Evanghelia după Luca 20:27-40 – Sorin Prodan

Evanghelia după Luca 20:27-40 – Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov

27Unii din saduchei, care zic că nu este înviere, s-au apropiat și au întrebat pe Isus: 28„Învățătorule, iată ce ne-a scris Moise: ‘Dacă moare fratele cuiva, având nevastă, dar fără să aibă copii, fratele lui să ia pe nevasta lui și să ridice urmaș fratelui său.’ 29Au fost dar șapte frați. Cel dintâi s-a însurat și a murit fără copii. 30Pe nevasta lui, a luat-o al doilea; și a murit și el fără copii. 31A luat-o și al treilea, și tot așa toți șapte; și au murit fără să lase copii. 32La urma tuturor, a murit și femeia. 33Deci, la înviere, nevasta căruia dintre ei va fi femeia? Fiindcă toți șapte au avut-o de nevastă.” 34Isus le-a răspuns: „Fiii veacului acestuia se însoară și se mărită, 35dar cei ce vor fi găsiți vrednici să aibă parte de veacul viitor și de învierea dintre cei morți nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita. 36Pentru că nici nu vor putea muri, căci vor fi ca îngerii. Și vor fi fiii lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii. 37Dar că morții înviază, a arătat însuși Moise, în locul unde este vorba despre ‘Rug’, când numește pe Domnul: ‘Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov’. 38Dar Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morți, ci al celor vii, căci pentru El toți sunt vii.” 39Unii din cărturari au luat cuvântul și au zis: „Învățătorule, bine ai zis.” 40Și nu mai îndrăzneau să-I mai pună nicio întrebare.

Tema la care privim în această zi este o temă de o importanță covârșitoare – cea a învierii. Nu cred că pot să pun în cuvinte greutatea acestei teme și avengura ei, pentru că aici, de-a lungul vremurilor, au fost multe întrebări și multe frământări. Omul în fața morții a fost mereu cutremurat de ideea intrării într-o anihilare totală în inexistență, dar și pe de altă parte, de alternativa cu care creștinismul a venit – cea a învierii.

Nu este vorba de învierea Domnului Isus, cu toate că, în fiecare duminică, noi comemorăm în întâia zi a săptămânii învierea Domnului Isus. Duminică nu este sfârșitul de săptămână așa cum noi avem sentimentul, ci e începutul de săptămână și e ziua învierii.

Dar astăzi vom vorbi despre învierea noastră.

Cei care au parcurs cu noi până în acest moment Evanghelia după Luca știu că audiența care era în fața Domnului Isus nu era întotdeauna favorabilă vorbirii Sale    . Marea majoritate era primitoare, Îl ascultau cu fascinație și cu admirație socotind că niciodată nimeni nu a vorbit ca acest Om, căci El vorbea ca Unul care avea autoritate, nu cum vorbeau cărturarii.

Dincolo de mulțimea receptivă care asimila pozitiv mesajul Domnului Isus, în vasta audiență care venea să-L asculte existau câteva grupuri ostile cu atitudine dușmănoasă de antipatie față de Domnul Isus. Am rămas uimit de câte ori în Evanghelia după Luca, aceste grupuri apar în narațiunea pe care o redă Luca. Am rămas uimit și câte predici a trebuit să pregătesc despre acest conflict între aceste grupuri și Domnul Isus.

Care erau aceste grupări împotrivitoare Domnului Isus Cristos? Fariseii, saducheii, cărturarii, preoții și bătrânii norodului. Aproximativ cinci categorii religioase care erau ostile Domnului Isus. Ei veneau să-L asculte. Unii poate din curiozitate, dar dincolo de curiozitatea lor, cei mai mulți Îl detestau și-L provocau prin tot felul de întrebări nădăjduid să-L prindă cumva și să aibă o dovadă prin care să-L poată condamna la moarte.

Cei mai prezenți în această ofensivă de ispitire, de iscodire erau fariseii. Citind relatările Evangheliei vedem că fariseii erau prezenți peste tot. Îi vedem și prin Galileea pe unde în bună măsură predica Domnul Isus. Îi vedem și în Iudeea, și pe malurile râului Iordan. Ei erau detașamentul mobil care Îl căutau pe Domnul Isus.

Dar odată ce a venit Domnul Isus la Ierusalim, parcă fariseii ușor dispar, iar în acțiune intră preoții, cărturarii și bătrânii norodului. Luca ne spune la începutul capitolului 20 că aceste grupări au tăbărât peste Domnul Isus în Templu și L-au interogat cu privire la autoritatea cu care El face lucrările Sale.

Cuvântul spune în Luca 20, de la versetul 1: „Într-una din acele zile, când învăța Isus norodul în Templu și propovăduia Evanghelia, au venit deodată la El preoții cei mai de seamă și cărturarii, cu bătrânii, și I-au zis: „Spune-ne, cu ce putere faci Tu aceste lucruri sau cine Ți-a dat puterea aceasta?”” – Cine Ți-a dat autoritatea aici în Templu unde noi suntem administratorii? Cine Ți-a dat autorizație să vorbești în Templu?

Ei au venit cu această întrebare, iar apoi au venit cu altă întrebare: „Se cuvine să plătim bir Cezarului sau nu?” Întrebări foarte bine gândite ca să-L prindă.

Domnul Isus îi demască public pe aceștia și spune profetic   prin pilda vierilor că ei, preoții cei mai de seamă, cărturarii și bătrânii norodului sunt niște criminali care au omorât pe toți profeții de înainte. Iar acum se pregăteau să-L omoare pe Fiul pe care Tatăl Îl trimitea ca o ultimă șansă ca ei să înțeleagă că via nu este a lor, că poporul Israel nu este proprietatea lor, ci proprietatea lui Dumnezeu. Iar ei, vierii, s-au făcut stăpâni peste via lui Dumnezeu.

Domnul Isus Cristos de două ori „le-a închis gura”, după cum spune Cuvântul, „atunci au răspuns că nu știu de unde venea botezul lui Ioan”. Iar cu birul Cezarului, când Domnul Isus le zice să dea Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al Dumnezeu, concluzia a fost că „nu L-au putut prinde cu vorba înaintea norodului, ci mirați de răspunsul Lui, au tăcut.”

E greu să recunoști o înfrângere, mai ales pentru ei care erau atât de „luminați” și întotdeauna știau răspunsul. Orice om care venea la ei și le zicea „Rabi, cum să rezolvăm această problemă?”, ei răspundeau imediat. Iar acum le-a fost foarte greu să recunoască o înfrângere înaintea oamenilor în mod public.

Între aceste grupări era o rivalitate, o animozitate. Fariseii nu se înțelegeau cu saducheii, ei aveau și niște diferențe teologice legate de înviere. Dar nici preoții nu se înțelegeau cu cărturarii și cu bătrânii norodului, pentru că toți doreau puterea. Toți doreau să fie cei care conduc în frunte.

Saducheii văzând insuccesul rivalilor săi și capitularea lor înaintea oamenilor, crezându-se mai breji decât ei, au intrat ei la atac. Cuvântul spune: „Unii din saduchei… s-au apropiat și au întrebat pe Isus…” Tactica lor era în bună măsură asemănătoare cu a fariseilor și a cărturarilor, însă totuși pare că întrebarea lor are o notă de istețime în plus, sau de perfidie în felul în care au pus întrebarea.

Pentru a înțelege mai bine cum au prezentat și au prezidat saducheii cazul lor, trebuie să înțelegem cine sunt saducheii. Este o întrebare bună înainte de a vedea conflictul între saduchei și Domnul Isus.

Cine erau saducheii? Numele lor se trage de fapt de la un om pe nume Țadoc. El fost preot în vremea lui David. Împăratul David, om după inima lui Dumnezeu a pregătit construirea Templului și a rânduit tot ce era necesar pentru a se sluji la Templu. Acolo la Templu trebuia să fie marele preot, apoi preoții, leviții, cântăreții ș.a.m.d. Totul a fost pregătit de David până în momentul în care Solomon, fiul său, a construit Templul.

Apare o situație foarte ciudată în 2 Samuel capitolul 8 și 15, când David a stabilit oficiul marelui preot. Nu știm de ce nu a fost hotărât cine să fie marele preot, însă împăratul a lăsat în această instituție două case preoțești. Pe de o parte, a fost casa preoțească a lui Țadoc, iar pe de altă parte, a așezat în această funcție și casa preoțească a lui Abiatar.

Pesemne că atunci când David a avut acea criză în care Absalom, fiul său, s-a ridicat împotriva lui și a vrut chiar să-l omoare pe tatăl său, familia lui Abiatar, alături de familia lui Țadoc, ca familii preoțești, au rămas de partea lui David și au plecat din Ierusalim, atunci când împăratul a vrut să plece din Ierusalim. De altfel, David i-a sfătuit apoi să rămână în Ierusalim când vine Absalom ca să fie punctul de legătură, cei care să-l informeze pe împăratul David în legătură cu ce se întâmplă.

Pentru că casa lui Abiatar se trăgea din familia lui Eli, care fusese mare preot și judecător în Israel, dar care a avut mari probleme cu fiii săi, familia lui Abiatar simțea că are întâietate în această poziție de a lua oficiul de mare preot. Totuși, David a lăsat acea ambiguitate atât în casa lui Țadoc, cât și în casa lui Abiatar în legătură cu slujirea în această poziție.

Astfel, între aceste două case a început animozitatea. Abiatarienii erau împotriva țadocheilor, împotriva saducheilor. A fost rivalitate între aceste două case preoțești până când Adonia, al doilea fiu al lui David, la bătrânețea acestuia dorea să se proclame împărat. Astfel, Adonia îl cheamă pe Abiatar să-l ungă împărat, și astfel Abiatar trece de partea lui Adonia și-l unge împărat. Iar când împăratul David a auzit acest lucru, l-a trimis degrabă pe Țadoc ca să-l ungă pe Solomon ca împărat. A ridicat armata și pe oamenii credincioși lui și l-a îndepărtat pe Adonia de la putere.

După ce împăratul Solomon a fost instituit și uns de Țadoc ca împărat, l-a luat pe Abiatar și i-a zis: „Abiatar, tu meriți să mori”. Dar nu l-a omorât, ci l-a scos din slujbă preoțească și niciodată casa lui Abiatar nu a mai putut să facă slujba preoțească.

Singurul care a rămas în funcție în oficiul preoțesc a fost casa lui Țadoc. Ei a luat custodia Templului pe care l-a construit Solomon, iar din familia lui Țadoc, dintre saduchei, au ieșit marii preoți care au reprezentat poporul înaintea lui Dumnezeu. Iată de unde vin saducheii.

Pentru că saducheii erau stăpânii Templului, nu e de mirare de ce ei erau atât de supărați pe Domnul Isus, când doar cu două zile înainte, Domnul Isus a intrat în Templu, a luat biciul și a dat afară pe toți schimbătorii de bani. Toată acea afacere care era înafara Templului era a saducheilor. Li s-au ruinat afacerile. Ei vindeau mieii, iar mieii trebuiau cumpărați cu moneda Templului. Evreii trebuiau să facă schimb valutar și să ia moneda Templului la cursul valutar stabilit de saduchei. Iar acești oameni făceau foarte mulți bani.

Pe lângă faptul că saducheii erau neam de preoți, conduceau Templul, marele preot era din familia lor, ei erau putred de bogați.

Cuvântul ne mai spune un lucru legat de saduchei: „care zic că nu este înviere”. Una din marile convingeri teologice pe care le aveau saducheii este că totul se termină la mormânt. Nu există înviere.

Iosif Flavius, un mare autor evreu care a scris o carte monumentală intitulată Antichități iudaice, notează: „saducheii susțin că sufletul piere odată cu trupul”. Acest lucru se numește anihilaționism, adică omul intră în inexistență și dispare complet la moarte, atât trupul, cât și sufletul. Mai sunt oameni care cred acest lucru.

De pildă, în vremurile noastre sunt așa numiți Martori ai lui Iehova care spun că odată ce moare, omul intră în moarte definitivă. Va fi o înviere, iar cei ce se califică pentru aceasta prin faptele lor bune, vor învia, iar restul la fel vor învia, doar pentru a fi aruncați în lacul de foc, unde vor fi mistuiți complet și vor intra în anihilare veșnică. Dar aceasta nu este învățătura Scripturilor.

Dar urmează întrebarea: cum puteau acești saduchei să nu creadă în înviere, când avem dovezi     foarte clare în Vechiul Testament că există o înviere a morților? Citesc câteva versete din Vechiul Testament care în mod clar vorbesc despre învierea morților.

De pildă, în Psalmul 16, versetele 9,10 și 11. E un psalm mesianic. Iată ce spune David: „De aceea inima mi se bucură, sufletul mi se veselește și trupul mi se odihnește în liniște. Căci nu vei lăsa sufletul meu în Locuința morților, nu vei îngădui ca preaiubitul Tău să vadă putrezirea. Îmi vei arăta cărarea vieții; înaintea Feței Tale sunt bucurii nespuse și desfătări veșnice, în dreapta Ta.”

Apoi Psalmul 139 spune în versetul 8: „Dacă mă voi sui în cer, Tu ești acolo; dacă mă voi culca în Locuința morților, iată-Te și acolo.”

Cuvântul ne spune în Iov capitolul 19, de la versetul 25: „ Dar știu că Răscumpărătorul meu este viu și că Se va ridica la urmă pe pământ. Chiar dacă mi se va nimici pielea și chiar dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuși pe Dumnezeu. Îl voi vedea și-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea, și nu ai altuia. Sufletul meu tânjește de dorul acesta înăuntrul meu. Atunci veți zice: ‘Pentru ce-l urmăream noi?’ Căci dreptatea pricinii mele va fi cunoscută.” Așadar Iov spune „trupul să mi se nimicească, dar Îl voi vedea”.

Apoi, iarăși avem un verset minunat în Isaia capitolul 26. Un verset care vorbește în mod clar despre înviere. Versetul 19: „Să învieze dar morții Tăi! Să se scoale trupurile mele moarte! Treziți-vă și săriți de bucurie, cei ce locuiți în țărână! Căci roua Ta este o rouă dătătoare de viață, și pământul va scoate iarăși afară pe cei morți.” Dovezi foarte puternice.

Cartea profetului Daniel, pe care dacă ar fi citit-o atent saducheii, ar fi fost pentru ei o dovadă incontestabilă a învierii. Daniel capitolul 12 de la versetul 1: „În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile și până la vremea aceasta. Dar, în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, și anume oricine va fi găsit scris în carte. Mulți din cei ce dorm în țărâna pământului se vor scula: unii pentru viața veșnică și alții pentru ocară și rușine veșnică.”

Tot Vechiul Testament afirma învierea. Este limpede că avem dovada că Vechiul Testament afirmă în mod explicit învierea și nu ambiguu.

Atunci de ce saducheii nu credeau în înviere? Pentru că singurele cărți pe care ei le acceptau ca fiind inspirate de la Dumnezeu erau doar cele cinci cărți ale lui Moise. Fariseii acceptau tot canonul Vechiului Testament, însă saducheii nu. Ei acceptau doar ceea ce evreii numeau Tora, și respingeau alte două părți ale Vechiului Testament. O parte se numea Neviim, de la profeți. Astfel ei respingeau profeții, dar respingeau și scrierile, Ketuvim. Toate acestea erau puse pe un loc inferior. Deci, tradiția evreilor care cuprindea Vechiul Testament în întregime era respinsă, doar cărțile lui Moise fiind acceptate de saduchei.

De aceea, când saducheii au venit la Domnul Isus cu acea întrebare, ei citează din Moise.

Astfel, saducheii vin cu acest exemplu: „Învățătorule, iată ce ne-a scris Moise: ‘Dacă moare fratele cuiva, având nevastă, dar fără să aibă copii, fratele lui să ia pe nevasta lui și să ridice urmaș fratelui său.’” Această lege era foarte importantă în Israel. Dacă cineva murea fără să lase moștenitori, fratele defunctului era obligat să ia pe nevasta fratelui său care a murit, fie că îi place de ea sau nu. Era obligat să ridice moștenitori.

 Această lege se numea legea leviratului, care este scrisă în cartea Deuteronom capitolul 25. Era o obligație ca cei din familia defunctului să continue spița de neam a celui decedat.

Iată că saducheii vin cu acest caz: „Au fost dar șapte frați. Cel dintâi s-a însurat și a murit fără copii. Pe nevasta lui, a luat-o al doilea; și a murit și el fără copii. A luat-o și al treilea, și tot așa toți șapte; și au murit fără să lase copii.” Posibil de la al treilea, au început să se gândească că se însoară cu femeia „fatală” și că sunt candidați la un posibil deces.

Sigur, cazul este ipotetic. Ei au adus un caz de extremă. Nu știm dacă ei l-au inventat sau dacă l-au citat de undeva din cărțile apocrife. Biblia de ediție ortodoxă are între Vechiul și Noul Testament un set de cărți care se numesc „cărțile apocrife”. Sunt admise în canonul Bibliei de Biserica Ortodoxă și de cea Catolică, dar evreii nu admit aceste cărți în canonul ebraic și nici noi, evanghelicii.

Eu cred că acești saduchei au citat, cu ironie, pentru că ei nu acceptau cărțile Vechiului Testament înafară de cărțile lui Moise. Ei au citat dintr-o carte intratestamentală, apocrifă, numită Tobit. Iată ce fragment consider că ei au citat:

Cartea lui Tobit, capitolul 3, de la versetul 7: „Tot în ziua aceea s-a întâmplat ca şi Sara, fiica lui Raguel din Ecbatana Mediei, să sufere ocări de la una din slujnicele tatălui său, pentru că ea fusese măritată după şapte bărbaţi. Şi Asmodeu, duhul cel rău, îi ucisese înainte de a trăi ea cu ei! Şi-i zicea slujnica: “Da, tu eşti cea care ţi-ai ucis bărbaţii? Căci, iată, ai fost dată în căsătorie la şapte, şi n-ai avut noroc de nici unul! Dacă bărbaţii tăi au murit, nu trebuie să ne pedepsiţi pe noi. Du-te şi tu după ei, ca să nu vedem de la tine fiu sau fiică niciodată!” Auzind acestea, în acea zi ea s-a întristat foarte tare, plângea cu hohote şi s-a suit în camera tatălui său cu gândul să se spânzure, dar chibzuind ea, gândi: “Sunt singură la tatăl meu. De voi face aceasta, va fi necinstire pentru el şi voi coborî bătrâneţea lui cu amărăciune în locaşul morţilor. Aş face mai bine să nu mă spânzur, ci să rog pe Domnul să-mi dea moarte, ca să nu mai aud ocări în viaţa mea!” Şi în clipa aceea, întinzând braţele spre fereastră se ruga astfel: “Binecuvântat eşti Tu, Doamne Dumnezeul meu şi binecuvântat să fie numele Tău cel sfânt şi slăvit în veci! Să Te binecuvânteze pe Tine toate făpturile Tale în veci! Şi acum către Tine, Doamne, îmi întorc ochii şi faţa mea şi mă rog. Ia-mă de pe pământul acesta şi nu-mi da să mai aud ocări!”

Astfel, s-a rugat în acest mod, iar în unul din următoarele versete e scris că Domnul i-a ascultat rugăciunea. Iar saducheii continuă : „La urma tuturor, a murit și femeia.” Nu știu dacă este o coincidență, cred că ei știau acest text din Tobit și l-au folosit ca să aducă un argument că nu ar fi înviere. Probabil că în disputa pe care o aveau cu fariseii, care credeau că există înviere, saducheii mereu aduceau acest caz, astfel ei închideau mereu gura fariseilor.

Fariseii aveau multe întrebări despre înviere. Speculau foarte mult despre acest subiect. De pildă, ei își puneau întrebarea: „dacă un om moare în hainele în care moare, în acele haine va învia? Ca să știe să se îmbrace bine. Că ar fi bine să se îmbrace în niște straie bune, decât să fie în niște zdrențe.”

Mai puneau și o altă întrebare: „la înviere, vor arăta la vârsta la care au murit? Pentru că atunci e mai bine să mori tânăr la vreo douăzeci și cinci de ani. Nu ai vrea să învii la 79 de ani, cu dinții căzuți, cu înfățișare ofilită și zbârcită și să trăiești veșnic? Ci ai dori să fii în putere, frumos.”

Ei își puneau și o asemenea întrebare: „ Cei care au avut anumite semne particulare vor învia avându-le în continuare? De pildă, cei cu nasul strâmb vor avea veșnic nasul strâmb?”.

Astfel de întrebări își puneau fariseii. Dar și saducheii au venit cu un fel de speculație ca să îi provoace, pentru că dacă fariseii se frământau cu astfel de întrebări, saducheii le dădeau „temă de casă”.

Există și o aluzie în cartea Evrei, în capitolul 6, cu privire la astfel de speculații pe tema învierii. Pavel spune: „De aceea, să lăsăm adevărurile începătoare ale lui Hristos și să mergem spre cele desăvârșite, fără să mai punem din nou temelia pocăinței de faptele moarte și a credinței în Dumnezeu, învățătura despre botezuri, despre punerea mâinilor, despre învierea morților și despre judecata veșnică.”

Acestea erau întrebările fariseilor. Dar iată că saducheii au găsit un exemplu care îi punea pe farisei în mare încurcătură, iar prin aceasta sugerau că este absurd să crezi într-o înviere. Apoi cu acest caz au venit la Domnul Isus, crezând că Îl vor reduce la tăcere și pe El.

Domnul Isus ascultă exemplul, nu intră în panică și folosește această tentativă de a fi ridiculizat ca un prilej de a aduce una din cele mai importante învățături despre înviere.

În primul rând, Domnul Isus demonstrează că învierea există și apoi spune și anumite lucruri despre înviere.

Adevărul e că noi știm prea puține despre înviere. Unii cred că vor avea aripi pentru a zbura ca îngerii. Cred că ne-am amuza foarte mult dacă ne-am da glas imaginației noastre despre înviere, pentru că fiecare ne-am gândit într-un fel sau altul la acest subiect.

Însă Cuvântul lui Dumnezeu ne dă câteva direcții despre înviere.

De pildă, 1 Corinteni capitolul 15 avem revelații despre înviere. Îi avem în următorii termeni: după cum pui o sămânță în pământ, și acea sămânță moare, și apoi din ea iese o plantă,  un copac, o floare; așa va fi și cu învierea morților. Acest trup de moarte va fi pus în pământ, ca o sămânță, și va ieși altceva. Bulbul de crin este diform, urât, îl bagi în pământ și alături pui și gunoi. Dar apoi, din acel bulb de crin, care nu avea nimic atractiv în el, iese o floare de o splendoare în care nici Solomon nu a fost îmbrăcat într-o asemenea frumusețe. La fel și acest trup care intră în pământ va ieși într-o splendoare extraordinară. Nu va fi ținut în mormânt.

Când am început lucrarea la casa de rugăciune, au venit buldozerele să sape. La vreo 3-4 metri de această clădire se află cimitirul. Iar frații noștri reformați au mai făcut un rând de cavouri în acest teren, astfel au împins gardul și au mai pus câteva cavouri. Noi am trebuit să renunțăm la acel teren și să ne deplasăm puțin mai încolo.

Totuși, când constructorul a săpat, (acesta este secret) și s-a apropiat prea mult de acea zonă, la un moment dat, dintr-un mormânt au venit oasele în jos. Imediat lucrătorii s-au alarmat. Cel care făcea șantierul era acolo prezent și repede au decis ca să toarne beton în acel loc. Iar cu imaginația bogată ne ziceam: cum va fi la înviere cu săracul de acela care e în beton? Cum își va trage el oasele de acolo?

Evident, sunt speculații, căci puterea lui Dumnezeu este mare. Morții nu vor fi ținuți în beton, în cripte sau altceva.

De aceea în cartea lui Matei, când are loc această dispută, Matei notează ceva ce Luca nu menționează și anume că Isus spune saducheilor: „Voi vă rătăciți pentru că nu cunoașteți Scripturile și nu cunoașteți nici puterea lui Dumnezeu. Nu înțelegeți Scripturile unde se vorbește despre înviere și nu puteți înțelege nici puterea lui Dumnezeu care va învia morții.”

În Apocalipsa capitolul 20, în revelația Noului Testament este adus în discuție subiectul despre înviere. Cuvântul spune: „Marea a dat înapoi pe morții care erau în ea; Moartea și Locuința morților au dat înapoi pe morții care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui.”

„Apoi am văzut un cer nou și un pământ nou; pentru că cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră, și marea nu mai era…”„ El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.”

Multe sunt întrebările. Problema ridicată de saduchei, prin exemplul lor, era nepotrivită, pentru că ei porneau de la presupunerea că nu există înviere. Iar Domnul Isus vine și la exemplul lor arată că este o diferență și o antiteză între viața de aici și viața de dincolo. El spune că „Fiii veacului acestuia se însoară și se mărită, dar cei ce vor fi găsiți vrednici să aibă parte de veacul viitor și de învierea dintre cei morți nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita.”

În această viață, datorită existenței păcatului, Dumnezeu  a stabilit niște tipare existențiale. A stabilit diferența între ființa umană, între bărbat și femeie, a stabilit căsătoria și în cadrul acesteia Dumnezeu a stabilit procreația – „creșteți, înmulțiți-vă și umpleți pământul”. Toate acestea stau sub semnul necesității: și poruncit de Dumnezeu, dar și necesar.

Dar viețuirea în noua creație, după cum spune Domnul Isus, nu mai este supusă acelorași necesități și limitări. În întâia creație, Dumnezeu a stabilit aceste lucruri – diferența dintre bărbat și femeie, relație de căsătorie și relație de intimitate cu scop de procreere. Însă în noua creație, Domnul Isus Cristos spune că aceste funcții se anulează, pentru că acolo „nici nu vor putea muri, căci vor fi ca îngerii. Și vor fi fiii lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii.”

Îmi pare rău pentru acei care nădăjduiesc că căsătoria va dura o eternitate. Mă bucur că vă bucurați din plin de căsătorie. Cei care au căsătorii grele și suferă sau au ajuns la un eșec în căsătorie, ei vor zice: „ce bine că nu mai este căsătorie acolo, abia aștept să ajung în acel loc. Nu voi mai avea probleme, nu voi mai avea necazuri. Pot să fiu liber/ă de această nevoie”.

Trebuie să înțelegem că Domnul Isus afirmă acest lucru și El spune că acolo vom fi ca îngerii. Unii au încercat să speculeze spunând că îngerii sunt fără sex, adică androgini și că și noi nu vom avea aceste diferențe de identitate. Nu cred că la aceasta se referă Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că avem evidențe că vom fi în aceste identități diferite. Vom fi ca îngerii, în sensul că nu vom mai avea necesitățile pe care le avem pe acest pământ din cauza morții, păcatului, nevoilor noastre să intrăm în relație, să ne căsătorim, să asigurăm după moartea noastră o continuitate ș.a.m.d.

Noi acum suntem într-un moment al istoriei când vechea creație coexistă cu noua creație. Când Domnul Isus a venit pe pământ, în acel moment a început sfârșitul veacului, când El a adus Împărăția Cerurilor pe pământ care a început să penetreze realitatea acestei vechi creații și orânduiri. Acum este această suprapunere, așa cum plăcile tectonice se suprapun la un moment dat. Vechea creație coexistă cu noua creație. Noi suntem parte din noua creație prin mântuirea noastră, dar cu acest trup de moarte încă suntem parte din vechea creație. Va veni momentul când totul se va sfârși din vechea creație și va începe definitiv și veșnic noua creație.

Există multe întrebări despre această nouă creație și cum va fi, dar Cuvântul ne spune că   „nu s-a arătat încă”. A fost descoperit doar parțial. Ceea ce este de importanță capitală este faptul că învierea nu a fost o presupoziție umană, ci a fost descoperită prin Cuvântul lui Dumnezeu încă din cele mai vechi timpuri. Cartea Iov datează încă înainte de cartea Genezei.

Saducheii respingeau toată revelația ulterioară a Pentateuhului și doreau să demonstreze că este absurd să crezi în înviere datorită tuturor implicațiilor pe care ei le aduceau prin aceste exemple ipotetice. Metoda la care ei recurgeau era așa numita metodă în logică – reducere la absurd – adică, să pui un caz care nu se potrivește deloc cu adevărul respectiv. Iar Domnul Isus văzând această speculație, El spune „dar… nu v-ați gândit niciodată ce a spus Moise? Moise, acela pe care voi îl acceptați?” În cel mai sublim moment al vieții sale, când Dumnezeu i Se descoperă la Sinai, în rugul aprins și-i spune: „Eu sunt Cel ce sunt. Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov”. „Nu v-ați gândit voi, saducheilor, ce spune Moise al vostru când Dumnezeu spune că El e Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov?”.

Când citim afirmația pe care Dumnezeu o face înaintea lui Moise, deseori o citim cu acest gând: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov care au murit, am fost Dumnezeul lor în trecut”. Dar nu este așa.

În limba română dacă spun că sunt fiul lui Cristian, tatăl meu, pot zice în acest fel. Dacă mă întreabă cineva în satul meu de-al cui sunt, pot spune că sunt de-al lui Cristică, a lui Hengheri. Eu puteam zice eu sunt fiul lui… chiar dacă tatăl meu a murit.

Dar evreul nu putea spune acest lucru. Când evreul zicea eu sunt, indica faptul că tatăl său trăiește. El ar fi trebuit să spună eu am fost fiul lui Baruh; eu am fost fiul lui Naum… nu puteau spune eu sunt. Aceasta este construcția ebraică. Verbul în ebraică indică un prezent și o realitate care nu poate fi dacă obiectul asupra căruia se răsfrânge această ființă nu trăiește, nu este vie. Se anulează.

Să vă dau un exemplu. Dacă vine cineva și mă întreabă cine sunt și cu ce mă ocup și eu zic că sunt Sorin Prodan și sunt maseurul și terapeutul lui Mihai Eminescu, acea persoană s-ar uita foarte ciudat la mine. Ce aș putea masa? Oase?

În limba ebraică nu poți spune ceva legat de o funcție pe care o faci sau de o poziție pe care o faci în relație cu cineva care a murit. De aceea toate genealogiile pe care noi le citim, și în Vechiul și în Noul Testament, nu spun: „Ionadab este fiul lui Recab”, ci spune „Ionadab a fost fiul lui Recab”. Astfel se păstrează timpul trecut pentru cel care a murit.

În acest context, Domnul Isus le spune saducheilor: „Voi care știți Tora pe dinafară nu vedeți ce spune acolo Dumnezeu lui Moise? „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov”. Cu alte cuvinte, Dumnezeu spune că Avraam, Isaac și Iacov sunt vii.” Cuvântul ne spune că, în acel moment, cărturarii, care deși Îl urau pe Domnul Isus, au avut bunul simț să spună: „Învățătorule, bine ai zis.” Astfel, nici saducheii, nici cărturarii nu mai îndrăzneau să-I pună vreo întrebare. Înțelepciunea lui Dumnezeu le-a închis gurile.

Posibil să înțelegem ce s-a întâmplat acolo, dar ne punem întrebarea: „Cu ce ne-am putea alege din această predică?”. Dacă v-ar întreba cineva legat de ce s-a predicat, veți spune că a fost despre înviere. Am aflat lucruri interesante, cine sunt saducheii, despre povestea femeii care a omorât șapte bărbați etc…

Câteva concluzii și aplicații. La fel ca și saducheii, unii se situează în poziția de negare fățișă a învierii. Ei nu cred în înviere. Nu vă pot spune câți ortodocși sau de alte confeisuni am întâlnit pe stradă, când făceam evanghelizare și spuneau cu fermitate că nu cred că există o înviere a morților. Este o zicere: „Mori și îți astupi groapa”. Mereu aud asta de la oameni din ortodoxie. Dar aceasta nu funcționează, căci în Crez se afirmă că aștepți învierea morților și viața care va să vie. Înseamnă că nu e ortodox, pentru că în ortodoxie învierea este masivă și se afirmă în Crezul ortodox din vremuri străvechi. Însă oamenii nu pricep acest lucru. Mereu le pun această întrebare, dar ei nu cred în înviere.

Sunt unii care luptă foarte hotărât și fățiș împotriva ideii de înviere și mă surprinde câteodată, că uneori necredincioșii luptă mai abitir în a demonstra că nu este înviere decât luptă credincioșii ca să afirme învierea. Noi am trebui să o trâmbițăm din momentul în care plecăm de la Casa Domnului spre casele noastre și să le spunem oamenilor despre înviere.

Apostolii L-au predicat pe Domnul Isus, dar mereu alături de mesajul învierii Domnului Isus, ei au predicat mesajul învierii din morți. Iar Pavel, când a fost înaintea lui Agripa, i-a spus că pentru învierea morților este dat în judecată. Acolo erau și fariseii și saducheii, iar aceștia au început să se certe între ei.

Așadar, unii se situează în poziția de negare a învierii.

În al doilea rând, alții cred în înviere, dar se îndoiesc. Au o anumită rezervă, ei știu că Biblia afirmă de multe ori despre înviere, dar tot au îndoieli și anumite întrebări.

Vreau să vă aduc aminte că Cuvântul lui Dumnezeu în Marcu 16, versetul 14 spune că, după ce Domnul Isus a înviat din morți: „În sfârșit, S-a arătat celor unsprezece, când ședeau la masă, și i-a mustrat pentru necredința și împietrirea inimii lor, pentru că nu crezuseră pe cei ce-L văzuseră înviat.”

În Matei 28, Domnul Isus îi cheamă pe apostoli în Galileea, unde urma să Se înalțe la cer, iar în ultimul fragment, Cuvântul spune că: „Cei unsprezece ucenici s-au dus în Galileea, în muntele unde le poruncise Isus să meargă. Când L-au văzut ei, I s-au închinat, dar unii s-au îndoit.” După ce L-au văzut viu în Ierusalim și în alte locuri, văzându-L viu în fața ochilor lor, ei s-au îndoit. Ce să mai zic de unii care nu-L văd și primesc doar mărturia celor care L-au văzut viu în Evanghelii și în alte locuri și totuși luptă cu îndoiala.

În ce categorie te afli? Te afli în categoria celor care neagă învierea? Atunci ce rost are să fii aici în Casa Domnului? Ce rost are să crezi în Dumnezeu? Du-te și bucură-te de ce ți-a mai rămas, „să mâncăm și să ne înveselim, căci mâine vom muri”. Nu are logică să crezi în Dumnezeu, dacă nu crezi în înviere. Pavel spune că dacă nu credem în înviere, suntem cei mai nenorociți dintre toți oamenii, suntem încă în păcatele noastre și nu există șansă de iertare.

În al doilea rând, aș dori să te întreb: te îndoiești de înviere? Ai frământări? Ai anumite neclarități și stai în îndoială dacă există sau nu o înviere? În acest sens, încurajez să citiți Scripturile, căci în Cuvânt este puterea lui Dumnezeu. În Evanghelie este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede.

Există o a treia categorie, a celor care cred în înviere, dar nu sunt animați de realitatea învierii. Nu există în ei acea bucurie legată de plecarea lor de pe pământ, lăsând în urmă toate grijile și nevoile ca să intre în viața veșnică.

Unii cred în înviere din teorie, pentru că așa zice Scriptura, dar nu se vede în ei faptul că ei cu adevărat cred în înviere. Dacă am crede cu toată tăria, ar trebui să săltăm toți de bucurie, pentru că vom trăi veșnic. Însă, cu toate acestea, unii se află înfipți în viața grea, cu poverile vieții, striviți sub apanajul acestei vieți, gândindu-se cum vor scăpa de toate aceste lucruri. Atât de mare este suferința și atât de mare este zbaterea că parcă ideea de înviere a dispărut complet.

Cei care sunteți în dureri zilnice, cei care suferiți în trup în fiecare zi, cei care aveți o căsnicie grea, cei care aveți copii recalcitranți, cei care plângeți, trebuie să găsiți mângâiere în înviere. Nu există alt temei prin care să depășim crizele, eșecurile, dramele, tragediile vieții, moartea unui copil, unui părinte, decât să credem în înviere.

În final, a patra categorie este cei cred și trăiesc sub auspiciul puterii învierii. De aceea Pavel a spus: „să-L cunosc pe El și puterea învierii Lui”. Aceștia sunt cei care nu stau prăbușiți sub greul vieții. Deși le este greu, privirea lor se ridică și anticipează acel moment când vor fi întotdeauna cu Domnul. Astfel ei pot să depășească momentul strivitor prin care trec, pentru că cred în înviere. Aceștia sunt pasionați și le spun celor care viețuiesc împrejurul lor despre vestea învierii.

Mai e încă puțin și trâmbița va răsuna. Iar când o vei auzi, nu vei lenevi în pat, ci vei țâșni direct în picioare. Astfel vom fi pregătiți să intrăm în slava cerească unde vom fi totdeauna cu Domnul, unde nu vom mai avea nevoi, necesități, poveri, ci ne vom bucura veșnic de slava pe care Domnul vrea să ne-o dea în mod plenar atunci când vom fi înviați din morți. Amin.