Evanghelia după Luca 20:41-47 – Sorin Prodan

Evanghelia după Luca 20:41-47 – Sorin Prodan – Biserica creștină Providența Brașov

41Isus le-a zis: „Cum se zice că Hristosul este fiul lui David? 42Căci însuși David zice în cartea Psalmilor: ‘Domnul a zis Domnului meu: «Șezi la dreapta Mea 43până voi pune pe vrăjmașii Tăi sub picioarele Tale.»’ 44Deci David Îl numește Domn; atunci cum este El fiul lui?” 45Atunci a zis ucenicilor Săi, în auzul întregului norod: 46„Păziți-vă de cărturari, cărora le place să se plimbe în haine lungi și să le facă lumea plecăciuni prin piețe; ei umblă după scaunele dintâi în sinagogi și după locurile dintâi la ospețe 47și casele văduvelor le mănâncă, în timp ce, de ochii lumii, fac rugăciuni lungi. De aceea vor lua o mai mare osândă.”

În auditoriul Domnului Isus, printre cei care-L ascultau, se aflau niște grupuri ostile care mereu au căutat să-L ispitească și să-L prindă cu vorba pentru ca în ultimă instanță să aibă un temei pentru a-L condamna la moarte. Aceste grupuri erau cărturarii, fariseii, saducheii, preoții cei mai de seamă și bătrânii norodului. Câteodată veneau în grupuri separate sau împreună și-L atacau pe Domnul Isus. Mereu Îl stârneau și încercau să-L prindă.

Astfel, saducheii au venit la Domnul să-I pună o întrebare despre înviere, ca unii care nu credeau în înviere. Au inventat un caz sau îl știau ei din cărțile apocrife despre o femeie care s-a căsătorit cu un bărbat, iar acela a murit. După aceea, fratele acelui bărbat trebuia să se căsătorească cu ea. A murit și el. Al treilea a murit, până la al șaptelea. Iar saducheii puneau întrebarea: „La înviere, a cui nevastă va fi acea femeie? Căci toți șapte au avut-o de nevastă.”

Iar Domnul Isus, cu înțelepciunea lui dumnezeiască, le spune: „În Împărăția veșnică, cei care vor fi acolo, nici nu se vor mărita, nici nu se vor însura, ci vor fi ca îngerii.” Le demonstrează saducheilor care nu credeau în înviere că însuși Moise a scris despre înviere. Când Dumnezeu S-a descoperit lui Moise la rug, El i-a spus: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov”. Un Dumnezeu al celor vii, nu al celor morți.

După aceea, cărturarii care au văzut răspunsul uimitor pe care l-a dat Domnul Isus saducheilor, I-au spus: „Bine ai zis, Învățătorule.”

Iar atunci Domnul Se îndreaptă spre ei și le pune și lor această întrebare: „Cărturarilor, cum se zice că Hristosul este fiul lui David, când însuși David Îl numește Domn?” Aici Domnul vrea să le arate oamenilor că acești cărturari care pretindeau a fi învățătorii lui Israel, care se credeau mari, importanți, ei nu înțelegeau nici cele mai simple și elementare adevăruri descoperite de Dumnezeu.

O observație. Sunt în lucrarea lui Dumnezeu de mai bine de douăzeci și cinci de ani și după atâția ani încep să observ niște realități.

De pildă, o realitate pe care o observ este următoarea: poți să înveți ani de zile o învățătură și cu toate acestea sunt persoane care nu o înțeleg. Vă dau un exemplu foarte simplu. Noi credem că mântuirea nu este prin fapte. Un om nu-și poate câștiga meritul prin faptele lui bune și să vină înaintea lui Dumnezeu și să spună că el merită mântuirea pentru că a făcut una și alta. De aceea, Dumnezeu spune: „Nu prin fapte, nu prin împlinirea Legii un om este salvat de mânia veșnică, ci prin credință, prin credința în Domnul Isus care a murit pentru ceea ce nu am putut face și pentru toate falimentele noastre.” Cristos, prin moartea Lui, a plătit plata pentru păcatele noastre și prin viața Lui, El a împlinit ceea ce nu am putut trăi.

Cu toate acestea, întreb oameni care deja douăzeci, treizeci de ani umblă pe calea lui Dumnezeu: „Cum ești tu mântuit?” Iar persoana zice: „Eu sunt un om bun, cumsecade, nu am făcut rău la nimeni, încerc să fac bine în stânga și în dreapta.” Ei spun acea poezie expirată, nebiblică, fără nici o valoare înaintea lui Dumnezeu. Îmi dau seama că în ciuda întregului efort, de ani de zile, de a predica Cuvântul lui Dumnezeu, omul e înțepenit în niște înțelegeri false și nebiblice.

Același lucru se întâmplă aici. De-a lungul istoriei, preț de aproape două mii de ani, Dumnezeu a vorbit poporului și l-a pregătit, iar în tot acest parcurs, mesajul principal pentru poporul ales al lui Israel era că va veni un Izbăvitor. În fiecare carte a Scripturii, Dumnezeu pregătea acest popor pentru venirea lui Mesia.

Cu toate acestea, când Mesia a venit, acești oameni nu L-au primit, ci L-au respins, pentru că în mintea lor ei și-au făcut un portret diferit al lui Mesia. Un portret pe care l-au desenat din Vechiul Testament, așa cum lor le-a plăcut. Dar când Domnul Isus a venit, El a început să facă lucrarea lui Dumnezeu pe pământ. Avansând spre cruce, tot ceea ce El făcea, spunea și acea învățătură ce o dădea nu se potriveau cu portretul pe care aceste grupuri îl aveau în minte. Atunci au zis că nu au nevoie de un astfel de Mesia. Nu pe un astfel de Mesia Îl așteptau ei, ci unul care să fie un conducător politic, militar, să aducă prosperitate, așa cum Solomon a adus, să fie viteaz cum a fost David, puternic cum a fost Samson, să-i izbăvească de romani, să întemeieze o împărăție pe pământ care să conducă întreaga lume. Nu romanii să fie stăpânii lumii, ci ei, evreii.

Acum ne-am putea gândi că dacă Isus S-ar fi dus la Ierusalim, după botez, și S-ar fi plecat înaintea Sinedriului și conducătorilor lui Israel și le-ar fi spus: „Preasfințiile voastre, Eu vreau să fac lucrarea lui Dumnezeu. Eu fac minuni, am putere. Ce mă sfătuiți voi să fac?”. Ei deja ar fi avut agenda făcută pentru Mesia. Dacă astfel ar fi mers lucrurile, ei L-ar fi primit pe un astfel de Mesia? Desigur.

Dar Isus, Mesia a venit, iar procuratorul lui Pilat, care I-a pus întrebarea: „Ești Tu Regele iudeilor?”, Isus îi răspunde: „Da, sunt. Dar Împărăția Mea nu este din lumea aceasta. Că dacă ar fi din lumea aceasta, aș chema legiunile de îngeri să lupte pentru Mine și să Mă elibereze de lanțurile voastre, dar Împărăția Mea nu este din lumea aceasta”. Cărturarilor, fariseilor și stăpânilor religioși ai lui Israel nu le convenea un astfel de Mesia, o Împărăție „virtuală” pentru ei și care nu avea de-a face cu nimic de pe acest pământ. Astfel se facă că L-au repins.

Însă, în pasajul pe care l-am citit, Isus le dă o ultimă șansă acestor cărturari. E ultima șansă, apoi este confruntarea finală.

În primul pasaj e ultima șansă pe care Domnul Isus le dă prin această întrebare ca să înțeleagă cine este Mesia. Apoi, când El le spune ucenicilor și norodului cine sunt acești cărturari cu adevărat, acolo este confruntarea finală.

Dragul meu prieten, nu cred că ai dori și nici nu te sfătuiesc să ajungi într-un moment în care ai șansa finală, dar și confruntarea finală din partea lui Dumnezeu.

Pe vremea lui Noe, Dumnezeu a încercat să convingă omenirea să se lase de căile stricate. Întreaga omenire s-a afundat tot mai tare în păcat. Iar Cuvântul Domnului spune: „Duhul lui Dumnezeu nu va lupta pururea în om”. Vine un moment în care se trage linia și pentru acea generație a fost potopul care a tras linia răzvrătirilor și respingerii lor față de Dumnezeu.

Te afli încă în acea stare în care te gândești că nu prea îți convine să-L urmezi pe Cristos, pentru că trebuie să renunți la una și alta? Sau înțelegi că Cristos este Domnul care are drept de viață și de moarte asupra ta și nu poți să Îl tratezi cu indiferență și să-L așezi la periferia vieții tale? Poate în viața ta sunt importante plăcerile, cariera, prieteniile, ceea ce-ți convine. Iar ispita în acel moment este să „confecționezi un Isus” care este doar fiul lui David, dar nu este și Domnul pentru tine.

Acest lucru au făcut cărturarii. Când Domnul i-a întrebat cine este Hristosul, ei repede au răspuns că este fiul lui David, așa cum spune Evanghelia după Matei. Ei acceptau că este fiul lui David, dar le venea greu să accepte că El este Dumnezeul lui David.

Așa cum ei au făcut, de-a lungul istoriei, tot felul de oameni fac același lucru, ei „confecționează și portretizează un Isus” care le convine.

Un filozof, care își revendică această titulară, ale cărui cursuri le-am frecventat personal timp de doi ani și care este și deținătorul editurii Humanitas, Gabriel Liiceanu a scris o carte cu titlul Isus al meu. El este meșter în cuvinte, foarte talentat în a scrie, foarte atractiv în a fi citit, dar dacă citiți această carte, veți vedea că felul în care el L-a descris pe Isus „al lui” este o caricatură. Ceva foarte diferit de ceea ce este Isus cu adevărat.

Nu pun întrebarea pe care foarte mulți predicatori o pun și care sună:„Cine este Isus pentru tine?”. Întrebarea este greșită. Întrebarea care trebuie pusă e:„Cine este Isus?” Nu cine e pentru mine și nu cum Îl „desenez/colorez” eu. Căci noi am vrea un Isus care să fie indulgent, să ne dea libertăți, să nu Se bage în viața noastră, ci să stea între pereții bisericii și poate, din când în când, să Îi dăm un tribut când mai venim pe la biserică ca să ne punem bine cu El, iar dacă va fi o înviere, să zicem că am făcut și noi câte ceva. Nu acesta este Isus.

Domnul a pus această întrebare: „Cine este Cristosul?” Isus a pus această întrebarea și ucenicilor. „Unii zic că ești Ioan Botezătorul, alții – un proroc înviat din morți…”„Dar voi, cine ziceți că sunt eu?”Atunci Petru I-a răspuns: „Tu ești Cristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu”.

Această întrebare este esențială. Când este vorba de credință, de religie, întrebarea nu este „cum?”(cum să mă îmbrac, cum să cânt când mă duc la biserică, cum să îmi fac crucea), nici întrebarea „cât?”(cât să dau la biserică, cât să stau și să mă duc la biserică). Acestea nu sunt întrebările esențiale.

Întrebarea esențială e „cine este Isus?”, și nu „cine este Isus pentru tine sau cum ai dori să fie El?”, ci „cine este El?”. Pe aceasta creștinismul stă sau se prăbușește.

Diferența dintre credințe sau religii stă în această întrebare „cine este Isus?”. Sunt diferite biserici. De exemplu, martorii lui Iehova sunt de acord că Isus este fiul lui David, dar atunci când îi întrebi: „Isus este Dumnezeu sau nu?” Ei nu spun că Isus nu este Dumnezeu, ci că Isus este Dumnezeu  în sensul de titulatură, de grad de autoritate, dar este un „dumnezeu” mai mic decât Iehova. Astfel, ei Îl tratează pe Isus doar în termen de titulatură, considerând că Isus a fost creat ca orice înger într-un moment al veșniciei trecute și că nu a fost din veșnicie „Fiul în sânul Tatălui”. Ei cred că El este ca unul din fiii lui Dumnezeu, pentru că toți îngerii sunt fiii lui Dumnezeu, și că la fel ca și oamenii, a fost desemnat să vină să moară pentru omenire. Dar ce exclud acești așa-ziși „martori” ai lui Iehova este că Isus este ființă dumnezeiască. Ei acceptă doar titulatura de Dumnezeu, mai mic decât Iehova, dar nu acceptă natura dumnezeiască. Când vorbim despre natură dumnezeiască vorbim despre un Fiu care era în sânul Tatălui din veșnicie, așa cum era și Duhul Sfânt.

Sunt niște diferențe fundamentale pe care trebuie să le înțelegem. Revin, întrebarea fundamentală a istoriei este „Cine este Cristosul? Cine este Isus?”.

În acest fel, Domnul Isus opune în fața cărturarilor apelând la Psalmul 110. Cărturarii acceptau acest psalm ca unul mesianic. Acela care avea să fie Mesia trebuia să Se încadreze în parametrii dați de acest psalm. Isus le spune: „Cum David Îi spune lui Cristos – „Domnul”, dacă Cristos avea să Se nască din neamul lui, și avea să fie fiul lui David? Cine este Cristosul? Este fiul lui David sau Dumnezeul lui David?”

Cu aproximativ două sute de ani înainte de venirea Domnului Isus pe pământ, evreii au început să scrie despre lucrurile privitoare la venirea lui Mesia. Astfel a început să se răspândească o literatură apocaliptică, care era legată și de un sfârșit, odată cu venirea lui Mesia. Mai ales, pentru faptul că pe scena istoriei evreilor au început să se ridice câțiva oameni care păreau să fie Unsul, Mesia.

Unul dintre ei, cam prin anii 160 î.Hr., când grecii au venit să stăpânească peste poporul Israel, era numit Iuda Macabeul. El era preot din familia Macabeilor și a scos afară toate statuile pe care antiohul Sepifanes le-a pus în Templul lui Dumnezeu, acolo unde el a jertfit și o scroafă, în semn de defăimare și ură împotriva evreilor.

Iuda Macabeul, cu râvna pe care a pus-o Domnul în el, numit de evrei și „ciocanul lui Dumnezeu”, a intrat în Templu, a scos toate statuile și a curățit Templul. Și-a format o bandă de oameni cu care a luptat împotriva asupritorilor. Evident, că toți evreii s-au uitat la Iuda Macabeul ca fiind potențial Mesia. Dar Iuda Macabeul a fost omorât în acele revolte.

Apoi a venit un altul – Iuda Galileeanul. El a întemeiat un nou ordin numit cel al zeloților. Iuda Galileeanul a ridicat o revoltă și a stârnit pe evrei împotriva romanilor aproximativ prin anul 6 î.Hr. Din nou, oamenii se întrebau dacă Iuda Galileeanul este potențialul Mesia. Dar și acesta a fost omorât.

Gamaliel a spus la un moment dat: „Nu vă luați de acești oameni. Dacă această lucrare este de la Dumnezeu atunci va rămâne în picioare, dar dacă nu, atunci se va prăbuși. Căci s-au ridicat și alții. De pildă, Teuda s-a ridicat și a făcut o revoltă și a stârnit oameni împotriva romanilor, însă și el a fost omorât.”

Astfel, acolo se crease o așteptare. Punctul culminant al acestei așteptări a coincis exact cu venirea Domnului Isus pe pământ.

Pentru a înțelege că exista acest orizont de așteptare, Ioan spune în capitolul 10, de la versetul 22: „În Ierusalim se prăznuia atunci Praznicul Înnoirii Templului. Era iarna. Și Isus Se plimba prin Templu, pe sub pridvorul lui Solomon. Iudeii L-au înconjurat și I-au zis: „Până când ne tot ții sufletele în încordare? Dacă ești Hristosul, spune-ne-o deslușit.”

„V-am spus”, le-a răspuns Isus, „și nu credeți. Lucrările pe care le fac Eu în Numele Tatălui Meu, ele mărturisesc despre Mine. (Ce vreți mai mult? V-am arătat în lucrările pline de putere pe care nimeni nu le poate face dacă nu este Duhul lui Dumnezeu în El. Dacă El nu este Unsul, nimeni nu le poate face și voi tot nu credeți) Dar voi nu credeți, pentru că, după cum v-am spus(aici i-a supărat rău de tot), nu sunteți din oile Mele. Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc și ele vin după Mine. Eu le dau viața veșnică, în veac nu vor pieri și nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toți și nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu. ”

Vestești Cuvântul lui Dumnezeu și unii îl primesc. În același timp, oameni din aceeași audiență îl resping. Răspunsul e aici: unii sunt din oile lui Dumnezeu și alții nu.

Apoi, Domnul Isus le spune un lucru în versetul 30 pe care ei nu-l puteau nicidecum să-l accepte: „Eu și Tatăl una suntem.” Aici nu este vorba de unitate, de înțelegere, ci Domnul Isus spunea că El și Tatăl au aceeași natură. Atributele pe care le are Tatăl sunt și atributele pe care le are Isus.

În versetul 31, Ioan spune că la o astfel de declarație „iudeii iarăși au luat pietre ca să-L ucidă.” Evreii nu erau pregătiți să accepte un Mesia divin. Ei acceptau un „Mesia uman”. Dar când El, Mesia, a răspuns că este Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, atunci când marele preot L-a anchetat în legătură cu acest lucru și adăugă „că-L veți vedea pe Fiul omului înălțându-se la ceruri”, marele preot și-a sfâșiat haina și a strigat: „Blasfemie!”

Aici este diferența. Ei acceptau că Mesia este fiul lui David, dar nu acceptau că este Dumnezeul lui David. L-ar fi acceptat ca Fiul al omului, ca fiind uman pentru a-i conduce, a câștiga, a stăpâni și pentru a fi cei mai mari de pe pământ. Era această sete de putere, de imperialism, care se manifestă și astăzi în tot felul de conflicte. Dar ceea ce nu puteau accepta e să se plece înaintea acestui Fiu al lui Dumnezeu. Iar iudeii au răspuns: „Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o hulă și pentru că Tu, care ești un om, Te faci Dumnezeu.”

Dacă Domnul Isus ar fi spus că El este doar om, ei nu ar fi aruncat cu pietre în El. Dar pentru că Domnul Isus a spus că este Dumnezeu, Domnul lui David și nu doar fiul lui David, pentru aceasta ei au fost gata să-L ucidă.

Din nou vedem această învățătură fundamentală în care noi credem: Domnul Isus Cristos este 100% om întrupat, fiul lui David și 100% Dumnezeu, Domnul lui David și Domnul nostru. Aceasta i-a scandalizat mereu pe evrei.

Să extragem două învățături importante.

Prima. Cărturarii studiau cărțile, le cunoșteau foarte bine, respectau religia, trăiau religia așa cum știau ei, iar aici este un pericol foarte mare, pentru că și noi, la fel ca ei putem interpreta rolul omului religios foarte bine. Cineva spunea că sunt oameni care pot trăi perfect religia și fără Cristos și o pot interpreta ca un actor pe scenă și să nu aibă de-a face nimic cu Cristos. Putem și noi să fim văzuți ca cei mai pioși pocăiți, cei mai dedicați, cei mai darnici, cei mai buni predicatori, cei mai buni cântăreți, dar totul să fie un simulacru, să nu fie real, să fie doar un spectacol. Aceasta este un mare pericol.

În al doilea rând, există două viziuni despre cine este Isus. O viziune este una restrânsă iar alta este una înaltă. În teologia americană, sunt așezate foarte bine, spunând a low view of Christ and a high view of Christ.

O perspectivă redusă asupra cine este Cristos este cea în care unii oameni zic că Isus a fost un mare Învățător. Ei Îl recunosc ca fiind un personaj istoric, că El a trăit, a învățat și a fost un mare Înțelept, Întemeietor de religie. El a întemeiat creștinismul. Dar când pui întrebare: „A fost El Fiu de Dumnezeu și a fost El Dumnezeul tău?” Ei răspund „Nu”. O viziune restrânsă, o caricatură despre cine este Isus.

Apoi, este o viziune înaltă despre cine este Domnul Isus. El este fiul lui David, născut din femeie. Părăsind slava și gloria cerului, El a venit să Se întrupeze și să trăiască în această mizerie omenească. Să-Și asume suferința. Să Se limiteze, El, Creatorul, prin care au fost făcute toate lucrurile, galaxiile, acest univers infinit. El devine om, devine fiul lui David, dar nu este doar fiul lui David. El este și rămâne chiar în trupul limitat – Dumnezeu. El este Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat.

Cum Îl vezi tu pe Isus? Îl vezi într-o formulă restrânsă sau Îl vezi în această dimensiune înaltă a cine este El?

Iată un exemplu a modului în care unii Îl văd într-o formă restrânsă. Deseori, în mesajele de chemare la pocăiță se apelează la cartea Apocalipsa 3:20: „Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el, și el, cu Mine.” Mereu se face acest apel: „Domnul Isus stă la ușa inimii tale și bate. Nu-L vezi acolo plângând? La acea ușă, zăvorul este doar din interior, doar tu poți să deschizi ușa și să-L primești pe Domnul Isus. Nu-L vezi stând acolo în frig pentru tine, implorându-te să te pocăiești? El așteaptă și tot bate. Deschide ușa…”

Un astfel de portret al Domnului Isus nu este un portret biblic, Domnul Isus nu stă să implore omul ca să se pocăiască. Domnul Isus poruncește astăzi tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască. În această perioadă, El este Salvatorul, dar va veni momentul în care nu va mai adresa nici o chemare cu autoritatea pe care o are, ci va deveni Judecător. Domnul Isus a spus odată evreilor că dacă nu se vor pocăi, și ei vor pieri la fel ca unii care au fost măcelăriți de Irod, iar sângele lor s-a amestecat cu sângele jertfelor lor, sau peste care a căzut turnul Siloamului. Domnul Isus vorbea cu autoritate.

Cine este Isus pentru tine? Este o autoritate? Îl accepți tu ca o autoritate în viața ta? Cauți să afli care sunt termenii lui Isus pentru viața ta? Sau navighezi în viață cu un portret al lui Isus care este indulgent cu gândurile, faptele, minciunile și glumele tale? Indulgent, indulgent, indulgent… Credeți că El este doar în această dimensiune, în care acceptă totul? El este Domn, este Dumnezeu. Acest lucru trebuie să reafirmăm prin mesajul pe care îl așază Domnul înaintea noastră.

Prin această întrebare, Domnul Isus le dă cărturarilor încă o șansă spunându-le: „Iată o dovadă că nu sunt doar fiul lui David, ci sunt și Dumnezeul lui David”. Acolo au avut ultima șansă în care să zică: „Așa este”. Așa cum câteva minute în urmă au spus „Bine, Învățătorule” și de această dată ei trebuiau să zică că și acum a spus bine ceea ce a spus și să-L accepte în acel moment ca Stăpân și autoritate peste viața lor, dar nu au făcut.

De aceea, versetul 45 spune că Domnul Isus S-a îndreptat spre ucenici și în auzul întregului norod El a spus, pentru ca toți să audă: „Păziți-vă de cărturari!” Iată un avertisment. Când auzi acest avertisment de a te păzi de ceva, indică că lângă tine este un mare pericol, altfel nu ți s-ar fi spus: „Păzește-te! Păzește-ți spatele! Păzește-ți fața!”

Domnul Isus spune: „Păziți-vă de cărturari”, iar aici El face o sinteză a tot ce a vorbit înainte. Rămâneam uimit să constat de câte ori apar aceste grupuri în evanghelii. Apar mereu. Oare de ce cei care au scris evangheliile au insistat atât de mult pe acest conflict? Eu cred că Dumnezeu vrea să ne avertizeze, să nu fim și noi în „papucii” genului de oameni pe care îl portretizau cărturarii, fariseii și bătrânii norodului.

Care este portetul făcut de Domnul Isus pentru ei? Domnul Isus spune: „Păziți-vă de cărturari!” și aș dori să observăm ceea ce El spune: „cărora le place să se plimbe în haine lungi și să le facă lumea plecăciuni prin piețe; ei umblă după scaunele dintâi în sinagogi și după locurile dintâi la ospețe și casele văduvelor le mănâncă, în timp ce, de ochii lumii, fac rugăciuni lungi.”

Un prim lucru de care se făceau vinovați acești cărturari era cultul personalității. Omului îi place să fie important. Lor le plăcea să fie importanți. Dar și fiecăruia dintre noi această ispită ne dă târcoale: „poate să nu fiu primul în firma în care lucrez, dar măcar în apartament, între vecini să fiu important…” Noi ne găsim contexte în care noi să fim importanți.

Cărturarii se credeau importanți – cultul personalității. Ei indicau acest lucru prin ceea că le plăcea să se plimbe în haine lungi. Acest lucru însemna o îmbrăcăminte extravagantă. Domnul Dumnezeu a învățat doar pe un om cum să se îmbrace – pe marele preot. Uniformă, de un fel sau altul, Dumnezeu nu a prescris nimănui, doar marelui preot. Dar cărturarii s-au gândit că ar dori să arate că sunt speciali prin ceea că cunosc atât de multe lucruri din Lege și și-au confecționat niște haine foarte largi și lungi, iar când ieșeau ei între oameni, păreau ca niște mici „regi”. Împărații se îmbrăcau în astfel de haine și aveau o trenă lungă pe care slujbașii o duceau. Se spune că cu cât trena era mai lungă, cu atât mai mult indicau prestigiul, autoritatea, faima și puterea pe care ei o aveau. Iar acești cărturari, prin portul lor extravagant, doreau să arate cât de importanți erau. Cultul personalității.

Aici am putea vorbi de anumite personalități religioase care la fel se înmbracă extravagant, pompos. Nu doresc să critic alte religii, dar atunci când vezi vreun sobor cu tot acel aur expus și straie îți pui întrebarea: chiar așa a vrut Domnul Isus să ajungem? În această formă?

Dar sunt și alții. În mișcarea carismatică, acei predicatori care au putere să vindece, îi puteți vedea cum apar pe scenă, foarte „smeriți”. Personalitățile strălucitoare, care au „putere”, pot fi văzuți cu cele mai scumpe haine pe ei, cu cei mai luxoși pantofi, cu ghiuluri de câteva kilograme, cu ceasuri de ultimul model. Există un interviu pe care ABC l-a făcut cu Benny Hinn. Un reporter foarte inteligent a început să-l „prindă” și să-l întrebe: „Isus era simplu, smerit, Se îmbrăca în simplitate, nu avea casă, iar tu ai avion personal, aeroport personal, umbli într-o vestimentație extravagantă…” Iar el încerca să răspundă într-un fel sau altul, iar o persoană din spate îi spunea să nu răspundă, dar Benny dorea să răspundă etc. Foarte interesant interviu.

Dar ceva nu este curat la mijloc, când personalități de acest gen ajung într-o extravaganță de acest fel și nu se pot împăca cu smerenia la care cheamă Domnul Isus.

În acest pasaj nu apare doar îmbrăcăminte extravagantă, ci și o reverență excesivă. „Le place ca lumea să le facă plecăciuni prin piețe”. Deci, când ei treceau cu acele straie pompoase prin piețe, iar evreii obișnuiți treceau prin fața lor, evreii dintr-un impuls se plecau înaintea lor. Mai târziu nu a fost suficientă doar plecăciunea, dar era nevoie să sărute și mâna: „Părinte…”. Isus le spune că le place când li se spune „Rabi, Învățătorule”. Le creștea orgoliul când vedeau că lumea se pleacă în semn de respect față de ei. Prin aceste apelative de onoare și cinstire, oamenii se socoteau de vază. „Le place ca lumea să le facă plecăciuni prin piețe”.

Apoi, nu doar cultul personalității, ci și mândria le umplea inima. Umblau după locurile dintâi în sinagogi. Dacă intrau într-o sinagogă, ei nu se uitau pentru un loc la mijloc sau în spate să se așeze, ci se duceau direct în față. În față erau locurile V.I.P., persoane foarte importante. Dacă cumva cineva era acolo, imediat rabinul sau alții din sinagogă îi spuneau să plece și să facă loc cărturarilor. Cei care erau ridicați de pe primele scaune, mai puteau avea un loc în spate sau doar stăteau în picioare, căci „marele cărturar” a venit să viziteze sinagoga lor. Acești cărturari erau umflați de mândrie.

Aceștia mai umblau și după locurile dintâi la ospețe. Ei erau amatori de ospețe. De la sinagogă – la ospăț, ospăț la prânz, la cină și la mic dejun. Cărturarii, dacă te uitai la ei, nu erau slabi (căci din această cauză aveau nevoie de straie largi, nu?).

Însă Domnul Isus vine cu o critică aspră și spune: „casele văduvelor le mănâncă”. Ei se duceau la văduve să facă rugăciune, că au rămas (bietele de ele) fără bărbați, dar le cereau taxa, spunând că e „caritate”. Astfel, ei luau banii de la văduve și evident că nu mergeau spre săraci, orfani sau alte văduve, ci mergeau în buzunarele lor largi.

Deci, aici era cultul personalității, mândrie, lăcomie sub pretextul de caritate, iar, în final, fățărnicie – „de ochii lumii făceau rugăciuni”.

Aici e un avertisment și pentru noi. Atenție la slujirile de ochii lumii. Domnul Isus spune că dacă ai dorit să faci o slujire de ochii lumii, ți-ai luat răsplata. Vrei să faci milostenie de ochii lumii? Vrei să știe oamenii cât dai Domnului, bisericii, lucrării? Dacă ai acest impuls de a face cunoscut aceste lucruri și ești prins de acea dorință, deja ți-ai luat răsplata. Domnul spune să te rogi în cămăruța ta, în taină, să nu știe stânga ce face dreapta și Domnul îți va răsplăti. Atenție la slujirile de ochii lumii.

În încheiere, câteva lecții foarte importante.

Prima – credința în Domnul Isus este decisivă. Însă mulți cred în Domnul Isus, cred într-un Domn Isus „al lor”. Nu. Doar credința în Domnul Isus cel revelat de Sfintele Scripturi este decisivă. De aceea este important să studiem Scripturile, de altfel mulți ne-ar putea livra diferite portrete ale Domnului Isus care ne-ar putea conveni. Însă noi trebuie să ne îndreptăm spre ceea ce Dumnezeu Tatăl ne-a descoperit despre Fiul Lui.

A doua lecție – viziunea pe care o ai cu privire la Isus este importantă. Dacă trăiești o viață în care ești tot timpul prins de lucrurile acestei lumi, învins de păcat, în depresie sau în tot felul de nemulțumiri, atunci…unde este Isus, Stăpânul, Domnul, puterea Sa? De aceea noi trebuie să ne antrenăm mintea ca să înțelegem că acest Isus în care noi credem, la care am venit, nu este doar un accesoriu în viață care ne ajută doar atunci când avem nevoie. Ci El este Dumnezeu, care știe tot ce se întâmplă în viața noastră. Iar când trecem prin încercare, El rămâne Mesia, Domnul și puterea în viața noastră. Iar când antrenăm mintea ca să înțelegem pe Domnul Isus ca fiind TOTUL în viață, doar astfel putem parcurge văile adânci ale încercării și suferinței. Acționăm altfel în momentul în care trebuie să fim integri. Acționăm altfel atunci când suntem ispitiți în mintea noastră.

Un om al lui Dumnezeu atunci când eram tânăr și necăsătorit, mi-a spus așa: „Frate, vreau să-ți dau un singur sfat”. El era mare președinte de uniune, teolog, ș.a.m.d. „Când ești ispitit în mintea ta, gândește-te că ești la piciorul crucii. Mai poți să dai curs gândurilor tale dacă ești la piciorul crucii? Privește-L pe Cristos. Privește-L. Iar dacă poți să mergi înainte cu gândurile tale, atunci problema e mare în viața ta. Înseamnă că Isus nu e Cine pretinzi tu că este El pentru tine”. A fost o lecție importantă pentru mine acel moment și de mare folos pentru viața mea.

Deci, credința în Isus, viziunea cu privire la El este decisivă și cardinală.

În al treilea rând – pericolul înșelăciunii este real. Există acest pericol ca să ne înșelăm noi înșine. Cu tot efortul de religie pe care îl facem, cu tot efortul de a merge la biserică, de a cânta, de a ne ruga – putem fi înșelați și să mergem pe o cale greșită.

De aceea, noi suntem chemați să redescoperim pe acest măreț Domn și Dumnezeu – Domnul Isus.

Oricine poate simula religia creștină, dar numai cei care au Duhul lui Dumnezeu în ei, sunt născuți din nou, sunt sfințiți și au darurile Duhului Sfânt, numai aceia pot trăi cu adevărat religia. Numai aceia sunt cu adevărat autentici și sunt oile Domnului Isus care ascultă glasul Lui și-L urmează pe El – Păstorul, Minunat, Sfetnic, Dumnezeu Tare, Părintele veșniciilor. Amin.