a avut milă și îndurare față de mine. El a venit cu harul Său înspre mine. Care poate fi problema noastră legată de această învățătură?
În primul rând, foarte mulți care vin din biserica ortodoxă sau catolică și s-au pocăit și au fost botezați și au început să frecventeze o biserică evanghelică, baptistă, penticostală, creștină după Evanghelie, adventistă etc. încă au acest reflex al credinței că dacă fac fapte bune sunt în regulă cu Dumnezeu. Nu de puține ori i-am întrebat pe unii pocăiți „Cum te primește Dumnezeu înaintea Lui?” și e același refren pe care-l aud când merg pe stradă de la oamenii care spun că sunt în regulă cu Dumnezeu, același răspuns. E această problemă a reflexelor cu care ei vin din mediul religios în care au crescut. Aceeași tendință de autoevaluare și de validare personală înaintea lui Dumnezeu.
A doua problemă care apare atunci când crezi că ești bine în urma faptelor tale este mândria. Mândria religioasă. Cum poate să apară această mândrie în mijlocul nostru? „Noi avem adevărul! Noi trăim după Scriptură! Noi nu mergem la nunți, la petreceri, la chefuri. Noi nu mergem la film, la spectacol, la teatru. Noi mergem la adunare, la rugăciune…” Aceștia trebuie să audă clar ce a spus Domnul Isus în finalul pildei, în versetul 14: „Oricine se înalță va fi smerit și oricine se smerește va fi înălțat.” Atenție! În atitudinea cu care deseori venim la Domnul, noi venim cocoțați pe piedestalul faptelor noastre bune, crezând că suntem bine și că am făcut binele. Dacă ai sta astăzi înaintea lui Dumnezeu și El te-ar întreba pe ce bază să te lase să intri în Împărăția Sa și dacă începi prin a spune: „Doamne, eu L-am primit pe Domnul Isus, eu m-am botezat, eu am devenit membru în biserica, eu am contribuit la ajutorarea lucrării, eu m-am dus și am vestit Evanghelia, eu m-am apropiat de săraci, am vizitat pe văduve și pe orfani ș.a.m.d…” mergi în direcția greșită. Dar dacă ești întrebat: „De ce să te las în Împărăția Mea?” și I-ai răspunde:„Doamne, eu am păcătuit. Am nesocotit Cuvântul Tău. Te-am dezonorat mulți ani prin păcatele mele, dar Cristos a murit pentru mine. Sângele Lui a curs pe Golgota pentru păcatele mele. El a plătit pentru vina păcatelor mele. Doamne, ai milă de mine, păcătosul!” Aceasta este atitudinea pe care o vedem în vameș. În antiteză, vedem atitudinea fariseului care zice: „Eu..Eu…Eu!” Singurul lucru pe care vameșul îl spune despre sine este faptul că e păcătos și că are nevoie de îndurarea lui Dumnezeu. Așadar, atenție la reflexele cu care venim, de unde venim. Atenție la mândria religioasă și atenție la disprețul cu care îi privim pe ceilalți. Căci cel ce se socotește neprihănit în sine are aceste două probleme: mândrie înlăuntrul său și dispreț față de ceilalți.
Cum apare acest dispreț și această mândrie? În primul rând, te uiți la tine și începi să te evaluezi și începi să vezi că ești bine, că nu e nici o problemă majoră în viața ta și începi să te simți mai bine. Iar după ce te uiți la tine, începi să te uiți la ceilalți. De câte ori nu a venit acest sentiment atunci când te-ai uitat la un om schimonosit de păcat și ai avut o atitudine de „Vai de el, săracul!”.
Aș dori să dau un exemplu din viața lui Paul Washer. El a fost misionar în Peru aproximativ 11 ani și s-a căsătorit cu o peruancă pe nume Charo. Ea era foarte activă în misiune. Nu a trecut mult timp când Paul a văzut că acea râvnă era bine mascată, căci în timp, el a văzut niște semne problematice în viața soției lui. Au trecut ani buni până când, în sinea lui, fratele Paul Washer a spus că soția lui nu este mântuită. Charo a încercat în felurite moduri să se străduiască să se dea bine, pentru că era „soția lui Paul Washer”! Se ducea la conferințe, dar ea în sine mărturisește că nu avea atracție pentru nimic, nici pentru rugăciune, nici pentru conferințe, nici pentru călătorii. Odată, se aflau în orașul San Antonio, unde fratele Paul predica într-o biserică. Iar acolo, pe primele bănci stăteau, în general, prostituatele din centrul orașului, oameni zdrobiți de păcat, drogați și alcoolici. În timp ce fratele Paul predica Evanghelia, deodată, Duhul lui Dumnezeu a deschis ochii lui Charo și ea a înțeles că nu este cu nimic mai bună decât acești oameni. După teminarea predicii, ea a venit la soțul ei și i-a zis: „Paul, știi care e diferența între mine și aceste femei?”, iar Paul a întrebat: „Care?” –„Hainele. Atât.” Iar acolo a fost momentul în care Duhul lui Dumnezeu a descoperit lui Charo Washer că ea a încercat în fel și chip să se îndreptățească prin faptele ei grozave, dar în final, ea a înțeles că nu este cu nimic mai bună decât acei oameni și că are nevoie de îndurarea lui Dumnezeu și de mila Lui. Astfel, a fost salvată.
Te-ai putea și tu înșela în acest fel. Mulți se înșală în același mod și anume că o titulatură de „pocăit/evanghelic/botezat” rezolvă cazierul, dar ei nu au acea atitudine de smerenie și nu privesc lucrurile în lumina adevărată pe care Scriptura ne-o dă. Iar ei manifestă, uneori, prin comparație cu ceilalți, o atitudine de a se vedea pe sine mai sus. Această atitudine vine prin asemenea afirmații: „Eu cânt mai bine decât sora… Eu predic mai bine decât fratele… Eu dau mai mult la colectă decât ceilalți… Eu ajut săracii… Eu mă duc și evanghelizez pe stradă…” iar în acest fel apare comparația și așezarea mea la un nivel superior celorlați. Astfel apare mândria. Atât de bine disimulată că nici tu nu poți să o vezi.
David a spus: „Dacă ai fi voit jertfe, Ți-aș fi adus, dar nu vrei jertfe, ci Tu dorești o inimă zdrobită și un duh mâhnit.” În acest fel, un om este primit înaintea lui Dumnezeu.
În concluzie, noi nu suntem primiți de Dumnezeu în baza a ceea ce avem noi, ci în baza a ceea ce noi nu avem! Noi nu avem neprihănirea noastră. Cristos are neprihănirea de care avem nevoie și dacă prin credință venim înaintea lui Dumnezeu, noi primim această neprihănire a lui Cristos. Pocăința de păcat și credința în Cristos ne aduc într-o stare de acceptare înaintea lui Dumnezeu. Prin Cristos, suntem declarați drepți înaintea Lui, nu prin ceea ce noi am făcut, sau prin ceea ce am obținut. Prin Cristos, suntem îndreptățiți înaintea lui Dumnezeu, căci am primit neprihănirea lui Hristos, o neprihănire care datorită credinței, ne-a fost atribuită. Păcatul nostru a fost luat de El. Neprihănirea lui a fost dată nouă. De aceea, Numele lui Cristos să fie întotdeauna binecuvântat și slăvit. Amin!