Evanghelia după Luca 22:1-6 – Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov
„Praznicul Azimilor, numit Paştele, se apropia. Preoţii cei mai de seamă şi cărturarii căutau un mijloc cum să omoare pe Isus; căci se temeau de norod. Dar Satana a intrat în Iuda, zis şi Iscarioteanul, care era din numărul celor doisprezece. Iuda s-a dus să se înţeleagă cu preoţii cei mai de seamă şi cu căpeteniile străjerilor Templului cum să-L dea în mâinile lor. Ei s-au bucurat şi au căzut la învoială să-i dea bani. După ce le-a făgăduit că li-L va da în mâini, Iuda căuta un prilej nimerit să dea pe Isus în mâinile lor, fără ştirea norodului.”
Probabil că prima întrebare care se naște atunci când citim această relatare tristă, este cum a fost posibil așa ceva? Cum a fost posibilă o astfel de trădare? Și întrebarea devine mai apăsătoare și mai tulburătoare când te gândești la ce a trăit Iuda în parcursul celor 3 ani, în prezența lui Isus. A fost chemat la fel ca ceilalți 11 să fie parte din acest cerc de ucenici. Și nu era puțin lucru ca un rabin al vremii respective să se fi oprit în dreptul tău și să spună „Vino după mine.” Cei mai mulți rabini vedeau ceva în cel ce avea să fie ucenic al său. Și Iuda a fost selectat să fie în rândul celor 12, grup care a ajuns vestit în tot Israelul, mai ales prin faptul că Învățătorul lor era diferit de toți care au fost vreodată.
Erau oameni care spuneau că nimeni nu făcuse așa ceva, nu se mai auzise așa ceva. Și grupul celor 12 era un grup apreciat.
Iuda a fost chemat. Mai mult decât atât, Iuda a asistat la minunile pe care le-a făcut Isus. Probabil au fost mii și mii de minuni pe care le-a văzut cu ochii lui. A văzut cum Hristos a poruncit mării și vântului să se oprească și într-o clipă totul s-a liniștit. A văzut cum Isus a scos demonii din oameni. A văzut cum Isus a vindecat orbi, ologi, surzi. A văzut cum Domnul Isus Hristos a spus unei fetițe „Talita kumi” și fetița s-a întors la viață. Iuda a văzut cu ochii lui lucruri pe care în toată istoria, oameni nu le-au văzut, minuni pe care Domnul le-a făcut în prezența lui.
Iuda a auzit și învățătura. Și nu de puține ori cred că se uita spre Isus cu acea uimire, știind că niciodată n-a învățat cineva așa cum a învățat Isus. Și probabil confirma în sine ce alții spuneau chiar în fața autorităților: „Nimeni nu a învățat ceva ca omul acesta.”
A văzut cum Isus se ruga și probabil a fost cutremurat să vadă felul în care Isus stătea înaintea Tatălui și Se ruga. Parcă barierele acestea fizice în care suntem s-au rupt și Domnul pătrundea totdeauna în prezența lui Dumnezeu, la tronul gloriei Sale. Doar trupul mai era aici, pe pământ.
A văzut tot binele pe care l-a făcut oamenilor. Probabil nu exista om care să fi venit cu o nevoie, cu o apăsare, cu o problemă, cu un necaz, și Domnul să treacă pe lângă el, să nu-l bage în seamă. Și a văzut un lucru pe care toți au putut să-l vadă: că nu a existat o clipă în care Isus să fi păcătuit. Nu se putea face vinovat de nici o acuză pe care vreun om să o poată aduce împotriva Lui.
Ei bine, cu toate acestea Iuda ajunge să-L trădeze într-un mod mârșav pe Domnul, pe Învățătorul său. Și ne punem astfel întrebarea, cum a fost posibil așa ceva? În lumina a ceea ce am văzut, Iuda apare ca un personaj enigmatic, apare într-o dilemă, apare într-o enigmă. Un om care a avut parte de toate aceste lucruri, să fie capabil să-L vândă pe Cel ce i-a făcut atâta bine.
Care este oare răspunsul la această întrebare? Nu știu dacă în cazuistica lui Iuda putem vorbi despre un răspuns. Mai degrabă cred că putem să vorbim de câteva răspunsuri la această dilemă. Și aceste răspunsuri am încercat să le să le așez în lumina Scripturii și am constatat că aceste răspunsuri vin pe două direcții sau pe două planuri. Sau pot fi așezate în două categorii.
O direcție sau un plan pe care vin câteva răspunsuri, este planul imediat, planul apropiat, planul de proximitate. Adică te așezi în poziția melcului care merge încet, se uită la ce este în jur cu ochișorii din acele tentacule și înțelege cât poate să vadă. Astfel, intrând în textul nostru, noi suntem în planul acesta apropiat. Ne uităm la ce s-a întâmplat acolo și din acest plan apropiat vor veni câteva răspunsuri. Dar apoi vom intra într-un alt plan spre final și este planul depărtat. Este ca și cum ridici drona din planul apropiat de zona melcului și te ridici undeva deasupra și începi să vezi lucrurile în ansamblu. Începi să vezi pădurea, nu doar copacii și din planul acela ne vom uita și vom înțelege alte răspunsuri cu privire la trădarea lui Iuda.
Să începem, așadar, cu planul de proximitate, cu planul apropiat, cu evenimentele care se întâmplau acolo și ceea ce a constituit mecanismul care l-a împins pe Iuda să-L trădeze pe Domnul Isus. Primul răspuns pe care cred că îl avem în lumina textului nostru, este că Iuda L-a trădat și L-a vândut pe Domnul Isus pentru bani. Așa ne spune Cuvântul, că a fost un moment când Iuda s-a dus să se înțeleagă cu preoții cei mai de seamă și cu străjerii, cu căpetenia străjerilor templului, ca să-L dea în mâinile lor. Ei s-au bucurat și au căzut de acord să-i dea bani.
Despre Iuda cunoaștem puține detalii din narațiunile celor patru Evanghelii, dar detaliile pe care le primim din Cuvânt sunt detalii semnificative care creionează cumva portretul și profilul lui Iuda. Știm că i se spunea „Iscarioteanul”, detaliu care nu vizează neamul său de proveniență, ci mai degrabă satul său de baștină. Era o localitate în sudul ținutului Iudeii, o localitate numită Iscariot. Și numele lui mergea că se trage din Iscariot. Cum ai zice astăzi Sorin brașoveanu. Într-o vreme îmi ziceau ortelecan, că eram din satul Ortelec. După aceea mi s-a zis bucureșteanul, că m-am mutat în București vreo 14 ani. Acum mi se poate spune brașoveanul, că am buletin de Brașov.
Nu știu dacă unii ați fost identificați după locul de baștină. Am un frate drag cu care mergem în evanghelizare și nu-i știu numele de familie după 20 de ani de evanghelizare, dar noi îi ziceam Neluțu Ploieșteanu că e din Ploiești și așa l-am trecut în telefon. Ei bine, Iuda era iscarioteanul pentru că era din Iscariot. Și acest lucru făcea o diferență față de ceilalți 11, pentru că Iuda era singurul care venea din partea de sud a Israelului. Restul de 11 erau galileieni.
Iuda făcea un pic de contrast aici, Iuda iscarioteanul. Mai era acolo un alt Iuda, de aceea era o diferență și se spunea, aceluia „Iuda, nu iscarioteanul I-a zis lui Isus.” Înțelegeți? Deci aceasta este detaliul legat de proveniența sa, de locul său de baștină.
Un alt detaliu pe care îl aflăm este că Iuda era casierul grupului celor 12. Și acest lucru îl aflăm din Evanghelia după Ioan, din capitolul 12. Putem spune că Iuda a primit un capital de încredere, să alegi pe cineva să fie cel ce ține punga. La acea vreme ei nu aveau un contabil autorizat, cum astăzi dacă există o structură, un grup te duci, angajezi un contabil autorizat și îți face contabilitatea. Deși poate că vameșul Matei s-ar fi calificat mai bine pentru această poziție, că el avea studii și el manevra tot timpul banii. Dar slujba aceasta de casier, al acestui grup, a fost dată lui Iuda. Deci s-a investit încredere în el. N-aveau nici comisie de cenzori care să verifice din când în când registrele. Și sunt convins că Iuda nu ținea un registru de intrări, ieșiri, să fie frumos organizat, ca acea comisie de cenzori să vină să verifice și să confirme că toate cheltuielile au fost făcute corect. Totul mergea pe încredere.
De aceea Iuda care manipula fondurile la discreția sa, la început probabil o fi fost cinstit. Dar după aceea treptat a constatat că poate să ia anumite fonduri din pungă și să le pună într-un cont privat, într-un cont secret. Și contul acela a început să se mărească și cu cât se mărea, constata că reușea să facă niște artificii în așa fel, încât grupul să nu fie afectat de lipsuri. Dar anumite surplusuri le putea transfera dintr-un cont în celălalt.
Banul. Experiența sa tangibilă cu banul i-a corupt inima. Acest detaliu îl aflăm în mod explicit În Scriptură, în Ioan, capitolul 12, așa cum am spus, unde citim așa: „Cu șase zile înainte de Paști, Isus a venit în Betania unde era Lazăr, care fusese mort și pe care l-a înviat din morți. Acolo i-au pregătit o cină. Maria slujea, iar Lazăr era unul dintre cei ce ședeau la masă cu El, înviat din morți. Maria a luat un litru cu mir de nard curat, de mare preț, a uns picioarele lui Isus și i-a șters picioarele cu părul ei. Și s-a umplut casa de mirosul mirului. Unul din ucenicii Săi, Iuda iscarioteanul, fiul lui Simon, care avea să-L vândă a zis: ‘De ce nu s-a vândut acest mir cu 300 de lei și să se fi dat săracilor?’ Zicea lucrul acesta nu pentru că purta grijă de săraci, ci pentru că era un hoț. Și ca unul care ținea punga lua ce se punea în ea.”
Vreau să vă întreb. Știa Domnul Isus lucrul acesta? Îl știa. Și eu cred că știa și Ioan, că nu degeaba Ioan a consemnat în Evanghelia sa că Iuda era un hoț. Îl bănuiau ei că Iuda, învârte fondurile cum vrea el. Dar Domnul Isus, cel puțin Domnul Isus, niciodată nu i-a spus: „Iuda, știu că furi!” Niciodată, l-a lăsat.
În unii oameni există vulnerabilitatea aceasta, sclipirea banului le ia mințile. Cineva a spus „Pentru bani fac orice.” Apostolul Pavel ne avertizează în epistola sa pe care o trimite lui Timotei, în 1 Timotei 6, versetul 10: „Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor. Și unii care au umblat după ea au rătăcit de la credință și s-au străpuns singuri cu o mulțime de chinuri.” Nu banii în sine reprezintă problema sau răul, ci iubirea de bani reprezintă marea provocare.
Ei bine, Iuda avea viciul acesta al iubirii de bani. Așa se face că Iuda s-a dus la preoții cei mai de seamă și a prins prilejul potrivit ca să-și înmulțească fondurile sale secrete. Cu siguranță știa că preoții cei mai de seamă și cărturarii căutau un mijloc ca să-l omoare pe Isus, așa cum ne spune versetul 2, dacă ei se temeau de norod. Probabil existau niște scurgeri de informații și mă gândesc că Iuda avea informatorii săi care erau prezenți acolo la templu printre preoți și spuneau lui Iuda ce planuri există.
În deplină cunoștință de ceea ce face și în mod deliberat textul ne spune că „Iuda s-a dus să se înțeleagă cu marii preoți.” Și astfel Iuda face pasul trădării. Nu vedem aici în Iuda dragii mei un informator șovăielnic, ci vedem un mod hotărât în care Iuda se duce să facă acest pas.
Înțelegem poate puțin mai bine situația dacă ne ducem în Evanghelia după Matei, capitolul 26, unde citim astfel de la versetul 14: „Atunci unul din cei 12, numit Iuda Iscarioteanul, s-a dus la preoții cei mai de seamă și le-a zis: „Ce vreți să-mi dați și Îl voi da în mâinile voastre? Ce vreți să-mi dați?” Deci el s-a dus cu târgul. „Am să vi-L dau, dar care este prețul pe care mi-l plătiți, ca să vi-L dau în mâinile voastre?” Și Scriptura ne spune că ei i-au cântărit 30 de arginți. Suma nu era aleatorie, o apreciere arbitrară imediată, cât ar putea să dea ei și-ar fi zis EI 25 de arginți, Iuda apoi să fi cerut mai mult și în final au căzut la Învoială pentru 30 de arginți. Nu. Această sumă de 30 de arginți, era stipulată în legea lui Moise, ca plată pentru uciderea neintenționată sau accidentală a unui sclav care aparținea unui evreu.
Dar Matei menționează această sumă, nu atât de mult pe linia legii lui Moise, cât mai degrabă ca un ecou al profeției din Zaharia 11, versetul 12, unde se vorbește despre păstorul respins, căruia i s-a cântărit o sumă derizorie de 30 de arginți, sumă ce a fost aruncată în casa Domnului pentru olar, în templu. Totul avea conotații mesianice, totul se alinia unui plan. Ei au cântărit 30 de arginți. Din acel moment, ne spune versetul 16 din Luca 26, acțiunea a fost pusă în mișcare și Iuda căuta un prilej nimerit ca să dea pe Isus în mâinile lor. A făcut-o așadar pentru bani.
Poate că a fost deziluzionat de mesianismul pe care îl propunea Domnul Isus. El aștepta un Mesia sau un mesianism triumfal. El aștepta un Mesia care să vină să fie rege. El el aștepta o împărăție în care el să fie ministru de finanțe. Dar n-a fost așa. Isus venea ca un Mesia care avea să fie zdrobit și le spune ucenicilor: „Mă duc la Ierusalim, voi fi dat în mâinile cărturarilor și a fariseilor și a marilor preoți, Mă vor scuipa, Mă vor bate și Mă vor omorî, Mă vor pune pe o cruce.” Iuda o fi zis în inima lui: „Ce Mesia e ăsta? Eu nu vreau să mă asociez cu cineva care se duce la moarte. Punga mea va dispărea. Nu o să mai pot să facă afacerea aceasta ilicită.” Iuda L-a vândut pe Domnul Isus pentru bani. Acesta este primul răspuns pe care îl vedem din acest plan apropiat.
Al doilea răspuns care reiese foarte clar din textul nostru, este că Satan a intrat în Iuda. Iuda L-a vândut pe Domnul Isus pentru că Satana a intrat în el. Astfel, spune versetul 3, „Dar Satana a intrat în Iuda, zis și Iscarioteanul, care era din numărul celor 12.” Avem aici un caz de posesie demonică. Nu de influență demonică, ci de posesie demonică. Satana a intrat în el.
În Scriptură se redau mai multe cazuri de posesie demonică. Cunoaștem cazul care este redat în Luca 4, pe care l-am studiat cu mult timp în urmă, când Domnul Isus predica în sinagoga din Capernaum și la un moment dat, unul din cei ce făceau parte din sinagoga aceea, fiind posedat de demoni a izbucnit în sinagogă și Domnul Isus l-a vindecat pe acest îndrăcit din sinagoga din Capernaum. Toată mulțimea a fost șocată, uimită, căci îl știau pe membrul lor care avea problemă cu duhurile. Și Domnul l-a vindecat.
Al doilea caz care apare, este în Luca 8, cazul îndrăcitului din Gadara. În alt text apar doi care au fost îndrăciți în Gadara. Cazul acela era mai special pentru că ni se spune că locuitorii din Gadara au încercat să-l lege cu lanțuri. Au încercat să-l lege și să-l imobilizeze pe acest îndrăcit. Dar puterea, forța fizică care izbucnea din el în momentul de posesie demonică, era atât de mare încât rupea lanțurile și obezile și nimeni nu-l mai putea controla. Și când Domnul s-a dus acolo în Gadara, a certat legiunea aceea de demoni și a trimis-o într-o turmă de câteva mii de porci, care s-au aruncat în Marea Tiberiadei. Șoc mare pentru gadareni. Și ei în loc să vină la Isus să-i spună „Doamne vindecă și ceilalți îndrăciți de la noi, vindecă pe săraci, pe orbi, pe șchiopi, rămâi aici cu noi” știți ce I-au spus? „Du-te de la noi.” De ce? Textul ne spune că și-au pierdut sursa de câștig, ca Iuda pentru care totul însemna banul, I-au spus „Pleacă de la noi.”
Un alt caz care este redat de Matei, este cazul unui îndrăcit mut și orb, pe care Domnul Isus îl vindecă în vederea, în prezența și sub asistența cărturarilor, a fariseilor și a marilor preoți care erau acolo. Și după ce Domnul a vindecat acest mut orb, ne spune Cuvântul că a început să vorbească și să vadă. Iar cărturarii au spus „Scoate draci cu ajutorul lui Beelzebul.” Și Domnul vine și îi provoacă logic și spune: „Cum poate diavolul să-și submineze propria lui împărăție? Cum poate diavolul să-și sape singur groapa? Poate diavolul să se scoată pe sine din oameni cu ajutorul diavolului? Voi nu gândiți?” Și le așează această problemă de logică elementară, arătându-le cât de greșiți sunt.
Dar mai există un caz care este redat de Marcu în Evanghelia sa, în capitolul 9. În momentul în care Domnul se coboară de pe Tabor, unde a fost acea extraordinară experiență pe care au văzut-o Ioan, Petru și Andrei, schimbarea la față și venirea lui Moise și a lui Ilie, în prezența Domnului Hristos. Ei au zis „Să ne facem niște colibe să stăm aici.” Dar Domnul Isus spune „Nu. Acum trebuie să ne coborâm în vale.” Și se coboară din acea experiență fenomenală în vale. Și imediat ce ajung în primul sat de la poalele Muntelui Tabor, vine un tată disperat la Domnul Isus și spune: „Doamne salvează-mi fiul! Este demonizat, este îndrăcit! Când îl apucă, ocazional sau foarte des acea manifestare demonică, se aruncă în în foc și în apă. Vrea să se sinucidă, ai milă de fiul meu, Doamne!” Și Domnul Isus Hristos îl întreabă: „Crezi că îl pot vindeca?” Și omul acesta spune: „Cred Doamne ajută necredinței mele.” Era o luptă în el. Dar s-a dus cu puțina credință pe care o avea la Domnul, să-L roage să-l vindece pe fiul său îndrăcit și îl vindecă.
Aceste patru cazuri, cel puțin aceste parru cazuri de posesie demonică implicau momente mai lungi sau mai scurte de control absolut al demonilor care stăpâneau. Cazul lui Iuda însă este diferit. În primul rând este diferit prin faptul că ni se spune că în el nu a fost o legiune de demoni sau că au fost câțiva demoni. În cazul lui ni se spune că Satana însuși a intrat în el! Cu toate acestea, fiind vorba de însuși Satan, în situația de față îl vedem pe Iuda că gândea, plănuia, raționa, premedita ce făcea. Libertatea lui era funcțională. Dar era robită de ambițiile sale și de foamea lui pentru bani. Și astfel Iuda a intrat într-un pact: pactul cu diavolul. Nu a fost o luptă interioară cu ispita, cu presiune, zicând „Nu vreau! Doamne ai milă de mine, scapă-mă, nu pot!” Sau să conștientizeze că este ispitit. Nu este vorba de o presiune la care Iuda nu a mai făcut față, un asediu a ființei sale de către Satan, nu. A fost o dorință, a fost o plăcere. În Iuda a fost un act premeditat. Iuda intră deliberat într-o conspirație condusă de Satan cu ajutorul elitei religioase a lui Israel.
Este multă frământare în jurul actului deliberat al lui Iuda. În ce măsură a fost controlul diavolului? În ce măsură a fost libertatea lui de decizie? Dar sunt de acord cu un comentator al Scripturilor care spune că tot ce s-a întâmplat aici, a fost că Dumnezeu l-a lăsat pe Iuda să meargă în voia minții lui blestemate, l-a lăsat să facă ce dorea el. Și asta se întâmplă cu toți oamenii, frații mei, dacă Dumnezeu n-ar veni cu harul Său să lucreze în robia noastră și în firea noastră, căzută, coruptă total.
Dumnezeu nu trebuie să ne împingă să facem ceva. Nu-i vorba de predestinare să facem păcatul, vă rog să înțelegem o dată pentru totdeauna. Ci este vorba doar ca Dumnezeu să Se tragă deoparte și să zică „Asta vrei? Du-te înainte.” Și omul se duce înainte după ceea ce vrea el, după ce tânjește.
Așadar un al doilea răspuns care ne este clar, este faptul că Satana a intrat în Iuda.
Acum haideți să ne tragem puțin mai în spate, de la planul apropiat, de proximitate, să ne dăm puțin mai în spate, să ne ridicăm deasupra a tot ce s-a întâmplat acolo, toate intrigile, toate mecanismele, toate manevrele și să privim de deasupra planul îndepărtat.
Și aici în planul îndepărtat, răspunsul foarte direct și greu de primit pentru unii este predestinarea. Iuda a fost predestinat, rânduit să-L vândă pe Domnul Isus. Citim în Efeseni 1, versetul 9 că toate lucrurile care se întâmplă pe pământ în istoria noastră, sunt rânduite după planul pe care Dumnezeu îl alcătuise în Sine Însuși, înainte de întemeierea lumii. Deci totul decurge după orânduirea mai dinainte, conform hotărârii Aceluia care face toate după sfatul voii Sale (Efeseni 1:11).
În speța de față avem două lămuriri din Scriptură legat de trădarea lui Iuda, de conspirația sa cu preoții și cărturarii și de rezultatul acestei trădări. În primul text, care se întâmplă în Ziua Cincizecimii, după ce Duhul Sfânt s-a coborât peste grupul celor 120 și au primit acea manifestare fenomenală la care oamenii au zis că aceștia sunt duși cu sorcova, că sunt beți, de aceea vorbesc în niște limbi aiurea, Petru s-a ridicat și a spus: „Nu. Se împlinește aici o profeție.” Apoi, ridicându-se, începe o predică, la care se pocăiesc 3000 de suflete și sunt botezate în ziua aceea. Iată ce spune acolo Petru: „Bărbați israeliți! Ascultați cuvintele acestea! Pe Isus din nazaret om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră, prin minunile semnele și lucrările pline de putere pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine știți, pe Omul acesta dat în mâinile voastre…” Cine le-a dat în mâinile lor? Iuda. „Pe Omul acesta, dat în mâinile voastre după sfatul hotărât și după știința mai dinainte a lui Dumnezeu.”
Iuda l-a dat în mâinile cărturarilor, preoților celor mai de seamă, că Satan intrase în el și voia să-L vândă, dar în același timp ce se întâmpla acolo, era că Domnul Isus era dat de Iuda în mâinile lor după sfatul și știința mai dinainte a lui Dumnezeu. A fost predestinat, e clar.
Al doilea răspuns sau a doua lămurire pe care o avem în Scriptură, apare în rugăciunea de Mare Preot a Domnului Isus din Ioan capitolul 17. Domnul Isus Se roagă acolo pentru ucenicii Săi și pentru toți, implicit pentru noi, care vom crede mărturia ucenicilor Domnului Isus. Și acolo Domnul spune la un moment dat în versetul 11: „Eu Tată nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume; și Eu vin la Tine. Sfinte Tată, păzește în Numele Tău pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum suntem și noi. Când eram cu ei în lume, îi păzeam Eu în Numele Tău. Eu am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat și niciunul din ei n-a pierit, afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.”
Fiul pierzării! Aș vrea să insist puțin pe această expresie sau pe această titulatură dată lui Iuda. Ce înseamnă fiul pierzării? Sau poate ar trebui să pun întrebarea, cine este fiul pierzării? Răspunsul la această întrebare, poate veni din nou PE două direcții.
În primul rând vine pe direcția celor care spun că aici a fost vorba de o predestinare generică. Ce vreau să spun prin aceasta? Adică Dumnezeu a rânduit, a predestinat rolul, nu persoana. Înțelegeți? Nu l-a predestinat pe Iuda, să fie el fiul pierzării, ci a predestinat un fiu al pierzării, care era poziție în care se putea califica oricine. Dar s-a nimerit să fie Iuda.
Această interpretare vine pe linia unor alte interpretări din Scriptură. De pildă, vă dau un exemplu despre interpretarea pe care un teolog elvețian pe nume Karl Barth, o face despre rânduirea la mântuire a celor hotărâți de Dumnezeu. În Efeseni 1 ni se spune că „În Hristos, Dumnezeu ne-a rânduit mai dinainte ca să fim sfinți și fără prihană, după ce în dragostea Lui ne-a înfiat, ca să fim asemenea Fiului Său.” Dumnezeu ne-a rânduit mai dinainte în Hristos. Și Karl Barth spune: „Nu, Dumnezeu nu ne-a rânduit pe noi ca persoane, ci L-a rânduit pe Hristos. Hristos a devenit cadrul sau tiparul în care cineva este mântuit. Și dacă cineva cu liberă alegere și voință și liber arbitru vine la Hristos, se pocăiește și intră în Hristos, datorită faptului că Hristos a fost ales, el este implicit ales.” Dar contraargumentul la această învățătură vine din Romani 8, unde ni se spune în versetul 32: „Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte i-a și hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulți frați.” Da, Hristos a fost predestinat să fie capul de serie al noii creații. Dar și cei care au venit după El, au fost predestinați în alegerea liberă suverană a lui Dumnezeu.
Deci unii spun că este vorba de o predestinare generică, că a fost predestinat o poziție de fiu al pierzării și Iuda a intrat deliberat în această poziție.
O altă interpretare este faptul că aici avem de-a face cu o predestinare specifică, cu nume și prenume, cu subiect și predicat. Adică din veșnicia trecută, înainte de creație, când Dumnezeu a făcut în Sine planul creației, a rânduit pe Iuda Iscarioteanul, să fie trădătorul lui Isus. L-a predestinat pe Iuda din Iscariot să-L vândă pe Isus pentru 30 de arginți. Așa să fi fost? Posibil spun unii. Foarte probabil, spun alții. Și foarte, foarte puțini, spun „Așa este.”
Așa a fost. De ce? Pentru că avem în Scriptură un text care confirmă acest lucru. Deschideți vă rog la Faptele Apostolilor capitolul 1. Folosiți Scriptura, să nu aveți impresia că vorbesc lucruri de la mine. În Faptele Apostolilor, capitolul 1, versetul 15 ni se spune în felul acesta: „În zilele acelea, Petru s-a sculat în mijlocul fraților. Numărul celor adunați laolaltă era de aproape 120 și a zis fraților: „Trebuia să se împlinească Scriptura spusă de Duhul Sfânt mai dinainte prin gura lui David despre Iuda, care a fost călăuza celor ce au prins pe Isus. El era din numărul nostru și era părtaș al aceleiași slujbe. Omul acesta a dobândit un ogor cu plata nelegiuirii lui, a căzut cu capul în jos, a plesnit în două prin mijloc și i s-au vărsat toate măruntaiele. Lucrul acesta a ajuns așa de cunoscut pentru toți locuitorii din Ierusalim, încât ogorul acela a fost numit în limba lor „Acheldama”, adică „Ogorul sângelui.” În adevăr, în cartea Psalmilor este scris: „Locuința lui să rămână pustie și nimeni să nu locuiască în ea și slujba lui s-o ia altul.” Rețineți, vă rog ce spune în versetul 16: „Scriptura a vorbit prin gura lui David despre Iuda.”
Avem în Scriptură și alte exemple de acest gen, ca să nu putem spune că a fost un caz excepțional singular, care nu confirmă regula. Îl avem pe Faraon despre care Scriptura spune în felul acesta Romani 9, versetul 17: „Fiindcă Scriptura zice lui Faraon: „Te-am ridicat înadins ca să-Mi arăt în tine puterea Mea și pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot pământul.” Dumnezeu l-a ridicat intenționat pe Faraon ca să-Și arate puterea Lui, prin izbăvirea lui Israel din robie.
Tot în textul din Romani 9 ni se vorbește despre o alegere făcută de Dumnezeu, o predestinare. E greu Cuvântul, nu ne place, dar acesta este termenul Scripturii. Traducătorul Dumitru Cornilescu s-a temut, zic eu, ca să traducă direct. Și a folosit un termen mai ușor, spunând „Rânduit.” Dar varianta cuvântului „proorizo” din greacă, care motamo se traduce „predestinat”, l-a tradus prin „rânduire mai dinainte”.
Romani 9 cu 10: „Ba mai mult; tot așa a fost cu Rebeca. Ea a zămislit doi gemeni numai de la părintele nostru Isaac. Căci, măcar că cei doi gemeni nu se născuseră încă și nu făcuseră nici bine, nici rău – ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu (expresia aceasta „hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu”, în greacă este un singur cuvânt: „proorizo”, adică predestinare) prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă – s-a zis Rebecăi: „Cel mai mare va fi rob celui mai mic”, după cum este scris: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât.”
De ce? Unii vin și spun „Mie nu-mi place un astfel de Dumnezeu. Iubește pe unii, îi urăște pe alții așa într-un mod arbitrar.” Deci ce vom zice? Nu cumva este nedreptate în Dumnezeu. Și Pavel spune: „Căci El a zis lui Moise: „Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă și Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur.”
Nu îți place de acest Dumnezeu? Ușa este deschisă. „Așadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă.” Și îl dă exemplu, pe faraon: „L-am ridicat ca să-Mi arăt în tine puterea Mea.” Și concluzionează astfel: „El are milă de cine vrea și împietrește pe cine vrea. Dar îmi vei zice…” Și în mod natural venim și spunem: „Nuuu, cum așa? E prea mult! Atunci de ce mai bagă vină? Căci cine poate sta împotriva Lui? Dacă mă predestinează să fiu Iuda, cine poate sta împotriva Lui?” Și Pavel, fără vreo explicație vine și spune: „Dar, mai degrabă, cine ești tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: „Pentru ce m-ai făcut așa?” Nu este olarul stăpân pe lutul lui ca, din aceeași frământătură de lut, să facă un vas pentru o întrebuințare de cinste și un alt vas pentru o întrebuințare de ocară? Și ce putem spune dacă Dumnezeu, fiindcă voia să-Și arate mânia și să-Și descopere puterea, a suferit cu multă răbdare niște vase ale mâniei, făcute pentru pieire, și să-Și arate bogăția slavei Lui față de niște vase ale îndurării, pe care le-a pregătit mai dinainte pentru slavă (despre noi vorbesc)?”
Astăzi, mesajul este asemănător cu momentul în care Domnul Isus Hristos a spus: „Dacă nu mâncați trupul Meu și dacă nu beți sângele Meu, nu aveți parte de Mine, nu sunteți mântuiți.” Și știți ce spune Scriptura, că au plecat aproape toți. Au mai rămas ucenicii și ei confuzi. Iar Domnul le spune, „Voi nu plecați?” Și ei au spus: „Doamne Tu ai cuvintele vieții veșnice.” Cei care rămân vor spune: „Acestea sunt cuvintele lui Dumnezeu.” Cei care rămân vor spune: „Nu eu sunt și logica mea și liberul arbitru și lucruri de genul acesta, cele care decid direcția mântuirii și planul lui Dumnezeu. Nu, eu aud că Dumnezeu îmi cere să mă pocăiesc și mă pocăiesc și vin la El. Și aflu după ce m-am pocăit și am venit la El, că am fost rânduit mai dinainte.”
Cred că Spurgeon are această imagine extraordinară: „Dacă vrei să pricepi cum îi cu rânduirea și cu alegerea și predestinarea, imaginează-ți că ești chemat să vii la mântuire. Auzi, vezi păcatul din viața ta și Domnul Isus zice „Vino, iată ușa.” Și acolo scrie deasupra ușii „Veniți la Mine toți cei trudiți și împovărați și Eu vă voi da odihnă.” Te îndrepți spre ușă, fără să îți dai seama ce anume te împinge să mergi acolo, dar vrei, intri pe ușă și după ce ai intrat te întorci să te uiți de unde ai venit și vezi deasupra scris „ales dinainte de veșnicie.” Și în momentul acela îți dai seama că nu te poți duce înainte să-i spui: „Doamne, Te-am ales cu libertatea mea, cu liberul meu arbitru.” Nu, ci vei spune: „Mulțumesc Doamne că m-ai ales, pentru că dacă nu mă alegeai Tu, eu nu veneam spre ușă. Nu veneam.”
Știm și despre Pavel din Tars, Saul din Tars, care la un moment dat, spune în mărturia sa înaintea împăratului Agripa cum a fost cu alegerea lui. Alegerea lui Saul din Tars, nu a unuia care va deveni apostolul neamurilor. El stă înaintea împăratului Agripa (în Faptele Apostolilor capitolul 26) și spune despre acel episod: „Pe la amiază împărate, pe drum, am văzut strălucind împrejurul meu și împrejurul tovarășilor mei, o lumină din cer, a cărei strălucire întrecea pe cea a soarelui. Am căzut cu toții la pământ și am auzit un glas care îmi zicea în limba evreiască: „Saule, Saule, pentru ce mă prigonești? Îți este greu să arunci acum, să dai cu piciorul înapoi în vârful unui țepuș.” „Cine ești Doamne?” Am răspuns eu. Și Domnul a zis: „Eu sunt Isus pe care Îl prigonești. Dar scoală-te și stai în picioare, căci M-am arătat ție, Saul din Tars, ție ca să te pun slujitor și martor atât al lucrurilor pe care le-ai văzut, cât și al lucrurilor pe care Mă vei vedea, făcându-le. Te-am ales din mijlocul norodului acestuia și din mijlocul neamurilor, ca să te trimit, ca să deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină și de sub puterea Satanei la Dumnezeu. Și să primească prin credința în Mine iertarea de păcate și moștenirea împreună cu cei sfințiți.” De aceea, împărate Agripa, n-am vrut să mă împotrivesc vedeniei cerești a lui Dumnezeu.”
Am putea să ne uităm și la Cir persanul, care în Isaia capitolul 45, spune „L-am ales pe Cir, robul Meu.” Cu 100 de ani înainte ca Cir să se fi născut, îi spune numele profetul Isaia.
Așadar, dragii mei, putem concluziona că Dumnezeu alege oameni cu nume și prenume pentru împlinirea planului Său. În planul Său sunt toți oamenii. Toți oamenii sunt incluși în acest plan, fie pe o direcție, fie pe cealaltă. Asta, dacă nu cumva credem că în rânduirea lui Dumnezeu sau în predestinația Sa, intră doar câțiva oameni. Căci așa merge vorba printre unii, că Dumnezeu ar fi predestinat doar pe unii: pe Faraon, pe Cir, pe Isus, pe Saul și pe Iuda (că zice despre el în Faptele Apostolilor). Iar restul oamenilor funcționează după un alt criteriu, respectiv criteriul liberului arbitru.
Eu personal nu cred în liberul arbitru. Cred în arbitru, dar nu cred că este liber. Să vă explic. Pe terenul de fotbal este un arbitru. Mai joacă unii și fără arbitru și se ceartă pe un hands, pe un out, pe 11 metri. Dar de regulă, într-un meci oficial există un arbitru. Este liber acest arbitru? Eu zic că este și nu este. El este liber în limitele unor reguli. Arbitrul nu poate la un moment dat să zică „Opriți-vă. Hai să mâncăm împreună aici niște sandvișuri”, să se oprească meciul și să stea la picnic. Nu, e un meci, el trebuie să oprească meciul pentru ceva specific. Nu poate nici să fluiere la un moment dat, când este un fault la mijlocul terenului și să zică 11 metri. E liber să facă asta? Nu e liber. Pentru că el trăiește în niște parametri.
Dacă este să ne luăm pe fiecare dragii mei, de când suntem mici, niciunul dintre noi nu are acea libertate și liber arbitru care se tot flutură. Toți suntem limitați în libertatea noastră de când suntem mici, până când ieșim din lumea aceasta.
Ești elev? Ai profesor peste tine. Ești copil în casă? Ai părinții. Te duci la servici? Ai șefi. ș.m.a.d. Vrei să trăiești veșnic? E moartea predestinată. Nu suntem liberi dragii mei. Este doar o libertate determinată, o libertate care este condiționată de natura noastră. Arbitrul e liber, dar este condiționat de statutul lui de arbitru. Eu sunt liber, dar sunt condiționat de natura mea, fie căzută în păcat total depravată sau transformată și născută din nou. Trenul este liber, dar este condiționat de natura sa să meargă pe șine. Avionul e liber și este condiționat de natura sa să zboare. Când o pasăre zice „eu vreau să zbor”, nu dă curs în alegerea ei, dacă are cap să aleagă, decât spunând „asta e natura mea, eu fac ce am fost predestinată să fac.” Pasărea zboară pentru că asta e natura ei.
Libertatea noastră este o libertate determinată. Și a lui Iuda a fost o libertate determinată în virtutea a predestinării sale, ca fiu al pierzării. Pavel spune că în condiția căderii noastre, libertatea noastră este roabă, supusă firii, dar conștiința funcționează, însă nu poate să facă nimic. Conștiința vine și spune „ești păcătos, ești căzut, ești pierdut.” Dar omul nu poate să zică „Gata! Aleg să plec.” O, câți copii n-au simțit că fac prostii când se uită la toate prostiile de pe internet și au știut că nu-i bine. Conștiința le spunea acest lucru. Dar s-au oprit? Nu. De ce? Pentru că erau căzuți. La fel facem și noi, alegem ceea ce este în ființa noastră, în natura noastră să alegem.
Vreau să închei mesajul de astăzi, nu ușor, cu câteva aplicații.
Prima aplicație. Atenție la iubirea de bani. Cele mai multe trădări în istorie au avut loc, din cauza iubirii de bani. Când germanii au vrut să selecteze trădători, au plătit mulți bani. Faptul ca rușii au atacat Ucraina, asta înseamnă că au avut o miriadă de trădători în Ucraina, pe care i-au plătit bine.
Charles Rayl spune: „E posibil să ai bani și să nu-i iubești. Și e posibil să n-ai bani și să-i iubești.” Și e posibil să iubești așa de mult, încât să trădezi, să minți și să ucizi. Și în galeria aceasta intră toți aceia care din dragoste de bani și-au trădat prietenii, și-au trădat biserica, și-au trădat frații. Galeria este lungă.
Frații lui Iosif l-au trădat și l-au vândut pe bani, pe 30 de arginți. Acan care a trădat poporul pentru o haină, de șinear și pentru doi talanți. Ghehazi, care a fugit după Naaman sirianul și a spus „O, părintele a spus că dacă îmi dai ceva, o haină de schimb pentru ucenicii noștri” și apoi l-a lovit lepra. Anania și Safira este un alt exemplu.
Prima aplicație, atenție la iubirea de bani, căci mulți s-au străpuns cu o mulțime de chinuri datorită iubirii de bani.
A doua aplicație. Gândindu-ne la actul trădării lui Iuda, ca unul care făcea parte din cercul celor apropiați, între care există o prietenie, aici vedem un alt sens. Era o camaraderie între ei, era o prietenie, care la un moment dat este lovită și afectată de trădarea lui Iuda. Chiar Domnul Isus așa îi spune, când vine el cu aprozii templului în grădina Ghetsimani și se apropie de El și spune „Rabi, Învățătorule!” Și-L sărută. Iar Domnul Isus a zis „Prietene, ce ai venit să faci, fă repede.” Aici a fost trădarea unei prietenii. N-a fost trădarea unui rabin, n-a fost trădarea unui învățător, ci a fost trădarea unui prieten.
O definiție a trădării, este că trădarea este un joc la două capete, mai ales când este vorba de prieteni. Cu prietenii vorbești frumos și zici „Da, așa este, te înțeleg”, iar apoi te duci la ceilalți și vorbești altceva. Trădarea unei prietenii, atenție.
A treia aplicație. Ne-am uitat la expresia aceea că Satana a intrat în Iuda și am înțeles că nu a fost vorba de o posesie absolută, ci de o colaborare. Și în sensul acesta putem spune atenție la tipul acesta de colaborare, pentru că atunci când păcătuim și suntem dați în vileag, tendința este să ne disculpăm: „Satana m-a făcut să fac așa ceva. Satana e de vină.” Atenție la victimizarea proprie și la culpabilizarea celorlalți. Și atenție, dragii mei la acapararea aceasta în conspirație (nu știu cum să vă explic mai bine; știu că timpul este înaintat, dar aș vrea să închei, pentru că simt că Duhul vrea să ne spună ceva.) Atenție la acapararea în conspirație.
Vreau să vă povestesc pe scurt, ce s-a întâmplat într-un moment din viața mea. Domnul a îngăduit să fiu pentru un timp un ucenic alături de un om al lui Dumnezeu, pe care l-am apreciat, l-am iubit. Dar în dinamica relației noastre am constatat că în momente de criză nu mă înțelegea. Și făcea front comun cu o altă persoană care mă voia mazilit. Și dădea dreptate acelei persoane, fiind soră de trup și eu eram sacrificat. În frământarea aceea și în durerea mea, în loc să merg înaintea Domnului și să-mi vărs sufletul și să îi cer Domnului să intervină, ghiciți ce am făcut. M-am dus la cei pe care îi consideram mai apropiați și mi-am vărsat inima și durerea în fața lor. Unde credeți că s-au dus cei apropiați să raporteze? Exact la cel care era păstorul meu, șeful meu, mentorul meu. Și ei au spus: „Uite ce spune Sorin despre dumneavoastră.” Dar problema nu s-a oprit aici. Pentru că de la cercul celor mai apropiați, eu nu m-am putut răbda să ies mai departe și să spun și unora și altora. Până la punctul în care (vă mărturisesc vouă și înaintea Domnului) nu mai aveam control. Nici măcar nu-mi aduc aminte dacă conștientizam că începeam să vorbesc în mod spontan de rău pe acest frate, care cred că îmi voia binele. Și după ce totul s-a descoperit și relația s-a închis, am încercat să mă duc să vorbesc cu dânsul și să-mi justific bârfa, vorbirea de rău și critica. Știți cum făceam? Mă duceam și spuneam: „Frate, știți de ce am făcut asta? Pentru că dumneavoastră ați făcut așa și așa.” Și ce credeți că după prima întâlnire s-a rezolvat problema? Nu s-a rezolvat și m-am dus a doua oară. M-am tot gândit, am stat și mi-am scris pe hârtie multe pagini, cum să îi explic. În fiecare seară când mă duceam la culcare aveam scenariile în minte și simțeam că îl pot convinge că din cauza lui am păcătuit eu. Au durat probabil 7-8 ani de zile, poate chiar mai bine, până când Duhul lui Dumnezeu m-a zdrobit și m-a luminat că nu rezolv așa problema. Până când nu mă pocăiesc cu adevărat și îmi asum partea mea, nejustificând-o cu vina lui, nu victimizându-mă mereu și culpabilizându-l pe dânsul în explicațiile mele și până în momentul în care nu m-am dus și am plâns cu amar ca Petru, spunându-i „Am greșit. Eu am bârfit, eu am vorbit de rău, eu am fost un mizerabil, vă rog să mă iertați”, până atunci nu se rezolvase problema. Dar în ziua când m-am dus la fratele și mi-am cerut iertare, fratele a spus „Te iert cu toată inima!” Știți ce eliberare am trăit în ziua aceea? Am simțit că întreaga lume mi s-a luat de pe umeri. Și am fost liber și fericit!
Atenție la acapararea aceasta când pur și simplu nu te mai poți opri și vorbești, și vorbești, și vorbești, și te justifici, și te justifici și ești în caruselul acesta ca într-un malaxor în care te învârți mereu. Nu rezolvi nimic nici în relația cu soțul și soția, nici în relația cu copiii, nici în relația cu frații când sunt conflicte.
Ultima aplicație. Cea mai greșită abordare însă a situației lui Iuda ar fi aceasta: „Nenorocitul de Iuda! Vânzătorul! Trădătorul!” Știți că există o poezie a lui Costache Ioanid, pe care cei mai în vârstă o știu bine? O și cântă.
1. Nu-i singur Iuda vinovat
De sângele ce se dădu,
Nici marii preoți, nici Pilat,
Ci lumea-ntreagă prin păcat!
Și eu și tu și eu și tu.
2. Nu-i drumul greu spre Golgota
Nici biciul, când Isus căzu,
Și-atât nici crucea nu-L durea
Cât noi, povara cea mai grea
Și eu și tu și eu și tu!
3. Nu patru cuie L-au împuns,
Când trupul silnic se zbătu,
Ci noi, cu sufletul ascuns,
Cu mii de patimi L-am străpuns,
Și eu și tu, și eu și tu.
4. Nu farisei și cărturari,
Nu preoții de frunte, – nu!
Și noi am râs cu ochi murdari,
Și noi suntem cei doi tâlhari,
Și eu și tu, și eu și tu!
Gestul lui Iuda reprezintă participarea noastră la cel mai abominabil act de trădare. Gestul lui nu este cu nimic mai vinovat decât gestul Evei, a lui Adam și decât gestul meu în orice formă de lipsă de loialitate față de Domnul Isus și față de copiii lui Dumnezeu.
Mă rog ca Domnul să ne cerceteze și să ne amintim că orice păcat este un act de trădare, de greutatea trădării lui Iuda. Domnul să ne binecuvinteze! Amin!

