Evanghelia după Luca 20:1-8 – Sorin Prodan

Evanghelia după Luca 20:1-8 – Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov

1Într-una din acele zile, când învăța Isus norodul în Templu și propovăduia Evanghelia, au venit deodată la El preoții cei mai de seamă și cărturarii, cu bătrânii, 2și I-au zis: „Spune-ne, cu ce putere faci Tu aceste lucruri sau cine Ți-a dat puterea aceasta?” 3Drept răspuns, El le-a zis: „Am să vă pun și Eu o întrebare. Spuneți-Mi: 4Botezul lui Ioan venea din cer sau de la oameni?” 5Dar ei cugetau astfel între ei: „Dacă răspundem: ‘Din cer’, va zice: ‘Atunci, de ce nu l-ați crezut?’ 6Și dacă răspundem: ‘De la oameni’, tot norodul ne va ucide cu pietre; căci este încredințat că Ioan era un proroc.” 7Atunci au răspuns că nu știu de unde venea botezul lui Ioan. 8Și Isus le-a zis: „Nici Eu n-am să vă spun cu ce putere fac aceste lucruri.”

Pe măsură ce am înaintat în Evanghelia după Luca, am întâlnit mai multe situații de conflict între elita religioasă a lui Israel și Domnul Isus. Toate aceste episoade scot în evidență ura și disprețul pe care aristocrația lui Israel, reprezentată de preoți, cărturari și bătrâni ai norodului îl aveau pentru Domnul Isus.

Episodul din Luca capitolul 20 este un exemplu de coliziune dintre nobilimea lui Israel și Domnul Isus. Sunt multe detalii pe care le-am observat în text și ne vom uita mai atent la acestea, pentru că toate au semnificație.

Luca începe să relateze episodul spunând: „într-una din acele zile…” Este vorba de perioada de la intrarea Domnului Isus în Ierusalim și care culminează cu răstignirea Domnului Isus, aproximativ cinci sau șase zile pe care noi o numim Săptămâna Patimilor. Acelea au fost zilele menționate.

Cuvântul lui Dumnezeu spune că într-una din acele zile, Isus învăța norodul în Templu și propovăduia Evanghelia. Mi s-au părut semnificative aceste lucruri pentru că de foarte multe ori întâlnim relatat în Scriptură că Domnul Isus învăța norodul și propovăduia Evanghelia peste tot. În cele patru evanghelii este spus că Isus învăța norodul și propovăduia Evanghelia. El învăța și proclama. Învățătura era orientată spre cei care Îl urmau, cei credincioși, iar proclamarea Evangheliei care se orienta spre cei necredincioși era o constantă a vieții Domnului Isus.

Mai putem adăuga un lucru. Rugăciunea. Domnul Isus Se ruga în mod constant. Dar am putea spune că rugăciunea era o activitate mai mult de noapte, iar învățătura și propovăduirea Evangheliei era activitatea Lui de zi. Personal, cred că Domnul Isus dormea puțin. Scriptura ne spune mereu că Domnul Isus era în rugăciune la crăpatul zorilor. Nu Se ducea la rugăciune, ci deja era în rugăciune.

Deci, învățătura, propovăduirea Evangheliei și rugăciunea erau mereu prezente în activitatea Domnului Isus. Mă întreb cum stau lucrurile în ce ne privește pe noi, mai ales cei care avem daruri legate de învățătură, de propovăduirea Evangheliei. Domnul Isus a avut această chemare specială – „Am venit să propovăduiesc Evanghelia celor pierduți, săracilor”. Pentru noi cei care spunem că am primit o chemare de la Domnul, întotdeauna va fi o competiție între acest lucru care trebuie să reprezinte constanta vieții noastre și alte lucruri. Celelalte lucruri întotdeauna vor încerca să „muște” din ceea ce ar trebui să fie constant în viața noastră: învățătura poporului lui Dumnezeu, propovăduirea Evangheliei și rugăciunea.

Iar pentru ceilalți care spunem că suntem membri în biserică, cel puțin rugăciunea ar trebui să fie o constantă a vieții noastre. Dar nu e oare mai ușor să ne uităm la un film, la un meci decât să stăm două ore în rugăciune? Nu e mai interesant să citim o carte sau să ne jucăm decât să stăm în rugăciune? În fața noastră stă Domnul Isus pentru care învățătura, propovăduirea și rugăciunea au fost mereu prezente. Să facem și noi din aceste lucruri constanta vieții noastre.

Acolo mai apare un detaliu. Cuvântul spune: „într-una din acele zile, când Isus învăța norodul în Templu”. Acesta nu e un puțin lucru. Din mesajul anterior am aflat că Templu devenise o piață publică controlată de Sinedriu ce era stăpânul Templului. Marii preoți deveniseră custozii acestui sanctuar unde nu se mai vedea parcă nici o urmă a prezenței lui Dumnezeu.

Această clădire a Templului era de fapt al doilea Templu. Primul Templu care a fost construit de Solomon a fost dărâmat complet de Nebucadnețar, iar după ce poporul s-a întors din robie pe vremea lui Ezra, sub preotul Iosua și dregătorul Zorobabel, în acea vreme s-a construit al doilea Templu. Nu atât de măreț și frumos ca primul Templu de pe vremea lui Solomon, dar cel puțin aveau un Templu.

În vremea Domnului Isus acest loc parcă nu mai avea splendoare. Într-un fel, slava lui Dumnezeu parcă părăsise și acest Templu. Așa cum slava lui Dumnezeu părăsise primul Templu, datorită necredinței lui Israel, slava lui Dumnezeu părăsise și al doilea Templu. Astfel devenise o piață publică unde se făcea negoț.

Când Domnul învăța norodul în Templu, aceasta nu era un puțin lucru, ci un risc foarte mare. Dar fiind conștient de riscurile majore, Domnul Isus nu Se eschivează, nu Se gândește că preoții L-ar putea prinde, aresta, nu va putea învăța poporul și că ar trebui să Se ducă în Ierusalim, în afara cetății sau în pustiu. Domnul Isus nu face acest lucru. El Se duce în Templu care este casa Tatălui Său, iar acolo ia biciul, face curățenie, îi scoate afară pe cei care făceau schimburi valutare și vindeau miei, porumbei. Curăță Templu și apoi propovăduiește Evanghelia. Acel loc care trebuia respectat de Israel ca fiind casa Dumnezeului celui Atotputernic în care Își trimitea Fiul să aducă Evanghelia, acel loc trebuia prețuit îndeobște.Conștient de acest risc, Domnul Isus nu face rabat de la programul mesianic pentru care venise. Chiar acolo, în inima Templului, Domnul Isus învață pe norod.

Aici învățăm că în ciuda ostilității unor locuri riscante, a unor legi potrivnice și a unor vremuri grele nu avem nici o scuză de a ne face datoria ca și credincioși. Suntem creștini și noi trebuie să-L urmăm pe Domnul indiferent de locul în care ne aflăm, de vremurile grele care vin peste noi. Poporul lui Dumnezeu trebuie să fie consecvent. Ca slujitori ai lui Dumnezeu nu trebuie să încetăm a învăța poporul chiar dacă ni se zice că nu avem dreptul să facem așa ceva. Vor veni vremuri în care ni se va zice că nu avem dreptul să spunem cutare sau cutare lucru. De cine să ascultăm? De oameni sau de Dumnezeu? E clar. Poporul lui Dumnezeu trebuie să asculte de vocea lui Dumnezeu.

Vor veni vremuri potrivnice, mai rele decât cele prin care am trecut. Acestea au fost doar o mostră a ceea ce va veni. Vom avea vreodată vreun motiv să ne oprim? Nu cred că cineva ar putea să spună că există un motiv sustenabil în a ne opri să fim ceea ce suntem chemați să fim și să facem ceea ce suntem chemați să facem.

Într-una din acele zile când Isus învăța norodul în Templu și propovăduia Evanghelia, au venit deodată preoții cei mai de seamă, cărturarii și bătrânii. Cele trei grupuri reprezentau totalitatea elitei politico-religioase a lui Israel, care erau totuși sub ocupația romană, dar romanii îi lăsau pe ei să stăpânească poporul, iar câtă vreme erau ascultători și raportau la cei de sus, lucrurile erau în regulă. Însă Scriptura spune că acolo unde propovăduia Domnul Isus, câteodată veneau preoții să-L asculte, să-I pună întrebări și să încerce să-L ispitească. Alteori cărturarii și fariseii veneau. Bătrânii norodului erau reprezentanții celor douăsprezece triburi ale lui Israel, dar pe ei îi vedem mai rar venind acolo unde predica Domnul Isus. Aici Scriptura spune că toate cele trei grupuri au venit, și însemna ceva grav. Lucrurile au ajuns la un nivel extrem de grav și s-au mobilizat cu toții, toată oligarhia lui Israel și s-au înțeles să-L atace.

Cuvântul zice: „au venit deodată”. Acel moment e unul care șochează, intimidează. Aceste grupuri nu au apărut unul câte unul, ci au venit cu tot alaiul și au intrat deodată. Ei doreau să surprindă.

Odată, mi s-a întâmplat să fiu în lucrare undeva în Râmnicu Sărat, într-un cartier unde predominant e o populație de etnie romă. Erau oameni cumsecade. Ne-am dus cu vreo cinci frați din America acolo. Un frate dintre ei cânta foarte frumos muzica country. Acolo am dat Biblii, cărți, iar oamenii au ieșit de peste tot. S-au adunat pe stradă și deodată ne-am trezit cu vreo două sute de adulți și vreo trei sute de copii. Pur și simplu s-a auzit în tot cartierul și toți au ieșit. Acel frate a început să cânte muzică country creștină și le-a plăcut mult. S-a făcut acolo un concert. Aplaudau, totul era minunat și apoi am început să predicăm Evanghelia. După ce s-a terminat mesajul, oamenii au apreciat foarte mult după care au dorit să mai asculte cântece. Copiii învățau și ei niște cântece undeva într-o parte.  

Iar în timp ce se cânta, am văzut deodată de pe deal venind două mașini ale poliției cu luminele aprinse și sirene. Au venit într-o mare viteză, au pus frână, au ieșit și întrebau ce se întâmplă aici. Evident, eu eram coordonatorul echipei, am încercat să explic că suntem de la biserica baptistă, am venit să aducem niște Biblii, am cântat împreună. Dar agentul a început să transmită pe stație la circa de poliție că oamenii se bat, e agresiune. Dar eu îi reproșam că ceea ce raportează nu e adevărat, că nu e nici o agresiune, ci e o întâlnire pașnică. E adevărat că nu a fost programată, a fost spontană, dar oamenii au venit. I-am zis că sunt pastor, vreau să aduc vestea Evangheliei oamenilor, iar el mi-a poruncit să intru în mașină că sunt arestat. M-am dus, am fost foarte liniștit. I-am chemat pe frați, i-am pus în mașină, ne-au escortat și erau cu sirenele pornite până la circa de poliție. M-am dus acolo cu cumnatul meu, care e medic în Râmnicu Sărat. Era acolo o atitudine de ceea bățoasă, care spunea că eram prins și că eram sub puterea lor. Au vorbit cu mine într-un mod extrem de nepoliticos și neprofesional, arestându-mă. Mereu repetau cuvântul „arestați”.

Apoi, le-am spus că trebuie să sun la Ambasada Statelor Unite pentru că ne-au arestat pe toți, iar cinci dintre noi sunt cetățeni americani. Să fi văzut fața agentului când a auzit că a arestat cinci americani. S-a uitat nedumerit, eu mă prefăceam că iau telefonul și mă pregătesc să sun… Și apoi el îmi zice: „Stai, domnule. Cum adică? Unde am arestat?”. Eu spun: „Oamenii care i-ați arestat și sunt în mașină sunt cetățeni americani, iar eu și domnul doctor suntem cetățeni români”. Apoi, el a început să se fâstâcească și ne-a fugărit de acolo spunându-ne să nu mai venim. Dar am spus că mâine venim din nou pentru a vorbi cu șeful poliției. Agentul era surprins.

Într-adevăr, a doua zi, cu toată echipa ne-am dus noi hodoronc-tronc la poliție. Șeful poliției știa deja, ne-a invitat într-o sală de conferințe, iar situația a fost total diferită. Șeful poliției a fost de un respect nemaipomenit cu noi, iar primul lucru pe care ni l-a spus a fost: „Domnilor, vreau să vă spun că admir ceea ce faceți. Ani de zile am arestat de acolo din cartier zeci de oameni. Iar unii dintre ei s-au pocăit și am rămas uimit ce oameni de treabă au devenit. Eu vă rog, duceți-vă, spuneți-le ce le spuneți să devină oameni cumsecade”. Știind pe cumnatul meu ca medic acolo în zonă i-a spus: „Domn doctor, îmi cer iertare”. Iar în fața tuturor a zis: „În numele echipei noastre vreau să-mi cer iertare pentru ce s-a întâmplat”. Sigur, în ziua precedentă preotul din localitate telefonase, agentul respectiv, plin de zel a abuzat de autoritate și s-au întâmplat următoarele. Dar efectiv am văzut acolo mâna lui Dumnezeu și slava Lui. Șeful de poliție ne-a mai spus: „Când mai faceți, sunați-ne, veniți aici și vă dăm un echipaj să vină să vă păzească ca să nu se întâmple ceva”.

Totuși nu am să uit acel episod când au venit de pe deal și totul era menit să intimideze. Toți acei oameni care s-au unit și au venit acolo în Templu doreau să intimideze. Au dat buzna.

Dar Domnul Isus nu a fost intimidat de toată mobilizarea puterii evreiești, pentru că aici este un lucru: cel ce trăiește în adevăr nu are de ce să-i fie teamă. Dacă trăiești în adevăr, nu ai de ce să-ți fie teamă. Cei din lume vor încerca să ne intimideze în fel și chip, dar nu există nici un motiv atunci când știm că suntem în adevărul lui Dumnezeu. N-are de ce să ne fie teamă. Poate să vină poliția, autoritățile, oricine, dar noi trebuie să fim liniștiți.

Oare de ce au venit toți aceștia cu atitudine de intimidare? Ce plan aveau? Știm ce scop aveau. Scriptura spune în Luca 19:47 : „Isus învăța în toate zilele pe norod în Templu și preoții cei mai de seamă, cărturarii și bătrânii norodului căutau să-L omoare. Dar ei nu știau cum să facă pentru că tot norodul îi sorbea cuvintele de pe buze”. Deci scopul era încercarea de a-L omorî, dar ei aveau nevoie de un motiv sustenabil ca să se protejeze față de popor.

Astfel, toți vin să investigheze un aspect de o importanță critică. Apare întrebarea lor în versetul 2: „Spune-ne, cu ce putere faci Tu aceste lucruri sau cine Ți-a dat puterea aceasta?” La ce putere oare ei se refereau?

În Scriptură când se vorbește despre putere sunt două cuvinte. Un cuvânt este dunamis din care provine cuvântul „dinamită”. O putere de tip dinamită. O forță care explodează. Este potență, tărie. Acești oameni au văzut puterea Domnului Cristos în felul în care a vindecat, a înviat morții, a poruncit mării să tacă. Ei au văzut această putere.

Mai există un sens al cuvântului „putere” din Scriptură, care în limba greacă e exousia și înseamnă „autoritate”. Înseamnă stăpânire. Știm că Isus avea și acea putere de poruncea demonilor să iasă și fugeau care încotro, dar avea și autoritatea.

Dar oare la ce putere se refereau cărturarii, bătrânii și preoții? Cu siguranță se refereau la acel aspect de autoritate. Scriptura zice: „Spune-ne, cu ce autoritate faci Tu aceste lucruri sau cine Ți-a dat autoritatea aceasta?” Cu alte cuvinte: „Cine Ți-a dat autorizație?”.

Când mai ieșeam prin Brașov în anumite locuri, mai ales în locuri publice unde e mai sensibil, veneau agenții și ziceau: „Aveți autorizație?”. Iar noi ziceam că prin Constituția României avem acest drept. Aici era problemă, pentru că Constituția e legea supremă, dar Primăria din Brașov are o altă lege, mai mică. Iar legea mai mică care zice că nu am dreptul să fac cutare sau cutare lucru intra puțin în conflict cu legea mai mare. Iar noi revendicam legea mai mare, faptul că este libertate de conștiință, de exprimare și de a merge să vorbești oamenilor. Dar acele persoane cereau autorizație și de la Primărie.

Așa au venit și preoții cei mai de seamă și cărturarii ca să ceară și să-L întrebe cine I-a dat autorizație ca să predice acele lucruri și în acel loc. În ultima instanță, ei aveau custodia Templului, erau stăpânii acestuia, erau singurii care puteau emite o autorizație de predicare.

Dar Domnul Isus predica acolo și ei se uitau la El și nu puteau să-L înțeleagă, căci El nu a avut nici un mentor, așa cum Saul l-a avut pe Gamaliel, mare autoritate în Sinedriu, El nu fusese validat de nici un ordin rabinic, nu avea mandat de la Sinedriu, nu avea nimic. Atunci ei au venit pentru că știau că Domnul Isus nu putea să revendice nicio autoritate pământească și să-L întrebe cine I-a dat dreptul să facă ceea ce făcea. Domnul Isus era propria Sa autoritate și tot poporul știa că El vorbește cu autoritate, cu glas profetic, învie morții, orbilor li se dă vederea, marea se liniștiște, vânturile se opresc. El avea o autoritate pe care nimeni nu o putea explica în alți termeni decât ceea că Dumnezeu este cu El. Nicodim a înțeles, el a venit și a spus „nimeni nu poate face lucrurile pe care le faci Tu, dacă Dumnezeu nu este cu el”. Cel mai grav lucru era ceea că Domnul Isus a atacat tot sistemul religios a lui Israel, iar acest lucru pur și simplu îi înnebunea.

Iată întrebarea: „Cu ce drept faci Tu ceea ce faci? Cine Ți-a dat acest drept? Cine Ți-a dat autoritate?”. Iar Domnul Isus trebuie să răspundă. Toți sunt atenți la ce va zice, care va fi răspunsul.

 Cineva spunea: „Când nu știi răspunsul, o bună metodă e să pui o întrebare”. Mie mi se mai întâmplă. Fac recurs la această strategie. Când mă duc să vorbesc undeva și vine timpul pentru întrebări, mi se întâmplă să mi se pună o întrebare la care în acel moment singurul răspuns ar fi „Nu știu”. Dar îmi este rușine să spun că nu știu. Atunci mă uit la cel care îmi pune întrebarea și spun: „Dar tu ce crezi?”. De multe ori cine pune întrebarea, de obicei are răspunsul, dar uneori se pune întrebarea de dragul întrebării.

Credeți că Domnul Isus recurge la această strategie pentru că nu știa răspunsul? Nu, Domnul Isus știa răspunsul. De pildă, El putea să spună ceea ce a spus ucenicilor aproape de înălțare în Matei capitolul 28: „Toată puterea (autoritatea) Mi-a fost dată în ceruri și pe pământ”. Ce ar mai fi putut să spună? În Evanghelia după Ioan: „Tatăl Mi-a dat toate lucrurile în mâni”. El într-adevăr avea acest mandat de la Tatăl.

Dar i-ar fi mulțumit pe aceștia un astfel de răspuns? Evident că nu. Pentru că concluzia lor cel puțin în ce privește puterea de tip dunamis, adică acea forță cu care El învia morții și făcea toate lucrurile, era ceea că El face toate acestea cu puterea diavolului. Aceasta a fost concluzia lor.

Nicodim a făcut excepție. Venind la Isus noaptea a spus: „Pentru mine este clar. Nu poți să faci ceea ce faci Tu dacă Dumnezeu nu e cu Tine”. El nu a zis că este putere demonică. El a recunoscut că este puterea lui Dumnezeu.

Dar acești oameni nici măcar nu și-au pus problema: „Nu cumva Dumnezeu este cu acest Om? Nu cumva El este Trimisul?” Ci din start au negat pentru că ei iubeau puterea și simțeau că odată cu venirea lui Isus autoritatea lor începe să se risipească. La un moment dat cineva dintre ei a spus: „Uitați-vă, poporul merge după El, nu mai vine după noi. Nu mai suntem noi șefii!”. Poporul se ducea după Isus.

Iar Domnul Isus în fața acestei întrebări replică cu o întrebare. În versetul 3: „Drept răspuns, El le-a zis: „Am să vă pun și Eu o întrebare. Spuneți-Mi: Botezul lui Ioan venea din cer sau de la oameni?”. Cu alte cuvinte dacă ar fi să traduc ar fi: „Cu ce autoritate făcea Ioan ceea ce făcea: cu autoritatea divină sau cu cea umană?”. Versetul 5 ne spune că „ei cugetau”. Toți erau acolo, se uitau spre Domnul Isus, El le pune această întrebare, nimeni n-are vreun răspuns, se întorc unii către alții și începeau să discute: „Cum să răspundem?”. Era important cum răspundeau pentru că poporul era acolo. Cugetau, adică calculau implicațiile unui răspuns sau al altuia și-și dădeau seama că orice răspundeau, într-un fel sau altul nu prea le ieșea cum ar fi vrut ei.

„Dar ei cugetau astfel între ei: „Dacă răspundem: ‘Din cer’, va zice: ‘Atunci, de ce nu l-ați crezut?”, pentru că ei nu au crezut pe Ioan ca fiind un proroc al lui Dumnezeu. L-au lăsat în pustiul Iudeii, pe lângă Iordan să predice, nu l-au atacat, nu s-au dus să-l aresteze, dar nici nu l-au crezut. Niciunul dintre ei nu credea că el într-adevăr era un proroc. „Și dacă răspundem: ‘De la oameni’(adică nu avea autoritate divină, și-a luat el autoritate să facă ceea ce făcea), tot norodul ne va ucide cu pietre; căci este încredințat că Ioan era un proroc.”

Prin aceasta Domnul Isus demască ipocrizia lor. Era clar, pentru ei nu conta adevărul. Pentru ei era doar puterea. Voiau s-o țină.

Răspunsul lui Isus este direct proporțional cu ipocrizia lor crasă. Iar Domnul Isus în final le spune: „Nici Eu n-am să vă spun cu ce autoritate fac ceea ce fac”. Aici apare principiul pe care Domnul Isus a spus în Predica de pe Munte: „Să nu dați câinilor lucrurile sfinte și să nu aruncați mărgăritare înaintea porcilor”.

Trei lecții în final înainte de a încheia privirea la acest minunat episod din Scriptură.

Prima lecție este că Domnul Isus învăța, propovăduia și Se ruga. Acest lucru era constanta vieții Domnului Isus. Aici vedem lecția constanței și suntem chemați, uitându-ne la Domnul Isus să avem câteva repere în viață față de care nu facem rabat. Câteva din aceste ne sunt foarte clare: apropierea de Dumnezeu, de Cuvântul Lui, această luptă de a fi în legătură cu Domnul, iar pentru unii – învățătura poporului – , propovăduirea Evangheliei, rugăciunea. Noi nu trebuie să facem rabat față de acestea. Să fim constanți, să nu ne eschivăm, chiar dacă este presiune peste noi de timp, de probleme etc. să luptăm pentru aceasta. Domnul Isus învăța constant, nu conta că era pericol, că era într-un loc periculos, absolut nimic nu conta.

Richard Wurmbrand a rămas o frumoasă pildă pentru poporul nostru și pentru credincioși. El a fost arestat prin anii `50, pus în pușcărie și a stat în prima detenție șapte ani. După șapte ani este eliberat condiționat și i se spune să nu mai predice. Dar ce a făcut fratele Wurmbrand? În prima duminică s-a dus la adunarea lui în București și a predicat și a învățat poporul, știind că riscul este maxim. Ca rezultat al constanței lui au venit alți șapte ani de detenție și a făcut în total paisprezece ani. Câți dintre noi am avea această putere să mergem exact cum am mers înainte, constant, știind că poate mai stăm ani buni în pușcărie după ce primim eliberare și ni se spune să tăcem?

Lecția constanței. Vor veni vremuri când vom trebui să aplicăm această lecție. Acum e foarte ușor să fim constanți, dar vor veni vremuri când o rugăciune, un mesaj pe care le vom spune într-un loc, vor avea un cost foarte mare. Vom fi noi constanți?

A doua lecție este lecția curajului. Domnul Isus învăța în Templu unde era pericol, unde putea să fie linșat, prins imediat. Nimic nu a contat, S-a dus să predice cu curaj în Templu, în inima spiritualității lui Israel.

Luther a fost și el chemat să dea socoteală legat cu ce autoritate făcea ceea ce făcea. El a zis: „M-am uitat și am văzut cum autoritățile se bat cap în cap. Ce zice unul e contestat de altul. Dar autoritatea mea este Cuvântul lui Dumnezeu. Conștiința mea este supusă Cuvântului lui Dumnezeu. Aici stau. Așa să mă ajute Dumnezeu.” Iar când a rostit acest cuvânt, el a știut că e gata cu el. Îl vor arde pe rug cum l-au ars pe Jan Hus și pe alți reformatori. Un om care a spus: „Stau cu conștiința în Cuvântul lui Dumnezeu și e supusă Scripturii”. Curaj.

Domnul Isus a predicat în Templu și a avut curaj și nu S-a temut.

Ultima lecție. Cuvântul spune că Isus învăța în toate zilele pe norod în Templu. Domnul Isus era și consecvent. Este lecția consecvenței. Nu atunci când e ușor, nu când am plăcere, ci în mod constant, în fiecare zi.

Vocea apostolului Pavel ne arată lecția consecvenței în viața lui. 1 Corinteni capitolul 4, de la versetul 11: „Până în clipa aceasta suferim de foame și de sete, suntem goi, chinuiți, umblăm din loc în loc, ne ostenim și lucrăm cu mâinile noastre; când suntem ocărâți, binecuvântăm; când suntem prigoniți, răbdăm; când suntem vorbiți de rău, ne rugăm. Până în ziua de azi am ajuns ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor.” Apoi continuă în 2 Corinteni capitolul 4, de la versetul 7: „Comoara aceasta(Evanghelia) o purtăm în niște vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu, și nu de la noi. Suntem încolțiți în toate chipurile, dar nu la strâmtoare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiți; prigoniți, dar nu părăsiți; trântiți jos, dar nu omorâți. Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca și viața lui Isus să se arate în trupul nostru.”

În 2 Corinteni capitolul 6, de la versetul 3, Pavel continuă și spune ce înseamnă să fii consecvent, să lupți și să mergi înainte: „Noi nu dăm nimănui niciun prilej de poticnire, pentru ca slujba noastră să nu fie defăimată. Ci, în toate privințele, arătăm că suntem niște vrednici slujitori ai lui Dumnezeu, prin multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în temnițe, în răscoale, în osteneli, în vegheri, în posturi; prin curăție, prin înțelepciune, prin îndelungă răbdare, prin bunătate, prin Duhul Sfânt, printr-o dragoste neprefăcută, prin cuvântul adevărului, prin puterea lui Dumnezeu, prin armele de lovire și de apărare pe care le dă neprihănirea; în slavă și în ocară, în vorbire de rău și în vorbire de bine. Suntem priviți ca niște înșelători, măcar că spunem adevărul; ca niște necunoscuți, măcar că suntem bine cunoscuți; ca unii care murim și iată că trăim; ca niște pedepsiți, măcar că nu suntem omorâți; ca niște întristați și totdeauna suntem veseli; ca niște săraci, și totuși îmbogățim pe mulți; ca neavând nimic, și totuși stăpânind toate lucrurile.”

Lumea nu dă doi bani pe noi. Pentru lume, puterea e pe locul întâi. Adevărul nu contează. În fața lumii noi expunem adevărul care doare și care taie, de aceea avem parte de reacția violentă a lumii. Domnul Isus spune: „În lume veți avea necazuri, dar îndrăzniți, căci Eu am biruit lumea”.

Lecția constanței, lecția curajului și lecția consecvenței. Așa să ne ajute Bunul nostru Dumnezeu. Amin.