Evanghelia după Luca 21:1-4 – Sorin Prodan

Evanghelia după Luca 21:1-4 – Sorin Prodan – Biserica creștină Providența Brașov

Isus Și-a ridicat ochii și a văzut pe niște bogați care își aruncau darurile în vistierie. A văzut și pe o văduvă săracă aruncând acolo doi bănuți. Și a zis: „Adevărat vă spun că această văduvă săracă a aruncat mai mult decât toți ceilalți, căci toți aceștia au aruncat la daruri din prisosul lor, dar ea a aruncat, din sărăcia ei, tot ce avea ca să trăiască.”

Când am început să meditez la acest text și să pregătesc mesajul, mi-a venit în minte, pe deoparte, ocazia de a predica pe o temă despre care nu prea am șansa să predic, și anume – dărnicia. Este o temă care nu apare de multe ori în textele pe care le predic din Evanghelia după Luca, însă de această dată a venit această mare ocazie. Dar a venit și un alt gând, și anume legat de riscul care apare atunci când vorbești despre o temă ca aceasta, când vorbești despre a da la biserică.

Voi începe cu riscul care este prezent atunci când vorbim despre a dărui Domnului. Atunci când vorbim pe această temă cu cineva care nu este parte din biserică, ci care este din „lume”, în general, reacția lor se manifestă prin următoarea afirmație: „Biserica este un sistem care vrea să ia banii de la oameni, de aceea popii și pastorii v-au zăpăcit pe voi ca să mergeți la biserică și să dați acolo bani. Biserica e o escrocherie care vă stoarce pe voi, necăjiții, de bani…” Vom vedea că există ceva adevăr în cele spuse, dar nu legat de adevărata biserică a lui Cristos, ci de o biserică apostată care a devenit un sistem în cursul istoriei, a părăsit principiile Scripturilor și s-a transformat, mai degrabă, într-o mașinărie de stors bani de la oameni. Adevărata biserică nu este cea care escrochează oamenii sărmani.

Apoi, m-am gândit că și pentru cei din biserică poate să fie o ispită, chiar și aici îmi iau un anumit risc când vorbesc despre dărnicie. Sunt păstori care au o teamă să vorbească bisericii despre dărnicie pentru că în mintea unor membri se activează imediat ideea: „Ce? Lui nu-i ajunge? Vrea mai mult! Ne chinuim să dăm Domnului, iar el tot bate apa-n piuă cu dat Domnului…”. Cei mai mulți păstori din România, cel puțin din mediul bisericilor baptiste, se luptă din greu ca să-și facă un salariu minim pe economie. Iar în comunități mici, abia supraviețuiesc cu cheltuielile curente de utilități. A face un salariu pentru un slujitor este un efort mare, iar dacă îndrăznește să vorbească despre dărnicie, atinge un punct sensibil. Este un risc să vorbești despre dărnicie. Iar dacă voi încerca să accentuez această parte, nu pornesc de la premisa că biserica Providența nu este generoasă. Biserica Providența este generoasă, iar atunci când avem adunare generală și ne uităm la cifre, e o încurajare. Dar vă pun o întrebare simplă: „Credeți că am mai putea corecta ceva în  atitudinea de a dărui Domnului: ce putem, cât putem?”

Deci acestea sunt riscurile.

Pe de altă parte, avem și o mare oportunitate de a vorbi despre dărnicie. Vreau să rețineți că nu e o oportunitate despre cum a face bani, ci este oportunitatea de a vorbi cum să dăm bani. Cealaltă parte despre cum să faci bani este mai atractivă pentru multă lume. Dacă am anunța o conferință pe această temă, cel mai probabil se vor epuiza locurile foarte rapid. Dar dacă am face o conferință despre cum să dăm bani, am o reținere că nu ar fi așa mulți care s-ar înscrie. Când vorbim despre bani, acest lucru suscită o atenție nu doar din partea adulților, dar și din partea copiilor – ochii li se transformă în dolari, precum în desene animate. Cu mare stupoare constat că copiii sub 18, chiar 14 ani, au conturi unde li se transferă alocația. Acolo ei deja au drept, nu are dreptul nimeni altcineva să se bage la acei bani.

Nu aceasta este direcția, ci oportunitatea enormă de a privi în Cuvântul lui Dumnezeu și de a învăța ce ne spune Dumnezeu despre gestionarea bunurilor noastre, mai cu seamă în termenii banilor și în această direcție a dăruirii, și nu a primirii.

Avem o sumedenie de versete care vorbesc despre dărnicie.

„Celui ce cere, dă-i”. M-am gândit și eu de multe ori la acest principiu. Vin fel de fel de oameni să ceară și apare întrebarea: „Acestuia să-i dau sau nu?” Mai ales că poate îl vezi beat, drogat și că cel mai probabil va folosi banii ca să-și procure alcool… Totuși, aceasta e o altă temă de discuție. Dar Scriptura spune: „Celui ce cere, dă-i”. Ca să înțelegeți despre ce e vorba, în context se referă la disponibilitatea inimii, să ai această inclinație să dai, dar nici să nu fii fără minte, ci să ai înțelepciune cui să dai și în ce context.

„Dați și vi se va da”… „Este mai ferice să dai decât să primești”… Ambele versete au o legătură, pentru că tendința noastră e să adunăm, și nu să dăruim.

„Pe cine dă cu bucurie îl iubește Dumnezeu”

„Cine a furat să nu mai fure, ci să lucreze cu mâinile lui  la ceva bun, ca să aibă ce să dea celui lipsit.”

Ne amintim de Maleahi 3:10, în contextul vechiului legământ, în care dărnicia căpăta forma zeciuielii: „Aduceți însă la casa vistieriei toate zeciuielile, ca să fie hrană în Casa Mea; puneți-Mă astfel la încercare”, zice Domnul oștirilor, „și veți vedea dacă nu vă voi deschide zăgazurile cerurilor și dacă nu voi turna peste voi belșug de binecuvântare.” Ai încredere. Dăruiește Domnului ceea ce este bine să dăruiești și Domnul va binecuvânta.

Din cartea Matei 6:3,4 „Ci tu, când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta, pentru ca milostenia ta să fie făcută în ascuns; și Tatăl tău, care vede în ascuns, îți va răsplăti.” Este vorba de discreție. Textul de astăzi indică pe de o parte discreție, și pe de altă parte, lipsă de discreție.

Proverbe 19:17 „Cine are milă de sărac împrumută pe Domnul, și El îi va răsplăti binefacerea.”

Pavel le spune prezbiterilor din Efes: „În toate privințele v-am dat o pildă și v-am arătat că, lucrând astfel, trebuie să ajutați pe cei slabi și să vă aduceți aminte de cuvintele Domnului Isus, care Însuși a zis: ‘Este mai ferice să dai decât să primești.’ ” Faptele Apostolilor 20:35

Proverbe 3:27 „Nu opri o binefacere celui ce are nevoie de ea, când poți s-o faci.”

„ Totdeauna vor fi săraci în țară, de aceea îți dau porunca aceasta: ‘Să-ți deschizi mâna față de fratele tău, față de sărac și față de cel lipsit din țara ta.’” spune Domnul în Deuteronomul 15:1.

Proverbe 3:9,10 „Cinstește pe Domnul cu averile tale și cu cele dintâi roade din tot venitul tău, căci atunci grânarele îți vor fi pline de belșug și teascurile tale vor geme de must.”

Sunt multe versete. Însă înainte de a ne apropia de text, doresc să vă reamintesc trei principii simple care sunt foarte stabilite din toate versetele care vorbesc despre dărnicie în Scriptură.

Primul principiu – dărnicia are la bază principiul generozității. Aproape toate versetele care le-am citat au această nuanță de a accentua ceea că atunci când dai, să nu fii zgârcit, ci să ai o inimă deschisă, să ai libertate și chiar bucurie în a dărui. Te simți mai bine când poți să dai ceva mai consistent, decât când te gândești că mai bine dai 50 de lei, decât bancnota de 100 lei care stă alături de cealaltă bancnotă. De obicei când dai 50 lei, nu ai așa bucurie ca atunci când alegi să dai 100 de lei. Parcă e și o eliberare, pentru că această fire vrea mai mult, iar când faci asta, te simți mai bine.

Acest principiu este important, pentru că tendința noastră este să adunăm totul înspre noi, partea mai consistentă să fie a noastră.

Ofer un exemplu: un tată, înainte de a merge la adunare, l-a chemat pe băiatul lui și i-a spus: „Vreau astăzi să-ți dau 20 lei, cu 10 lei să-ți cumperi acadele, iar 10 lei să pui la colectă”. Ce bucurie a avut băiatul că a primit 20 lei. I-a luat, a mai luat cu el și alți bani pe care îi avea strânși și s-a dus repede spre adunare. Flutura bancnota de 10 lei, iar fiind pe drum, la un moment dat, bancnota a sărit din mână și a nimerit pe o gură de canal, prin grilaj, la un metru și ceva adâncime. Bietul băiat! A încercat să prindă grilajul, să-l tragă afară, era fixat, nu era posibil de-l scos, foarte greu. S-a uitat după o crenguță, a găsit una de un metru, a rupt capătul, dar nu reușit nimic. Disperat, după tot acest timp se gândea ce să facă și a zis: „Doamne Dumnezeule, îmi pare foarte rău, dar banii Tăi s-au dus în canal”… Minte de copil, dar să știți că în atâtea alte moduri noi, adulții, facem exact același lucru – partea Domnului s-a pierdut, am avut bună intenție, am vrut, dar acei bani s-au dus „în canal”.

Dărnicia trebuie să fie cu prioritate spre lucrarea lui Dumnezeu, spre Casa lui Dumnezeu și nu în această negociere în care încercăm să tragem înspre noi – „întotdeauna tragem frișca pe turta noastră”.

Deci, primul principiu – dărnicia are la bază principiul generozității.

Al doilea principiu – zeciuiala nu este impusă în Noul Testament. Nicăieri în Noul Testament nu veți găsi această poruncă cu caracter constrângător. Zeciuiala nu este impusă, dar este recomandată.

Iată posibile argumente. Când apostolii Domnului și primii credincioși care s-au întors la Dumnezeu din contextul iudaic, din sinagogă unde își dădeau zeciuiala fără negociere, căci era porunca Legii, credeți că atunci când au venit în biserică au răsuflat ușurați că nu mai trebuie să dea zeciuiala? Sau acești oameni, mai degrabă, care aveau mai înainte rigoarea  și obligativitatea Legii au ajuns la odihna mântuirii în Hristos, și înțelegând că nu au o obligativitate, în ei, principiul dărniciei sub forma zeciuielii, era atât de bine înscris în ADN-ul lor spiritual încât au continuat să dea Domnului zece la sută? Eu cred că, aproape din inerție, dintr-un automatism pe care și l-au format de-a lungul vremurilor, ei au continuat să dea Domnului, cel puțin zece la sută.

La un moment dat, Domnul Isus spune în contextul dărniciei în care cărturarii și fariseii dădeau zece la sută din izmă, mărar, din tot: „Dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor și fariseilor, cu nici un chip nu veți intra în Împărăția lui Dumnezeu”. Ne putem gândi la un principiu simplu care spune: „Adevărata dărnicie începe de la zece la sută în sus”. Zece la sută conform calculului pe care Dumnezeu l-a făcut este posibil și este suficient ca omul să trăiască cu restul de 90%.

Evident, aici nu este vorba de cazuri în care pensia pentru care unii ați lucrat o grămadă de ani este, pur și simplu, așa de mică încât nici utilitățile nu le poți plăti și îți pui problema ce să mănânci sau ce să mai faci. Zeciuiala nu este o impunere.

Totuși, cei mai mulți dintre noi suntem în situația în care putem să dăm, cel puțin zece la sută, însă deseori nu o facem.

Deci, zeciuiala nu este impusă, ci recomandată.

Ultimul principiu pe care vreau să-l subliniez este următorul – dărnicia are o rânduială. Dacă există disponibilitatea, dorința și bucuria de a dărui, trebuie să o faci într-un anumit fel, nu poți să faci oricum.

De exemplu, este un cerșetor pe stradă și cere bani. Iar tu îi dai toată zeciuiala din acea lună acelui cerșetor. Se poate acest lucru, poate fi un impuls în care Duhul Domnului să zică să-i dai acelui om, pentru că are nevoie și înțelegi acest lucru. Dar, rânduiala pe care Dumnezeu a așezat-o chiar din Vechiul Legământ a fost următoarea din Maleahi 3:10 „Aduceți însă la casa vistieriei toate zeciuielile, ca să fie hrană în Casa Mea; puneți-Mă astfel la încercare”, zice Domnul oștirilor”…

În Vechiul Legământ exista acest principiu că acea zeciuială pe care evreul trebuia să o aducă, era necesară să fie dată la Casa lui Dumnezeu, la Cortul Întâlnirii, și ulterior, la Templu, pentru ca lucrarea lui Dumnezeu să fie acoperită. Acolo slujeau mulți oameni care nu aveau terenuri, nu primiseră pământuri când s-a împărțit țara Canaanului pe vremea lui Iosua. Dumnezeu le-a spus atunci leviților: „Voi n-aveți parte de moștenire, voi veți fi slujitori în Casa Mea, în Cortul Întâlnirii”. Dar Dumnezeu a stabilit un mod prin care și ei să poată viețui.

Mă supără acele persoane care pot să facă bani buni, având o afacere, ca apoi să vină cu tupeu spunând: „Ce vreți voi preoți, pastori? Tot vreți bani…” Dumnezeu i-a binecuvântat ca să aibă afacerea respectivă, dar tot Dumnezeu le poate trage preșul de sub picioare în următoarea zi printr-un faliment teribil. Însă ei nu au bunul simț să înțeleagă că sunt alți oameni care trebuie să trăiască din susținerea Casei lui Dumnezeu. Cine face abuzul de a nu înțelege că trebuie de dăruit este neînțelept.

În mod normal, păstorii ar trebui să fie susținuți de biserică. Acum suntem în era ajutoarelor, sponsorizărilor și este mai ușor. Dar în mod normal, biserica este prima responsabilă să-și susțină slujitorii. Iar aici Dumnezeu nu negociază. Poate avem o libertate mai mare, căci fiind într-o lucrare de misiune de plantare de biserici, avem un har și o binecuvântare, dar acest har nu va sta veșnic în picioare. Va trece și această eră. Iar dacă nu învățăm ca biserică să susținem lucrarea pastorală și cea de misiune, Domnul ne va trage la socoteală, și individual, și în mod colectiv.

Deci, acestea sunt câteva principii ale dărniciei.

Totuși, textul de astăzi nu gravitează atât de mult în jurul temei dărniciei, însă mulți l-au interpretat în această cheie: „Priviți, o văduvă săracă, care a dat totul. În concluzie, dați totul și încredeți-vă în Dumnezeu.” Această interpretare ar fi una simplistă și lipsită de temei biblic. Ar fi o scoatere din context. Sunt mulți predicatori care citesc un anumit text, îl decupează din context și zic o predică despre a da totul și de a te încrede în Domnul. Dar cum spun frumos anumiți teologi: „Atunci când predici un text care nu este în context, tu faci un pretext ca să predici ce vrei”. Însă eu nu vreau să vin cu un pretext ca să vă conving că trebuie să dați totul, pentru ca apoi să vă încredeți în Domnul, pentru că nu este cazul. Foarte rare sunt cazurile în care s-ar întâmpla acest lucru, probabil s-ar putea menționa cazul lui Zacheu, care se pocăiește după ce a jefuit toată viața lui, iar la un moment dat își dă seama că era șansa lui să dea atunci totul și să pornească pe altă baze care sunt cinstite. Dar Scriptura nu ne învață să dăm totul și să rămânem săraci, să ajungem cerșetori, ci „fiecare să dea cum a hotărât în inima lui”. Toate versetele pe care le-am citat nu sunt versete care să ne învețe la o dărnicie totală și să rămânem fără nimic, încrezându-ne în Domnul. Nu. Această exegeză a textului ar fi nebiblică, pentru că textul dat are un context.

Aș dori să ne uităm la contextul acestui incident, iar apoi, privind la context vom vedea un contrast și vom finaliza cu o concluzie. Contextul, contrastul și concluzia.

Pentru a înțelege contextul trebuie să ne întoarcem la capitolul 20 și să citim din nou acel fragment care a fost predicat, de la versetul 45: „Atunci a zis ucenicilor Săi, în auzul întregului norod…” Ce dorea El să spună? A zis ceva ucenicilor, ca să audă tot norodul… Aici era mai degrabă o situație în care Domnul voia ca tot norodul să audă despre niște abuzuri care se întâmplau. Cum se spune în popor: „Bate șaua, ca să priceapă calul”. Aceasta era situația: „Păziți-vă de cărturari, cărora le place să se plimbe în haine lungi și să le facă lumea plecăciuni prin piețe; ei umblă după scaunele dintâi în sinagogi și după locurile dintâi la ospețe și casele văduvelor le mănâncă, în timp ce, de ochii lumii, fac rugăciuni lungi. De aceea vor lua o mai mare osândă.”

Așa cum ne aducem aminte, mereu era o tensiune între Domnul Isus și liderii religioși și politici ai lui Israel, iar printre aceștia erau cărturarii. Domnul aduce o aspră critică în dreptul cărturarilor și un avertisment – „păziți-vă…”, și apoi, o critică legată de cultul personalității – „…cărora le place să se plimbe în haine lungi…”, se dădeau mari și importanți. „…să le facă lumea plecăciuni prin piețe…” – mândria. Le place să li se spună „Rabbi, Învățătorule, Părinte…”.

Odată, ajutam o văduvă să strângă merele și eram cocoțat într-un măr. A venit cineva și se uita că eu mă băgam printre crengi, mă zgârâiam și mă întrebă: „Dar tu ce faci?” „Sunt pastor.” „Dar ce e aia pastor?” „Un fel de preot” . Iar de atunci a început să-mi spună „Domnul părinte”. Fiind cocoțat în copac am începu să mă simt bine și i-am zis: „Ai mai văzut un părinte așa cocoțat în copac?”… E o anumită plăcere să se folosească titulaturi, plecăciuni, chiar sărut pe mână… Mândrie. Cine suntem noi ca să ne atribuim acest titlu?

Oamenii au făcut acest lucru față de Domnul Isus care era Dumnezeu întrupat pe pământ? Cum se poate ca slujitorii lui Dumnezeu să nu aibă bunul simț să zică: „Eu nu sunt la nivelul Domnului Isus, de aceea nu trebuie nimeni să-mi pupe mâna, să-mi spună „Părinte, Sfinția Voastră, Preafericitul” ș.a.m.d”?

Sincer, îmi place când copiii îmi spun Sorin, pentru că în alte locuri li se impune să zică „frate păstor”. Ziceți-mi Sorin, nu e absolut nici o problemă, dar respectați-mă, căci de la „Sorin” poate ajungem să ne luăm de mânecă, și nu e cazul.

O altă critică este îndreptată spre lăcomie: „…casele văduvelor le mănâncă…” Acești oameni care aveau bani, poziții, nu erau sătui și mâncau casele văduvelor. Și cum făceau acest lucru? Într-un fel, jefuiau casele văduvelor. Văduvele erau vulnerabile, erau lipsite de sprijin, de un om care să le reprezinte în societate, de bărbat. Iar pentru că erau în această stare, încă de când a dat Legea, Dumnezeu a așezat văduvele într-o categorie privilegiată, alături de orfani, de săraci și de străini. Atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, Dumnezeu are o ecuație preferabilă când este vorba de oameni: orfanii, văduvele, săracii și străinii. Aceștia sunt cei mai apropiați de inima lui Dumnezeu. Domnul e Cel care le ține partea. Iar dacă noi îndrăznim să-i privim de sus, facem rău înaintea Domnului, iar Duhul Domnului să ne mustre când avem această tendință. Trebuie să avem o atitudine de deschidere.

Deuteronom 24, de la versetul 19: „Când îți vei secera ogorul și vei uita un snop pe câmp, să nu te întorci să-l iei – să fie al străinului, al orfanului și al văduvei, pentru ca Domnul Dumnezeul tău să te binecuvânteze în tot lucrul mâinilor tale. Când îți vei scutura măslinii, să nu culegi a doua oară roadele rămase pe ramuri – ele să fie ale străinului, ale orfanului și ale văduvei. Când îți vei culege via, să nu culegi a doua oară ciorchinele care rămân pe urma ta – ele să fie ale străinului, ale orfanului și ale văduvei.”

Cât de des noi uităm că trebuie și noi să rezervăm și să facem din avutul nostru ceva pentru văduve, pentru orfani. Faceți acest lucru și veți vedea că Domnul vă va aduce o mare bucurie în inimă.

Acești cărturari, niște ticăloși, erau o mixtură între oameni religioși, dar erau oameni care studiau Legea, erau numiți ca învățătorii Legii. În limba engleză, foarte interesant, ei sunt numiți teachers of the Law și lawyers. Iar lawyer înseamnă „avocat”. Ei erau echivalentul juriștilor de astăzi. Ei cunoșteau, explicau și împărțeau Legea. Acești „domni avocați” cu hainele lor lungi, se duceau la văduvele lipsite de un reprezentant legal. O femeie, dacă murea bărbatul ei, nu se putea duce la tribunal ca să-și apere dreptul. Nu avea voie. Iar dacă nu avea un copil de parte bărbătească care a trecut de momentul bar-mitzvah, care era trecerea lui la statutul de adult, atunci acea femeie nu avea cum să se apere și să-și administreze legal situația ei economică.

Acești „domni” se duceau la văduve și puteți să vă imaginați cu câtă compasiune vorbeau și explicau cât de critică este situația ei fără un reprezentant legal și că ea și-ar asuma un risc mare dacă nu are un tutore care să-i administreze situația. Apoi, acel om care era foarte talentat la vorbe, pentru că nu în zadar era cărturar, el începea să-și ofere serviciile care păreau gratuite, cel puțin așa înțelegea văduva. Dar nu erau nicidecum gratuite. Iar după ce văduva devenea neatentă și începea să intre în jocul cărturarului, acesta îi cerea actele casei, să vadă cum stă situația, iar odată ce punea mâna pe actele casei sau semna un contract, de acolo văduva devenea o victimă sigură a cărturarului. „Păziți-vă de cărturari, … casele văduvelor le mănâncă…” Acesta lua contractul de casă și știa cum în continuare să manipuleze lucrurile.

De multe ori se întâmpla că văduvele în timpul vieții lor rămâneau fără casă, pentru că acești învățători ai Legii le luau casa. Însă, în anumite cazuri când nu erau atât de lipsiți de bun simț o lăsau să moară pe văduvă, apoi lua casa, iar ea nu mai avea ce să lase copiilor sau celor din neamul ei. Astfel făceau cărturarii, așa cărturarii mâncau casele văduvelor.

Avertismentul pe care Domnul Isus îl dă are o puternică sustenabilitate în atâtea cazuri de abuz pe care evreii le cunoșteau.

În timp ce Domnul Isus vorbește despre aceste abuzuri și rostește această judecată aspră –„De aceea vor lua o mai mare osândă” lumea ascultă aceste cuvinte, când deodată se aude ceva. Iar toată lumea își deplasează atenția de la ascultatul acelui avertisment spre ce s-a auzit. Până și Domnul Isus spune în versetul 1, capitolul 21: „Și-a ridicat ochii…” Și El a fost surprins. Și-a ridicat ochii și S-a uitat. Ce s-a auzit? Banii…

Lumea se afla în curtea Templului, care era curtea femeilor, iar acolo erau treisprezece cufere pentru colectat milostenia. Unsprezece dintre ele erau pentru diverse nevoi, iar două cufere erau pentru taxele care trebuiau plătite Templului – jumătate de șechel pe an. Acolo erau fel de fel de oameni, mari și mici, bogați și săraci și dădeau milostenie în una din aceste cufere. De fapt, în partea de sus, aceste cufere aveau un fel de pâlnie care era din corn de animal, iar banii intrau prin pâlnie în cufăr și cădeau în cutie. Cutiile erau din metal, ca să se audă când intră banul.

Această idee că un om poate să-și răscumpere păcatele prin milostenie nu datează din vremea lui Martin Luther, când Johann Tetzel, un mare călugăr al unui ordin din catolicism, a venit cu ideea de indulgențe pe care să le vândă, să ia bani, iar dacă omul dă mult, are mai multe păcate iertate, poate și pentru alții, nu doar pentru el. Nu, chiar de pe vremea Domnului Isus era această idee a răscumpărării unor păcate prin milostenie și dărnicie.

În plus, tot ce se dădea la Templu nu era impozitat de romani. Ei nu impozitau banii care intrau în vistieria Templului. Se poate de imaginat ce evaziune fiscală avea loc în curtea Templului! Astfel, se înțelege de ce în timpul sărbătorii Paștelor vindeau nu înafara Templului, unde se impozita, ci în curtea Templului. Ca să se pună bine cu preoții și autoritățile religioase, romanii nu intrau în zona Templului, astfel toți banii care veneau la Templu erau neimpozitați. Acolo „curgea” de zor bani și mai cu seamă, curgeau banii săracilor.

De această dată, primii care intră în vizor sunt niște bogați. Aceștia dădeau mult, ca să se audă. În acea vreme, banii nu erau ca hârtiile din zilele noastre, ci circulau doar în forma monedelor. Banii de valoare erau mai mari și mai groși, iar banii de mai mică valoare erau mici. Puteți să vă imaginați când un bogat ducea gologanii cei grei și mari și le dădea drumul în cufăr… Se auzea în toată curtea Templului. Iar oamenii întorceau capul și se întrebau: „Cine a dat?”

După acel bogat, a apărut o văduvă care avea probabil un baston și se ducea șontâc-șontâc spre una din cufere. Și deodată, în tăcerea care s-a instalat se aude ceva. Aproape inaudibil. Iar Domnul Isus spune: „Ați auzit? Adevărat vă spun că această văduvă săracă a aruncat mai mult decât toți ceilalți. Căci toți aceia au aruncat la daruri din prinosul lor, dar ea a aruncat din sărăcia ei, tot ce avea să trăiască”.

Din nou, ucenicii au fost uimiți, pentru că dacă era să pună în raport cât au aruncat bogații și cât a aruncat biata săracă, doi bănuți… În alte Evanghelii se explică cât însemna un bănuț. Era a cinzeci și treia parte dintr-un ban mai mare. Era insignifiant. Să nu credeți că cei doi bănuți erau o masă bogată de o zi pentru această femeie. Echivalentul nostru de astăzi ar fi o felie de parizer cu posibil o jumătate de felie de pâine. Posibil că nici un bănuț nu era suficient pentru o felie de pâine. Atât ar fi fost, nu mai mult. Acel puțin pe care această femeie l-a avut, l-a dat.

Acesta este contextul. După ce am văzut contextul, vom vorbi despre contrast, pentru că imediat ce Domnul a vorbit despre această femeie, El a creat un contrast între cărturarii care mâncau casele văduvelor, bogații care se duceau la vistierie ca să fie auziți, apreciați și această femeie.

Aș vrea să vedem că acest contrast arată două lumi diferite. În primul rând, arată o lume care are putere financiară și o atitudine în puterea pe care o are, iar în al doilea rând, o femeie care reprezintă neputința și slăbiciunea.

Poate vă amintiți de bogatul din exemplul Domnului Isus care zicea că trăia în opulență, în in subțire și ducea o viață plină de veselie și strălucire. Iar la poarta lui era un sărac pe nume Lazăr. Mult ar fi dorit să se sature cu firimiturile care cădeau de la masa bogatului, dar nici acelea nu i le dădea. Acel bogat nu se îndura să-i dea lui Lazăr.

În Psalmul 73, Asaf se frământa și nu înțelegea cele două lumi, atât de contrastante și zice: Doamne, dar nu se poate să trăiești pe acest pământ într-un contrast așa de mare! „…Totuși era să mi se îndoaie piciorul și erau să-mi alunece pașii! Căci mă uitam cu jind la cei nesocotiți când vedeam fericirea celor răi. Într-adevăr, nimic nu-i tulbură până la moarte și trupul le este încărcat de grăsime. N-au parte de suferințele omenești și nu sunt loviți ca ceilalți oameni. De aceea mândria le slujește ca salbă și asuprirea este haina care-i învelește. Li se bulbucă ochii de grăsime și au mai mult decât le-ar dori inima. Râd și vorbesc cu răutate de asuprire: vorbesc de sus, își înalță gura până la ceruri și limba le cutreieră pământul.” Iar în loc ca lumea să se ferească de ei, „…aleargă lumea la ei, înghite apă din plin”. Ploconeală. La acești bogați care „sug” de la cei săraci, oamenii tot la ei se pleacă.

Odată, Stalin a fost întrebat de un reporter îndrăzneț: „Cum puteți ține această națiune? Cum vi se supune ea când o stoarceți de toate?” Iar Stalin zice: „Hai să-ți arăt.” A luat o găină, a prins-o și a început să smulgă penele de pe ea, până nu au mai fost pene. Biata găină țipa în disperare și a fost pusă jos. A pus niște grăunțe, iar găina fără pene a venit să le mănânce, în acea durere. Apoi el a zis: „Ai văzut cum se conduce o națiune? Îi smulgi toate penele, îi dai un picuț, o ții în flămânzenie, apoi ea vine și mănâncă”.

Tot la aceștia se duce lumea și le dă apă din plin. Tot la ei. E contrastul dintre putere și neputință.

Apoi în al doilea rând, contrastul arată că cele două clase erau exponenții a două așezări exploatatorii, care trăgeau de pe cei săraci și victime. Această femeie văduvă era o victimă. Domnul Isus spunea în auzul întregului norod că ea este o victimă a unui sistem corupt, în care cărturarii, preoții și toți aceștia „sug” de la bieții oameni.

În ultimul rând, această femeie și ceilalți reprezintă exponenții a două tipuri de dăruire. Domnul Isus spune: „ei au dăruit din prisosul lor…” adică din surplusul lor, „femeia aceasta a dăruit tot ce avea”. Aici face contrastul dintre o dăruire parțială și o dăruire totală. Nu este vorba numai de bani, ci este vorba de atitudine, de motivație. Cum te dăruiești? Te dăruiești parțial sau total?

Domnul Isus atrage atenția cu privire la pericolul în care credința se poate transforma, poate deveni un sistem, o instituție care să folosească pe om în interesele proprii. Sunt multe exemple, nu doresc să vorbesc despre alte culte sau denominațiuni, pentru că le cunoașteți. Dar e trist când vezi câteodată evangheliști care în numele răspândirii Evangheliei au ajuns să trăiască pe picior așa de mare, încât au avion personal, se duc în evanghelizare în diverse țări și stau în cele mai luxoase hoteluri pentru care plătesc 5000 sau 10000 de dolari pe noapte. Au niște ghiuluri imense, au niște îmbrăcăminte și încălțăminte scumpe și predică Evanghelia. Despre aceștia Domnul Isus spune că „vor lua o osândă mai mare”. În iad este un loc rezervat celor care în numele Evangheliei și Domnului Isus Cristos abuzează de cei săraci. În numele unor viziuni pe care le au și a unor prorocii pe care le spun, oamenii săraci, văduvele, oameni fără direcție și fără ajutor se duc disperați ca „să le vorbească Domnul” și dau. Astfel, așa „proroci” ajung foarte bogați. Nimeni nu știe cât au. Domnul să Se îndure de ei.

Toți aceștia sunt lupi în haine de oi, sunt o sinagogă a Satanei, sunt o biserică apostată și nicidecum biserica Domnului Isus Cristos. Domnul cere vigilență și prudență.

Concluzia. Am văzut contextul, contrastul, iar acum concluzia.

În concluzie, avem un avertisment – „păziți-vă”, o mustrare pe care Isus o face acestor oameni, dar avem și o încurajare. Nu mai insist pe avertisment și pe mustrare, pentru că am predicat data trecută. Este o încurajare pentru cei săraci și anume: puținul pe care îl ai poate avea mare preț în ochii lui Dumnezeu, mai mult decât milioanele pe care le dă cineva și stă pe alte zeci de milioane. Leușorul și bănuțul care nu dă nici un clinchet, în ochii lui Dumnezeu are valoare.

Motivația este importantă. Măsura dărniciei noastre nu este hotărâtă de cât dăm, ci „din” cât dăm. Acea proporție care arată dăruirea inimii noastre.

Așadar, ne rugăm ca Domnul să ne facă generoși. Să ne dezlipească inima de a fi posesivi și a ține ca să nu dăruim, când totuși putem. Să avem acea inimă plină de bucurie, de compasiune pentru văduve, orfani, săraci și străini, dar să dăm și Domnului partea care este a Lui. Atunci Domnul zice: „Puneți-Mă la încercare să vedeți dacă nu voi deschide zăgazurile cerurilor și dacă nu voi turna peste voi belșug de binecuvântare.” Amin.