Evanghelia după Luca 19:11-28 – Sorin Prodan

Evanghelia după Luca 19:11-28 – Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov

11Pe când ascultau ei aceste lucruri, Isus a mai spus o pildă, pentru că era aproape de Ierusalim, și ei credeau că Împărăția lui Dumnezeu are să se arate îndată. 12Deci a zis: „Un om de neam mare s-a dus într-o țară depărtată ca să-și ia o împărăție și apoi să se întoarcă. 13A chemat zece din robii săi, le-a dat zece poli și le-a zis: ‘Puneți-i în negoț până mă voi întoarce.’ 14Dar cetățenii lui îl urau și au trimis după el o solie să-i spună: ‘Nu vrem ca omul acesta să împărățească peste noi.’ 15Când s-a întors înapoi, după ce își luase împărăția, a spus să cheme pe robii aceia cărora le dăduse banii, ca să vadă cât câștigase fiecare cu ei din negoț. 16Cel dintâi a venit și i-a zis: ‘Doamne, polul tău a mai adus zece poli.’ 17El i-a zis: ‘Bine, rob bun, fiindcă ai fost credincios în puține lucruri, primește cârmuirea a zece cetăți.’ 18A venit al doilea și i-a zis: ‘Doamne, polul tău a mai adus cinci poli.’ 19El i-a zis și lui: ‘Primește și tu cârmuirea a cinci cetăți.’ 20A venit un altul și i-a zis: ‘Doamne, iată-ți polul, pe care l-am păstrat învelit într-un ștergar, 21căci m-am temut de tine, fiindcă ești un om aspru; iei ce n-ai pus și seceri ce n-ai semănat.’ 22Stăpânul i-a zis: ‘Rob rău; te voi judeca după cuvintele tale. Știai că sunt un om aspru, care iau ce n-am pus și secer ce n-am semănat; 23atunci de ce nu mi-ai pus banii la zarafi, pentru ca, la întoarcerea mea, să-i fi luat înapoi cu dobândă?’ 24Apoi a zis celor ce erau de față: ‘Luați-i polul și dați-l celui ce are zece poli.’ 25‘Doamne’, i-au zis ei, ‘el are zece poli.’ 26Iar el le-a zis: ‘Vă spun că celui ce are, i se va da, dar de la cel ce n-are, se va lua chiar și ce are. 27Cât despre vrăjmașii mei, care n-au vrut să împărățesc eu peste ei, aduceți-i încoace și tăiați-i înaintea mea.’” 28După ce a vorbit astfel, Isus a pornit în frunte și Se suia spre Ierusalim. Amin.

Nu știu dacă vi s-a întâmplat vreodată să vă aflați deodată în experiența vieții în fața a ceva măreț, în fața a ceva ce ar fi schimbat viața voastră total. Iar de acolo unde sunteți să ajungeți într-o experiență nouă și fenomenală. Inima și mintea încep să viseze, să fie antrenate în acest proiect măreț, însă, deodată, totul se prăbușește, pentru că, de fapt, a fost o iluzie.

Mie mi s-a întâmplat. De altfel, cei care aveți o anumită vârstă, vă puteți aduce aminte de vremurile trecute, de dinainte de 1989, când ne aflam într-o țară cu un regim comunist, în care mașina propagandei funcționa foarte bine. Foarte mulți români în acea perioadă credeau că noi suntem realmente într-o țară fenomenală. Retorica din acea vreme era: „Trăim în epoca de aur. Suntem o țară multilateral dezvoltată. Suntem pe drumul spre cele mai înalte culmi ale dezvoltării și civilizației.” Astfel, așteptam cu nerăbdare să ajungem pe vârf și să fim cea mai puternică și strălucită țară care există pe pământ. Mintea mea era prinsă de acest vis măreț. Cei care am fost pioneri mergeam să ne pregătim pentru ziua de 23 august, făceam repetiții, iar când venea acea zi, ne duceam la acel marș prin oraș și, pur și simplu, eram într-un vis, totul ni se părea mare și fascinant. Totuși, părinții mei au încercat să mă protejeze și să ascundă un pic realitatea și să mă lase să visez, pentru că dacă am fi cunoscut, copiii nu și-ar fi putut ține gura, iar părinții ar fi dat de probleme.

Prin 1987, s-a întâmplat să găsim un post de radio interzis în România, numit „Radio Vocea Americii”. Când am început să ascultăm acel radio de la 8 la 10, (fără curent, radioul avea baterii, iar postul de radio era clandestin) am început să înțelegem, chiar și noi copiii, că toată această imagine pe care o vedem este, de fapt, o iluzie. Acest lucru s-a confirmat în 1989 când regimul comunist a căzut și atunci am văzut ce înseamnă cu adevărat un regim opresiv care închide ochii oamenilor care are o mașină de propagandă și care caută să ilustreze ceva ce nu este real.

Foarte mulți oameni din perioada în care Domnul Isus a fost pe pământ au început să trăiască un vis și o iluzie – că Împărăția Cerurilor foarte curând avea să se așeze pe pământ. Ei au văzut ce face Domnul Isus, minunile extraordinare, vindecările, înmulțirea pâinilor, puterea cu care a scos demonii. Ei au văzut lucruri pe care nimeni nu le-a văzut vreodată pe pământ. Atunci, în sufletul evreilor, care au așteptat vreme de secole să vină un Izbăvitor pe pământ și să se așeze pe tronul lui Israel, unde au șezut David și Solomon la Ierusalim, acest vis de veacuri a început să devină tot mai real. Așteptau să se instaureze Împărăția în care vrăjmașii lui Israel, mai cu seamă romanii, care îi stăpâneau, aveau să fie alungați din țara lui Israel care avea să devină „țara multilateral dezvoltată pe culmile civilizației”. Aceasta era în mintea evreilor.

Această pildă a fost rostită de Domnul Isus când Se afla în Ierihon și când Se pregătea să mai facă câțiva kilometri și să intre în cetatea Ierusalimului. Acolo, în Ierihon, s-a întâmplat un incident extraordinar în care un om bogat, numit Zacheu, care era vameș, a renunțat la tot statutul său și la toată averea lui, descoperind cu adevărat că Isus este trimisul lui Dumnezeu, Mesia. El cu bucurie a dat totul și L-a primit pe Isus. Iar Isus, cu mare entuziasm, a declarat: „Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta, pentru că Fiul omului a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut”.

Cuvântul ne spune că mulțimea prezentă asculta aceste lucruri, iar pentru că Isus știa ce este în mintea lor, așteptările evreilor, El le-a spus o pildă. Conform Scripturii, în spatele acestei pilde stau două motive. Primul e în versetul 11 – erau aproape de Ierusalim, iar al doilea – ei credeau că Împărăția are să se arate îndată. Cele două motive nu sunt independente una de cealaltă, ci au o legătură directă, pentru că Ierusalimul era locul în care evreii îl așteptau pe Mesia să Se așeze pe tron și să instaureze această Împărăție a lui Dumnezeu. Dar pilda rostită de Domnul Isus avea scopul de a corecta așteptările greșite ale poporului.

Această pildă seamănă cu o altă pildă. Seamănă cu pilda talanților. Foarte mulți cred că era una și aceeași pildă, dar nu este adevărat. Această pildă este rostită de Domnul Isus într-un alt moment, într-un alt context, înainte de intrarea Lui în Ierusalim, iar pilda talanților este rostită după ce El intră în Ierusalim. Sunt pilde care seamănă între ele. Dar mai există o asemănare între această pildă și un fapt istoric care i-a făcut pe unii exegeți ai Scripturilor să creadă că Domnul Isus ar fi folosit acel fapt istoric ca să construiască această pildă, pentru că în general, pildele sunt construite pe situații familiare din viața oamenilor și erau cunoscute de ascultători. Acești exegeți spun că Domnul S-ar fi inspirat din acel incident.

În vremea când S-a născut Isus, trăia Irod, un împărat rău, care a omorât copiii din Betleem până la vârsta de doi ani. Numele Irod era, de fapt, numele de familie al împăratului. Acest Irod care ajunse să se proclame Irod cel Mare a murit la scurtă vreme după ce S-a născut Domnul Isus. Iosif și Maria au fugit în Egipt, însă apoi au aflat că acel Irod care a omorât copiii, dorind să-L omoare și pe Domnul Isus, a murit, astfel ei s-au întors. După ce a murit Irod cel Mare, în urma lui au rămas trei copiii: Irod Antipa, Irod Filip și Irod Arhelau. Aceștia au fost cei trei copii ai lui Irod cel Mare. Când acesta a murit, el a lăsat un testament, prin care a împărțit țara lui, pe care o stăpânise, în trei părți și le-a dat celor trei copiii ai lui. Fiecare a primit câte ceva. Irod Antipa a primit Galileea, în partea de nord, el a fost cel care l-a omorât pe Ioan Botezătorul. Filip a primit regiunea de dincolo de Iordan, la răsărit de râu, iar Irod Arhelau a primit partea Iudeei, unde a avut tronul și Irod cel Mare. Arhelau a fost prețuit mai mult de tatăl său și astfel i s-a dat zona cea mai importantă și constistentă – Iudeea.

Irod Arhelau a fost cel mai rău dintre cei trei copiii, iar atunci când acesta a luat tronul, ca să poată intimida populația, primul gest pe care l-a făcut a fost cel de a omorî trei mii de evrei în fața templului din Ierusalim, pentru a înspăimânta pe cei peste care avea să stăpânească. El și-a zis că va conduce acest popor cu mână de fier. Deoarece a făcut acest gest, evident că populația Iudeii a început să-l urască, să-l disprețuiască și să se teamă că acesta va deveni împăratul lor.

El numai ce luase tronul, dar pentru că stâpânirea peste tot acel ținut era a romanilor, fiecare dintre cei trei trebuiau să se ducă la Roma cu testamentul și acest document să fie validat de Cezar August. Așa se face că Arhelau s-a dus la Roma să primească dreptul de a fi numit împărat al Iudeii. A ajuns la Roma, a stat o vreme până să fie primit în audiență de Cezar, dar în același timp, evreii din Iudeea, au trimis și ei o delegație la Roma. Ei cereau Cezarului ca să nu permită ca Irod Arhelau să devină împărat peste ei, ci ca provincia lor să devină una romană, sub Imperiu. Arhelau avea bani, resurse și probabil, l-a mituit pe Cezar și a primit totuși dreptuș de a stăpâni, dar fără să fie numit împărat. Cezar i-a zis ca să se întoarcă în ținutul său și să se califice pentru a fi împărat. Pentru că el totuși primise ceva stăpânire, când s-a întors de la Roma, a început să-i caute pe cei care au organizat delegația și i-a omorât pe toți acei oameni. Au urmat câțiva ani în care Arhelau a continuat să stăpânească în această formă brutală, omorând tot mai mulți evrei.

În cele din urmă, împăratul Romei a trebuit să-l îndepărteze. Ceilalți doi fii au primit niște zone, au fost numiți împărați, ulterior tetrarhi, însă singurul care nu a primit acest drept a fost Arhelau. Pentru că foarte mulți au văzut o asemănare între această pildă și acest eveniment care s-a întâmplat, au afirmat că, cu siguranță, Isus a folosit acel exemplu pentru a spune pilda dată. Personal, am anumite rezerve. Câțiva din exegeții de avengură, precum John McArthur sau R. C. Sproul au fost de acord cu această ipoteză. Dar eu cred că ar trebui să fim prudenți pentru că asocierile nu sunt cele mai bune.

Eu cred că Domnul Isus a spus această pildă pentru ca poporul din acea vreme să înțeleagă anumite lucruri – „Voi aveți niște așteptări care nu se vor împlini acum. Instaurarea Împărăției lui Dumnezeu nu este pentru acum. Împărăția a venit. Împărăția lui Dumnezeu este prezentă pe pământ, iar aceasta va fi întărită și răspândită de biserică. Însă acel moment la care voi visați va fi un moment în care Domnul Isus Însuși Se va întoarce a doua oară și va sta pe scaunul de stăpânire care I Se va da și va stăpâni întreaga lume, iar atunci se va instaura Împărăția lui Dumnezeu în forma ei plenară. Până atunci biserica este cea care reprezintă Împărăția lui Dumnezeu pe pământ”.

Oare care este mesajul pildei pe care Domnul Isus îl transmitea atunci și care este mesajul pe care Duhul lui Dumnezeu îl are pentru noi astăzi? Care sunt personajele pildei? Un om de neam mare – primul personaj. Apoi el a chemat zece robi, dar după aceea a verificat doar trei robi, atunci când s-a întors. Așadar, apar robii care aparțin stăpânului. În versetul 14 apar cetățenii, oamenii din țara în care era acest om de neam ales. Dacă ar fi să citim această pildă în mod natural, fără să cunoaștem acel fapt istoric (care i-a influențat pe unii să creadă că pilda a fost inspirată de acest incident), pe cine am intui că este acest om de neam mare? Domnul Isus. El a fost din neam dumnezeiesc. El a venit din ceruri, de la Tatăl, din gloria eternă, din sânul dumnezeirii și a devenit om ca noi. El a îmbrăcat peste slava Sa un trup omenesc. El a fost îmbrăcat în umanitate, iar toată slava Lui de Dumnezeu a fost acoperită pentru o vreme. Astfel, El a devenit om, un om de neam mare. Scriptura folosește deseori cuvântul „Fiul omului”, referindu-Se la Isus în dimensiunea Lui umană.

Înainte ca să vină Domnul Isus, s-a întâmplat ceva. Un proroc din vechime, pe nume Daniel, a avut o viziune. Pe vremea sa a descoperit că acest Isus a primit ceva. În Daniel capitolul 7, Cuvântul ne spune că Daniel a avut un vis și a primit vedenii în mintea lui, iar toate aceste lucruri le-a istorisit și le-a pus în cuvinte. Daniel 7:13,14 spune: „M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte și iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile și a fost adus înaintea Lui. I s-a dat stăpânire, slavă și putere împărătească, pentru ca să-I slujească toate popoarele, neamurile și oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veșnică și nu va trece nicidecum și Împărăția Lui nu va fi nimicită niciodată.” Astfel, Daniel are această descoperire a unui mandat care I s-a dat Domnului Isus înainte de întrupare. I s-a dat stăpânire peste tot pământul, peste toate neamurile. Dar această stăpânire, în acel moment, a fost o stăpânire de drept. Pentru a deveni o stăpânire de fapt, acest Fiu al omului trebuia să Se întrupeze și să ia această împărăție.

E întocmai cum în vechime Dumnezeu a dat țara Canaanului poporului Israel. Dar deși o dăduse și spusese: „Vă dau țara aceasta”, Israelul trebuia să intre în această țară, să o cucerească și să calce cu talpa piciorului fiecare parte. Doar în măsura în care Israelul cucerea fiecare zonă din țara Canaanului și călcau pe acele pământuri, acea țară devenea, de fapt, a lor. Până atunci, era de drept. O primiseră, dar nu erau încă stăpânitori, trebuiau să intre și să câștige această țară.

Domnul Isus a primit stăpânire, iar apoi a trebuit să vină și să ia de fapt această împărăție. Iar modul în care Domnul Isus Cristos a câștigat stăpânirea de fapt nu a fost printr-o campanie militară, prin rachete, prin a răspândi moarte pe pământ, ci dimpotrivă, a câștigat prin propria Lui moarte, prin dăruirea vieții Sale, prin sângele pe care El L-a vărsat pe cruce. Acolo s-a întâmplat ceva extraordinar. În Efeseni este scris că pe cruce El a dezbrăcat domniile și stăpânirile care sunt în locurile cerești și le-a făcut de ocară în fața tuturor instanțelor care există în univers. Acolo Domnul Isus a dat o lovitură de moarte Satanei, dar el nu se lasă biruit, mai este încă o perioadă în care, deși înfrânt, cu mare mânie, el se ridică și luptă împotriva bisericii lui Hristos.

Însă va veni momentul când această împărăție va fi luată în totalitate. Acel moment încă nu a venit, de aceea Domnul Isus a spus această pildă. Împărăția era de drept în mâinile Sale, dar apoi va lua, va birui forțele care opresc răspândirea împărăției, care sunt domniile și stăpânirile lui Satan care sunt în locurile cerești. Prin cruce El a frânt această putere. Dar Împărăția încă nu este preluată în mod integral, încă suntem în această realitate în care Diavolul răcnește ca un leu și caută pe cine să înghită. El știe că este înfrânt, totuși nu abandonează lupta.

Însă va veni un moment, acel descris în cartea Apocalipsa. Istoria se va mișca înainte și va veni vremea când niște trâmbițe vor suna în ceruri. Vor veni niște urgii pe pământ care sunt niște cataclisme și care vor pune capăt acestei istorii. Va fi momentul când va suna și ultima trâmbiță. Apocalipsa 11:15 spune: „Îngerul al șaptelea a sunat din trâmbiță. Și în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: „Împărăția lumii a trecut în mâinile Domnului nostru și ale Hristosului Său. Și El va împărăți în vecii vecilor.” Acela este momentul în care împărăția este dată de fapt Fiului care a murit să biruie puterile care stau în calea instaurării plenare a stăpânirii. Versetul 16 continuă: „Și cei douăzeci și patru de bătrâni, care stăteau înaintea lui Dumnezeu pe scaunele lor de domnie, s-au aruncat cu fețele la pământ și s-au închinat lui Dumnezeu și au zis: „Îți mulțumim, Doamne Dumnezeule, Atotputernice, care ești și care erai și care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare și ai început să împărățești. Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morți, să răsplătești pe robii Tăi proroci, pe sfinți și pe cei ce se tem de Numele Tău, mici și mari, și să prăpădești pe cei ce prăpădesc pământul!”.

Iată așadar, momentul în care împărăția în vedenia lui Daniel a fost dată de drept Fiului, iar apoi, după ce El cucerește pe cruce puterea împotriva stăpânirilor întunericului, El primește de fapt împărăția în totalitate.

Astfel, omul de neam ales este Domnul Isus. El spune că acest personaj urma să se ducă într-o țară îndepărtată ca să-și ia împărăția și apoi să se întoarcă. Aceasta a făcut Domnul Isus după ce pe cruce a biruit, S-a înălțat la ceruri, S-a dus să-Și ia Împărăția și să Se întoarcă.

Apoi, în tabloul nostru, apar niște robi. Cine sunt robii? Pe cine reprezintă acești robi în pilda polilor? Cu toții deja intuim că este vorba de biserică. Robiii sunt cei care slujesc pe Hristos. Ei reprezintă biserica. La înălțarea Lui la cer, Domnul Isus Hristos a dat un mandat bisericii și a dat o sarcină fiecărui rob, credincios. Fiecare am primit un mandat și suntem în exercițiul acestuia. Dumnezeu ne-a dat fiecăruia viață nu doar biologică, ci una veșnică. Cei ce suntem născuți din nou am primit un dar al Duhului Sfânt pe care trebuie să-l folosim în intervalul în care omul de neam ales este plecat. În perioada absenței Sale noi trebuie să folosim acest dar.

Scriptura ne arată o diferență. În această pildă apar robi care în absența stăpânului investesc și robi care sunt complet pasivi. Când stăpânul s-a întors, el a văzut că o parte din robii care primiseră acei poli i-au investit și au adus un profit și alții care nu au făcut nimic. Doi dintre robi, la întoarcerea stăpânului, vin și dau socoteală și spun: „Iată, stăpâne, polul pe care mi l-ai dat a adus 10 poli”. Stăpânul cu entuziasm zice: „Bine, rob bun, fiindcă ai fost credincios în puține lucruri, primește cârmuirea a zece cetăți”. Al doilea rob zice: „Iată că polul tău a adus cinci poli”. Stăpânul răspunde: „Bine, nu atât de mult ca celălalt, dar totuși a fost o investiție. Aprecierea este sustenabilă. Primește și tu cârmuirea a cinci cetăți”. Dar a mai venit un rob. Acesta spune: „Doamne, ia-ți polul…”. În modul lui de a vorbi intuim un fel de dispreț. „… pe care l-am păstrat învelit într-un ștergar, căci m-am temut de tine, fiindcă ești un om aspru, iei ce n-ai pus și seceri ce n-ai semănat”.

Iată cum îl vedea acest rob pe stăpânul său: un om aspru, care pretinde niște lucruri aparent fără acoperire. Atunci stăpânul i-a zis: „Rob rău! Te voi judeca după cuvintele tale. Știai că sunt un om aspru care iau ce nu am pus și secer ce nu am semănat (reproduce exact cuvintele robului), atunci de ce nu mi-ai pus măcar banii la zarafi? ”. Evreii sunt cei care au inventat sistemul bancar, cu dobânzi etc. Dacă nu a investit să aducă zece sau cinci poli, putea să-i pună la bancă, pentru ca la întoarcerea sa, să fi luat măcar dobânda. Acest stăpân scoate în evidență ce fel de rob era acest om. Un rob rău.

Pentru că intuim că robiii reprezintă pe credincioșii bisericii, trebuie să înțelegem că biserica, deși o numim biserica lui Hristos este formată din grâu și din neghină. În spațiul bisericii coexistă grâul cu neghina. Ne aducem aminte de pilda neghinei în care robii au zis stăpânului că era timpul să smulgă neghina, însă stăpânul le zice ca să lase neghina să crească împreună cu grâul, pentru a nu risca atunci când vor smulge neghina, să smulgă și grâul. Pe parcursul vremurilor, în contextul bisericii răscumpărate vor coexista robi buni și robi răi. S-ar putea ca aici, în această zi, să fie niște oameni care se consideră membri ai bisericii. Se socotesc a fi credincioși, dar prin viața pe care o trăiesc, ei nu dovedesc altceva decât că sunt niște impostori. Sunt travestiți în copii ai lui Dumnezeu, dar nu sunt. Pentru că cum se explică atâtea păcate în care trăiesc? Cum se explică indiferența față de umblarea cu Dumnezeu? Cum se explică lipsa de rugăciune, lipsa de dorință și apetitul pe care aceștia îl au pentru viața păcătoasă? O, da, ei sunt membri într-o biserică, se mai duc la biserică, dar viața lor demonstrează că nu sunt cu adevărat robi. Sunt „robi”, dar sunt robi răi. Sunt impostori.

Va veni vremea în care Stăpânul Se va întoarce și va da în vileag identitatea fiecăruia. Stăpânul va întoarce lucrurile ascunse și tăinuite și mare ne va fi mirarea să vedem că mulți pe care i-am crezut fiind copii ai lui Dumnezeu, nu vor fi. Cineva spunea: „Una din marile mirări pe care le voi avea când voi fi înaintea lui Dumnezeu va fi aceasta: să văd că cei pe care i-am crezut a fi în Împărăție, nu sunt. Apoi, o altă mirare va fi aceea să văd că cei care am crezut că nu vor fi în Împărăție, sunt acolo. Dar cea mai mare mirare va fi să văd că eu însumi sunt în Împărăția lui Dumnezeu”.

Mai exista un anumit grup de oameni în pildă, și anume cetățenii. Versetul 14 spune: „Dar cetățenii lui îl urau și au trimis după el o solie să-i spună: ‘Nu vrem ca omul acesta să împărățească peste noi.’” Când stăpânul s-a întors, primind împărăția de fapt, după ce a analizat munca robilor săi a spus să vină cetățenii și a zis: „Cât despre vrăjmașii mei, care n-au vrut să împărățesc eu peste ei, aduceți-i încoace și tăiați-i înaintea mea”. Imaginea este severă, chiar brutală și deranjează.

Pe cine reprezintă cetățenii? În mod clar, dacă robii reprezintă biserica, cetățenii reprezintă lumea. Această lume ostilă lui Dumnezeu și care nu-L vrea pe El, pe Cristos. Lumea este conștientă de un Creator, ea chiar cunoaște că a fost trimis un Izbăvitor, însă, cu toate acestea, lumea declară că nu dorește acest lucru. Vrea ca ea să stăpânească, să aranjeze lucrurile pe pământ, să dea legile, să fie independentă. Acestor oameni li se pare total nedrept că în aceste vremuri în care există democrație, Dumnezeu să nu-Și vadă de treburile Sale.

Dar nu este drept, pentru că Dumnezeu este Cel ce are stăpânire, autoritate și drept de viață și de moarte asupra fiecărui om. El este Cel ce dă viață și Cel ce ia viața. El este Cel ce dă duh de viață și Cel care va chema duhul de viață din noi. El este stăpân și El are dreptul și autoritate peste viața fiecărui om. Faptul că eu aș spune că nu doresc ca Dumnezeu să aibă stăpânire peste mine, e o libertate pe care o am, dar va veni vremea în care va trebui să dau socoteală față de Cel ce mi-a dat viață și are drept asupra vieții mele. Răzvătirea acelor oameni nu era justificată în nici un fel. Nu era sustenabilă. Lumea respinge pe Cristos, în mod deschis Îl urăște și în mod foarte clar declară că nu dorește ca acest Om să stăpânească peste ea.

Câteva concluzii în final. Prima concluzie – omul de neam mare (care am înțeles că este Domnul Isus) se duce, va fi absent o perioadă și apoi se întoarce. Noi suntem în perioada absenței Sale, cu toate că promisiunea Lui a fost că prin Duhul pe care Îl va trimite, El va fi prezent în duh cu noi. Nu va fi o prezență fizică, dar va fi o prezență spirituală. Așadar, Isus anunța un timp al plecării, al absenței și al întoarcerii. Privirea noastră ar trebui să nu fie doar spre trecut, spre perioada în care Domnul Isus a fost pe pământ sau spre prezent, spre viața pe care o trăim cu multele provocări. Privirea noastră ar trebui să fie îndreptată și spre viitor, spre acel moment în care Fiul Se va întoarce.

Primul punct pe care trebuie să-l înțelegem foarte bine este că, într-adevăr, Fiul pleacă, Cel de neam ales și dumnezeiesc va fi o perioadă absent, dar se va întoarce. În ce fel ești animat de această așteptare a întoarcerii stăpânului? Este inima ta legată? Ești „branșat” în mersul vieții tale la această idee că Fiul se întoarce? Pentru că dacă avem această nădejde în noi, altfel ne trăim viața. O trăim mai chibzuit, o trăim nu ca și cum totul se consumă acum și astăzi. Chiar tragediile care au loc pe pământ le înțelegem altfel. Chiar războiul îl înțelegem altfel, în întregul plan al lui Dumnezeu. Fiul se va întoarce. Pregătește-te pentru aceasta.

A doua concluzie pornește de la o întrebare: ce se întâmplă în intervalul dintre plecare și venire? Ce facem noi în acest interval în care Fiul pleacă și se va întoarce? Pilda ne spune că au fost niște robi buni, care s-au mobilizat și au investit avutul stăpânului, dar a fost și un rob rău care cunoștea bine standardul stăpânului și nu a făcut nimic. Robul era un impostor. El nu era un rob care își onora statutul în care îl pusese stăpânul.

Aici, în intervalul în care ne aflăm, până Se va întoarce Cel de neam ales, noi ne dăm examenele prin care ne dăm în vileag identitatea. Examenul îl dăm prin modul în care ne investim viața, pentru că nu de puține ori ne putem trezi că întregul nostru efort pe care îl facem în viață este pentru noi, pentru familia noastră, pentru copiii noștri și ni se pare justificat. Este un moment în care Dumnezeu ne cheamă să evaluăm bine investiția vieții noastre. În ce investim zilele vieții noastre? Este această investiție pentru ceva ce vom putea prezenta înaintea lui Dumnezeu spunându-I: „Mi-ai dat timpul, talentele, resursele, iar acum, Doamne, vin și aduc investiția pe care am făcut-o pentru Tine, pentru Împărăție, pentru Numele Tău”? Ai putea prezenta ceva înaintea lui Dumnezeu? Sau când te vei duce acolo, mâinile Tale vor fi goale și asemenea robului rău vei spune: „Doamne, m-am temut de Tine, știam că ești un Dumnezeu rău, capricios, care ceri ce n-ai pus, și am ales să protejez ca să pot zice că am adus măcar ce mi-ai dat”?

În această dinamică a vieții dovedim dacă suntem vase de cinste sau de ocară în Casa lui Dumnezeu. Fiecare suntem vase, dar unele sunt de cinste, folositoare Stăpânului, așa cum spune 2 Timotei capitolul 2, dar altele sunt vase de ocară pe care Dumnezeu le va zdrobi în Ziua Judecății Sale. În ce fel ne trăim viața? Oare doar atunci când vin momente grele ne punem în genunchi și Îl rugăm pe Domnul să ne ajute, să ne scape și Îi promitem că vom face cutare sau cutare lucru? De ce ne trezim doar în momentele de criză în viață că suntem și noi robi în casa Stăpânului? Oare de ce nu avem conștiința unei vieți în totalitatea ei în care noi suntem aparținători ai Stăpânului universului, al Dumnezeului celui Preaînalt care dă viața și care cheamă viața? De ce doar atunci când simțim că ochiul lui Dumnezeu privește spre noi începem să facem și noi câte ceva?

Aș dori să aduc un exemplu. La țară, în perioada regimului comunist, trebuia să facem norme la colectiv. Fiecare familie de la țară, după ce i s-a luat pământul și s-a colectivizat ajungea să facă norme uneori chiar pe pământul care fusese proprietatea lor. Și noi trebuia să facem norme la colectiv, iar când auzeam că avem 170 de norme pe an, ne gândeam oare cum vom reuși să facem toate acestea. Și mama lucra și tata. Atunci toți cu mic cu mare trebuia să mergem pe câmp să facem norme. Adunam baloți de pe câmp, săpam cartofii, adunam roșii etc. Atunci când sătenii mergeau să facă normele, cineva era desemnat să păzească pentru ca oamenii să muncească. Dar acel om se prefăcea că păzește, sătenii care trebuiau să facă normele se prefăceau că muncesc, iar lucrurile mergeau înainte, dar ieșeau acele tone imense care se raportau. Evident, totul era un simulacru. Îmi aduc bine aminte că modul în care noi munceam la norme era în acest fel: venea șeful și toată lumea muncea cu spor, totul era ca un furnicar. După ce șeful pleca, totul era ca pe pauză, chiar și el asta știa. Nu mai muncea nimeni. La un moment dat se auzea o voce: „Vine!”. Iar atunci, instantaneu, toată lumea se ridica și începea munca. Toată lumea muncea pentru ca acel om să vadă că se face treabă.

Oare în noi nu există câteodată o atitudine de acest fel? Un mod în care ne fofilim de a ne face datoria noastră de copii ascultători ai lui Dumnezeu? O facem doar sub presiune, doar de teamă? Sau o facem cu bucurie că avem, că ni s-a dat și mai ale cu bucuria că într-o zi vom prezenta această investiție înaintea Stăpânului?

Ultimul lucru la care aș dori să ne uităm – există o răsplată, dar există și o condamnare. Robii au fost evaluați și în final stăpânul a spus: „Bine, rob bun, ai investit un pol și ai adus zece, primește cârmuirea a zece cetăți”. Uitați-vă la răsplată. Stăpânul nu a zis: „Cei zece poli pe care i-ai investit ți-i dau ție” ci „primește cârmuirea a zece cetăți”. Aceasta înseamnă că investiția noastră va primi o răsplată proporțional mult mai mare decât tot ce am făcut noi. Robul a făcut zece poli, echivalent la o muncă de un an, dar i s-a dat cârmuirea a zece cetăți. Răsplata pentru cel care își pune tot efortul pentru înaintarea Împărăției lui Dumnezeu, pentru gloria și onoarea Stăpânului, va fi copleșitoare. Aproape că vom putea zice: „Doamne, ajunge!”. E ca atunci când cineva dorește ceva să-ți dea și ia sacul și toarnă și toarnă, iar tu îi zici să se oprească că ajunge. Dumnezeu va da o răsplată extraordinară copiilor Săi.

Dar a venit un altul și a primit cinci cetăți. Astfel, răsplata este diferită, există grade de răsplătiri. Pentru cei mai harnici, Dumnezeu va avea o răsplată mai mare, iar pentru cai care nu au putut mai mult decât a fost sau și-au împărțit timpul cu alte lucruri, răsplata va fi mai mică, dar va fi o răsplată. Personal, cred că nu va exista animozitate. Cei care au luat cinci cetăți nu vor zice: „De ce oare nu am investit mai mult să am zece cetăți?”, ci va fi o bucurie și o împlinire deplină în primirea celor cinci cetăți. Și cei care vor primi o cetate vor fi așa de bucuroși și mulțumiți că au una.

Împărăția lui Dumnezeu va fi ceva real. Unii și-o închipuie ca fiind undeva în spațiu, vor sta pe niște nori, cu cărți de cântări în mână și tot cântând și cântând și vor sta bucuroși o veșnicie. Nu! Scriptura spune de stăpânire, cetăți, funcționare, economie, mișcare, producție. Asta va fi Împărăția lui Dumnezeu. Viața pe care o trăim aici e într-un fel o reflectare, dar este o viață în prezența păcatului, cu necinste, moarte, durere, suferință. Dar acolo, în noul pământ, în noua creație, pe care Dumnezeu o va face, copiii Lui vor trăi. Ne vom putea mișca în spațiu. E ceva real, nu este o fantasmagorie. Este o realitate care reflectă de multe ori dorințele, aspirațiile și idealurile noastre. Dar va merge dincolo de orice mintea ta poate să viseze.

Însă va fi și o condamnare. Ne place sau nu, Scriptura vorbește despre vrăjmași care nu au vrut ca Dumnezeu să împărățească peste ei și care vor fi tăiați, condamnați, judecați și executați. Scriptura ne spune că va fi un iad veșnic în care este plânsul și scrâșnirea dinților. Va fi un loc de judecată veșnică în care cei care s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu vor plăti și vor fi judecați după cuvintele și atitudinele lor.

Mă rog ca Dumnezeu să ne binecuvânteze. Avem un har deosebit să-L slujim pe Cel ce este să-Și ia Împărăția și va veni și va fi o Împărăție a păcii, va fi veșnică. Silește-te să fii în ea și să funcționezi în ea ca un copil care onorează pe Stăpânul său prin investiția vieții lui. Amin.