Evanghelia după Luca 22:21-30 – Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov
Suntem în odaia de sus, în acel loc unde Domnul Isus a celebrat împreună cu ucenicii Săi Paștele evreiesc și unde a instituit Noul legământ.
Data trecută, ne-am uitat la derularea a ceea ce a fost în esență noul Paște. Hristos noul Miel, Hristos noua jertfă și semnificația a ceea ce a rămas pentru noi astăzi cina Domnului. Și credem că este o sincronizare providențială, că astăzi ne uităm la acest episod și vom celebra și cina Domnului.
Dar iată că mâna vânzătorului Meu este cu Mine la masa aceasta. Negreșit, Fiul omului Se duce după cum este rânduit. Dar vai de omul acela prin care este vândut El!” Și au început să se întrebe unii pe alții cine din ei să fie acela care va face lucrul acesta. Care este cel mai mare? Între apostoli s-a iscat și o ceartă, ca să știe care din ei avea să fie socotit ca cel mai mare. Isus le-a zis: „Împărații neamurilor domnesc peste ele și, celor ce le stăpânesc, li se dă numele de binefăcători. Voi să nu fiți așa. Ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai mic și cel ce cârmuiește, ca cel ce slujește. Căci care este mai mare: cine stă la masă sau cine slujește la masă? Nu cine stă la masă? Și Eu totuși sunt în mijlocul vostru ca cel ce slujește la masă. Voi sunteți aceia care ați rămas necontenit cu Mine în încercările Mele. De aceea vă pregătesc Împărăția, după cum Tatăl Meu Mi-a pregătit-o Mie, ca să mâncați și să beți la masa Mea în Împărăția Mea și să ședeți pe scaune de domnie, ca să judecați pe cele douăsprezece seminții ale lui Israel.”
„Te rugăm să binecuvântezi Cuvântul pe care ni l-ai dat prin sfinții apostoli și prooroci. Și să ne ajuți Doamne să înțelegem voia Ta în viața noastră, să ne aliniem acestei voi ca să putem fi binecuvântați de Tine, ca popor al Tău pregătit pentru răscumpărare veșnică, în Numele Domnului Isus, amin!”
Așadar, ne aflăm împreună cu Domnul Isus și ucenicii în camera de sus sau în odaia de sus, așa cum este termenul în Scriptură, acolo unde aceștia celebrau Paștele evreiesc. Aceasta avea să fie, de altfel, ultima cină înainte de răstignire, la care participa Domnul Isus împreună cu ucenicii Săi. De aceea, ce se întâmplă acolo în camera de sus depășea cu mult cadrul unei mese pascale obișnuite. Acolo, așa cum am spus, este instituit Noul Legământ. Acolo ritualul obișnuit pe care îl aveau evreii de a celebra Paștele se schimbă și mai cu seamă se schimbă sensurile. Ceea ce ei trebuiau să facă în amintirea izbăvirii poporului Israel din Egipt, se reconfigurează, se schimbă și devine ceva care este o proiecție pentru restul istoriei răscumpărării. Pâinea care erau acele azimi nedospite, întrucât poporul trebuia să iasă repede și nu aveau timp să lase acea cocă să se dospească, acele azimi au devenit Pâinea care S-a frânt și care reprezintă trupul frânt al Domnului Isus.
Deci ritualul se schimbă și sensurile se schimbă. Dar aparte de acest moment inaugural, în derularea acelor ceasuri memorabile se întâmplau niște lucruri ciudate, niște lucruri paradoxale.
Prima situație paradoxală sau foarte ciudată este remarcată în afirmația pe care o face Domnul Isus în versetul 21: „Dar, iată că mâna vânzătorului Meu este cu Mine la masa aceasta.” Te-ai fi așteptat că dacă Domnul Isus știa că mâna vânzătorului este cu El acolo la masă, având cunoștință de acest fapt, Domnul Isus să fi descoperit ucenicilor acest lucru și despre trădarea lui Iuda și totuși nu o face. Ci dimpotrivă, Domnul Isus pare că intră intenționat în planul lui Iuda.
De ce oare? De ce conștient fiind că trădătorul este acolo, nu-și anunță ucenicii ca să evite planul pe care îl avea Iuda? De ce? Pentru că noi citim în Scriptură faptul că sosise ceasul. În textul de data trecută am citit în versetul 14 din capitolul 22: „Când a sosit ceasul, Isus a șezut la masă cu cei 12 apostoli.” Și avem și alte situații în Scriptură, unde Domnul Isus spune că „a venit vremea.” „A sosit ceasul ca Fiul Omului să fie proslăvit.” Proslăvit nu în înțelesul oamenilor, cum ar fi ridicat ca împărat, instaurat ca rege davidic. Ci proslăvirea Lui avea să fie prin moarte.
Deci sosise ceasul. De aceea Domnul Isus, intenționat intră în acest plan grozav de meschin al lui Iuda, pentru că prin acest plan avea să se împlinească răstignirea Lui. Planul lui Iuda a fost un plan gândit, a fost un plan programat, un plan organizat detaliat și un plan intenționat. Deliberat Iuda s-a dus la marii preoți și a făcut cu ei o învoială ca să-L dea pe Domnul Isus în mâinile lor. Domnul Isus nu a ajuns acolo printr-un concurs de împrejurări și nici măcar Iuda nu a ajuns la acest punct în urma unor intenții bune, așa cum spun anumiți comentatori. Sau cum și-au imaginat unii că Iuda ar fi avut o intenție bună, adică cumva să stimuleze pe Domnul Isus, să-L provoace, să-L forțeze într-un fel să ia atitudine și să spună „Eu sunt Regele” și să ia puterea.
Nu aceasta a fost intenția lui Iuda. Intenția lui Iuda a fost să-L vândă pe Domnul Isus. Și la acest plan al său s-a adunat toată viclenia lui Iuda. Și Iuda a fost un om viclean.
În al doilea rând s-a adunat toată lăcomia lui de bani. Și Scriptura ne spune că Iuda era lacom de bani. El era cel care ținea punga, cel care administra finanțele grupului celor 12, împreună cu Domnul Isus. Pe oriunde călătoreau, Cuvântul spune că Iuda fura din pungă. Numai el știa câți bani intră, câți bani pune deoparte, cât folosește. Mintea lui era tot timpul la asta, ca să tot pună deoparte, să tot adune în punga lui, își făcuse un cont aparte.
Deci s-a adunat toată lăcomia de bani a lui Iuda și spun unii că s-ar fi adunat și toată decepția lui Iuda. Toată așteptarea pe care a avut-o el cu privire la Domnul Isus, că avea să fie regele davidic, să conducă, să stăpânească și el să fie o personalitate, probabil ministru de finanțe în această nouă Împărăție. Și iată cum în toată intenția aceasta deliberată pe care o avea, Iuda devine turnător, devine informator, colaborator al securității statului evreiesc. Și juca acest dublu rol de ucenic, foarte discret, cuminte în rândul ucenicilor, dar pe de altă parte, ca agent secret al celor care i-au plănuit moartea.
Planul trădării, așadar, intră în derulare. Am văzut data trecută și am citit că Satan a intrat în Iuda, care era din numărul celor 12. Și Iuda s-a dus să se înțeleagă cu preoții cei mai de seamă și cu căpeteniile străjerilor templului, ca să-L dea pe Isus în mâinile lor. Ei s-au bucurat și-au căzut la învoială să-i dea bani. Și după ce le-a făgăduit că li-L va da în mâini, Iuda căuta un prilej nimerit să-L dea pe Isus în mâinile lor, fără știrea norodului.”
Asta era problema elitei religioase. Nu-l puteau lua din mijlocul norodului, pentru că norodul sorbea cuvintele lui Isus și intuiau că e ceva dincolo de un prooroc obișnuit. Astfel planul trădării, cum spuneam, intră în derulare și nimic nu-l mai poate opri. Nici măcar procuratorul Pilat, care era stăpânul acelei zone, căci Imperiul Roman anexase Iudeea. Procuratorul roman, dregătorul roman Pilat avea ultimul cuvânt. Nici măcar el n-a putut să mai facă nimic, căci planul așa de bine fusese ticluit de marii preoți, că l-au pus pe Pilat în fața unui fapt ciudat, i-au forțat mâna, l-au strâns cu ușa, spunând că dacă el nu acceptă răstignirea lui Isus, el este împotriva Cezarului. Și ei, evreii, marele preot și cu toții, ei pe Cezarul slujesc! Câtă meschinărie.
Deci Domnul Isus devenise victima unui plan al acestei elite evreiești, din care făcea parte și Iuda, ucenicul căruia Domnul Isus i-a dat mare încredere. Domnul a investit încredere în el.
Nu știu dacă ați trăit vreodată sentimentul trădării, cineva, chiar apropiat de voi să vă trădeze, să vă dezamăgească. Eu am trăit sentimentul acesta, nu o dată. L-am trăit și la începutul credinței mele, la începutul umblării mele cu Domnul, când elev fiind în Școala Generală numărul 2 din Zalău, care era o școală de la țară (cum ar fi Stupini în Brașov), am început să merg la adunare și Domnul mi-a schimbat inima în prima zi când am intrat în adunare. Și atât de fascinat am devenit în vremea aceea a comunismului. În anii 85’ adunarea devenise pentru mine ca un fel de insulă a luminii, într-un mare ocean al întunericului în care trăiam. Pentru mine acolo a devenit centrul geometric al lumii mele. Acolo mă simțeam eu bine. Toată săptămâna capul îmi era numai la adunare. Munceam ca să-mi câștig dreptul să mă duc la adunare, făceam lecții să știu bine la școală, ca să mă pot duce la adunare. Pentru mine aceasta era viața, acolo era realitatea. Restul lucrurilor erau notă de subsol. Și mergând la adunare și descoperind acest nou univers, m-am dus la școală cu un entuziasm debordant și le-am spus colegilor din clasă, am spus și altora din alte clase ce se întâmplă acolo. Dintr-o școală de 200 de elevi, vreo 50 au început să vină la adunarea, fapt care n-a putut trece neobservat de tovarășii profesori ai zilelor comunismului. Și au început să facă ei o anchetă cine face mișcare aceasta. Că noi cântam, cântam la școală despre Isus. Era anormal într-o școală comunistă care avea o ideologie ateistă, copiii să cânte „Isus, Isus în iesle născut, Isus, Isus în Nazaret crescut, Isus, Isus la Golgota mort, a înviat în slavă și pace ne-a adus.” Cântam în pauze ca să ne pregătim să cântăm duminică la adunare. Și lucrurile nu mergeau bine acolo la școală, așa că au început investigația. Și o fată care era din clasa mea, cu care eram așa și într-o competiție și îmi cam plăcea de ea că venise la adunare, ea a fost cea care a dat în vileag tot ce se întâmplă. Și m-am simțit trădat. Consecințele n-au fost ușoare, pentru că din clipa aceea a început o investigație, o anchetă tipic comunistă. Eram luat din clasă în fiecare zi, dus la cancelarie. Toți tovarășii profesori fumau de zor acolo în jurul mesei și mă bombardau cu întrebări și mă amenințau că vine miliția, că mă ia, că mă duce la școala de corecție, că fac cu mine câte în lună și în stele. Și într-o zi s-a și întâmplat să oprească o mașină a miliției în fața casei noastre și am zis gata, au venit și mă iau. Și am fugit în pod, unde știam că am un loc unde nu mă găsea nici mama, nici tata. Dar miliția nu se oprise decât să ia apă de la fântâna noastră. Însă la școală lucrurile au mers în aceeași formă și pentru mine fusese atât de greu. Fata era în clasă, știam că ea a spus tot ce s-a întâmplat. Lucrurile au mers în continuare în felul acesta până când am fost pus în fața situației de a fi exmatriculat din școală. Dacă continui să merg la secta mea. Eram scos la careurile care se făceau în fiecare dimineață în fața școlii și eram denigrat, eram făcut cu ou și cu oțet în toate felurile, în condițiile în care eram comandant de detașament și locțiitor de unitate (aveam niște grade pionierești). Au fost cu toată forța pe mine și simțeam lupta aceea în sufletul meu, cum am fost trădat. Fata aceea n-a mai venit la adunare. Și aveam să aflu mai târziu că după ce a terminat școala, s-a încurcat cu niște arabi, a avut un copil, apoi a fugit de la arab și a venit cu copilul acolo în sat la noi. Bunica ei care era pocăită a venit la mine și m-a rugat cu lacrimi în ochi: „Hai însoară-te cu fata mea!” S-a distrus efectiv. O trădare și apoi consecințe pentru o viață.
Nu știu dacă ați avut sentimentul acesta al trădării. În cele din urmă, să știți că m-au dat afară din școală, m-au exmatriculat. Dar providența lui Dumnezeu a lucrat să fie anul Revoluției. Și lucrurile s-au întâmplat în scurt timp. A fost exmatricularea, apoi imediat întoarcerea mea la școală pentru că căzuse regimul comunist.
Deci Domnul Isus, iată, făcea parte din acest plan al lui Iuda și al marilor preoți, al căpeteniei străjerilor templului și parcă lucrurile mergeau fără să se mai poate face nimic. Acesta era un plan. Dar există și un alt plan, un plan tainic, un plan nevăzut, un plan neînțeles, pentru că nu intră în logica aceasta umană. Un plan care fusese proiectat înainte de întemeierea lumii, înainte de creație. Un plan conform versetului 22: „Negreșit Fiul Omului Se duce, după cum este rânduit.” Acesta a fost planul.
Prin urmare, iată, avem două planuri. Avem un plan uman și avem un plan divin. Și când pui împreună planul uman cu planul divin, apare o problemă. Pare că nu se potrivesc, pare că aici e un paradox, o situație ciudată, paradoxală. Cele două planuri pare că se exclud unul pe celălalt. Planul divin pare să excludă planul uman și invers, căci planul divin implică orânduirea evenimentelor și implică persoanele care împlinesc acele evenimente. Deci Dumnezeu a rânduit dinainte ce se va întâmpla, și a rânduit și oamenii care vor fi parte din acea derulare a evenimentelor. Și înțelegem din toate textele din Scriptură că era o orânduire sau conform verbului din greacă, o predestinare, o predestinare ca Fiul lui Dumnezeu să Se întrupeze, să trăiască pe pământ 33 de ani și jumătate și apoi să fie luat, să fie bătut, să fie scuipat, batjocorit, condamnat la moarte, răstignit și să învie din morți. Acesta era un plan bine stabilit înainte de creație.
Dar în egală măsură, exista în planul acesta și predestinarea celui care avea să fie fiul pierzării. Cum știm aceasta? Din rugăciunea Domnului Isus din Ioan, capitolul 17, când spune: „Când eram cu ei Tată în lume, îi păzeam Eu pe cei 12 în Numele Tău. Eu am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat Tu și nici unul dintre ei n-a pierit afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.” Rolul acesta al fiului pierzării a fost predestinat. Apoi, înțelegem din Faptele Apostolilor 1 că în acest rol al pierzării a fost Iuda, căci Cuvântul ne spune că el, Iuda, era din numărul celor 12, părtaș al aceleiași slujbe și spune: „Omul acesta a dobândit un ogor cu plata nelegiuirii lui, a căzut cu capul în jos, a plesnit în două prin mijloc și i s-au vărsat toate măruntaiele.” Și spune: „Fraților, trebuia să se împlinească Scriptura spusă de Duhul Sfânt mai dinainte prin gura lui David despre Iuda, care a fost călăuza celor ce au prins pe Isus.”
Și aici apare dilema. Dacă Dumnezeu a predestinat întregul curs al evenimentelor legate de Domnul Isus și l-a predestinat pe Domnul Isus, nu pe Duhul Sfânt, nu pe Arhanghelul Mihail, sau pe Gavril, sau pe altcineva. Ci pe Domnul Isus, ca El să fie Cel care avea să vină să Se întrupeze și să moară. Dacă Dumnezeu a predestinat acest parcurs al drumului durerii și al misiunii pentru care venise Domnul Isus și El a rânduit ca totul să se întâmple întocmai, de ce mai este Iuda vinovat, dacă oricum avea să se întâmple ce fusese rânduit despre Isus? De ce este Iuda vinovat din moment ce el însuși fusese rânduit să fie vânzătorul?
Acest lucru îl citim și în Romani 9 unde este vorba de faraon, pe care Dumnezeu l-a ridicat înadins. Așa ne spune versetul 17 din Romani 9: „Fiindcă Scriptura zice lui Faraon: „Te-am ridicat înadins ca să-mi arăt în tine puterea Mea și pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot pământul.” Dar îmi vei zice „Atunci de ce mai bagă vină? Căci cine poate sta împotriva voi Lui?”
Iată dilema. Și ca să putem pricepe ce nu putem pricepe, Domnul Isus spune: „Negreșit Fiul omului Se duce după cum este rânduit. Dar vai de omul acela prin care este vândut El.” Observați cum Domnul Isus aduce planul divin și zice „e rânduit negreșit și Fiul Omului se duce” și planul uman: „Dar vai de acela prin care este vândut Fiul Omului.”
Domnul le pune unul lângă altul și în logica divină acestea se potrivesc perfect, nu există nici o contradicție. În logica noastră această ecuație nu o va rezolva nimeni niciodată. Dar nu uitați că logica noastră este logica unor oameni căzuți în păcat, logica unor oameni afectați de păcat, care nu pricep toate lucrurile lui Dumnezeu, căci lucrurile lui Dumnezeu trebuie pricepute duhovnicește, nu cu mintea omenească firească, chiar drăcească, ci cu Duhul lui Dumnezeu. Singura soluție este aceea de a accepta prin credință planul lui Dumnezeu și voia Lui bună, plăcută și desăvârșită și să ne odihnim în faptul că Dumnezeu este Cel care conduce toate lucrurile, care rânduiește toate lucrurile și le rânduiește după voia Lui, după buna plăcere a voii sale, după planul pe care l-a făcut înainte de întemeierea lumii. Și aici, eu nu mă bag, ci stau și mă plec în fața lui Dumnezeu și spun: „Doamne, nu pricep cu logica mea, nu este logic. Eu consider că nu e drept că Iuda a fost predestinat. Nu-i drept că el a fost ca un fel de robot.” Dar Dumnezeu zice: „Nu, greșești. Iuda a făcut tot ce a vrut el, chiar dacă fusese rânduit. Nu poți tu pricepe, dar așa este.”
În mod deliberat cu tot ceea ce oamenii numesc liber arbitru, ceea ce eu nu cred că există, dar în toată libertatea asta a lui, el a făcut ce-a vrut el. Și Dumnezeu putea să-i apară în față lui Iuda și să-i spună „Oprește-te!” și totuși Iuda să se fi dus înainte, pentru că a vrut să facă lucrul acesta. De aceea, vreau să vă spun frați și surori, eu am ajuns să am rețineri serioase față de cei care tot timpul ridică ideea de libertate umană, că omul este liber, că are liber arbitru, că el decide ce vrea și așa mai departe.
Poate unii ați auzit niște versuri dintr-o dintr-un poem care se numește „Invictus”, adică „De neînvins.” Și în limba engleză sună foarte bine când în finalul poemului cel care scrie și zice: „Eu sunt! Ce Dumnezeu? Nimic, fantezii! Eu sunt! I am the master of my faith. I am the captain of my soul.” Ceea ce înseamnă „Eu sunt stăpânul destinului meu. Eu sunt căpitanul sufletului meu!”
Ce aroganță este în om! Și atât de mulți marșează pe ideea aceasta că noi suntem liberi să alegem, să facem și că depinde de noi. Dar când punem piciorul pe accelerația depinde de noi, tindem să uităm că este un plan al lui Dumnezeu, pe care El îl împlinește, nu în funcție de noi. Că dacă ar depinde de noi și de alegerea noastră, Dumnezeu ar trebui să-Și schimbe planul în fiecare zi de un miliard de ori. Că fiecare om alege după cum vrea și s-ar mișca când în stânga, când în dreapta. Dar nu Dumnezeu Se mișcă după oameni, ci oamenii se mișcă după Dumnezeu. Înțelegeți acest lucru? Este este biblic și Scriptura ni-l descoperă.
Ei bine, auzind ucenicii anunțul făcut de Domnul Isus „Iată că mâna vânzătorului Meu este cu Mine la masa aceasta”, au intrat în panică. E firesc. Dacă eu eram acolo unul dintre ucenici și auzeam „Vânzătorul e aici”, începeam să mă uit în stânga, în dreapta să aflu care e. Și ne spune Cuvântul că au început să se întrebe unii pe alții, cine dintre ei avea să fie acela care face lucrul acesta.
Mă gândesc că ei se îndreptau unul spre celălalt și a început așa rumoarea printre ei: “Știi cine e? Ai idee?” Dar este semnificativ să citim în Evanghelia după Matei, căci acolo citim un lucru foarte interesant, că după ce poate or fi zis ei „Știi cine e?”, ei au venit rând pe rând la Domnul Isus și știți ce au spus? „Doamne, nu cumva sunt eu?” Însă și Iuda a venit și a întrebat „Învățătorule, eu sunt?” Și Domnul tot discret să nu audă ceilalți, i-a zis „Tu ești.” Nici nu trebuia să întrebe Iuda, dar el a vrut sa verifice dacă Domnul Isus intuiește. Cum să nu intuiască Domnul Isus? Îl știa pe Iuda înainte de întemeierea lumii și că el va fi trădătorul. Era o reacție firească.
Petru de pildă, putea să meargă la Domnul Isus și să scoată sabia zicând: „Doamne, cine e trădătorul? Îi tai urechile.” Petru era năvalnic. Dar nu a fost, dimpotrivă, ei au avut acest bun simț să nu pornească de la premisa că altcineva este. Însă în mod sigur altcineva este vânzătorul și au venit să întrebe „Nu cumva Doamne sunt eu?”
Și aici apare a doua situație paradoxală, al doilea lucru ciudat pe care aș vrea să îl vedem. În timp ce ei se întrebau unii pe alții, cine ar putea fi trădătorul sau chiar pe ei înșiși dacă ar putea să fie ei, dialogul lor se deplasează deodată spre o direcție total neașteptată. Versetul 24 ne spune: „Între apostoli, s-a iscat și o ceartă ca să știe care dintre ei avea să fie socotit cel mai mare.” Asta este situația ciudată, acesta este paradoxul. În timp ce Domnul Isus le vorbește despre moartea Lui, despre răstignire, despre supliciul Lui și în timp ce Domnul Isus le spune „E un trădător aici în mijlocul nostru”, ei ajung să discute cine-i cel mai tare din parcare. Și faptul că Domnul Isus anunțase în acea seară că va pleca, că nu vor rămâne singuri, că va avea El grijă să trimită un Mângâietor și Domnul Isus spunea că urma să vină un Locțiitor, apoi ei s-au gândit: „Ce ne facem?” Și au purces la alegeri anticipate. „Hai să vedem cine rămâne după ce pleacă Învățătorul.” Căci un grup ca a lor trebuia să aibă un rabin în jurul căruia ucenicii lui merg înainte. Și dacă Domnul pleacă acuma și le pleacă Învățătorul, Rabi al lor, cine rămâne cel mai mare dintre ei?
E patetic, ca să nu spunem tragic. Cum e posibil ca într-un astfel de moment, în prezența Aceluia ce avea să fie răstignit, trădat, omorât, înjosit, să pui problema înlocuirii Lui? E realmente ridicol, devastator. Oricine ar fi fost martor la această scenă absurdă și caraghioasă, ar fi putut să meargă la ucenici să spună: „Măi nenorociților, măi ticăloșilor! Cum puteți face așa ceva? Nu vă e rușine? Să aveți măcar înțelegerea asta, poate să vorbiți între voi undeva în altă parte, așa mai discret. Dar nu în prezența Domnului care spune că va muri în curând!”
“Păstorul va fi bătut și oile vor fi împrăștiate.” “Ah, nu vrem să ne împrăștiem. Vrem să rămânem împreună și avem nevoie și de un căpitan de echipă.”
Eu le-aș fi spus “Măi, n-aveți bine de pic de bun simț. N-aveți nici cel mai elementar simț al decenței.” Și aici este paradoxul dragii mei, căci în loc ca Domnul Isus să vină cu toate invectivele acestea, cu toate cuvintele acestea grele peste ei, El nu le zice nimic. Dimpotrivă, cu atâta dragoste începe să-i învețe o lecție. Și când mă uit la răspunsul Domnului Isus, după ce ei au început să se întrebe cine e socotit cel mai mare. Iar Domnul le răspunde cu atâta dragoste. Când mă uit la lecția aceasta vă mărturisesc frați și surori că mă frânge. Mă frânge pentru că în noi e în general spiritul acesta justițiar: “Nu-i drept, nu-i firesc, nu-i normal.” Eu aș fi folosit tot felul de cuvinte urâte să calific gestul ucenicilor.
Domnul Isus însă arată bunătate, arată răbdare și dragoste față de infantilismul acesta ridicol al ucenicilor Săi. Și știu dragii mei că felul în care Domnul i-a tratat pe ei, este felul în care el mă tratează pe mine. De câte ori n-am fost și eu un Toma necredincios, sceptic? De câte ori n-am fost și eu un Petru care s-a rușinat și s-a ascuns? De câte ori n-am fost și eu un Iuda care L-a vândut și L-a trădat? De câte ori n-am avut și eu iluzia că sunt cel mai tare din parcare? De câte ori n-am intrat și eu în dispută cu alții că eu aș avea dreptul întâietății? Iar Domnul vine și răspunde într-un mod total neașteptat.
Iată, aici se ivește prilejul ca Domnul să-i învețe o lecție despre ce înseamnă adevărata măreție, adevărata slavă. Isus le-a zis: “Împărații Neamurilor domnesc peste ele și celor ce le stăpânesc li se dă numele de binefăcători.” Foarte interesant. Împărații neamurilor domnesc.
Știți care este cuvântul în limba greacă pentru acest termen în limba română? “Despotes”. Împărații pământului sunt despoți. Ei sunt dictatori și domnesc peste ei și în mod paradoxal, li se dă numele de binefăcători. Chiar dacă subjugă popoarele și le conduc cu mână tare sunt binefăcători. Ori de câte ori dragii mei, când un personaj de-al istoriei care s-a ridicat să stăpânească întreaga lume, după ce au trecut câteva generații, au ajuns să fie citați, apreciați.
Iată, de pildă, Cezar care a vrut să întindă Imperiul Roman, s-a dus și i-a bătut și pe britanici, și pe franci, și a venit și l-a omorât apoi și pe Pompei. Și uite așa, un șir de crime și mii și mii de oameni decimați, ca Cezar să stăpânească Roma. Și a scris cărți despre arta războiului și astăzi oamenii le citesc: “Cezar a spus.”
Dimpotrivă, am auzit că și prin biserici, uneori este citat Napoleon Bonaparte, marele Napoleon. Mă oripilează când aud că predicatorul citează pe Napoleon, care a fost și el un dictator și s-a ridicat ca Putin să atace peste tot și s-a dus și la ruși să-i bată. Și acum el este citat. Îl mai citează unii și pe Hitler din celebra lui lucrare Mein Kampf, cum să-i toace pe evrei, cum să-i omoare.
Dacă citiți, credeți-mă, dacă citiți lucrările acestora, e fascinant, că au avut o minte strălucitoare, diabolică. Și ajungem să le zicem binefăcători!
Domnul Isus a anticipat niște vremuri și așa fusese și atunci. Am auzit că odată a mers cineva din așa zisa lume liberă democrată, Rusia, când Stalin stăpânea Rusia și a îndrăznit să-i pună o întrebare de genul: “Domnule președinte, tovarășe președinte Stalin, nu vă temeți dumneavoastră că prin subjugarea poporului rus și mai cu seamă ucrainian, nu se va revolta poporul acesta și nu se va întoarce împotriva dumneavoastră?” Și Stalin a zâmbit așa rusește și a zis: “Nu mă tem. Fii atent, adu-mi o găină.” Și ia adus o găină, a luat găina în fața delegației democraților din America și a început să-i smulgă toate penele și țipa găina disperată, era toată numai sânge. După ce a terminat-o de de depănat, a pus-o jos și a venit cu niște grăunțe. Găina disperată a început să fugă în stânga și în dreapta, apoi a început să-i dea câte un grăunte. A chemat-o, a venit găina și a început să mănânce așa disperată cum era. Și a zis Stalin: “Vezi ce simplă este ecuația? Așa rezolv eu problemele.”
“Împărații neamurilor “despotes”, domnesc și li se dă numele de binefăcători. Voi să nu fiți așa,” spune Domnul Isus. “Ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai mic și cel ce cârmuiește, ca cel ce slujește.” Și ca să poată pricepe că așa ceva este posibil, le dă și un exemplu: cine este cel care este mai mare? Cel care stă la masă sau cel care slujește la masă? Logic, cel care stă la masă. Și zice Domnul Isus: “Uitați-vă la Mine, Eu sunt aici în mijlocul vostru și totuși Eu, care am demnitatea și dreptul să stau la masă, Eu vă slujesc pe voi.” Făcea referință la spălarea picioarelor ucenicilor care apare relatată în Evanghelia după Ioan.
Apoi Domnul Isus începe să-i încurajeze și nu se referă deloc la felul meschin în care ei au vorbit. Ci le zice “Voi sunteți aceia care ați rămas necontenit cu Mine în încercările mele.”
Vedeți dragii mei, noi încercăm întotdeauna să scoatem în evidență răul celuilalt, să scoatem în evidență ce e rău la celălalt, dar Domnul Isus, cu tot dreptul pe care Îl avea să spună “Voi sunteți niște nerecunoscători, să discutați rolul celui care să mă înlocuiască.” Dar Domnul Isus vine și spune: “Voi ați fost necontenit cu Mine în încercările mele. De aceea, Eu vă pregătesc Împărăția. După cum Tatăl Mi-a dat-o și Mi-a pregătit-o Mie, așa v-o pregătesc și vouă, ca voi să stați la masă cu Mine pe scaune de domnie și să judecați cele 12 seminții ale lui Israel.”
Și aici, Domnul Isus așează în fața lor acest principiu paradoxal, neobișnuit, ciudat. Care este acesta? Aspiri la măreție? Aspiri la ceva înalt? Coboară-te. Smerindu-te, vei fi înălțat. Coborând, vei urca. Dăruind, vei dobândi. Murind, vei trăi.
Câți dintre noi nu ne uităm la lume ca să copiem modele de la lume? Și încercăm să aducem leadership-ul și felul de organizare a lumii în biserică. Și credem că dacă copiem modelele lumii și le implementăm în biserică, ne crește biserica. “Hai să organizăm după modelul unei companii. Hai să organizăm după modelul unui business, hai să organizăm în felul acesta.”
Vreau să vă mărturisesc frați și surori că am avut de nenumărate ori ocazia să mă uit la lideri ai bisericilor care se comportau ca niște șefi de companie. Renunțasem la ideile mele de a merge și a face carieră în informatică și Domnul m-a chemat și m-am dus la teologie cu acea acel vis că am să stau în prezența unor mari oameni ai lui Dumnezeu și să învăț Cuvântul lui Dumnezeu și mă gândeam: “O, mă așteaptă patru ani de zile de ospăț în Cuvântul lui Dumnezeu.” Și am ajuns acolo la seminar și am văzut la seminar că toată conducerea copia modelul comunist. De la președinte la rectori, toți aveau aura aceasta de mari lideri și dacă treceai pe lângă ei, trebuia să ai un anumit respect. Și era o ciudată contradicție să văd că profesorii care predau la literatură unde eram student, veneau pe hol, vorbeau cu noi și nu ne ziceau “studenți”, ne ziceau “domnilor colegi.” Oamenii din lume ne tratau mai frumos și mai cu respect decât cei de la seminar. Și mare tensiune fusese acolo între studenții care așteptau să existe o decență, un bun simț al profesorilor, să nu se ridice așa ca și niște lideri comuniști. A fost o durere pentru mine.
Dar și astăzi sunt oameni care cred că dacă ei conduc cu mână tare în casa lui Dumnezeu și se comportă ca niște lideri satrapi, lucrurile stau în ordine în casa lui Dumnezeu. Domnul Isus spune “Nu așa, nu acesta este modelul.” În loc să căutăm locurile dintâi, în loc să căutăm faimă, prestigiu, onoare, Domnul spune să-L privim pe El, care “măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce. De aceea și Dumnezeu L-a înălțat nespus de mult și I-a dat Numele care este mai presus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ și de sub pământ și orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul.” O coborâre abisală și o ridicare în slavă, în glorie a Domnului.
O, dragii mei ce măreață lecție ne aduce Domnul în fața noastră. În timp ce noi suntem mereu animați de întâietate, de autoritate, de dorința de a fi noi în controlul lucrurilor, Domnul Isus Se pleacă, Se dăruiește și Se abandonează pe Sine. Pentru ca prin abandonul acesta, la fel ca sămânța care moare și este pusă în pământ, să se nască ceva total nou: o creație nouă și o viață nouă în care ești chemat și tu, prin credința în El, prin pocăință și prin dorința de a fi în voia Lui, să smerim împreună sub mâna tare a Dumnezeului nostru, ca la vremea Lui, El să ne înalțe. Amin!