Evanghelia după Luca 20:20-26 – Sorin Prodan

Evanghelia după Luca 20:20-26 – Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov

Au început să pândească pe Isus și au trimis niște iscoditori, care se prefăceau că sunt neprihăniți, ca să-L prindă cu vorba și să-L dea pe mâna stăpânirii și pe mâna puterii dregătorului. 21Iscoditorii aceștia L-au întrebat: „Învățătorule, știm că vorbești și înveți pe oameni drept și că nu cauți la fața oamenilor, ci-i înveți calea lui Dumnezeu în adevăr. 22Se cuvine să plătim bir Cezarului sau nu?” 23Isus le-a priceput viclenia și le-a răspuns: „Pentru ce Mă ispitiți? 24Arătați-Mi un ban. Al cui chip și ale cui slove sunt scrise pe el?” „Ale Cezarului”, au răspuns ei. 25Atunci, El le-a zis: „Dați dar Cezarului ce este al Cezarului, și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.” 26Nu L-au putut prinde cu vorba înaintea norodului; ci, mirați de răspunsul Lui, au tăcut.

De mai bine de două săptămâni de când am început să pregătesc acest mesaj, am trăit o frământare. M-am rugat zicând: „Doamne Isuse, am nevoie să înțeleg ce ai spus Tu acestor oameni din cuvintele „Dați Cezarului ce este al Cezarului și dați lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu””. Aveam sentimentul că a spune că acest lucru înseamnă să plătești taxele statului și să-ți faci și datoria față de Dumnezeu e prea puțin. Mi se părea că este o interpretare simplistă, cu toate că aceasta a fost interpretarea dată acestui text de cei mai mulți exegeți.

În timp ce tot îmi frământam mintea și mă rugam, la un moment dat, atenția mi-a fost atrasă de întrebarea pe care au pus-o Domnului Isus: „Se cuvine să plătim bir Cezarului sau nu?”. Credeți că această întrebare a apărut spontan în mintea lor fiind acolo în mulțime? Și-a dat poate unul întrebarea dacă este firesc, normal, corect ca evreii sub o ocupație străină să plătească bir cotropitorilor? Avea oare un om acolo o asemenea frământare?

Cred că intuim și înțelegem că această întrebare fusese prelucrată în „laboratorul celor mai strălucite minți evreiești” din acea vreme. Imaginați-vă consultarea care a avut loc în Sinedriu, cum Caiafa, Ana, marele preot, împreună cu ceilalți 71 la număr au început să-și frământe mintea: „Cum putem să-L prindem pe acest Om care a întors tot Israelul cu susul în jos? Toată lumea merge după El. Se pretinde a fi Trimisul lui Dumnezeu, Unsul, Mesia!”. Ei nu-L credeau și deranja. Norodul sorbea cuvintele acestui Om de pe buze și norodul simțea că El nu vorbește ca fariseii și cărturarii. Era putere. Mai mult, toate minunile, tot ce a făcut Isus era pur și simplu șocant. „Cum putem să-L prindem?”. Mereu își puneau această întrebare pentru că doreau să aibă un temei pentru acuzațiile lor.

Ei mai puțin își puneau întrebarea, ca Ana și Caiafa, dacă Isus este Mesia sau nu, însă acolo era și Nicodim care intuia că nimeni nu poate face lucrările pe care El le face dacă Dumnezeu nu este cu el. Mă gândesc că Nicodim care a dat glas acestei întrebări înspre Domnul Isus, a pus și aceste întrebări în cadrul Sinedriului. Nu era puțin lucru și nu era ușor de explicat cum e situația.

În final, după multă frământare, au făurit această întrebare dacă trebuie să plătească bir Cezarului sau nu. Dar este de remarcat că ei nu au mai îndrăznit să vină ei înșiși, în persoană, să pună această întrebare. Nu au mai îndrăznit să iasă din „cazarmă” poate de teama ridicolului, pentru că deja ei fuseseră umiliți public de Domnul Isus atunci când le-a pus întrebarea: „Botezul lui Ioan venea de la Dumnezeu sau de la oameni?”. Scriptura ne spune la începutul capitolului 20 din Luca că toți au venit deodată la El, preoții cei mai de seamă, cărturarii și bătrânii. Ei au început să-L chestioneze cu ce autoritate face toate lucrurile pe care le face și cine I-a dat dreptul să facă astfel de lucruri. În numele cui făcea acele lucruri? Căci Sinedriul nu-I dăduse această legitimație. Iar Domnul Isus spune: „Am să pun Eu o întrebare: botezul lui Ioan de unde venea, de la Dumnezeu sau de la oameni?” Ei au început să se consulte între ei din nou: „Dacă spunem că e de la oameni, norodul ne va omorî cu pietre, pentru că norodul crede că Ioan este un profet al lui Dumnezeu. Iar dacă spunem că e de la Dumnezeu, Isus ne va întreba de ce nu l-am crezut”. Ei, experții în cele mai fine probleme ale vieții au spus că nu știu de unde vine. Firește că aveau o convingere, dar aceasta nu era cea populară. Iar ca să nu mai riște dezonoarea publică, de această dată, Cuvântul spune că „au trimis niște iscoditori”, niște reprezentanți ca să-L ispitească. Iscoditori care se prefăceau că sunt neprihăniți.

Matei spune că aceștia erau ucenicii fariseilor și irodienii. Ioan Botezătorul i-a numit „pui de năpârci” care se strecoară și mușcă atunci când nu te aștepți. Irodienii erau un partid politic al vremii care era disprețuit atât de farisei, cât și de cărturari. Fariseii și cărturarii nu-i suportau pe irodieni, pentru că atunci când romanii au cucerit țara lui Israel, irodienii au declarat: „Ce rost are să ne punem de-a curmezișul stăpânitorului? Ce câștigăm noi prin a fi revoltați, prin a face grevă și a ne opune acestui sistem? Mai bine să facem o înțelegere cu ei”. Acești irodieni nu erau nici măcar evrei, ei se trăgeau din edomiți. Iar cel mai mare dintre ei, Irod, stăpânea țara. Toți evreii știau că Irod, din neamul irodienilor, nu avea drept divin, nu avea legitimitate să fie pe tronul lui Israel, pentru că nu se trăgea din neamul lui David. Când au venit romanii, irodienii au făcut pact cu ei și au trecut de partea romanilor. Iar acum, în situația de criză, în care se afla Sinedriul, constatăm, într-un mod ciudat, deși fariseii și cărturarii nu suportau pe irodieni, au început să facă o înțelegere cu ei. Au început să facă un tratat cu ei ca să poată să-L prindă pe Isus.

Acești iscoditori fuseseră pregătiți de înainte în arta întrebărilor-capcană. Astfel, au venit și L-au abordat pe Isus cu această întrebare. Dar înainte să pună întrebarea ca să facă dovada calității lor de iscoditori, ei au recurs la o strategie psihologică. Ei încep cu niște cuvinte de laudă, de flatare: „Învățătorule, știm că vorbești și înveți pe oameni drept și că nu cauți la fața oamenilor și înveți calea lui Dumnezeu în adevăr”. Știau ei oare acest lucru?

Eu cred că dacă ar fi crezut cuvintele pe care le-au rostit, nu s-ar fi aflat în ipostaza în care îi vedem acum. Cel mult ar fi mers la Isus noaptea, ca Nicodim, să spună și ei la fel ca Nicodim: „Știm că ești un Învățător venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face lucrările pe care le faci Tu, dacă Dumnezeu nu este cu el”. Așa ar fi făcut și ei, s-ar fi dus noaptea la Isus și ar fi spus acele cuvinte. Aici ne dăm seama că este vorba de ipocrizie, meschinărie ieftină, perfidie.

După micul discurs de flatare, ei lansează această întrebare: „Se cuvine să plătim bir Cezarului sau nu?”. Întrebarea era bine gândită, pentru că înțelegem că oricare ar fi fost răspunsul, acest răspuns constituia temei de incriminare.

Dacă Domnul Isus ar fi spus: „Da, se cuvine să plătim bir Cezarului”, imediat acești iscoditori ar fi stârnit poporul împotriva Lui, pentru că tot norodul stătea sub talpa Imperiului Roman care impusese aceste taxe imperiale peste ei. Ei îi storceau pe evrei de tot ce aveau. Cât de greu era pentru o văduvă, ca după ce abia avea bani ca să supraviețuiască, să mai plătească și bir Imperiului! Cât de greu era pentru evreul de rând, care abia putea să-și ducă zilele, să mai plătească și bir Cezarului! Iar dacă Isus spunea că trebuie să plătească bir, imediat ar fi stârnit norodul împotriva Lui.

Dacă spunea că nu se cuvine să plătim bir Cezarului, imediat ar fi fost raportat la autorități că este un sedeționist, un revoluționar, că provoacă poporul la revoltă. Ei ar fi avut astfel temei ca să-L acuze înaintea dregătorului. Cuvântul ne spune în versetul 20 „ca să-L prindă cu vorba și să-L dea pe mâna stăpânirii și pe mâna puterii dregătorului.” Dacă ne uităm în Luca 23, Cuvântul spune că „ei s-au sculat cu toții și L-au adus pe Isus înaintea lui Pilat și au început să-L pârască și să-i zică „Pe omul acesta L-am găsit ațâțând neamul nostru la răscoală, oprind a plăti bir Cezarului și zicând că El este Cristosul, Împăratul””. Ei pur și simplu nu aveau niște repere, norme ale adevărului. Chiar dacă Domnul Isus nu a spus în mod explicit acest lucru, ei l-au luat ca atare.

Cuvântul spune că Domnul Isus le-a citit viclenia și le-a demascat imediat ipocrizia. Aici aș vrea să mă opresc pentru că de multe ori, ne uităm la Scriptură, vedem niște lucruri strâmbe, iar tendința noastră este să ne evaluăm și poate să ne zicem: „Nu, eu nu sunt ca acești iscoditori, eu nu sunt fariseu, eu nu sunt cărturar, eu sunt de cealaltă parte”. Dar un om al lui Dumnezeu a spus: „Când citești Scriptura, dacă vezi pe cineva acolo fiind descris ca rău, lasă să sune clopoțelul și să auzi sunetul clopoțelului pentru că s-ar putea să fie sigur vorba de tine”. Aici e vorba de viclenie. Nu de puține ori, oricât de neprihăniți ne-am crede noi, la fel ca aceștia care se afișau neprihăniți, în noi încep să se miște mecanismele vicleniei.

Am fost odată într-o situație în care trebuia să arbitrez un conflict între doi slujitori păstori. Îl acultam când pe unul, când pe celălalt. La un moment dat, simțeam că unul e atât de talentat la a pune întrebări celuilalt, și-mi dădeam seama că acesta avea întrebările pregătite. Până la momentul în care trebuia să gestionez acest conflict, unul dintre ei a gândit foarte bine cum să pună întrebările. Celălalt nu s-a pregătit.

Vi s-a întâmplat și dumneavoastră ca într-o situație de tensiune cu cineva să vă gândiți la întâlnire, la ce întrebări să puneți și în sinea voastră să simțiți că o întrebare va fi atât de clară și de încuietoare încât o să-l lași pe celălalt fără vorbă? Mie mi s-a întâmplat. Să pregătești tot scenariul, să-l gândești și să-l frămânți pe toatea părțile înainte să adormi, ca să fii bine pregătit în momentul în care vei intra în ofensivă și nu în defensivă.

Nu voi uita niciodată o situație, cu o soră contabilă, cu care lucram într-o misiune. La un moment dat, atât de abil am fost în modul în care m-am pregătit, încât această femeie stătea pe scaun, m-am ridicat, am început să-i explic cum stau lucrurile și atât de bine mă simțeam că i-am închis gura complet. Îi puneam întrebări peste întrebări. Iar ea era roșie, cu lacrimi în ochi, învinsă definitiv. În timp ce bravam în ofensiva mea, Duhul lui Dumnezeu m-a oprit deodată și mi-a spus: „Ce faci, nebunule?”. Chiar dacă în bună măsură aveam dreptate, felul în care eu tratam această soră în Cristos, dovedindu-i cât de greșită este și câtă dreptate am eu, era total greșit. Dumnezeu mă dezaproba complet. Slavă Lui că Duhul mi-a oprit gura și m-am văzut în acest exercițiu al pălmuielii pe care i-o dădeam, până acolo, încât am început să plâng și să-mi cer iertare pentru ce am făcut. A fost un har de la Dumnezeu.

Aici este lecția vicleniei. Să ne ferească bunul Dumnezeu să nu fim în această ipostază de iscoditori, de oameni vicleni, care știu să pună întrebări, să închidă, să dea șah-mat ca să ieșim învingători și apoi să vină frații ca să ne spună ce lucru bun am făcut.

Isus le-a priceput viclenia și apoi, le cere o monedă: „Dați-mi un ban”. Unii comentatori consideră că moneda cerută ar fi fost moneda birului, adică nu era o monedă de circulație largă din care să poți face schimb, comerț cu mărfuri, să vinzi, să cumperi. Erau alte monede folosite pentru comerț. Însă această monedă, dinar, era folosită exclusiv pentru plata birului. Pesemne, evreii trebuiau să cumpere moneda la un schimb valutar înalt ca să poată ulterior să plătească birul Imperiului Roman.

Pe o fațetă a monedei era chipul Cezarului. Pe acea vreme, Cezarul Imperiului era Tiberiu, fiul lui Cezar August. Pe monedă era chipul lui, iar în jurul chipului era scris – Tiberius Augustus, fiul lui Cezar Augustus. Augustus însemna divin. Iar pe cealaltă parte a monedei, era scris următorul lucru – Pontif Maximus – preot absolut.

Așadar, Isus cere această monedă, iar aceștia imediat și-au controlat buzunarele și repede i-au adus o monedă. Domnul Isus a luat moneda, a arătat-o mulțimii și a spus: „Al cui chip și ale cui slove sunt scrise pe el?”. Răspunsul vine din partea acestor iscoditori: „Ale Cezarului”. Isus îi privește în ochi și le spune: „Dați dar Cezarului ce este al Cezarului, și lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu.”

Luca conchide în versetul 26: „Nu L-au putut prinde cu vorba înaintea norodului; ci, mirați de răspunsul Lui, au tăcut.” Au tăcut și ei.

Am un câine. Câteodată, când are îndrăzneală, curaj, își ține coada în sus. Când este să atace, să fie în ofensivă, are coada stufoasă ridicată în sus. Dar când este în defensivă, bagă codița între picioare și se dă în toate lăturile. Iscoditorii „au băgat codița între picioare” și au început să se dea în spate.

Cuvântul ne zice că ei au tăcut. Oare de ce au tăcut? Au înțeles ce le-a spus Domnul Isus? Luca spune că au fost mirați de răspuns și au tăcut. Dar totuși ce a dorit să spună Domnul Isus prin această afirmație monumentală? Să plătim taxe guvernului și zeciuială la biserică? Ne facem datoria și față de stat și față de biserică? Corecți și cu statul, corecți și cu Dumnezeu? Să fim în regulă și pe pământ și în cer?

Când eram mic, noi eram ortodocși, mergeam la biserica ortodoxă din satul Ortelec, poate o dată pe an, de Înviere, seara, pe la orele 12. Ne duceam, luam Paștele, lumina, ne duceam apoi acasă, dimineața – „Hristos a înviat!”, spărgeam ouăle, mâncam Paștele. Mai aveam o interacțiune cu biserica undeva pe 6 ianuarie, de Bobotează. Venea preotul din sat cu busuiocul și cu sfințirea și toți eram acolo pregătiți și aliniați și trebuia să ne dea cu busuiocul în cap, să pupăm crucea și să ne fam cruce. Dilema mea era că nu prea știam cum se face crucea, ortodocșii fac într-un fel, iar catolicii în alt fel. Mereu mă încurcam. Căci dacă făceam cum nu trebuia, preotul îmi lua mâna și îmi făcea el cum trebuie de făcut.

Cu ocazia sfințirii casei și a botezului, se mai dădea taxa bisericii. An de an trebuiau puși bani pentru taxa bisericii și separat trebuia pus și pentru Sfinția sa. Taxa era fixă, dar cealaltă era ceva benevol. Îmi aduc aminte cât de frământați erau părinții, cât să pună, întrebau pe alții cât pun. Din momentul în care ne-am plătit treaba la biserică, taxa bisericii era bine în catastif, puteam muri că ni se făcea înmormântarea și dezlegarea acolo la mormânt și „livrați” în sânul lui Avraam. Foarte simplu. Cam așa este creștinismul unora, nu zic al tuturor. Eu cred că sunt în biserica ortodoxă și oameni care au discernământ, așa cum Nicodim, evreu ortodox, avea discernământ și profunzime și nu era departe de Împărăția lui Dumnezeu.

Noi plăteam taxele guvernului, pentru că nu ne întreba nimeni pe vremea comunismului dacă vrem să plătim sau nu. Trebuia de plătit. Altminteri, îți oprea din salariu dacă lucrai. Plăteam și taxa bisericii.

Intuim că această interpretare este simplistă, deși e trist faptul că foarte mulți procedează în acest fel. Există o interpretare care parcă este opusă acesteia. Fratele nostru Richard Wurmbrand a făcut această interpretare. El spune: „Cezarul? Ce merită Cezarul? O cizmă în spate! Nu trebuie plătit bir Cezarului. Domnul Isus nu a indicat că ar fi trebuit de plătit bir Cezarului.” M-a surprins această întrebare. În cartea lui Richard Wurmbrand „100 de meditații zilnice” există această meditație în care el spune: „Domnul Isus nu a spus să se plătească bir Cezarului”.

Dar cei mai mulți hermeneuți interpretează totuși cuvintele Domnului Isus ca însemnând pe de o parte, respectarea îndatoririlor civice, și pe de altă parte, respectarea îndatoririlor față de Dumnezeu.

Una din lucrările monumentale care a fost scrisă la începutul primelor secole de către sfântul Augustin, a fost o carte intitulată „Cetatea lui Dumnezeu”. Iar în această carte, Augustin făcea o distincție între cetatea lui Dumnezeu și cetatea omului, între Împărăția lui Dumnezeu și împărăția Cezarului. Cartea subliniază faptul că noi trăim, pe de o parte, cu acest trup în această împărăție a oamenilor. Noi facem parte din această viață, suntem angajați undeva, plătim taxe, suntem într-un sistem de fiscalitate, avem de plătit taxe pe mașină, pe casă, pe orice. Statul caută să ia taxe. Așadar, dacă suntem creștini noi ne aflăm în ipostaza unei duble identități: pe de o parte, este identitatea umană și datorită acestei identități, noi trebuie să fim în această sferă umană, în această lume condusă de guverne, pe de altă parte, suntem și în Împărăția lui Dumnezeu. Iar noi trebuie să ne facem datoria față de Dumnezeu. În sfera terestră, lumea e condusă de guverne și opțiunea umană pentru a fi condus de un guvern, cu un președinte, sau cu un monarh, indiferent de care ar fi sistemul: monarhie, republică parlamentară, comunism, capitalism ș.a. implică obligativitatea taxelor.

Când Israel a spus la un moment dat: „Nu mai vrem ca Dumnezeu să fie Regele nostru în mod direct, vrem și noi un rege cum au toate țările din jurul nostru”, Dumnezeu a spus: „Vreți acest lucru? Vi-l dau. Samuele, du-te și unge un rege, unge pe Saul”. Dar Dumnezeu prin vocea lui Samuel a spus: „Dacă voi vreți un astfel de sistem condus de un împărat, băgați de seamă că trebuie să vă aliniați unor cerințe: să plătiți taxe, să vă dași copiii să se ducă la armată și la război, să faceți casă împăratului, să aibă cai, să aibă putere ș.a.m.d. Asta este o datorie.”

De-a lungul vremurilor s-au schimbat sistemele și monarhii. Unii au fost dictatori, alții au fost împărați, alții președinți, alții șeici ș.a.m.d. Iar pentru că erau sub astfel de stăpâniri umane, tot omul este obligat prin lege să plătească datorii, taxe. Dar această sferă terestră își are limitele ei. Nu este absolută, nu este nelimitată în puterea ei. Monarhii, președinții sau guvernele nu ar trebui să dicteze ce trebuie de făcut în sfera spirituală. Ei ar trebui să se limiteze doar la puterea civică, umană.

Așadar, Cezar nu putea spune că este Pontif Maximus, nu avea dreptul să spună că este și Mare Preot. El era stăpânitorul Imperiului.

Henric al VIII-a din Anglia, la un moment dat, a vrut să scape de nevastă, pentru că i s-a luat ochii după alta și nu știa cum să scape de nevastă, de Maria. Ea era spaniolă. Iar Anglia, pe acea vreme, avea un dușman de temut în Spania. Se tot frământa cum să scape de ea. Acea femeie era virtuoasă, la locul ei, foarte elegantă și nu chiar urâtă. Dar împăratul și-a pus ochii pe alta. S-a gândit el cum să facă, căci și Papa de la Roma era autoritate peste ei, nu putea așa ușor să o lase sau să ceară un divorț. Iar Henric și-a spus foarte simplu: „Ne rupem de Roma, eu devin capul bisericii, facem Biserica Anglicană și eu pronunț divorțul meu. Am puteri maxime dacă sunt mare preot”. Astfel, Henric al VIII-a a devenit capul Bisericii și până în ziua de astăzi monarhul Marii Britanii este capul Bisericii.

Statul nu dictează ce trebuie să se întâmple în Biserică, deși statul încearcă pe toate căile se se infiltreze în Biserică și să dicteze. Uniunea Europeană nu poate să schimbe rânduieleile stabilite de Dumnezeu. Cezarul își are limitele lui. Prin urmare, noi într-adevăr avem datorie față de responsabilitățile cetățenești, indiferent de tipul de guvern în funcție, dar nu depășim limita de demarcație a separării statului de Biserică. Argumentele pentru această interpretare sunt solide. Totuși, cred că se află ceva mai mult decât atât.

Iată ce am înțeles în timpul în care am frământat acest text și m-am rugat Domnului: Cezarul și Dumnezeu, sunt în primul rând niște autorități. Într-adevăr, Cezar stăpânea lumea acelei vremi, el era capul Imperiului, cel mai mare Imperiu care a existat în istorie. A anexat teritorii vaste și în fiecare teritoriu luat, le-a transformat în provincii ale Imperiului și a impus taxe. Cu voia sau fără voia lor, oamenii care trăiau în acest Imperiu trebuiau să plătească bir.

La fel și noi plătim bir unui „imperiu”. Oare Uniunea Europeană e într-adevăr ca o „mamă” iubitoare care vrea să ne ajute pe noi, românii? Nu, ci Uniunea Europeană este un imperiu asemenea Imperiului Roman care cucerește câteodată cu forța armelor, câteodată cu „zăhărelul”. Iar după ce te invită, îți spune să închizi toate fabricile, că le deschid pe ale lor, folosesc materia primă și plătești apoi taxele. Nu credeți că noi suntem mai puțini decât au fost evreii. Suntem sub Imperiu. Dacă nu vrem să fim cu unii, trebuie să fim cu ceilalți. Uneori îți dai seama că nu ai opțiune bună, ci alegi pe cea mai puțin rea. O așa situație a fost când trebuia de ales între comunism și fascism sau nazism. Nu este ușor de decis.

E foarte interesant că Domnul Isus spune că Cezarul are stăpânire, nu interferă peste această autoritate seculară, dar sugerează că Cezarul nu are putere absolută. Cezarul Tiberiu avea putere relativă și limitată. Relativă – pentru că după el urma altcineva, și limitată – pentru că pe vremea aceea nici pe pământ nu avea toată puterea. Erau încă părți care nu erau cucerite de romani.

În al doilea rând, nu numai că Cezarul și Dumnezeu reprezintă niște poli de autoritate, ci Cezarul reprezintă și o sferă existențială care te ademenește, vrea să te introducă în sfera de putere. Astăzi lucrurile operează în următorul mod: cezarii care stau pe niște tronuri somptuoase, au putere și te invită. Care este „cezarul” care te invită pe tine și te stăpânește?

Internetul, de pildă, este un imperiu care te cucerește, iar după ce te cucerește, te zdrobește. Iar dacă ai intrat acolo, trebuie să plătești taxe. Foarte des îmi apar notificări la telefon și îmi spun: „Google ți-a luat opt lei”. Aici e Cloud, nu vreau să-mi pierd informația și atunci mi-am zis că trebuie să plătesc. Gmail, Apple. Sunt mai multe pentru care plătesc și am stabilit ca să fie plătite automat. Dar nu despre asta e vorba, pentru că cezarul acestui imperiu își cere în fiecare zi „tributul”. Iar după ce te-a prins și ești în acest imperiu, văd pe unii că nu se pot duce din camera de zi până la baie fără să aibă telefonul în mână. Dacă timp de un ceas nu știm unde e telefonul, se poate intra în panică, căci nu mai putem face nimic, nici să plecăm la toaletă, nici să respirăm. Internetul, acest cezar a pus o stăpânire. Într-o familie acum este mama, tata, copiii, dar și telefonul. Un membru de familie așa de iubit și căutat că stăm mai mult cu telefonul decât să vorbim cu mama, tata, sau soții între ei. Suntem robi, un „cezar” care ne-a ademenit și ne-a inclus în acest imperiu.

Un alt „imperiu” este plăcerea, iar cezarul acestui imperiu e grozav de nesățios. El vine cu oferta lui: sexul, alcoolul, drogurile, muzica, sporturile, mâncatul. De ce mâncăm? Ca să trăim sau pentru că ne place? Eu cred că mâncăm pentru că ne place, iar când nu mâncăm, atunci ciugulim și tot ciugulim.

S-au dus odată niște tineri în misiune. Sora gazdă le-a pus ceva pentru ei să servească. Ea era săracă, a adus tot ce a avut ea: slănină, șuncă, de toate a pus pe masă. Dar tinerii i-au spus: „Nu, soră, am mâncat acasă, însă putem puțin ciuguli”. S-au pus la masă și au „topit” totul. Iar sora apoi le-a zis: „Data viitoare când veniți la mine, să mâncați, dar să ciuguliți acasă”.

Mâncatul, mai ales în perioada în care trăim, e un cezar care vine cu mult zahăr, cu E-uri, iar rata de cancer crește. Am citit un articol și zicea că rata de cancer în lume, conform unei statistici, crește înspăimântător, iar oamenii de știință nu știu cauza. E o abundență, o ofertă incredibilă.

În perioada comunismului când mergeai la alimentară stăteai la coadă pentru a cumpăra câte ceva. Te duceai la alimentară și nu găseai nimic. Și-mi puneam întrebarea: cum trăiam noi în acea vreme? Și totuși trăiam mai sănătos ca astăzi. Mall-uri, Auchan, Kaufland – doldora de mâncare de super proastă calitate. Acest cezar și-a pus „tentaculele” pe noi. Trebuie să înțelegem că putem mânca mai puțin și mai sănătos. E posibil acest lucru.

Sunt surprins să văd atracția tinerilor din biserică pentru muzica lumii. Le place această muzică cu stilurile, bătăile și ritmurile ei. Alții se întreabă cum să acomodeze muzica „filistenilor” în casa lui Dumnezeu. E o frământare, o lume întreagă acolo.

Banul la fel este un cezar căruia omul se închină și se închină prin muncă, și mai multă muncă, nu se mai pot opri. Iar anumite slujbe îți facilitează acest lucru.

Imaginea de sine, mândria – ce mare cezar se ridică înaintea noastră! Iar acest cezar cere enorm de mult în termen de timp în salonurile de înfrumusețare, în sălile de forță, în sălile de operație. Timp, suferință și bani pentru a fi iubit. Timp pe Facebook, pe Instagram. Timp care se duce, căci acest cezar e tare și ne stăpânește.

La fel și politica e un cezar care călărește lumea. Uniunea Europeană, NATO, Rusia… unii se bagă în politică, se pun cu un partid, cu altul, trăiesc cu așa pasiune tot ce se întâmplă.

Toți acești cezari vor timpul tău, banii tăi, admirația, trupul și sufletul. Vor să-și imprime în tine chipul lor pentru ca apoi să-și ceară dreptul peste tot ce ai și peste tot ce ești. Dacă Cezarul și-a ștanțat chipul pe o monedă avea dreptul că o ceară pentru că era a lui, iar prin stăpânirea pe care o avea putea să poruncească „Dați bir”. Însă uităm că în fiecare om, în fiecare dintre noi a fost gravat chipul lui Dumnezeu. Iar după cum moneda birului trebuia să fie dată Cezarului, omul cu tot ce are și cu tot ce este el, trebuie să dăruiască lui Dumnezeu.

În încheiere, mi-ați putea spune: „Totuși, înțeleg argumentul, dar e un principiu mare, – să dau totul lui Dumnezeu – … Dar cum să fac? Pentru că de dimineață până seară lucrez, sunt obosit, mai trebuie să plătesc „birurile” pe internet, sau la poștă… Ce mai rămâne să-I dau lui Dumnezeu? Pentru că am senzația că 95% dau cezarului… Cum să fac? Vreau, dar nu știu, sunt într-o dilemă. Încerc să mă rog, să citesc și totuși cu tot efortul, acest raport este atât de disproporțional. Iar acum spui să vin la Dumnezeu și să mă dau cu totul. Dar cum pot face acest lucru?”.

Unul dintre părinții bisericii a spus așa: „Dumnezeu a dat oamenilor douăzeci și patru de ore, iar acest timp Dumnezeu l-a împărțit în trei, pentru ca în opt ore să dormim, în opt ore să muncim și în opt ore să ne rugăm.” Dar câți dintre noi se roagă opt ore?

Sună bine ceea ce a fost zis, dar venim cu aceste idealisme, le spunem și rămân doar idealisme, poate doar ca să ne încurajeze să ne apropiem cât mai mult de ele. M-ați întreba: „Atunci care ar fi proporția mulțumitoare? Ca să împlinesc și eu ce a spus Domnul Isus: dați Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”.

Dacă ne gândim în termenul proporțiilor și acționăm în acest mod, vom rămâne mereu în această dilemă. Nu în proporții trebuie să gândim acest principiu, nu cât la sută merge la Cezar și cât la sută merge la Dumnezeu, pentru că dacă gândim în acest fel, Cezar va câștiga întotdeauna. Sau cel puțin sentimentul va fi că totul merge la Cezar.

Trebuie să ne gândim în termenii apartenenței. În noi trebuie să existe o disponibilitate, un mod de a gândi și de a fi a întregii ființe.

Folosesc deseori o ilustrație. Când eu m-am îndrăgostit de soția mea, a fost devastator, a fost grav. Adică cineva mi-ar fi spus că am fost decuplat de tot și toate. Dar nu am fost decuplat, deși eram îndrăgostit-lulea, cum spune românul, încă funcționam. Trebuia să mă duc la școală, să lucrez pentru lucrarea Domnului, predicam. Nu stăteam în trans pentru că eram îndrăgostit. Nu, ci predicam, făceam evanghelizare, îmi făceam bine treaba. Dar în tot acest timp, toată ființa mea, toată disponibilitatea inimii mele mergea într-o direcție. Chiar și când predicam, simțeam că este chipul ei, este dorința inimii mele. Iar când făceam un lucru sau altul, era prezentă în ființa mea, în iubirea mea. Era acolo.

Unde este inima ta? În ce direcție merge inima ta? Căci s-ar putea ca inima să meargă spre acești cezari, iar inima noastră să fie legată de comorile menționate, iar lui Dumnezeu să-I rămână resturile. Avem impresia că dacă dăm lui Dumnezeu aceste resturi, datoria a fost făcută față de El și că ne-am plătit tributul față de El. Astfel ceea ce se întâmplă e că ne dăruim Cezarului cu totul și plătim bir lui Dumnezeu. Dar lucrurile trebuie să fie total altfel. Birul trebuie plătit Cezarului, iar noi trebuie să avem această disponibilitate de dăruire a ființei noastre. „Aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă și plăcută lui Dumnezeu. Aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească”.

Unde este inima ta? Cărui Cezar te închini tu? Cărui Cezar îți dai efortul, inima, viața? Cărui Cezar te închini? „Dați Cezarului ce este al Cezarului, și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. Amin.