Evanghelia după Luca 22:1-2 – Sorin Prodan – Biserica creștină Providența Brașov
Astăzi, Cuvântul lui Dumnezeu va fi predicat din Evanghelia după Luca, capitolul 22. Vom citi doar două: „Praznicul Azimilor, numit Paștele, se apropia. Preoții cei mai de seamă și cărturarii căutau un mijloc cum să omoare pe Isus; căci se temeau de norod.”
Am intrat de puține zile în noul an și unii și-au aranjat nițel agenda acestui an 2025. Începând probabil cu concediul sau alt eveniment major, poate nașterea unui copil, poate o nuntă. Sper că nimeni nu și-a programat înmormântarea că dacă v-a trecut vreo năstrușnicie prin cap de genul acesta, eu nu o să pot da curs acestei invitații, dacă este cumva între aprilie și iulie, pentru că vom fi plecați.
Pentru un păstor, pe lângă planificările curente legate de dinamica unei săptămâni sau a unei luni, există și o programare a cursului predicării. La ce mă refer? Fiecare păstor se gândește ce să predice, de unde să predice și cum să predice. Acum eu vorbesc despre o planificare, pentru că nu sunt adeptul acelui mod de predicare pe care eu îl numesc un fel de țopăială prin Scriptură, printre textele din Vechiul și Noul Testament. Și nu vorbesc cu un anumit dispreț. Există păstori care predică în felul acesta. Însă înțelegerea pe care o am este că noi trebuie să privim Cuvântul într-o manieră în care Dumnezeu l-a revelat, în care Dumnezeu l-a descoperit. Și în ce mă privește în acest sens, la mine lucrurile sunt mai simple, pentru că voi continua predicarea prin cartea Luca, prin Evanghelia după Luca, în nădejdea că voi încheia acest parcurs, pe care l-am început cu aproximativ 5 ani în urmă în această Evanghelie.
Astăzi intrăm în capitolul 22 și cu aceasta intrăm în acele zile tulburătoare, dar de importanță colosală. În Luca 19 am intrat împreună cu Domnul în cetatea Ierusalimului, a fost acea intrare triumfală, acea primire și acea exuberanță a poporului, care L-a întâmpinat pe Isus cu cuvintele Psalmilor: „Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului.” Au urmat apoi zilele de luni, marți, miercuri, în care Domnul venea în templu și învăța norodul. Și acolo erau prezenți cărturarii, preoții cei mai de seamă, bătrânii norodului care Îl atacau permanent cu întrebări, Îl iscodeau și încercau să-L prindă.
Dar iată, Scriptura ne spune că ne apropiem acum de praznicul numit Paștele praznicului azimilor. Aceasta era ziua de joi, când Domnul a venit împreună cu ucenicii săi joi seara, în camera de sus și a instituit cina, pe care și noi o vom celebra astăzi. Apoi a urmat acea noapte întunecată a păcatului, în care diavolul a așezat totul, a coordonat totul prin Iuda (vom vedea data viitoare că și prin preoți). Un târg mârșav, 30 de arginți prin care Domnul a fost vândut. Vineri a urmat procesul, în miez de noapte sau în zorii zilei, apoi răstignirea, moartea, sâmbătă tăcerea și duminică învierea.
Așa am citit astăzi în primul verset, „Praznicul azimilor numit Paștele se apropia.” Se anticipa un final de săptămână agitat, tumultuos. Iudeii și oamenii de pretutindeni continuau să vină înspre Ierusalim la acest pelerinaj, la această sărbătoare pe care evreii o numeau „Pesah”, (adică „trecere pe lângă”) comemorând acea noapte în care îngerul morții a venit în Egipt și a omorât toți copiii întâi născuți în casele egiptenilor. Și niciun copil din casa evreilor nu a murit pentru că era sânge pe ușorii ușii.
Sărbătoarea aceasta comemora ieșirea evreilor dintr-o robie de 450 de ani sub egipteni. Dar nimeni nu anticipa, nimeni nu intuia ce avea să se întâmple în acel final de săptămână. Era însă o teamă, o fierbere. Domnul Isus se află în Ierusalim, fusese primit, cum am spus, cu entuziasm în prima zi a săptămânii. Apoi, zilele următoare au început să stârnească tulburare în zona templului când a scos cu biciul pe cei care vindeau jertfe în curtea templului, animale pentru jertfă și schimbau bani. Oamenii trebuiau să vină cu șechelii lor și să schimbe banii în moneda templului ca să poată cumpăra jertfa pe care să o dea preotului. Și cursul valutar era întotdeauna în avantajul preoților care îl stabileau acolo în curtea templului.
În următoarele zile, Domnul continua să vină în cetate, așa cum ne spune finalul capitolului 21 de la versetul 37: „Ziua Isus învăța pe norod în templu, iar noaptea se ducea de o petrecea în muntele care se cheamă Muntele Măslinilor. Și tot norodul venea dis-de-dimineață la El în templu ca să-L asculte.” Pe fondul acesta, preoții cei mai de seamă, voiau să se asigure că evenimentul Paștelui nu era compromis. Totul trebuia să funcționeze conform agendei lor.
Exista deja o stare de indignare în rândul oamenilor, în rândul evreilor care știau de corupția care există între cei care conduceau poporul acesta. Dar cine ar fi îndrăznit să confrunte corupția lor? Domnul Isus și-a ridicat vocea și biciul împotriva celor care au transformat casa Tatălui Său într-o peșteră de tâlhari. Și Domnul a declarat că acel loc desacralizat va fi complet demolat și că nu va rămâne piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată.
Gândiți-vă la această provocare, când preoții au auzit ce a spus Domnul Isus. Pentru ei era blasfemie. Urmăriți doar capitolele 19-22, care cuprind evenimentele din săptămâna mare, de duminică până joi, și observați că evenimentele sunt în bună măsură legate de această coliziune între Domnul Isus și preoții cei mai de seamă, cărturarii și fariseii. Tensiunea se acumula pe zi ce trecea și avea să atingă punctul culminant odată cu arestarea, cu procesul și cu răstignirea Domnului Isus.
Ei bine, acesta este parcursul nostru, ne îndreptăm spre punctul culminant al misiunii pentru care venise Domnul Isus și anume crucea. Vom poposi la cruce preț de mai bine de un an de zile. Și acolo vom privii la suferințele Robului Domnului. Acolo, unde am încredințarea că vom vedea mari transformări.
M-am gândit cum să prefațez această apropiere de cruce și acest popas la cruce. Căci Cuvântul ne va duce pe toți, întreaga biserică providența, la cel mai important loc de pe planetă și la cel mai important punct al istoriei, acolo unde vei găsi vindecare. Dar nu în vindecare în termenii în care unii o spun, că ai o un necaz, că ai o boală, că ai o lipsă și că venirea la crucea lui Hristos te va vindeca în felul acesta. Nu, ci vei găsi vindecare în termenii iertării păcatului tău, în termenii reconcilierii cu Dumnezeu, Tatăl, în termenii justificării, sfințirii și a învierii tale ca fiu al lui Dumnezeu.
Și iată cum am fost călăuzit de Duhul lui Dumnezeu să prefațez acest parcurs al crucii. Voi vorbi astăzi în pilde, așa cum adesea a vorbit Domnul Isus. Pentru unii înțelese și pentru alții neînțelese. Iată despre ce este vorba. La finele anului 2023 și începutul anului 2024, Domnul ne încânta cu niște lucrări pe care le făcea în mijlocul nostru. Mai multe suflete au fost cercetate de Duhul lui Dumnezeu și au primit botezul. Am avut un botez de 8 suflete, urmat de un botez de 4 suflete. Sau invers, nu mai țin minte. A fost cel mai bogat timp de seceriș, de când am început această lucrare din anul 2010. Eu aveam sentimentul că slava lui Dumnezeu se afla în mijlocul templului spiritual Providența. Nu în clădire ca atare, ci în mijlocul poporului Său.
Apoi, din senin, ceva s-a întâmplat. Se înțelege că recolta bogată în ce privește pocăința mai multor tineri din adunare care sunt aici cu noi a stârnit mânia satanei, care s-a repezit cu mare furie asupra noastră. Astfel se face că în loc să ne ocupăm de ucenicia acestor suflete prețioase, pentru care Hristos a plătit la cruce, ne-am trezit că trebuie să facem față unor atacuri care ne-au tulburat zilele și nopțile. Mulți dintre dumneavoastră nu știți aceste lucruri. Și nu le știți nu pentru că vrem să le ascundem sau pentru că am vrea să controlăm lucrurile, așa cum unii au acuzat. Ci pentru că înțelegem că anumite greutăți nu pot fi duse de mieii noi născuți în turma lui Hristos. Anumite lovituri nu pot fi suportate de unii care doar privesc biserica ca o comunitate în care este întotdeauna pace, unitate, dragoste.
Înțelegerea pe care noi o avem din Scriptură este că biserica este condusă de prezbiteri, de o pluralitate de prezbiteri, oameni în care biserica are încredere și îi pune în această slujire
Au fost multe frământări frați și surori pe care în mod foarte simplu le puteam aduce în fața adunării, dar rapid ar fi fost traduse de unii ca o încercare de a denigra acele suflete care s-au supărat pe noi pentru că am adus Cuvântul lui Dumnezeu și am spus ce este scris în Scriptură.
Astfel, harul de care ne-am bucurat de o bucată de vreme era acum însoțit de frământare și tulburare. Niciodată, de când am început lucrarea aceasta aici în biserica Providența, nu am trecut printr-o perioadă atât de grea ca cea din anul trecut.
Se întâmpla ceva ce un autor englez pe nume Charles Dickens a scris la începutul unui roman, cu titlul „Poveste a două orașe.” El spunea (în engleză sună mai bine): „It was the beast of the times. It was the worst of the times.” „Era cea mai bună dintre vremi. Era cea mai năpăstuită dintre vremi.” Vremea bucuriei și vremea întristării. Vremea zâmbetului și vremea lacrimilor. Vremea păcii și vremea războiului. Vremea aprecierii și vremea denigrărilor. Vremea ospățului și vremea postului. Vremea unității și vremea separării. Vremea luminii și vremea întunericului.
Mi-am pus întrebarea dacă nu cumva slava lui Dumnezeu s-a depărtat de templul spiritual Providența. Și dacă nu cumva, ceea ce mai vedem acum este doar o strălucire a slavei, în depărtarea ei. Sunt convins că unii intuiți că imaginea aceasta este din Scriptură.
Este din cartea profetului Ezechiel, acolo unde profetul se afla printre prinșii de război ai lui Israel, de la râul Chebar. Și Domnul a venit și l-a răpit pe profetul Ezechiel și spune profetul că „Cerurile s-au deschis și a văzut vedenii dumnezeiești.” Ce a văzut Ezechiel? A văzut slava lui Dumnezeu întruchipată în acel car al lui Dumnezeu care era înconjurat de heruvimi și serafimi, de îngeri, ca de o delegație a unei puteri care stăpânea. (Unii veți vedea mâine instalarea lui Trump și o procesiune copiată probabil de aici din Scriptură din cartea Ezechiel). Profetul se uită și vede serafimi, vede niște roți care erau în mijlocul altor roți pline de ochi, vede o putere extraordinară, vânt care care se mișca și zgomot. Iar în mijloc pe un tron vede ceva și el spune: „Am mai văzut iarăși o lucrare de aramă lustruită ca niște foc, înlăuntrul căruia era omul acesta care strălucea de jur împrejur, de la chipul rărunchilor până jos. Și de la chipul rărunchilor până sus am văzut un fel de foc și de jur împrejur era înconjurat cu o lumină strălucitoare. Ca înfățișarea curcubeului care stă în nor într-o zi de ploaie, așa era și înfățișarea acestei lumini strălucitoare care-L înconjura. Astfel era arătarea slavei Domnului. Când am văzut-o am căzut cu fața la pământ și am auzit glasul unuia care-i vorbea. Și acest glas i-a spus profetului: ‘Du-te înaintea poporului și spune poporului păcatul care gestează în mijlocul lor.” Și profetul la început, prin anumite gesturi profetice la care a fost chemat, a trebuit să vină înaintea poporului să ilustreze pedeapsa care avea să vină peste popor, o grea pedeapsă. Și poporul acesta avea să vadă nu doar pedeapsa, ci pe măsură ce profetul declara Cuvântul din partea lui Dumnezeu, slava aceasta a lui Dumnezeu începea să se îndepărteze.
Cuvântul lui Dumnezeu ne spune iată în Ezechiel 3 cu versetul 12: „Duhul m-a răpit și am auzit înapoia mea dârdâitul unui mare cutremur de pământ. Slava Domnului s-a ridicat din locul ei.” Și profetul continua să aducă acel rechizitoriu din partea lui Dumnezeu și să spună poporului cum a păcătuit. Și pe măsură ce el anunța păcatul poporului, slava aceasta se depărta tot mai mult. A ieșit din Sfânta Sfintelor, s-a îndepărtat din locul sfânt și la un moment dat s-a oprit pe prispa templului. Și de acolo slava, a așteptat ca profetul să continue să spună păcatul poporului în față. Și apoi ne spune Cuvântul că slava lui Dumnezeu de pe prispa templului s-a dus spre Muntele Măslinilor și s-a oprit pe Muntele Măslinilor. Iar de acolo slava lui Dumnezeu a privit Ierusalimul. Și toată cartea Ezechiel este o declarație a profetului a păcatului poporului, în timp ce slava era încă pe vârful muntelui măslinilor. Și când profetul a terminat, slava lui Dumnezeu a plecat.
Acum aș vrea să pun o întrebare. Suntem și noi cumva în acest scenariu? Poate. Dar de ce s-ar depărta oare slava lui Dumnezeu? De ce ar pleca oare slava lui Dumnezeu? Sigur aici nu este cazul să speculăm că și Scriptura ne arată limpede de ce pleacă slava lui Dumnezeu. În Habacuc 1, cu versetul 13 profetul spune: „Ochii Tăi sunt așa de curați că nu pot să vadă răul și nu poți să privești nelegiuirea.” Iar Isaia prin Cuvântul venit de la Domnul înspre popor, Dumnezeu spune: „Mi-e scârbă și nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea.”
Așadar, Domnul se uită și vede păcat. Și El nu spune cum zicem noi „Asta e, n-ai ce să-i faci.” Păcatul Îl scârbește pe Dumnezeu, Îl oripilează, Îi produce repulsie, dezgust și pleacă. De ce pleacă? Sunt cel puțin două motive principale.
În primul rând poporul s-a stricat. Așa declară Dumnezeu prin profetul Ezechiel, când slava se îndepărta de templu. Citim în Ezechiel 5 cu versetul 7: „De aceea, așa vorbește Domnul, pentru că ați fost mai îndărătnici decât neamurile care vă înconjoară, pentru că n-ați urmat poruncile Mele și n-ați împlinit legile Mele și n-ați lucrat nici măcar după legile neamurilor care vă înconjoară, de aceea pleacă slava Mea.”
Isaia spune și el în capitolul 1, versetul 3: „Boul își cunoaște stăpânul și măgarul cunoaște ieslea stăpânului său, dar Israel nu Mă cunoaște, nu ia aminte la Mine. Au părăsit pe Domnul, au disprețuit pe Sfântul lui Israel, I-au întors spatele.”
Dar ce spune Dumnezeu bisericilor? Căci citim despre o atitudine similară pe care Domnul Isus o are față de biserici în Apocalipsa. În aceiași termeni, Domnul Isus Hristos spune bisericii din Efes: „Dar ce am împotriva ta, este că ți-ai părăsit dragostea dintâi.” Bisericii din perga îi spune: „Ai acolo niște oameni care țin de învățătura lui Balaam, îi tolerezi. Și lași ca învățătura aceea să gâdile urechile poporului.” Bisericii din Tiatira, la fel îi spune: „Lași pe Izabela, femeia aceea care se cheamă proorociță (se autointitulează proorociță), să învețe și să amăgească pe robii Mei, ca să se dedea la curvie și să mănânce din lucrurile jertfite idolilor.” Iar bisericii din Laodiceea îi spune într-un mod mult mai tranșant: „Ești căldicel și-am să te scuip din gura Mea. Dar tu zici sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic și nu știi că ești ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol.”
Slava lui Dumnezeu se depărtează când poporul lui Dumnezeu se strică. Și nu mai vede stricăciunea. Dimpotrivă zice: „Slavă, slavă.” Și acolo este putregai, este infecție.
Al doilea motiv pentru care slava Domnului pleacă, este atunci când liderii s-au compromis. Samson se încurcă cu Dalila și își pleacă capul în poala ei. Acan, o căpetenie însemnată a poporului Israel, ia din lucrurile care erau sortite nimicirii: o haină de Șinear, talanți, sapă în pământ și ascunde acolo. Iar înaintea poporului vrea să pară ca un om nevinovat. Fiii lui Aaron, Nadab și Abihu aduc foc străin în Sfânta Sfintelor.
Dar cel mai ilustrativ eveniment, sau exemplu, este cel al fiilor lui Eli, care cu nonșalanță și cu obrăznicie stăteau înaintea poporului și nu le păsa de rânduielile Domnului. Grăsimea jertfelor care trebuiau să o dea Domnului, ei veneau cu furca, înfingeau în jertfă și ziceau „Asta e a mea.” Mâncau și se îngrășau, le bulbuca ochii de grăsime, nu-i atingea nimic. Eli, profetul lui Dumnezeu și mare preot, venea din când în când la ei și în loc să fie autoritar ca tată, venea moale ca o mămăligă și zicea: „Copiii mei, nu e bine ce faceți.” Și Domnul s-a hotărât să-l omoare.
Astfel se face că au venit filistenii peste țară, poporul lui Israel cu mare triumfalism au zis: „Îi batem! Noi avem chivotul Domnului cu noi.” Dar s-au dus în tabăra de bătălie cu chivotul și au fost bătuți. Chivotul a fost luat și cei doi fii ai lui Eli au fost omorâți. Un supraviețuitor a venit în Israel, a venit la profet și l-a anunțat despre tragedia prin care au trecut. Și când profetul Domnului a auzit, nu că fii lui au murit, ci că chivotul Domnului a fost luat, se spune că a încercat să se ridice de pe scaun (pentru că și el era supraponderal de la atâta grăsime pe care o mâncase), s-a împiedicat, a căzut, și-a rupt gâtul și a murit. Toată casa lui Eli a fost judecată după Cuvântul pe care Domnul l-a trimis prin copilul Samuel. Și atunci una din nevestele fiilor care a murit în bătălie și care era însărcinată, în acel moment a țipat și a dat naștere unui copil pe care ei l-au numit „Icabod”, adică nu mai este slavă.
Slava lui Dumnezeu se depărtează când liderii se compromit. Dar ce rămâne după ce pleacă slava lui Dumnezeu? Ce mai rămâne? Ce rămâne este cochilia goală, ca melcii sau scoicile care sunt vopsite frumos în culori și puse pe tarabă pentru vânzare. Ce rămâne? Un templu demn de admirația lumii antice, care l-a pus în categoria celor șapte minuni ale lumii. Un templu cu preoți, jertfe, sărbători, cu o curte în care se făceau afaceri prospere. Un templu strălucitor pe care și ucenicii Domnului l-au admirat: „O, Doamne vezi frumusețea asta de templu?” Dar este un templu despre care Domnul Isus spune că este o peșteră de tâlhari.
Dar ce rămâne când slava Domnului pleacă din biserici? Ce rămâne? Rămân biserici cu clădiri somptuoase, elegante, grandioase, cu tehnologie de ultimă generație, cu predici sofisticate în care ai tot ce vrei: teologie, psihologie, sociologie, experiențialism, show, spectacol. Ai tot ce vrei, mai puțin slava lui Dumnezeu. Predici savante fără putere, cântări fără bucurie, rugăciuni fără răspuns, semănat fără secerat, vreascuri fără foc, fum fără flacără. Slavă improvizată.
Dușmanii care voiau să-L omoare pe Domnul Isus, cum le spune textul, le-a spus Domnul în față: „Vouă vă place să vă dați slavă unii altora. Ce învățați voi nu vine de la Tatăl. Este o învățătură prin care voi vreți să vă revendicați slavă.”
Ce rămâne? Rămâne un muzeu care se laudă cu un trecut magnific, cu viteji și lupte mărețe, cu eroi și vremuri de glorie, cu martiri ce au murit cu demnitate. Iar acum în fața ochilor, nu sunt decât cioburi, săbii ruginite, haine ponosite, statui de piatră și animale împăiate. Toată slava vieții s-a dus și trăiești în muzeul acesta din faima de mult apusă, a unui trecut înmărmurit într-un muzeu, pe care dai o taxă de 5 lei.
„O, slavă Dumnezeiască! Când ai plecat? Când ai plecat și de ce?” În acest pericol frați și surori ne aflăm și noi, dacă nu cumva am ajuns în el. Ne aflăm în acest pericol dacă nu avem lumina și discernământul să deosebim ce este sfânt, de ce nu este sfânt ce este curat, de ce nu este curat.
Atunci când poporul s-a stricat sau unii lideri s-au compromis, Dumnezeu a ridicat un Fineas care a venit, a luat sulița și a străpuns nelegiuirea din popor. A ridicat un Iehu, care a îndepărtat pe toți liderii idolatrii al lui Israel. A ridicat un David care a redat demnitatea casei regale. O poate face și astăzi.
Dar cred că atunci când citim în contextul nostru eclesial despre depărtarea slavei lui Dumnezeu, locul cel mai bun unde putem fi vindecați de vina acestei depărtări, este crucea. Nu cineva care să vină să pună lucrurile în ordine aici, pe calea unei reforme. Nu cineva care să vină să lovească în stânga și-n dreapta. Nu cineva care pleacă fără să-și asume eșecurile, ci venirea la cruce cu toții. Cine poate spune că nu are vină? Cine poate să spună „Eu sunt fără vină”, ca apoi să se aplece, să ia piatra și să lovească? Cine? E ușor s-o faci pe internet, e ușor să o faci prin e-mailuri, e ușor s-o faci în fel și chip, să dai telefoane și așa mai departe. Foarte ușor. Dar e foarte greu să vii la cruce, să te pleci acolo și să spui „Ai milă de mine păcătosul!” La cruce, acolo unde păcatul a fost frânt prin moarte. Căci așa ne spune isaia în capitolul 53: „El a fost străpuns pentru păcatele noastre. A fost lovit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El și prin rănile lui suntem tămăduiți.”
Preaiubiților, prin rănile Lui vom fi și noi tămăduiți de relațiile noastre frânte din această vreme, de neslava care este între noi. Și știți ce? La cruce se întoarce slava lui Dumnezeu, acolo unde Dumnezeu, prin Domnul Isus Hristos, face un nou legământ pe care și Ezechiel l-a anunțat spre sfârșitul cărții sale. Și după ce a anunțat acest nou legământ care era la cruce știți care sunt ultimele cuvinte ale cărții sale? După ce vorbește despre noul Ierusalim și noul templu, templul lui Hristos, în care vine Duhul lui Dumnezeu, iată ultimele cuvinte ale lui Ezechiel: „Și din ziua aceea, numele cetății va fi Domnul este aici!” Așa se termină cartea Ezechiel, după ce pleacă slava lui Dumnezeu, după ce vine noul legământ și după ce Domnul vindecă poporul, profetul declară: „Slava lui Dumnezeu este aici!”
Așa cum spunea un om al lui Dumnezeu: „Vom împlânta crucea în mijlocul adunării noastre.” Crucea să ne vindece de toate spurcăciunile! Crucea să ne vindece de toate compromisurile mici și mari, să refacă țesătura relațiilor noastre, afectate de conflicte, de bârfă, de neîncredere, de lipsă de loialitate și de duh de dezbinare.”
Aceasta este bătălia pe care o declarăm, acesta este locul în care trebuie să venim. Nu faceți imprudența ca în mijlocul depresiei cu care vă luptați să programați întâlnire la psihologi sau la psihiatri. Nu faceți imprudența ca păcatul să-l puneți pe seama, știu eu, unui trecut îndepărtat și a subconștientului care ne bântuie. Nu faceți păcatul de a rămâne în dușmănie față de unii și față de alții. Poate soțul față de soție.
Când vom veni la cruce dragii mei, crucea care reprezintă combinația aceasta de oroare și slavă, contradicția asta pe care nimeni nu o poate înțelege, de sânge, sudoare, strigăt, dar citit greșit de unii. „Tetelestai!” „S-a isprăvit!” Unii au crezut că acolo s-a terminat, dar acolo a fost strigătul de biruință al Domnului care a spus „Am achitat pe deplin!”
Și a intrat în moarte, având în vedere bucuria care-i era pusă înainte, că după ce suferă crucea, disprețuiește rușinea, vede o sămânță de urmași și sufletul Lui Se va bucura. Și când a venit învierea (de la cruce la înviere e puțin timp), a venit biruința și slava! O strălucire pe care Maria a văzut-o în grădina Ghetsimani, o slavă pe care au văzut-o și ucenicii preț de 40 de zile și apoi slava aceea care s-a dus la dreapta Tatălui și o slavă care s-a întors cu putere prin coborârea Duhului Sfânt.
Dragii mei, la cruce! Profetul Isaia spunea în trecut: „La lege și la mărturie.” Pentru poporul noului legământ, astăzi este la cruce. Haideți cu toții la cruce! Haideți cu toții la piciorul crucii!
N-am să uit niciodată momentul când am stat în prezența unui om al lui Dumnezeu și am spus: „Sfătuiți-mă frate ceva.” Eram tânăr, aveam vro 20 de ani și ceva. Și acest om al lui Dumnezeu s-a uitat la mine și a spus: „Frate, un singur lucru vreau să te sfătuiesc. Te lupți și te vei lupta. Dar nu vei birui în nici un alt fel, decât dacă stai la piciorul crucii.”
O, cât m-a ajutat sfatul acela! O, câtă binecuvântare am avut de amintirea continuă a acelui moment, de a veni mereu și mereu la cruce. Acolo este vindecare!
Dacă nu cunoști pe Domnul, vino la cruce să fii salvat de mânia veșnică a lui Dumnezeu, care se va consuma în acel iad veșnic. Așa vei fi salvat, vei fi mântuit.
Dacă Îl cunoști pe Domnul și ești pe calea mântuirii, vino la cruce să fii sfințit. Vino la cruce să fii împăcat cu semenul tău. Vino la cruce să fii împăcat cu fratele tău. Vino la cruce să fii luminat și să vezi slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl. A Lui care ne iubește și care a plătit prin sângele crucii Lui, să-I fie slava, onoarea și gloria. Amin!