Evanghelia după Luca 21:5-19 – Partea I – Sorin Prodan – Biserica creștină Providența Brașov
Pe când vorbeau unii despre Templu, că era împodobit cu pietre frumoase și daruri, Isus a zis: „Vor veni zile când nu va rămâne aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată.” „Învățătorule”, L-au întrebat ei, „când se vor întâmpla toate aceste lucruri? Și care va fi semnul când se vor întâmpla aceste lucruri?” Isus a răspuns: „Băgați de seamă să nu vă amăgească cineva. Căci vor veni mulți în Numele Meu și vor zice: ‘Eu sunt Hristosul’ și ‘Vremea se apropie.’ Să nu mergeți după ei. Când veți auzi de războaie și de răscoale, să nu vă înspăimântați, pentru că întâi trebuie să se întâmple aceste lucruri. Dar sfârșitul nu va fi îndată. Apoi”, le-a zis El, „un neam se va scula împotriva altui neam și o împărăție, împotriva altei împărății. Pe alocuri vor fi mari cutremure de pământ, foamete și ciumi, vor fi arătări înspăimântătoare și semne mari în cer. Dar înainte de toate acestea, vor pune mâinile pe voi și vă vor prigoni, vă vor da pe mâna sinagogilor, vă vor arunca în temnițe, vă vor târî înaintea împăraților și înaintea dregătorilor din pricina Numelui Meu. Aceste lucruri vi se vor întâmpla ca să fiți mărturie. Țineți bine minte, să nu vă gândiți mai dinainte ce veți răspunde, căci vă voi da o gură și o înțelepciune căreia nu-i vor putea răspunde, nici sta împotrivă toți potrivnicii voștri. Veți fi dați în mâinile lor până și de părinții, frații, rudele și prietenii voștri; și vor omorî pe mulți dintre voi. Veți fi urâți de toți din pricina Numelui Meu. Dar niciun păr din cap nu vi se va pierde. Prin răbdarea voastră, vă veți câștiga sufletele voastre.
Am ajuns la capitolul 21 după vreo patru ani și jumătate. Trag nădejdea că undeva spre sfârșitul anului, de sărbătorile de Crăciun, vom ajunge la textele despre înviere, să ne apropiem de finalul cărții Luca. Nu vreau să fiți descurajați, pentru că în parcursul pe care l-am făcut, urcăm spre niște piscuri ale revelației lui Dumnezeu, de unde putem vedea panoramic lucrarea planului lui Dumnezeu. Iar atunci când înțelegi lucrarea lui Dumnezeu în istorie și când o înțelegi și în viața ta, nu poți fi decât încurajat. Nu ai cum să începi să tremuri, să-ți fie frică de ce se întâmplă în Ucraina, în fâșia Gaza sau în alte părți din lume. Dumnezeu Își împlinește planurile. Amin.
Capitolul 21 al Evangheliei după Luca păstrează pentru toate generațiile de credincioși acest discurs pe care savanții în cercetarea Scripturilor l-au numit „discursul apocaliptic/escatologic”. Escatologia este a cea parte a învățăturii din Scriptură, a teologiei care se ocupă de viitor, mai precis încearcă să așeze lucrurile cu privire la zilele din urmă. Această cuvântare a Domnului Isus apare și în celelalte Evanghelii, în Matei, apare rostit pe Muntele Măslinilor și este un discurs mai amplu. Apare și în Evanghelia după Marcu într-o formă mai restrânsă, cum apare și de altfel și în Evanghelia după Luca. Aici cuvintele sunt rostite în Ierusalim, în Templu.
Inevitabil, ne aflăm pe un tărâm profetic și atunci când pășim pe acest tărâm trebuie să fim prudenți. Sunt mulți cărora le place să intre în zona profetică, și mai cu seamă în zona escatologică a zilelor din urmă. Ei spun că trebuie să citești și să urmărești aceste lucruri cu Biblia într-o mână și cu ziarul în cealaltă, sau mai nou cu telefonul, tableta și site-urile accesibile de pe aceste mijloace de informare. Nu este suficientă Scriptura? Trebuie să ne informeze ziarul despre planurile lui Dumnezeu? Atât de mult le place acestora să uimească poporul cu descoperirile lor încât mulți s-au înțepenit în predicarea textelor profetice. Acest lucru este greșit.
Noi am ajuns în mod natural la acest text și am încercat să găsesc o modalitate prin care să trec peste acest text și să nu intru în toate detaliile, pentru că atunci când intri în astfel de texte este ca și cum ai încerca să spargi nuci în gură. Vrei să ajungi la miezul care este bun, sănătos și consistent, dar trebuie să spargi coaja, iar pentru că nu ai la îndemână instrumente potrivite, bagi nuca în gură și riști să-ți spargi dinții.
Din nou vreau să încurajez spunându-vă că suntem într-un fel de escaladare. Aici în Brașov fiind obișnuiți cu munții, ca să ajungi pe Postăvarul sau în alte locuri, e nevoie de un oarecare efort pe care trebuie să-l depui, dacă nu iei telecabina. Dar dacă te pornești pe traseu, după marcaje, transpiri până în vârf, dar ce bucurie este când ajungi pe vârf și vezi de acolo panorama munților. Acest sentiment îl am atunci când parcurgem o carte a Scripturii în acest fel.
Doctrina despre sfârșitul vremurilor este o doctrină populară, necesară și importantă. Dar trebuie să recunoaștem că în raport cu alte învățături sau cu alte doctrine din Scriptură, această doctrină este susceptibilă adesea unor excese. Este vorba de o fascinație, iar pe de altă parte, de speculație, și chiar o inflație de erori, după cum Domnul Isus anticipează când este vorba de sfârșitul vremurilor. De aceea, trebuie să fim prudenți.
Am spus nu o dată, și vreau să repet acest lucru, că atunci când venim la anumite texte din Scriptură precum acest text, oamenii încearcă să se raporteze la ele în diferite feluri.
De pildă, sunt unii care vor o anumită precizie teologică. Admir un teolog precum John McArthur și el vrea să știe totul și să fie întocmai. Precizie teologică și să găsești întocmai semnificația textului respectiv. Este într-adevăr o dorință bună, dar în ultimă instanță cred că trebuie să fim atenți.
Pe de altă parte, e și cealaltă extremă unde e speculație teologică. Iar aici avem o pleadă de predicatori, pe care unii dintre dumneavoastră îi accesați atât de ușor, fără să băgați de seamă că fac tot felul de jonglerii cu textele Scripturii și le folosesc ca un pretext pentru a-și predica inovațiile și doctrinele lor. Feriți-vă de astfel de oameni.
Cadrul în care trebuie să avem învățătura ca și credincioși este cadrul și perimetrul bisericii locale. Nu vă spun că nu e bine să ascultați pe unii și pe alții, dar nu porniți după predicatori care uimesc cu descoperirile lor din tot felul de surse și informații despre ce se întâmplă în Israel, în Orientul Mijlociu și în alte părți și încep să pună lucrurile în așa fel încât să uimească. Învățați de la pastorii voștri. Întrebați pe pastorii voștri, că nu degeaba Dumnezeu i-a pus ca slujitori în biserica locală. Ei sunt părinții care dau hrană bună copiilor. Nu vă mai uitați după tot felul de „frișcă” teologică care apare ici și colo și oameni care nu au o dedicare pentru biserica locală.
Așadar, între precizie teologică și speculație teologică, opțiunea mea este pentru prudență teologică. Adică întocmai cum Domnul Isus a spus când ucenicii au pus întrebarea ca să știe cu anumită precizie când va fi vremea, care vor fi semnele. La astfel de întrebări, unii vor precizie, alții speculație. Iar Domnul Isus spune: „Băgați de seamă…” și recomandă prudența, atenția și vegherea.
De altfel, pe parcursul acestui text voi încerca totdeauna să vă aduc aminte ce vrea Domnul Isus și care este intenția Lui. De la bun început, doresc să vă dau harta parcursului nostru, pentru că am decis în ultimă instanță să o iau agale, așa cum fac prin fiecare text al Scripturii și „să vă iau de mânuță” pe fiecare și să vă port prin fiecare verset de aici.
Cuvântul rostit de Domnul Isus nu a fost așa spontan. Acest cuvânt apare într-un context. Iar primul lucru la care ne vom uita este contextul în care Domnul dă un răspuns unor întrebări. Contextul este esențial, pentru că dacă nu ținem seama de contextul în care lucrurile sunt spuse în Cuvântul lui Dumnezeu, facem un pretext pentru a da curs ideilor noastre.
Apoi, contextul ne aduce la conținutul discursului și vom intra apoi probabil, odată cu mesajul viitor în conținutul rostirii răspunsului pe care Domnul Isus îl dă celor ce L-au întrebat. Nu voi renunța în a aborda unele din cele mai complexe frământări de-a lungul vremurilor. Voi încerca să dau răspuns legat de căderea Ierusalimului și nimicirea Templului, de venirea Fiului omului pe norii cerului, de vremea sfârșitului. Dacă ne vor „ține balamalele” vom intra și în școlile de gândire privitoare la sfârșitul vremurilor, școala premilenistă, postmilenistă și amilenistă. Trebuie să învățăm aceste lucruri, dar în final, aș vrea să ne ducem de la conținut la concluzia cuvintelor Domnului Isus și vom vedea că concluzia Lui nu merge spre speculație, ci spre avertismente de care fiecare dintre noi trebuie să ținem cont.
Așadar, contextul, conținutul și concluzia.
Era o vreme când, dacă intrai într-un muzeu, era un anumit traseu, poate nu mergeai pe traseul evoluției istorice, în mod diacronic, te rătăceai prin muzeu, dar acum, mai nou, la orice muzeu te duci, la Louvre, la muzee din Londra sau din altă parte, când intri în muzeu, îți dau o hartă a muzeului și în acea hartă apar toate etajele, galeriile muzeului. Iar dacă urmărești harta, pricepi ceva în final, pentru că acel muzeu are și vrea să spună o poveste. La fel, v-am oferit în mod anticipat harta.
Înainte de a intra în contextul acestui discurs, doresc să spun că Domnul are o intenție în comunicarea acestui mesaj. Iar intenția Lui a fost, pe deoparte, să încurajeze pe ucenicii Săi, să nu fie descurajați. Odată, El le-a spus că Se va duce și ca să-i încurajeze, le-a zis: „Să nu vi se tulbure inima. Aveți credință în Dumnezeu și aveți credință în Mine”. Le spune și ceva despre viitor: „În Casa Tatălui Meu sunt multe locașuri. Iată, Eu mă duc și vă pregătesc un loc ca acolo unde sunt Eu, să fiți și voi”. Mereu în mintea ucenicilor erau aceste întrebări: „Când? Cum, Doamne? Vrem semne, precizie…” Domnul Isus le spune: „Nu este treaba voastră să știți vremurile sau soroacele. Acesta este „monopolul” lui Dumnezeu. Rolul vostru e să fiți o mărturie a Evangheliei slavei, în mijlocul unui neam ticălos și spurcat. Să străluciți ca stelele în întunericul acestei lumi. Iată drumul pe care trebuie să mergeți.”
Pe de altă parte, nu a fost doar încurajare, ci Domnul Isus Cristos vrea să facă și informare, pentru că El dă detalii spunând că pe alocuri vor fi cutremure de pământ, foamete… Aduce niște detalii. Domnul vrea să dea semne. Răspunde la întrebarea ucenicilor de a cunoaște anumite semne orientative și le furnizează aceste semne, dar nu pentru ca ei, în ultimă instanță să se uite doar la semne, ci prin acestea să se uite la planul final al lui Dumnezeu.
Așadar, Domnul vrea să-i scoată pe ucenici dintr-o anumită descurajare și dezinformare. Pentru că precum este o propagandă politică, este și propagandă teologică. Sunt mulți care știu să facă propagandă fenomenală, cu tot felul de descoperiri de-ale lor ca să atragă poporul lui Dumnezeu. Dintr-o dată, copiii lui Dumnezeu care trebuie să fie orientați spre o trăire sfântă și curată, în a aștepta și grăbi venirea Domnului Isus, ochii lor se duc înspre semne, minuni și tot felul de arătări.
În final, aș vrea să rămân în intenția Domnului Isus de a încuraja poporul lui Dumnezeu și de a-l informa.
Acum intrăm în prima „galerie” a acestui traseu – contextul.
Cadrul mai larg al vorbirii Domnului Isus este cel pe care îl numim „Săptămâna Mare/a Patimilor”. Domnul Isus a intrat triumfal în Ierusalim în capitolul 19, de la versetul 29, când Domnul S-a apropiat de Ierusalim și a avut acea intrare grandioasă, ca un împărat. Acum, Domnul Isus este în așteptarea consumării evenimentelor finale ale lucrării Sale pământești, respectiv crucificarea și moartea, și pe de altă parte, învierea și înălțarea. Domnul Isus este perfect conștient de deznodământul acestui parcurs, pe care, de altfel, îl și anticipase înaintea ucenicilor spunându-le de cel puțin trei ori: „Iată, Fiul omului Se va duce la Ierusalim, va fi dat în mâinile cărturarilor, fariseilor și a preoților celor mai de seamă. Îl vor omorî, dar a treia zi va învia.”
Dar în fiecare din aceste zile, în perioada Săptămânii Mari, premergătoare arestării și crucificării Sale, Domnul Isus venea din Betania, unde poposea peste noapte și intra în cetate și se ducea în fiecare zi la Templu. Fie că vorbea în Templu, fie că vorbea în curtea Templului, El era acolo învățând poporul lui Dumnezeu. Acest amănunt al prezenței Sale în Templu era foarte important, pentru că Domnul, fiind în acolo, Se afla pe terenul inamicilor Săi. Zona Templului era controlată de preoții cei mai de seamă, iar când intrai acolo, te aflai pe un tărâm ostil, în care nu ești bine primit, în care ești urmărit ca să fii prins.
Mass-media a fost captată acum de tot ce s-a întâmplat în jurul acestui fost ziarist Alexei Navalnîi, care, la un moment dat, a fost otrăvit și a plecat în Germania ca să se trateze și a scăpat cu viață. Apoi, în mod surprinzător, a decis să se întoarcă în Rusia. Iar când s-a întors în Rusia, mă gândeam la ceea că șansele lui sunt minime și de atunci, am socotit în mintea mea că va avea aceeași soartă ca alți ziariști celebri care au criticat sistemul și nu au reușit să rămână în picioare. Ați văzut că și acest om a sfârșit zilele într-o închisoare din Siberia.
Domnul Isus intra în Ierusalim și se ducea în Templu unde totul era controlat de marele preot. Această zonă a Templului era sub autoritatea familiei Hasmodeilor care era familia preoțească, cea aronică. În această zonă a Templului, romanii care aveau autoritate politică, nu intrau, nu aveau voie să intre, era de altfel și scris pe una din porțile de intrare, în curtea Templului că oricine intră, neevreu, dintre neamuri, va fi omorât. Dacă intrau în zona Templului, aceștia își asumau riscul. Tot ce se întâmpla aici era sub controlul total al marelui preot și erau multe lucruri care aveau loc: slujbele, ritualurile, jertfele, comerț, schimb de bani – o industrie religioasă înfloritoare. Aici a intrat Domnul Isus în ziua de luni, a luat un bici și a scos afară pe toți schimbătorii de bani, pentru că transformaseră acest loc al Casei lui Dumnezeu într-un „bâlci” al deșertăciunilor, un târg cu afaceri prospere.
Tensiunea deja crescuse la cote maxime, iar pericolul plutea în aer. Ucenicii au știut acest lucru pentru că atunci când Domnul S-a dus în Betania ca să-l învie pe Lazăr, ei I-au spus să nu Se ducă, pentru că știau că iudeii vor să Îl omoare. Dar fără nici o teamă, Domnul Isus continuă să meargă în Templu, în aceste zile și să dea învățătură. Fiecare ceas era o provocare pentru liderii lui Israel. Cuvântul spune în Luca 19:47-48 „Isus învăța în toate zilele pe norod în Templu. Și preoții cei mai de seamă, cărturarii și bătrânii norodului căutau să-L omoare, dar nu știau cum să facă, pentru că tot norodul Îi sorbea vorbele de pe buze.” Ei n-au reușit mai nimic.
Rezultatul vorbirii Domnului Isus și al contracarării ispitelor lor spune Luca 18:34 „Ei n-au înțeles nimic din aceste lucruri, căci vorbirea aceasta era ascunsă pentru ei și nu pricepeau ce le spunea Isus.” Apoi în Luca 20:26 „Nu L-au putut prinde cu vorba înaintea norodului; ci, mirați de răspunsul Lui, au tăcut.” Iar în versetul 40 „Și nu mai îndrăzneau să-I mai pună nicio întrebare.” Așa că au recurs la alte planuri.
Domnul Isus a predicat și a făcut multe afirmații și în toate răspunsurile, la atacul și ispitele lor, nu au putut să-L prindă. Totuși, una din afirmațiile Sale la care ne vom uita astăzi, finalmente, a constituit un prilej de acuză în rechizitoriul pe care aceștia l-au adus peste câteva zile împotriva Domnului Isus.
Iată ce se întâmplă. La începutul capitolului 21, după ce Domnul a văzut o femeie văduvă care a pus doi bănuți și a lăudat-o și a spus că ea a pus mai mult decât mulți care se duceau acolo să dea la vistieria Templului, în acest timp, ca un fel de pauză, unii se uită la clădirile Templului și încep să le admire. Iar ei încep să zică: „Vai! Ce frumos! Ce interesant!…” Deci, unul dintre ucenici care, pur și simplu, cred, că nu a putut controla sentimentul de admirație, dă curs farmecului care-i captase atenția, pe când unii vorbeau despre Templu că era împodobit cu pietre frumoase și daruri. Acesta era contextul.
Pentru a înțelege extazul acestor admiratori trebuie să ne întoarcem puțin în istorie și să înțelegem ce a însemnat Templul pentru evreii acelor vremuri. După ieșirea din Egipt, locul în care Dumnezeu Se întâlnea cu poporul era acel loc numit Cortul Întâlnirii. Iar vreme de ceva ani, acesta a constituit perimetrul mijlocirii marelui preot pentru poporul lui Dumnezeu înaintea Dumnezeului Atotputernic. Acolo se aduceau jertfele, se serba ziua de Yom Kippur (Ziua de Ispășire), etc. Dar apoi s-a ridicat David și visul lui a fost să construiască o casă Domnului. Însă Domnul spune lui David: „Nu, căci tu ai sânge pe mâinile tale, nu poți construi o casă pentru Numele Meu, dar poți să pregătești planurile, să aduni materialele și fiul tău va fi cel care va construi o casă pentru Numele Meu”. Astfel, Solomon construiește Templul. O splendoare. Iar în acel Templu construit de Solomon, slava lui Dumnezeu se coboară și umple Templu.
Mai târziu, după Solomon, poporul s-a stricat. Lucrurile mergeau bine, aveau Templu, erau lucrurile minunate. De aici învățăm o lecție: când lucrurile merg bine și sunt cum trebuie, poporul tinde să se strice. Atunci când treci prin suferință, încercări, atunci te agăți de Dumnezeu, dar când lucrurile sunt în ordine și curg de la sine, atunci începi să te relaxezi și începi să te uiți la tine, la alții și încetezi să te mai uiți la Dumnezeu. Dar mai mult decât atât, poporul s-a stricat în idolatrie și au părăsit casa lui Dumnezeu și Legea Lui, iar Dumnezeu a trimis pe Nebucadnețar, împăratul Babilonului. El a venit în anul 586 î.Hr., a distrus cetatea Ierusalimului, a luat poporul în robie și preț de un an de zile a dărâmat cetatea și Templul și a luat toate bogățiile, tezaurul Templului în Babilon.
După profeția lui Ieremia, timp de 70 de ani, poporul lui Dumnezeu a fost în cuptorul robiei pentru a fi curățit de toate ticăloșiile și păcatele sale. Câteodată, o astfel de curăție este bună și necesară pentru că Domnul avea să întoarcă de acolo o rămășiță. Sub conducerea dregătorului Zorobabel, a marelui preot Iosua, a lui Neemia și Ezra, o parte din poporul lui Dumnezeu se întoarce în Ierusalim și acolo încep să rezidească cetatea și să reconstruiască Templul, al doilea Templu.
Firește, al doilea Templu nu a mai avut prestanța și măreția întâiului Templu. A fost construit la cote reduse. Cuvântul lui Dumnezeu spune că cei bătrâni care-și mai aminteau de primul Templu, de când erau copii, se uitau la al doilea Templu și plângeau, amintindu-și anvergura splendorii și magnifică a întâiului Templu.
Dar timpul a trecut, poporul iarăși s-a stricat și Dumnezeu a adus alte neamuri peste ei. Au venit grecii cu Alexandru cel Mare, care a cucerit totul prin acele părți ale lumii. Iar după el, alți conducători și generali precum Antiohus Epifanes, a venit la Ierusalim și a vrut să facă o dovadă de putere înaintea evreilor: a intrat în Templu, al doilea care era construit și a sacrificat un porc pe altarul Templului, a fost o desacralizare. Templul a fost curățit, în cele din urmă, de o familie care s-a ridicat în acea vreme, cea a Macabeilor, și anume Iuda Macabeul, numit „ciocanul lui Dumnezeu”. El i-a scos de acolo pe greci, a curățit Templul și au venit câteva decenii de pace.
Dar în final, au venit romanii. Ei au ocupat Israelul și au devenit ei cei care dictau acolo. Au pus în stăpânire pe anumiți regi locali și nu s-a mai respectat o linie regală, pe cea a lui David, ci au pus în conducerea Israelului o dinastie numită „dinastia irodianilor”, primul dintre ei fiind Irod cel Mare. El știa că nu are dreptul legitim de a fi acolo, nefiind din familia davidică, ci din cea a idumeilor, care se trăgea din Esau, din o totală diferită direcție, nu era de pe linia lui Iacov. Iar pentru a câștiga cel puțin admirația sau dreptul de a fi în tronul lui Israel, Irod cel Mare a spus că le va face evreilor Templul. A plătit un fel de tribut evreilor ca totuși să-l accepte pe tronul lui Israel. Astfel, el a făcut o mare investiție și a extins zona Templului incredibil de mult. Zidurile care înconjurau curtea Templului erau în formă de pătrat cu o lungime de 300 de metri în fiecare parte. Erau 9 hectare. Irod nu a făcut economie, a investit foarte mult și a extins curtea Templului, iar Templul a început să-l extindă și a adus blocuri de marmură atât de mari încât cei care se uitau la curtea Templului aveau ce să admire. O cărămidă în curtea Templului era de 22 de metri lungime, de 3 metri lățime și înălțime de 2 metri. Într-adevăr, aveai ce să admiri.
Clădirea a fost renovată, Templul a fost decorat cu tot felul de metale prețioase, cu daruri. Fațada Templului era capitonată cu o foaie de aur, iar atunci când soarele strălucea la miezul zilei, cei ce se uitau spre Templu erau orbiți de lumina strălucitoare. Dar Templul era mai mult decât un locaș cult în Ierusalim. Templul era simbolul identității naționale a poporului evreu. Câtă vreme Templul stătea în picioare, ei existau ca entitate națională. Templul era important pentru ei.
Eu eram cât pe ce să fac armata. Cu o zi înainte de a mă lua la oaste, mi-a venit documentul de ordinare. Am fost ordinat duminică, iar luni dimineața a venit comisia să mă ia la oaste. A ieșit totul în ultimul moment. Dar alții mi-au spus că într-o unitate militară este important steagul. Iar lângă steag, 24/24 este o santinelă care stă. Iar dacă dispare steagul se dărâmă unitatea militară. Au fost unii, mai șmecheri, care doreau să vadă ce se întâmplă și au furat steagul ca să vadă dacă într-adevăr se dărâmă unitatea militară. Totuși, aceasta este legea: dacă steagul dispare dintr-o unitate militară este închisă acea unitate și dărâmată.
Templul pentru evrei era ca steagul pentru o unitate militară. Templul era important. Iar evreii se uitau la acel Templu cu admirație și legătură sufletească pentru că acesta le dădea identitate. Era un simbol al existenței lor statale.
În timp ce ei dau curs acestei admirații, Domnul Isus face o afirmație șocantă: „Vor veni zile când nu va rămâne piatră pe piatră care să nu fie dărâmată”. M-a surprins că acest mesaj profetic nu a stârnit un șoc cu consternare celor ce l-au auzit, ci dimpotrivă, ei au spus: „Când se vor întâmpla toate aceste lucruri? Care va fi semnul?”.
Au fost și alții care au auzit ce El a spus și e important de știut că cine vorbea împotriva Templului era considerat blasfemator, iar pedeapsa pentru vorbirea împotriva Templului era moartea. Este cazul lui Ieremia, care nu a vorbit de rău Templul, dar a venit înaintea poporului și a spus: „Să nu ziceți Templul Domnului! Templul Domnului!, căci Dumnezeu va dărâma acest Templu”. Citind cartea Ieremia vedem cât el a suferit pentru că a vorbit ceva despre Templu.
Iar în final, Domnul Isus primește acuza capitală că a blasfemiat Templul. Au venit doi și L-au acuzat că ar fi spus: „Dărâmați acest Templu și după trei zile Eu îl voi zidi”. Firește, Se referea la trupul Său, că va învia din morți după trei zile. Dar să vorbești împotriva Templului era grav, era o blasfemie.
Trebuie să înțelegem acest spirit care anima și admirația ucenicilor, pentru că există lucruri care ne definesc pe fiecare dintre noi și ne reprezintă ca persoană sau chiar ca popor. Acea trăsătură e de multe ori exprimată într-un monument, într-o clădire etc.
Spre exemplu, Turnurile Gemene din New York care au fost spulberate în atacul din 11 septembrie 2001. Aceste turnuri erau cele mai mari clădiri din lume. Acolo era centrul administrativ și economic al Americii și acolo i-au lovit, în „inima” identității lor. Câtă suferință și duh de răzbunare a fost declanșat!
Următorul exemplu – Kremlinul. Acolo domnește un „Nebucadnețar” al zilelor noastre. Imaginați-vă ce ar fi dacă cineva ar exploda acea zonă. Ar însemna un război nuclear. Kremlinul este un simbol. Rușii sunt legați de acest loc, mai ales președintele.
În continuare – Taj Mahal – un templu în India unde toți se duc, nu doar indieni, ca să-l vadă, unii mai zic și o rugăciune. Este un simbol. Nu te atingi de așa ceva. Un simbol al identității culturale, religioase și chiar etnice.
Mai departe Burj Khalifa în Dubai. Aceasta e cea mai înaltă clădire din lume la momentul dat. Atinge-te de acest simbol al arabilor și ești terminat.
Bruxelles – sediul Uniunii Europene. Acolo se fac afacerile și acolo se dictează cum totul să se gestioneze, cine și cum dă, cine și cum ia, cine cu cine se căsătorește… Un simbol al decăderii, dacă îmi este permis.
Iar simbolul iubitei noastre patrii – Casa Poporului. Când luam musafiri din America și îi luam din aeroport la București, aveam un loc pregătit pentru a-i surprinde. Dacă mergi pe Splaiul Dâmboviței este Facultatea de Medicină Veterinară, dădeam curba colo încet spre zona Izvor, dintr-odată apărea Casa Poporului. Așteptam momentul în care oamenii se uitau și exclamau de uimire. După ce îi duceam acolo, îi plimbam înăuntru și oamenii spuneau că nu au mai văzut așa ceva. La acea vreme, Casa Poporului era a doua clădire ca mărime din lume. Aveam și eu cu ce să mă laud. Unul din păstori s-a trezit să ne laude la începutul sesiunii unei conferințe pentru ceea ce am reușit noi acolo să facem, ne felicita pentru această clădire. După aceea i-am spus că nu a sunat bine, pentru că au fost oameni care au muncit și au murit acolo. Acela a fost un simbol al puterii absolute, al dictaturii. După aceea, păstorul nu știa cum să-și ceară iertarea că a zis ceva nepotrivit. Chiar dacă este un simbol al trecutului cu ororile comunismului, ne simțim bine când mergem pe acolo, admirăm acea marmură și toate acele lucruri ce sunt acolo în acea clădire.
În final – Zidul Plângerii. Acest Zid al Plângerii era din acel zid de 300 de metri care era perimetrul Templului. Atât este tot ce a mai rămas din zidul marelui Templu construit de Irod cel Mare. Pentru evrei, acest loc e cel mai sacru din lume. Acolo se duc toți evreii și se roagă, pun bilețele și fac mătănii. Unii dintre ei chiar toată ziua stau acolo plângând și rugându-se ca Templul să fie reconstruit.
Acel loc care era atât de prețios pentru evrei și erau legați de acest Templu, de simbol, dar Domnul Isus spune că aici este Cineva mai mare decât Templul. N-au priceput mai nimic din ce le-a spus Domnul Isus. Este Cineva mai mare decât Templul, pentru că în Domnul Isus se împlinea tot simbolismul Vechiului Testament, toate reprezentările, toate instituțiile vechiului așezământ, inclusiv Templul. Domnul Isus Cristos prelua toată această realitate fizică și spunea: „Eu sunt Templul lui Dumnezeu și acest Templu va fi dărâmat, dar după trei zile va fi reclădit”. Iar Biserica răscumpărată devine Templul lui Dumnezeu în care locuiește Duhul lui Dumnezeu și se coboară slava Lui.
În încheiere, aș dori să reamintesc că astăzi este doar o deschidere, ne-am uitat doar la context. Să ne aducem aminte de câteva lucruri esențiale.
Domnul Isus le spune această profeție: „Vor veni zile când nu va rămâne aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată” Și le zice să nu prețuiască aceste lucruri, să-și dezlipească ochii de la ele și să se uite la El.
Nu cumva câteodată ochii noștri sunt furați de lucruri pe care le putem admira din lume, din viață, iar ochii noștri nu sunt pe Cristos? Când El este prezent, când lucrarea Lui este activă în viața noastră, a te uita la altceva este o risipă, o risipă a vieții. La întrebările ucenicilor „Când? Cum? Care?” Domnul Isus le spune „Băgați de seamă să nu vă amăgească cineva”.
Dragul meu, bagă de seamă să nu te amăgească banul, pofta trupului, pofta ochilor, lăudăroșia vieții, o carieră, plăcerile de o clipă ale păcatului și să-ți dezlipească inima și ochii de Domnul Isus Cristos. Băgați de seamă.
Vom continua studiul pe linia acestor descoperiri, dar ne vom uita la avertismentele Domnului Isus, pentru că la fiecare pas din vorbirea Lui, El aduce avertismente. În tot studiul pe care îl facem nu trebuie să uităm nici pe o secundă câteva lucruri esențiale: Dumnezeu are un plan și El Își va împlini planul și acest plan Îl are în centru pe Domnul Isus Cristos. Cartea Efeseni ne spune în capitolul 1 că Dumnezeu a făcut un plan înainte de întemeierea lumii, înainte de creație, iar în acest plan, El intenționează să unească în Cristos toate lucrurile: cele din ceruri și cele de pe pământ. Acest plan va culmina cu venirea Fiului omului, a Domnului Isus Cristos. Dar înainte de aceasta, El spune: „Băgați de seamă că până atunci sunt niște lucruri care se vor întâmpla: Ierusalimul va cădea, Templul va fi dărâmat și voi veți trece prin încercări”.
În Filipeni frumos zice autorul: „Căci cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeți în El, ci să și pătimiți pentru El”. Acum este vremea pătimirii împreună cu Cristos. S-a întâmplat dispariția Ierusalimului, căderea Templului… Acum este vremea încercărilor și așteptăm cu nădejde venirea Salvatorului, marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor, Domnul Isus Cristos. Doamne, ajută-ne.
Apostolul Petru întreabă: „Ce fel de oameni ar trebui să fiți voi (care ați fost acolo și ați auzit aceste cuvinte) ca printr-o trăire sfântă și curată să așteptați și să grăbiți venirea Domnului Isus Cristos?” Amin.