Evanghelia după Luca 19:29-48 – Sorin Prodan

Evanghelia după Luca 19:29-48 – Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov

29Când S-a apropiat de Betfaghe și de Betania, înspre muntele numit al Măslinilor, Isus a trimis pe doi din ucenicii Săi 30și le-a zis: „Duceți-vă în satul dinaintea voastră. Când veți intra în el, veți găsi un măgăruș legat, pe care n-a încălecat nimeni niciodată: dezlegați-l și aduceți-Mi-l. 31Dacă vă va întreba cineva: ‘Pentru ce-l dezlegați?’, să-i spuneți așa: ‘Pentru că Domnul are trebuință de el.’” 32Cei ce fuseseră trimiși s-au dus și au găsit așa cum le spusese Isus. 33Pe când dezlegau măgărușul, stăpânii lui le-au zis: „Pentru ce dezlegați măgărușul?” 34Ei au răspuns: „Domnul are trebuință de el.” 35Și au adus măgărușul la Isus. Apoi, și-au aruncat hainele pe el și au așezat pe Isus călare, deasupra. 36Pe când mergea Isus, oamenii își așterneau hainele pe drum. 37Și când S-a apropiat de Ierusalim, spre coborâșul Muntelui Măslinilor, toată mulțimea ucenicilor, plină de bucurie, a început să laude pe Dumnezeu cu glas tare pentru toate minunile pe care le văzuseră. 38Ei ziceau: „Binecuvântat este Împăratul care vine în Numele Domnului! Pace în cer și slavă în locurile preaînalte!” 39Unii farisei din norod au zis lui Isus: „Învățătorule, ceartă-Ți ucenicii!” 40Și El a răspuns: „Vă spun că, dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga.” 41Când S-a apropiat de cetate și a văzut-o, Isus a plâns pentru ea 42și a zis: „Dacă ai fi cunoscut și tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ți dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi. 43Vor veni peste tine zile când vrăjmașii tăi te vor înconjura cu șanțuri, te vor împresura și te vor strânge din toate părțile: 44te vor face una cu pământul, pe tine și pe copiii tăi din mijlocul tău, și nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată.” 45În urmă, a intrat în Templu și a început să scoată afară pe cei ce vindeau și cumpărau în el. 46Și le-a zis: „Este scris: ‘Casa Mea va fi o casă de rugăciune.’ Dar voi ați făcut din ea ‘o peșteră de tâlhari’.” 47Isus învăța în toate zilele pe norod în Templu. Și preoții cei mai de seamă, cărturarii și bătrânii norodului căutau să-L omoare, 48dar nu știau cum să facă, pentru că tot norodul Îi sorbea vorbele de pe buze.

Versetul 37 spune că atunci când S-a apropiat de Ierusalim spre coborâșul Muntelui Măslinilor, toată mulțimea ucenicilor, plină de bucurie, a început să-L laude pe Dumnezeu cu glas tare pentru toate minunile pe care le văzuseră. Mulțimea entuziastă L-a întâmpinat pe Domnul Isus pe drumul ce cobora pe panta vestică a muntelui dinspre Betania înspre Ierusalim.

Cetatea Ierusalimului era pe un fel de deal – Muntele Sionului, nu este într-adevăr un munte. Muntele Măslinilor care era în partea de est este puțin mai mare. Ne putem gândi la cum este Tâmpa, dar totuși nu atât de mare, și cum este Dealul Cetății. Imaginați-vă că Domnul Isus ar coborî de pe Tâmpa și de acolo ar vedea Dealul Cetății și cetatea Ierusalimului. Era o vale și apoi era cetatea Ierusalimului.

Scriptura ne spune că acolo era o mulțime de oameni. Cercetătorii estimează o cifră de ordinul cel puțin al miilor. Unii zic că au fost zeci de mii, alții spun că au fost sute de mii. Se estimează că la sărbătoarea Paștelor în fiecare an la Ierusalim veneau circa două milioane de pelerini. Probabil că cifra era mare. Oricare ar fi fost cifra, evenimentul a fost de amploare.

Procesiunea a fost imediat sesizabilă atât de autoritățile romane care trebuiau să asigure ordinea publică, dar mai cu seamă de autoritățile evreiești care nu salutau evenimentul. Printre această mulțime euforică, se aflau și reprezentanții puterii evreiești care asistau la o declarație explicită a poporului că Isus este Mesia. S-a văzut imediat reacția lor de revoltă și de consternare, pentru că ei socoteau că proclamația mulțimii este un sacrilegiu. De aceea ei au reacționat imediat și au spus: „Învățătorule, ceartă-Ți ucenicii!”.

Dar acesta este momentul în care Domnul Isus este declarat în mod plenar Împărat. Trebuie să remarcăm ceva: au fost mai înainte momente când Domnul Isus a făcut o minune extraordinară și a spus ucenicilor Săi să nu spună nimănui despre cele întâmplate. Evident că oamenii nu au putut să tacă și imediat mergeau și spuneau ce au văzut. Ne surprinde într-un fel de ce Domnul înainte cerea o anumită discreție, iar aici El zice: „Vă spun că dacă ei vor tăcea, pietrele vor striga”. Venise momentul. Timpul era pregătit. Iar în acent moment, Domnul Isus trebuia să fie proclamat în mod public ca fiind Împăratul așteptat de popor de atâtea secole.

În narațiunea lui Luca urmează două incidente care merită atenția noastră pentru că ele comportă câteva semnificații profunde. Primul incident este momentul în care Domnul Isus Se oprește din drumul Său, privește cetatea și plânge pentru ea. Al doilea, Luca ne spune că Isus a intrat în Templu și a început să scoată afară pe vânzătorii care se aflau în curtea Templului.

Înainte să ne uităm la aceste două evenimente trebuie să remarcăm ceva. În acea zi a intrării în Ierusalim se împlinește ceea ce a fost descoperit în mod profetic, că Mesia este Împărat, Preot și Profet. Toate cele trei funcții care au fost prefigurate în diverse moduri în vechiul legământ și care se împlinesc în persoana Domnului Isus, în această zi de intrare în Ierusalim sunt dovedite în mod foarte clar.

Versetul 37 spune că mulțimea „a început să laude pe Dumnezeu cu glas tare … (și) ziceau: „Binecuvântat este Împăratul care vine în Numele Domnului!”. El este Împărat. Iar apoi faptul că e Profet se dovedește în fragmentul când plânge pentru cetate și zice într-un mod profetic: „Vor veni peste tine zile când vrăjmașii tăi te vor înconjura cu șanțuri, te vor împresura și te vor strânge din toate părțile: te vor face una cu pământul…” Aceasta este funcția profetică a Domnului Isus. Apoi îl vedem pe Domnul Isus în Templu, unde erau preoții care aduceau jertfe, mijloceau pentru poporul Israel, și astfel El intră acolo în calitate de Mare Preot, împlinind funcțiile profetice prefigurate în profeția după rânduiala lui Aaron. Dar El venea ca Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec. Așadar, Domnul Isus dezvoltă și descoperă funcția Sa de Împărat, Preot și Profet.

Să privim la momentul în care Domnul Isus plânge pentru cetate. Scriptura nu ne spune că Isus a plâns foarte des. Este interesant că Ioan spune că în ziua în care Domnul Isus a ajuns în Betania, chemat de Maria și Marta pentru că fratele lor Lazăr murise, s-au dus cu toții la mormânt, iar El văzând jalea, durerea din inima surorilor, la un moment dat, Cuvântul ne redă cel mai scurt verset din toată Scriptura: „Isus a plâns”. Iar aici, din nou în versetul 41: „Când S-a apropiat de cetate și a văzut-o, Isus a plâns pentru ea”.

Din punctul în care Domnul Isus Se afla, încă pe culmea Muntelui Măslinilor, El putea să vadă toată acea panoramă a cetății Ierusalimului. Astăzi, acel loc se numește Muntele Scopus, și cu adevărat, de acolo se vede o panoramă frumoasă a Muntelui Sionului pe care este așezată vechea cetate a Ierusalimului.

De acolo, Isus privește cetatea și în loc să vadă splendoarea acestei cetăți, El vede tragedia ei și rostește aceste două afirmații: pe de o parte, este un plâns de jale și pe de altă parte este o profeție sub forma unei condamnări – „Dacă ai fi cunoscut și tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ți dea pacea!”. O, cetate! Ce moment a venit să poți înțelege, vedea și primi pe Împăratul. Împăcarea cu Dumnezeu aduce reconciliere între om și Dumnezeu. „Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi.”

După această lamentație urmează această condamnare rostită în mod profetic: „Vor veni peste tine zile când vrăjmașii tăi te vor înconjura cu șanțuri, te vor împresura și te vor strânge din toate părțile: te vor face una cu pământul, pe tine și pe copiii tăi din mijlocul tău, și nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată.” Această profeție a Domnului Isus s-a împlinit în anul 70, atunci când legiunile romane conduse de generalul Titus au înconjurat Ierusalimul. Cuvântul spune că această cetate, în mod profetic, în Matei capitolul 24, a fost nimicită. Au fost zile cumplite când această cetate a fost rasă de pe fața pământului. Mii și mii de oameni au fost omorâți, copiii au fost luați, izbiți de ziduri și zdrobiți. Iar poporul din cetatea Ierusalimului a fost risipit printre toate popoarele pământului din anul 70 până în anul 1947. A fost o mare tragedie. Această profeție se împlinise.

Lamentația este un plâns de jale, iar când Isus plânge pentru cetate, parcă auzim un ecou al altor plânsete, ecoul plânsului lui Ieremia. Și el plângea pentru cetate. În Ieremia capitolul 9, versetul 1, el scrie: „O, de mi-ar fi capul plin cu apă, de mi-ar fi ochii un izvor de lacrimi, aș plânge zi și noapte pe morții fiicei poporului meu!”. Apoi în Plângerile lui Ieremia, găsim jalea lui pentru cetatea Ierusalimului, în capitolul 2, versetele 1, 11: „Vai, în ce întunecime a aruncat Domnul, în mânia Lui, pe fiica Sionului!”, „Mi s-au stors ochii de lacrimi, îmi fierb măruntaiele”. Capitolul 3, versetele 49 și 51: „Mi se topește ochiul în lacrimi necurmat și fără răgaz”, „Mă doare ochiul de plâns pentru toate fiicele cetății mele.” Acest ecou al plângerilor lui Ieremia parcă se aude din nou în plânsul pe care Isus îl exprimă verbal: „O, Ierusalime! Dacă ai fi cunoscut și tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ți dea pacea!”.

Isus plânge pentru Ierusalim datorită împietririi poporului care era reprezentat de această metropolă minunată a cetății Ierusalimului. Pare un paradox, căci aici ne aflăm la un punct climatic și este un entuziasm. Mulțimea pare să-L proclame pe Isus ca Împărat, dar cu toții știm că Săptămâna Patimilor dovedește că acesta a fost un fals entuziasm. Această cetate era împietrită, tare la cerbice, era cea care în ziua de vineri striga tot mai tare „Răstignește-L, răstignește-L!”.

Sunt două motive de ce Domnul Isus plânge pentru cetate.

În primul rând, Domnul Isus spune că Ierusalim nu a cunoscut lucrurile care puteau să-i dea pacea. E foarte ciudat pentru că Ierusalimul – cetatea păcii(salem – pace) – nu cunoaște pace. Această cetate a păcii a fost probabil cea mai zdrobită cetate din toată istoria, cea mai lipsită de pace. De ce? Pentru al doilea motiv – această cetate nu a cunoscut vremea în care a fost cercetată.

Există o vreme a cercetării, o vreme când Dumnezeu descoperă omului lucrurile care pot să aducă pace. Dar dacă omul nu are încredere în El, atunci rămâne în frământare, în lipsă de pace. Cum este inima ta? Este o inimă plină de pace sau este frământare?

Ce s-a întâmplat cu acest popor datorită respingerii? Isus spune: „…nu ai cunoscut lucrurile care puteau să-ți dea pacea. Dar acum ele sunt ascunse de ochii tăi”. Există o vreme a cercetării și există un final al acestei vremi. Apoi urmează o împietrire și întuneric. Acest tipar îl vedem mereu în Scriptură referitor la omul care trăiește în păcat și care nu se lasă cercetat de Dumnezeu, nu prinde momentul în care Duhul lui Dumnezeu se apropie de inima lui, îi vorbește despre păcatul din viața lui, ce este strâmb în inima lui. Acest om însă continuă să acopere, să dea bine în mod public, dar în realitate el este în vrăjmășie cu Dumnezeu.

Apostolul Pavel descoperă acest lucru în Epistola către Romani capitolul 1 când ne spune că însușirile nevăzute ale lui Dumnezeu se văd lămurit de la crearea lumii când te uiți la lucrurile făcute de Dumnezeu. Cu toate acestea, oamenii măcar că au cunoscut pe Dumnezeu și au văzut în creație, știință, matematică, fizică etc. mâna Lui, Romani 1, versetul 21 spune că : „nu L-au proslăvit ca Dumnezeu nici nu I-au mulțumit, ci s-au dedat la gânduri deșarte”. Iar oamenii au scris tratate de microbiologie, fizică și chimie în încercarea lor de a nega că Dumnezeu este în spatele creației. Istoricii l-au scos pe Dumnezeu din toată istoria. În literatură, Dumnezeu este reprezentat deformat, ca un satrap. În toate formele de cunoaștere, oamenii se răzvrătesc. „S-au fălit că sunt înțelepți și au înnebunit. Au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor” și L-au reprezentat pe Dumnezeu în „păsări, dobitoace cu patru picioare și târâtoare.”

A fost vremea cercetării și este o vreme a cercetării pentru omul care are creier în cap așezat de Dumnezeu. Dar dacă omul își folosește creierul  ca să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu, această vreme a cercetării se oprește. „Acum ele sunt ascunse de ochii tăi”. Pavel continuă în Romani și spune: „de aceea Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăției lor”. A fost o vreme când Domnul a cercetat omul, dar omul în împietrirea lui, L-a respins pe Dumnezeu și apoi a venit acest moment al abandonului. „Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăției, să urmeze poftele inimilor lor, așa că își necinstesc singuri trupurile”.

Versetul 26 spune: „Din pricina aceasta(a respingerii), Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase”. Iar rezultatul este lesbianism, homosexualitate, zoofilie etc. Toate aceste lucruri oamenii încearcă astăzi să le legitimize. „…căci femeile lor au schimbat întrebuințarea firească a lor într-una care este împotriva firii; tot astfel, și bărbații au părăsit întrebuințarea firească a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru alții, au săvârșit parte bărbătească cu parte bărbătească lucruri scârboase și au primit în ei înșiși plata cuvenită pentru rătăcirea lor.” SIDA este răspândită în cea mai mare proporție între cei care sunt parte din aceste patimi scârboase.

A fost o vreme când Dumnezeu i-a cercetat, dar apoi s-a oprit. Domnul Isus Se uita la această cetate care, în loc să-L îmbrățișeze ca adevăratul Împărat, care trebuia să fie locul de domnie devine locul de condamnare și mormântul Său. De aceea vor veni zile când această cetate va fi spulberată de pe fața pământului. Acesta a fost primul incident.

Al doilea incident este despre ceea că Domnul Isus a intrat în Templu și a văzut acolo magnitudinea apostaziei Israelului. Templul devenise un bâlci al deșertăciunilor, un loc de comerț și de profit. Preoții creaseră un sistem de câștiguri colosale.

Cei care se duceau la pelerinaj în Ierusalim o dată pe an, așa cum Legea cerea, ei trebuiau să ducă animale de sacrificiu. Preoții au venit cu acest șiretlic: pentru a evita ca cei dinafară care vin din părțile Iudeii, Galileii să aducă animale cu cusururi, au propus să asigure ei acea parte de jertfă. Așa că nu mai era nevoie ca cineva să care din Galileea mielul de jertfă până în Ierusalim, în Iudeea. Prin urmare, curtea Templului a devenit locul în care omul trebuia să aleagă un animal pe măsura păcatului său: un miel, un vițel, o turturea sau un porumbel. Toate acesta animale erau vândute în curtea Templului.

Dar pentru a le putea cumpăra, nu puteai aduce banii din Galileea. Trebuia să schimbi banii pe moneda Templului. În Ierusalim trebuia să faci un schimb valutar la o rată de schimb foarte slabă pentru cumpărător, iar apoi cu acei bani să cumperi jertfe pe care să o duci preotului să jerfească. Erau niște câștiguri colosale care intrau în vistieria Templului.

Mereu a existat acest pericol ca reprezentanții religiei să facă afacere din credință, religie, creștinism. Când Luther, un călugăr augustinian a fost delegat să meargă la Roma ca să rezolve niște neînțelegeri ale ordinului, niște călugări augustinieni aveau diverse opinii cu privire la dogmă. Când Luther s-a dus la Roma, „cetatea eternă”, unde se afla Papa, el a fost foarte măgulit că a fost ales să reprezinte ordinul augustinian în fața Papei. S-a dus la Roma cu această inimă minunat atinsă că va vedea „cetatea eternă”, cea mai puternică cetate a lumii, unde se afla scaunul papal și-l va vedea în sfârșit pe Papa. Cu aceast entuziasm când s-a apropiat de cetate, a spus: „O, cetate eternă! O, cetate minunată!”. Dar apoi a intrat în cetate, s-a dus la diverse biserici care se aflau la Roma și pe măsură ce se ducea la biserici și cunoștea preoți cărora dorea să le facă confesiune și care îl grăbeau să zică mai repede tot ce avea de spus, Luther a început să vadă că totul acolo era un simulacru, părea un târg în care se livrează, se vinde, se cumpără. Apoi când a văzut opulența în care trăiau episcopii și când s-a dus în cartierul rău famat, în care se aflau prostituatele și vedea preoți catolici ducându-se acolo, și câți din ei aveau copii nelegitimi, dezamăgirea lui Luther a început să crească și să se aprofundeze. Urca pe trepte să facă penitențe și să adune merite pentru cei care au murit, dar lui Luther îi părea rău că părinții lui nu au murit, pentru că el se afla la Roma și putea să adune merite pentru ei și să-i izbăvească de purgatoriu. În final, când urca acele trepte, a ajuns în capăt și s-a gândit că poate tot ce face nu are nici o valoare. Iar de acolo Luther a început să se uite atent și să vadă contrastul unei religii de tip afacere și a unei credințe care duce la neprihănire. A început să descopere Evanghelia.

Domnul Isus scoate vânzători din zona Templului. Iar astăzi, nu de puține ori sunt biserici care sunt vizitate de turiști și aproape toate au o zonă comercială, unde se vând icoane, acatiste, cărți de rugăciuni, lumânări care se pun acolo și se revând etc. Aceste lucruri se pot afla din presă. Mi se pare ciudat că nu se delimitează zona care este un spațiu de închinare.

Domnul Isus a fost ferm, chiar sever în gestul Său de revoltă și de protest. El spune: „Casa Mea se va numi o casă de rugăciune, dar voi ați făcut din ea o peșteră de tâlhari”. Matei ne spune că Isus a luat un bici și a început să scoată afară pe schimbătorii de bani și pe vânzători. Avea dreptate, de aceea nu a fost arestat în acea zi pentru că reprezentanții religiei care aveau afaceri la Templu abia așteptau să găsească un motiv să-L prindă, să-L condamne și să-L omoare. Dar ei nu puteau pentru că tot poporul când a văzut ce a făcut Isus a spus: „Așa este! Are dreptate!”.

Aș dori să vedem un alt aspect care m-a surprins într-un anumit fel. Modul în care Domnul Isus se relaționează la cetate, pe de o parte plânge pentru ea, dar apoi intră în cetate și este sever. Aici apare coexistența durerii cu revolta, a milei cu dreptatea, a lacrimilor cu biciul. Aici întrezărim dragostea, dar și dreptatea. Mila, îndurarea, dar și adevărul. Pentru noi este greu să reconciliem mila lui Dumnezeu cu autoritatea Sa. Este greu să le vedem în acelaș timp, dar sunt prezente în Scriptură. Părinții ar putea zice că înțeleg un pic mai mult, pentru că în relația cu copiii deseori apare această tensiune: îi iubim, dar sunt momente în care în noi crește tensiunea în mod legitim, pentru că nu ascultă lucruri foarte simple, care îi duc în general în probleme. Iar dacă îi lăsăm de capul lor ajung niște oameni netrebnici. În părinți mereu e această frământare a iubirii, dar și a dreptății. Uneori e greu de găsit acest echilibru între lacrimile care curg pentru că copiii nu ascultă și nuiaua care trebuie folosită și care în mod imperios se cere.

Mă uit la Domnul și parcă încerc să mă justific: „Doamne, și Tu ai fost sever cu poporul Tău”, dar Domnul îmi amintește bine că eu nu sunt Dumnezeu și că nu sunt lipsit de păcat. Frustrările lui Dumnezeu sunt lipsite de atingerea păcatului, însă ale mele sunt contaminate de păcat. Dumnezeu ne arată că El Se exprimă atât în dragoste, cât și în dreptate. Dragostea Sa este perfectă, este exprimată în compasiune, în milă, iar Isus plânge pentru această cetate răzvrătită. Apoi dreptatea Lui se exprimă în revoltă față de tot ce este strâmb, fățarnic și față de acești ticăloși care se erijau în niște reprezenți spirituali ai poporului.

Acest tipar îl regăsim mereu, mai ales în Vechiul Testament, în cărțile profetice în care Dumnezeu Se uită la Israel și-i spune că este răzvrătit. El este sever cu acest popor și-i spune că va veni robia peste el, dar în același timp, prin glasul profeților, Dumnezeu spune: „Plâng pentru fiica poporului Meu, plâng pentru această cetate”. Astfel Își declară mereu dragostea.

Prin profetul Ieremia, Dumnezeu a spus: „Cum să te dau, Efraime? Cum să te predau, Israele? Cum să-ți fac ca Admei, cum să te fac ca Țeboimul, cetăți care au fost distruse și judecate? Mi se zbate inima în Mine și tot lăuntrul Meu se mișcă de milă!”. E compasiunea lui Dumnezeu pentru poporul răzvrătit. Apoi Domnul declară dragostea Lui. Ieremia 31: 3 spune: „Domnul mi se arată de departe: Te iubesc cu o iubire veșnică, de aceea îți păstrez bunătatea Mea”. Isaia 54:10 – „Pot să se mute munții, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine și legământul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul care are milă”. Dar același Dumnezeu care declara dragostea Sa pentru popor este Dumnezeul care Se uită la popor și spune prin vocea profetului Isaia: „Am hrănit și am crescut niște copii care s-au răsculat împotriva Mea”.

Ce greu e pentru părinții care au copii care ajung la aproximativ 14-18 ani și întocmai ca Dumnezeu spun că au hrănit și au crescut copii care s-au răsculat împotriva lor. „Boul își cunoaște stăpânul și măgarul cunoaște ieslea stăpânului, dar Israel nu mă cunoaște. Poporul Meu nu ia aminte la Mine. Vai!…” iar aici începe glasul sever al lui Dumnezeu, dreptatea Lui. „Vai, neam păcătos, popor încălcat de fărădelegi, sămânță de nelegiuiți, copii stricați, au părăsit pe Domnul, au disprețuit pe sfântul lui Israel, I-au întors spatele. Ce pedepse noi să vă mai dea, când voi vă răzvrătiți din ce în ce mai rău? Tot capul este bolnav, toată inima suferă de moarte, din tălpi până în creștet. Nimic nu e sănătos. Numai răni, vânătăi, carne vie, nestoarse, nelegate și nealinate cu untdelemn. Ascultați Cuvântul Domnului: căpetenii ale Sodomei ia aminte la Legea Dumnezeului nostru! Popor al Gomorei, ce-Mi trebuie Mie mulțimea jertfelor voastre, când veniți să vă înfățișați înaintea Mea, cine vă cere astfel de lucruri ca să spurcați lăcașurile Mele? Când vă întindeți mâinile, Îmi întorc ochii de la voi și oricât de mult M-ați ruga nu ascult căci mâinile vă sunt pline de sânge.”

Câteva întrebări în final: dacă Isus ar sta înaintea ta și a casei tale așa cum a stat înaintea cetății Ierusalimului și privind ce este real în inima ta, ceea ce nimeni nu vede, ce ar fi acolo? Ar fi lacrimi? Ar fi revoltă că acolo se petrec tot felul de afaceri murdare, tăinuite, cunoscute numai de tine, dar și cunoscute de Domnul? Ar fi condamnare? Ar spune Domnul Isus: „O! A fost un timp când te-am cercetat, dar această vreme a cercetării se apropie de final. Acum lucrurile sunt ascunse de ochii tăi”? Sau ar fi bucurie, aprobare, laudă? Ar putea Domnul să spună „Bine, rob bun și credincios”?

A doua întrebare: cunoști pe acest Împărat, pe acest Profet, pe acest Mare Preot care n-a făcut mijlocire cu alte jertfe, ci cu propriul Său sânge pentru răscumpărare. Este El real pentru tine? Creștinismul poate fi comunitar, cultural. Venim împreună, ne simțim bine, e fain să ne simțim în comunitate, ne mai ajutăm unii pe alții… Dar Cristos care a murit este real pentru tine?

Fiecare dintre noi ne putem evalua viața și să vedem unde este centrul de greutate al vieții noastre. Pavel spune în Coloseni capitolul 3: „Cristos – viața noastră”. Este Cristos viața noastră sau e doar un auxiliar al ei? Oare viața noastră este compusă din casa ce o avem, din copii, din job, bani, mașini? Acolo este atenția, sufletul și inima noastră și acestea sunt adevăratele bogății? Iar Cristos este „de duminică, de miercuri”? Este El viața ta?

Un tânăr matematician din Marea Britanie s-a îmbarcat pe un vas care se îndrepta spre Persia. Era pe un vas care ducea soldați care trebuiau să lupte la Capul Bunei Speranțe, în zona Africii de Sud, iar apoi, dacă supraviețuia războiului, putea să meargă în chemarea de a fi misionar în Persia. Henry Martin s-a îmbarcat pe acel vas luându-și rămas bun de la sora lui, familia sa și s-a îndreptat spre o zonă necunoscută, spre Persia. De ce el și-a asumat riscul unui război și a unei vieți pe care nu știa cât o va mai trăi acolo? Pentru că Cristos era viața lui. Isus era Împăratul. El s-a dus astfel în Persia. A tradus Scriptura în limba persană și la 29 ani Henry Martin a murit de malarie. Cristos era viața lui. Putea să fie un matematician strălucit în Marea Britanie și să facă carieră acolo, dar s-a dus pe un vas, a trecut prin ororile unui război și a ajuns în Persia, iar acolo și-a consumat viața, pentru că Isus era Împăratul. Isus era Marele lui Preot și era Profetul.

În al treilea rând, mă îndrept spre cei care sunt poate într-o stare de cumpănă. Poate de ani de zile stau, privesc, apreciază lucrurile care țin de religie. Nu uita că vremea cercetării are limite. Nu uita acest lucru. Este un timp al harului când poți cunoaște lucrurile care îți pot da pacea. Nu presupun niciodată că inima ta va fi la fel de sensibilă și înduplecată cum este astăzi. O stare de cumpănă prelungită nu duce niciodată la o mai bună înțelegere, sensibilitate a inimii, ci duce întotdeauna la împietrire și la apostazie. Acest lucru spune cartea Evrei capitolul 6 de la versetul 4: „Căci cei ce au fost luminați odată și au gustat darul ceresc și s-au făcut părtași Duhului Sfânt și au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu și puterile veacului viitor, și care totuși au căzut…,” Această cădere nu înseamnă o alunecare, ci o răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Ei s-au întors de la toată această experiență a luminării, gustării, a părtășiei și a puterii veacului viitor și „…este cu neputință să fie înnoiți iarăși și aduși la pocăință, fiindcă ei răstignesc din nou, pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu și-L dau să fie batjocorit.”

Nu subestima harul lui Dumnezeu. Astăzi este ziua mântuirii, spune Cuvântul. Astăzi este ziua cercetării. Dumnezeu poruncește tuturor prin Pavel când era în fața învățaților din Atena să se pocăiască. Este o vreme a harului, pentru că a hotărât o zi în care va judeca lumea după dreptate prin Acela pe care L-a făcut Domn, pe Domnul Isus Cristos.Vine vremea când ușa harului se va închide asemenea ușii din corabia lui Noe și nu va mai fi har.

De aceea, în acest episod al intrării Domnului Isus în Ierusalim, Cuvântul ne cheamă să ne evaluăm, să vedem dacă nu și noi suntem asemenea cetății într-o stare de răzvrătire. Să vedem dacă Dumnezeu ne dă timpul de har, de cercetare ca să putem să ajungem să cunoaștem pe acest Împărat, Preot și Profet. Amin.