Evanghelia după Luca 22:31-38 – Sorin Prodan – Biserica creștină Providența Brașov
Astăzi vom citi din Evanghelia după Luca, capitolul 22 de la versetul 31, la versetul 38, pagina în traducerea Cornilescu, 1019.
„Domnul a zis: „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credința ta și, după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întărești pe frații tăi.” „Doamne”, I-a zis Petru, „cu Tine sunt gata să merg chiar și în temniță și la moarte.” Și Isus i-a zis: „Petre, îți spun că nu va cânta astăzi cocoșul, până te vei lepăda de trei ori că nu Mă cunoști.” Apoi, le-a mai zis: „Când v-am trimis fără pungă, fără traistă și fără încălțăminte, ați dus voi lipsă de ceva?” „De nimic”, I-au răspuns ei. Și El le-a zis: „Acum, dimpotrivă, cine are o pungă s-o ia; cine are o traistă de asemenea s-o ia și cine n-are sabie să-și vândă haina și să-și cumpere o sabie. Căci vă spun că trebuie să se împlinească cu Mine aceste cuvinte scrise: ‘El a fost pus în numărul celor fărădelege.’ Și lucrurile privitoare la Mine sunt gata să se împlinească.” „Doamne”, I-au zis ei, „iată aici două săbii.” Și El le-a zis: „Destul!” Amin!
Doamne, Te rugăm să întărești Cuvântul, să ne vorbești, să ne înveți și să ne întărești în credință, în Numele Domnului Isus, amin!
Astăzi vorbim despre cernere, vorbim despre cernerea lui Petru și prin cernerea lui Petru vom vorbi despre cernerea noastră. Domnul să ne întărească să înțelegem voia Lui.
Probabil au fost multe săptămâni intense în parcursul celor trei ani și jumătate în care Domnul a făcut lucrarea Sa pământească și au fost săptămâni încărcate. Scriptura ne spune că uneori Domnul vestea Evanghelia și vindeca bolnavii pe parcursul întregii zile. Și chiar dacă au fost aceste săptămâni intense, pare că ultima săptămână, a fost săptămâna cu cea mai mare încărcătură din viața Domnului Isus și a apostolilor. În egală măsură, putem spune că au fost multe învățături și predici pe care Domnul le-a spus ucenicilor Săi.
De pildă, predica de pe munte sau pildele pe care El le-a rostit, sau acel discurs despre ultimele vremuri, discursul escatologic din Matei, capitolul 24 și 25. Dar cuvintele din odaia de sus, cuvintele care au precedat arestarea Lui și apoi crucificarea, acele cuvinte rămân absolut speciale, în acest cadru pascal în care ne aflăm împreună cu Isus și ucenicii în camera de sus. Un cadru pătruns de mister, de taină și intimitate spirituală, Domnul Isus vorbește ucenicilor Săi ca învățător, ca mentor și ca prieten. Le spune acestora despre apropiata Sa suferință, despre crucificarea Lui și despre învierea Lui. Le spune acestora cine este vânzătorul, că este acolo la masă cu ei, cel ce încinge pâinea în același blid cu El. Le spune apoi că va pleca dintre ei, dar nu îi va lăsa singuri, că va trimite un Mângâietor, pe Duhul Sfânt care avea să vină și să fie Mângâietorul. Le spune acestora și despre dragoste între ei și despre slujire, învățându-i pe aceștia printr-un gest simbolic de spălare a picioarelor. Dar printre toate aceste secvențe pe care le vedem amplu relatate de Ioan în Evanghelia sa, în capitolele 13, 14, 15 și 16, aceste secvențe cu o greutate testamentară, căci Domnul le vorbea ca Unul care avea să plece și ultimele cuvinte aveau mare însemnătate și o mare greutate, erau cum spunem noi în popor „lăsate cu limbă de moarte”, printre toate acestea, Dumnezeu a dorit să ne lase nouă un dialog. Un dialog între Domnul Isus și Petru, un dialog care aparent este într-o notă de ușoară tensiune. Și am citit dialogul acesta aici, în versetele 31-38.
Dar este semnificativ să notăm, când apare acest dialog. Dialogul apare imediat după gâlceava apostolilor cu privire la cine avea să fie cel mai mare. Dacă Învățătorul pleacă, ine va rămâne comandantul navei lor? Cine va rămâne coordonatorul echipei lor de misiune?
Și cu acest prilej, Domnul Isus avea să îi învețe că cel mai mare este cel care slujește, este cel care se smerește, este cel care se face cel mai mic în raport cu ceilalți. Apoi Cuvântul ne spune în versetul întâi versetul 31, că se întoarce spre Petru și i se adresează acestuia. Domnul avea obiceiul acesta de a schimba interlocutorul, de a schimba adresarea. Îl surprindem pe Domnul de multe ori vorbind mulțimii, vorbind poporului și instantaneu deodată se întoarce și vorbește ucenicilor Săi. Sau vorbește unuia din mulțime. Era schimbarea aceasta bruscă într-o adresare publică și una particulară, una individuală.
Vorbind lui Petru, Domnul i-a zis: „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul.” Acuma apare o întrebare aici, de ce i-o fi spus Domnul Isus lui Petru acest lucru? Că putea să-i spună lui Ioan, putea să-i spună lui Andrei, putea să-i spună lui Toma? De ce i-o fi spus tocmai lui Petru?
Ne putem gândi că Petru era apostolul, care poate reprezenta pe ceilalți. El era întotdeauna cel care vorbea și de multe ori probabil erau situații în care ceilalți îl împingeau pe Petru și ziceau „Du-te tu și vorbește cu Domnul. Fii tu purtătorul nostru de cuvânt.” Și-l vedem pe Petru de multe ori luând această inițiativă și într-un fel fiind reprezentantul celor 11 sau celor 12. Ne putem gândi că Domnul i-a vorbit lui Petru, ca unul care îi reprezenta pe toți. Pentru că iată Cuvântul, spune „Simone Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă.” Nu îi spuneți „Satana a cerut să te cearnă”, ci se referea la toți ceilalți ucenici.
Dar am putea presupune și faptul că (ținând cont tocmai de gâlceava care avusese loc) e posibil ca Petru să fi fost cel mai vocal în ceartă aceasta a celor 12 sau a celor 11, căci Iuda se retrăsese. Probabil Petru a fost cel care a revendicat dreptul acesta de întâietate, spunând „Eu am dreptul acesta.” Și de aceea Domnul a venit la Petru să-i arate că greșește.
Pentru mine este interesant și modul în care Domnul Isus i se adresează lui Petru, spunându-i „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă.” Cum să înțelegem noi cuvintele acestea, acest apelativ repetat „Simone, Simone” ?
Acuma la noi situația e diferită. Dacă Iulia, mama lui Simon, i se adresează spunând „Simone, Simone”, cum înțelegi tu Simon? Știi că e o problemă acolo. În limba română, acest apelativ, acest nume repetat de două ori, comportă un ton de mustrare. Cel puțin eu nu țin minte ca mama să îmi fi strigat numele de două ori cu alt scop decât de mustrare sau atenționare: „Sorine, Sorine.”
Mulți citesc versetul acesta și adresarea Domnului într-un ton de mustrare, „Simone, Simone.” Însă în limba ebraică sau aramaică, în care Domnul vorbea cu ucenicii Săi la acea vreme, repetarea unui nume nu era o formă de dojană sau de reproș și admonestare, ci dimpotrivă, repetarea numelui căpăta o notă de afecțiune, de cordialitate și dragoste. În Scriptură construcția aceasta apare de mai multe ori.
De pildă, ne amintim că atunci când fiul lui David, Absalom, s-a răsculat împotriva tatălui său și au vrut să ia tronul. Și a reușit să organizeze o armată de partea lui și l-a atacat pe David. În cele din urmă, David a reușit să se apere. Și în bătălia aceea ceruse David generalului său Ioab: „Ai grijă, să-l protejezi pe Absalom.” Dar Ioab, fără știrea lui David, l-a omorât pe Absalom. Și atunci când a venit să-i dea știre lui David și David a aflat de moartea fiului său Absalom, amintiți-vă de strigătul acela disperat al lui David, spunând „Absalom, Absalom, fiul meu Absalom.” Repetarea numelui care avea acea notă de durere, de dragoste, de sfâșiere.
Apoi ne amintim că Domnul Isus, când a intrat în cetatea Ierusalimului pe culmea Muntelui Măslinilor, de unde vedea toată cetatea, S-a uitat înspre cetate și cu o durere în sufletul Său, a zis: „Ierusalime, Ierusalime, dacă ai fi cunoscut tu vremea în care ai fost cercetată. Dar aceste lucruri sunt acum ascunse de ochii tăi. Vor veni zile când te vor împresura, când te vor încinge și când te vor face una cu pământul, pentru că n-ai cunoscut vremea în care ai fost cercetată.” Ierusalime, Ierusalime reprezintă ca o notă de durere, de dragoste pentru cetatea aceasta.
Apoi un alt exemplu, în punctul culminant în care Domnul Isus avea să trăiască momentul acela al frângerii, momentul ruperii legăturii dintre Tatăl și El, momentul în care Tatăl a hotărât să prăvălească peste Hristos, toată povara păcatelor noastre și Și-a întors fața de la El, pentru ca acolo în singurătate Fiul să poarte întreaga povară a păcatului, momentul în care Domnul trăiește abandonul total de către Dumnezeu Tatăl, sub blestemul plenar al păcatului, pentru a face ispășire pentru păcat, nefiind ajutat de o putere divină, ci rămânând singur cu toată povara păcatelor noastre, acolo, în acel moment al întreruperii legăturii cu Tatăl și singurul moment, acolo Domnul Isus strigă: „Abba, Abba, lama sabahtani?” Ceea ce în traducere corectă nu este „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? Ci spune: „Tăticule, tăticule, pentru ce m-ai părăsit?”
Așadar, revenind la apelativul Lui pe care îl folosește față de Simon „Simone, Simone”, Domnul Isus Hristos spune „Simone, dragul meu Simon, Satana a cerut să vă cearnă. Haideți să vă spun ceva. Voi vă certați aici de zor cine este cel mai mare. Și iată că dincolo de ce puteți voi vedea, o realitate stă în fața voastră: Satan v-a cerut.” Adică Satan, a spus „Dă-mi-i.”
În primul rând cere drept de posesie asupra lor, așa cum făcuse odinioară cu Iov, când a spus, „Iov Te slujește pentru că îl binecuvântez, dar ia dă-l în mâna mea.” Și ce face Dumnezeu cu Iov? Îi spun: „Ia-l. Doar viața să i-o cruți. Ți-l dau în mână, Nlnumai viața să i-o cruți.”
De aceea Cuvântul vine și spune „Satana v-a cerut.” În al doilea rând înțelegem că a fost o cerere a lor, ca persoane. Și apoi „v-a cerut să vă cearnă ca grâul.”
Se pare că există un moment când Satan revendică acest drept. Acum era rândul ucenicilor. L-a revendicat pe Iov, l-a cernut pe Iov și acum îi cernea pe ucenici. Și eu cred că există zile, există momente când diavolul ne cere și pe noi, pe fiecare în mod individual, unul pe altul când ne vine rândul sau pe toți odată, ca biserică.
Și acum este interesant să vedem reacția lui Petru. Când Domnul îi spune „Satana v-a cerut să vă cearnă”, e interesant să vedem ce reacție are Petru. Replica lui Petru este atât de caracteristică stilului său. Și încă un motiv pentru care cred că Domnul s-a adresat lui Petru, este faptul că Petru seamănă așa de mult cu mine. Și probabil seamănă așa de mult cu tine. Și de aceea l-a luat pe Petru, pentru că în el ne regăsim toți. Ne regăsim toți în tipul său de reacție, în modul său de gândire, în ceea ce el crede, cât de grozav este. De aceea, eu cred că Domnul l-a ales pe Petru.
Deci Petru este răspunde în stilul său îndrăzneț, hotărât, emfatic și îndărătnic: „Doamne, cu Tine sunt gata să merg chiar și în temniță și la moarte. De ce îmi spui Tu mie aici de lepădare, de cernere?”
Deci, primul lucru pe care Domnul Isus i-l descoperă, este că Satan i-a cerut pe ei pentru o cernere. Dar al doilea lucru pe care Domnul Isus îl descoperă lui Petru este că Petru se va lepăda după declarația aceasta, așa bombastică „Eu mă duc cu Tine până la moarte.”
În Evanghelia după Matei, unde citim acest episod, Petru într-un fel de contrast cu ceilalți, într-un fel de comparație cu ceilalți, spune: „Doamne, dacă ei Te părăsesc, eu niciodată, eu mă duc cu Tine până la moarte.” Și face comparația aceasta că el ar fi mai special, mai deosebit decât ceilalți. Dar Domnul Isus îi descoperă al doilea lucru: „Petre, îți spun că nu va cânta astăzi cocoșul, până te vei lepăda de Mine că nu Mă cunoști. Te vei lepăda de trei ori de Mine, că nu Mă cunoști.”
Observați cât de direct este Domnul Isus, cât de specific este, îi spune că va fi un moment precis când cocoșul va cânta. În altă Evanghelie spune că „nu va cânta cocoșul a doua oară”, ceea ce reprezenta un moment când cocoșii începeau să cânte în Ierusalim. Era primul moment, al doilea și al treilea. Cred că al treilea era dimineața, când toată lumea se scula.
Acum nu știu ce cocoși or fi fost ăștia, că comentatorii spun că ei cântau cam pe la ora 01:00 noaptea. Eu personal n-am auzit de cocoși care cântă la ora 01:00 noaptea, dar probabil în Orientul Mijlociu cântau și noaptea la ora 01:00 și aceasta era a doua cântare a cocoșilor. Și Domnul în mod specific îi spune „nu va cânta cocoșul de două ori (adică a doua cântare a cocoșului) până nu te vei lepăda de Mine de trei ori.”
Observați că Petru se oprește, tace, nu mai spune nimic. Dar în toată drama aceasta profetică, pentru că Domnul îi descoperă, vorbește în chip profetic lui Petru, nu trebuie să uităm al treilea lucru pe care Domnul îl descoperă lui Petru. Nu doar că Satan a cerut să-i cearnă, nu doar faptul că el se va lepăda de Domnul, dar Isus descoperă lui Petru al treilea lucru: „Dar Eu m-am rugat pentru tine ca să nu se piardă credința ta. Și după ce te vei întoarce la Dumnezeu să întărești pe frații tăi.”
Domnul îi spune „M-am rugat pentru tine” și anticipează astfel nu doar căderea, ci îi anticipează și întoarcerea: „când te vei întoarce”, nu „dacă te vei întoarce”, ci „când te vei întoarce, atunci tu vei fi cel care vei întări pe frații tăi.”
La fel cum am văzut acea construcție gramaticală „Simone, Simone” și am înțeles ceva din ea din nou apare ceva aici care are greutate: „Dar Eu.” În toată drama aceasta, în toată căderea aceasta, Domnul spune „Dar Eu.” Și în Scriptură vedem de multe ori această intervenție printr-un „dar”, printr-o conjuncție adversativă, care din nou comportă o greutate aparte. Vă dau câteva exemple
De pildă ne spune Cuvântul că la un moment dat Avraam se duce în Egipt, unde Dumnezeu nu i-a spus să se ducă. S-a dus acolo, a plecat din Canaan, că era o mare criză, s-a dus în Egipt, a ajuns acolo, a mințit că Sara este sora lui, în loc să spună că este nevasta lui. A luat-o Faraon în haremul său. Pe el l-a binecuvântat Faraon cu oi, boi, cămile, slujitori, a devenit bogat. Și la un moment dat Cuvântul ne spune în Geneza 12 că în toată mizeria asta în care se aruncase Avraam, este un verset care spune, „Dar Dumnezeu a lovit cu mari urgii pe Faraon și casa lui din pricina nevestei sale Sarai.” „Dar Dumnezeu.” Alunecase Avraam, a intrat în belea, lucrurile s-au stricat rău de tot și când nu putea fi mai rău de atât, Scriptura ne spune „Dar Dumnezeu.” A fost intervenția Lui extraordinară, o intervenție a harului, a grației divine arătată față de om în cea mai infamă condiție a păcatului său.
Și aceasta ne spune și Efeseni 2: „Voi erați morți în greșelile și păcatele voastre în care trăiați odinioară după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează în fii neascultării. Între ei eram și noi toți odinioară când făceam voile firii pământești și ale gândurilor noastre și eram din fire copii ai mâniei ca și ceilalți.” Și versetul 4 ne spune: „Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morți în greșelile noastre, ne-a adus la viață împreună cu Hristos.” Nu este înțelegerea mea, decizia mea, faptul că eu n-am păcătuit așa de mult ca alții, faptul că eu sunt un om bun, că am ajutat și acum am înțeles ceva mai mult din lucrurile acestea spirituale și decid eu să merg pe calea credinței. Nu! Este moartea mea, este robia mea în păcat, este depravarea mea totală în cea mai adâncă mizeria păcatului meu, când înțeleg că sunt pierdut și când înțeleg aceasta, intervine acest „Dar” al harului: „Dar Dumnezeu.”
Așa ni se scrie povestea mântuirii fiecăruia. Și dacă nu se scrie așa, atunci această poveste nu este biblică. Dacă un om nu poate să spună „eram cel mai nenorocit dintre toți oamenii, dar Dumnezeu…” Dacă omul vine și spune „am făcut asta, și asta și asta și am ridicat mâna și am fost mântuit.”, povestea aceea nu este aprobată de Dumnezeu. Trebuie să intervină acest „Dar.”
Și aici Îl vedem intervenind: „Petre îți spun că te vei lepăda de Mine, dar Eu m-am rugat pentru tine.” De multe ori dragii mei, mă regăsesc ca mulți dintre voi sau poate că aproape toți, în prăbușire, în păcat, în durere, lacrimi și rușine. Și aștept acel „Dar” pe care îl trăim fiecare la un moment dat, după pocăință. Este acel „dar” prin care Domnul vine să ne ridice pentru că Se roagă pentru noi, să nu se piardă credința noastră.
O traducere mai corectă, ar spune unii dintre exegeți, nu este vorba de o negare, de o pierdere completă a credinței, ci este vorba de o eclipsare, de o întunecare a credinței într-un moment critic, când suntem slabi și când cădem.
Este momentul oportun să ne oprim aici, să tragem câteva concluzii, câteva aplicații. Prima concluzie, există o cernere, sau aș spune eu, sunt 2 cerneri. O cernere pe care ne-o face Satan și o vedem explicit în Scriptură. Dar aș spune că există și o cernere pe care ne-o face Dumnezeu din când în când. Ce ziceți? Căci Cuvântul ne spune despre Iosif că Cuvântul Domnului l-a încercat pe Iosif. Psalmul 105 spune că Cuvântul Domnului l-a încercat pe Iosif, l-a testat pe Iosif. Și Domnul Însuși când l-a dus în Egipt, a început să-l pună pe Iosif într-o sită și la cernut. Și după ce Domnul l-a cernut în Egipt, ce a rămas acolo în sită, a rămas credincioșia lui Iosif, a rămas integritatea sa, a rămas hotărârea lui de a rămâne curat. Și prin sită a trecut tot ceea ce era rău în Iosif, poate mândria lui cu care crescuse în casa tatălui său, poate aroganța față de ceilalți frați și prin tot procesul acesta al cernerii prin găurile sitei, s-au dus toate impuritățile care erau în viața lui Iosif. Când Dumnezeu te cerne prin găurile acelea, curg impuritățile și rămâne ce este de valoare, ceea ce este prețios.
Dar când vine diavolul și te cerne prin găurile sitei lui, trece tot ceea ce este ușor, superficial în viața ta, o credință de conveniență, o credință de avantaje, o imagine pe care ne-o creăm în fața celorlalți și în sita lui rămâne realitatea noastră, adevărul gol goluț, ce suntem noi în realitate. Când l-a luat, de exemplu, diavolul și l-a cernut pe David, în sita diavolului nu a rămas curajul lui David de a se înfrunta cu Goliat, nu a rămas credincioșia lui David față de Domnul în momente de criză. În sita lui Satan a rămas acolo adulterul lui David. Și mai târziu a rămas acolo aroganța lui David de aș fi numărat armata, poporul, să vadă cât de puternic este el în comparație cu alte națiuni. Înțelegeți?
Cernerea lui Dumnezeu lasă în sită ceea ce este bun în viața noastră și real. Cernerea Satanei lasă impuritățile și nu lasă lucrurile de valoare și de greutate. Când l-a cernut diavolul pe Iov prin găurile sitei sale, au trecut averile sale, au trecut chiar copiii lui pentru care el se ruga. Și erau copii cam năzdrăvani, că altfel nu s-ar fi rugat el pentru ei. A trecut și nevasta lui Iov, care zicea „Blestemă pe Dumnezeu și mori” și în momentul în care ea a zis asta, a trecut prin gaura sitei diavolului. Și au trecut și prietenii lui Iov prin prin sita aceea. Și în final a rămas Iov cu credința lui și a rămas Iov cu neprihănirea lui. Nu a trecut mai departe. Ce rămâne în sita diavolului atunci când ești cernut? Oare ce rămâne în sita lui când sunt eu cernut?
De multe ori dragii mei, aparențele înșeală. Puteți avea o părere despre mine, foarte bună, dar nu mă cunoașteți. Ar trebui să stați în casă cu mine, să mă vedeți bine cum mă manifest într-un cadru mai privat. Ar trebui să puteți pătrunde în gândurile mele și să vedeți că poate nu este ceea ce așa de frumos spune și grăiește. Și diavolul mă pune câteodată în sită și vreau să vă spun că multe lucruri pe care le-am crezut bune în viața mea, s-au dus, s-au dus printre găuri. Și-am rămas cu acelea de care îmi este rușine.
A doua conluzie, al doilea lucru pe care Domnul Isus Hristos îl învață și ni-l aduce în atenție, este că în cernerea aceasta a Satanei, despărțiți de El nu putem face nimic. Poate credem noi că rezistăm, ne gândim adesea la ceea ce ar urma și ne proiectăm probabil într-un scenariu al testului. Ne gândim unii dintre noi ce ar fi dacă ar fi război, ce ar fi dacă eu aș fi ispitit ca altul despre care am crezut că a fost un mare om al lui Dumnezeu și a căzut? Ce ar fi cu mine, aș rezista? Ce ar fi dacă unul din copiii mei ar muri? Aș putea să spun „Domnul a dat, Domnul a luat, Numele Lui fie binecuvântat!?” Sau am striga „Doamne, de ce mi-ai făcut asta?” Ce ar rămâne în această cernere?
Și aici trebuie să ne amintim că despărțiți de Domnul nu putem face nimic. Putem face declarații mari ca Petru, putem spune mari lucruri, dar în realitate, dacă ne bazăm pe puterile noastre vom cădea exact ca și Petru. Și vom merge așa de departe, nu ca într-o lepădare de trei ori, ci într-o lepădare de 33333 de ori și mergem spre infinit.
Dependența de Dumnezeu nu este o teorie. Că e ușor să spui „noi trebuie să fim dependenți de Dumnezeu.” Asta nu e teorie, ci trebuie să se regăsească în realitatea vieții noastre din fiecare zi, în gesturi concrete de încredere față de El în momentele de criză, în momentele de test.
A treia concluzie. Atenție la supraestimarea propriei persoane. Nu vi s-a întâmplat să auziți de o mare cădere a cuiva și imediat să vină acel sentiment că eu n-aș fi căzut? „Eu aș fi fost tare, eu m-aș fi păzit, eu n-aș fi făcut ce a făcut el, lăsând fisuri în viața lui intimă, sau în casa lui, sau în relația cu ceilalți. Nu, eu m-aș fi păzit!”
Dragii mei cred că există o tendință în fiecare, general vorbind, să supraestimăm condiția noastră spirituală. A supraestimat Petru? Eu nu mă îndoiesc, și cred că niciunul dintre noi nu ne îndoim de sinceritatea lui Petru. Dar eu mă îndoiesc de naivitatea lui. Și aud pe unii spunând așa cu emfază cu hotărâre: „A, eu? Eu nu!” Și acolo este cel mai mare gest de infantilitate, de copilărie, de naivitate. Pentru că nimeni nu poate spune, eu voi sta în picioare. Cuvântul spune „cine crede că stă în picioare, să bage de seamă să nu cadă.” 1 Corinteni 8:2: „Cine crede că știe ceva, n-a cunoscut încă cum trebuie să cunoască.”
Poate știm noi lucruri sau credem că știm multe despre noi și despre tăria noastră, despre rezistența noastră, dar dacă nu ne legăm și nu înțelegem dependența noastră de Domnul în fiecare clipă a războiului spiritual, atunci doar o clipă, 1 mm harul Lui dacă se retrage, ne-am dus pe derdeluș ca Petru. Ne credem deseori mai tari ca alții.
De aceea, venim uneori cu un sentiment de compătimire, de condamnare. Condamnăm cu ușurătate eșecurile sau derapajele spirituale ale altora și în noi intervine sentimentul că suntem mai tari. Noi vom rezista. Comparația ne face să ne simțim superiori față de frații noștri, față de surorile noastre. Și uităm că, de fapt, noi trebuie să ne gândim la absoluta dependență a noastră de Domnul. Așadar, atenție la subestimarea condiției noastre spirituale.
A patra concluzie. În al patrulea rând, atenție și la subestimarea puterii lui Satan. Dacă trebuie să fim atenți la supraestimarea condiției noastre spirituale, trebuie să fim atenți și la subestimarea puterii lui Satan. Căci noi credem că rezistăm ca l-am putea birui, dar Scriptura ne arată că diavolul are mare putere. În cartea Apocalipsa ni se spune că s-a coborât cu mare mânie asupra pământului. Și când se dezlănțuie Satan, are mare putere.
În cartea Iuda ni se spune că îngerul Mihail care s-a luptat, n-a îndrăznit să-i spună un cuvânt de dojană diavolului, ci doar a spus „Domnul să te mustre.” Nu te legi de cineva cu o putere de zeci de mii de ori mai mare decât puterea ta, spunând „Hai Satane, haide, haide, îți dau eu!”
Sunt oameni care se distrează în felul acesta și ei cred că au putere. Se ridică așa ca niște oameni care ar fi având mare putere: „Vă arăt eu ce putere am! Uitați-vă, trece umbra mea și oamenii pe spate.” Și fac giumbușlucuri de felul acesta, crezând că ei sunt puternici. Și nu-și dau seama că în fața diavolului nu poți să stai cu puterea ta. Numai puterea Duhului te poate acoperi și proteja.
De ce credeți că ne merge bine dragii mei? De ce credeți că lucrurile sunt într-o aparentă pace, într-un mers bun, de ce? Nu pentru că suntem noi tari, să știți. Ci pentru că Duhul lui Dumnezeu ne protejează. O secundă, dacă Duhul n-ar fi lângă noi, toți demonii diavolului s-ar tăbărî peste noi.
Căci ne spune cartea 1 Petru că „diavolul răcnește ca 1 leu, căutând pe cine să înghită.” Este o răgnire continuă, dar nu o auzim pentru că Duhul ne face să ascultăm Cuvântul. Dar realitatea aceasta este. Atenție la subestimarea puterii diavolului. Și trebuie să ne mai amintim un lucru care este extraordinar din 1 Ioan 4, versetul 4: „Voi copilașilor sunteți din Dumnezeu și i-ați biruit, pentru că Cel ce este în voi este mai tare decât cel ce este în lume.”
Voi i-ați biruit nu datorită puterile voastre, ci pentru că Cel ce este în voi este mai tare decât cel ce este în lume. Slăvit să fie Dumnezeu! Căci în bătălia aceasta, dragii mei, nu suntem lăsați singuri.
A cincea concluzie pe care o putem învăța, este că avem pe cineva care Se roagă pentru noi, avem un Mijlocitor. Ai un Mijlocitor înaintea Tatălui și când derapezi, când aluneci, când cazi când păcătuiești, nu uita că Cineva este acolo și face mijlocire și Se roagă pentru tine, ca credința ta să nu se întunece, să nu se piardă, ci să rămâi în credință, să te întorci, să înveți din eșecul acela și să întărești pe alți frați ai tăi, care vor trece pe același drum. Avem un Mijlocitor care se roagă pentru noi ca credința noastră să nu se piardă, grâul să rămână în sită, să nu se piardă. Iar pleava, adică încrederea noastră în sine, în puterea noastră, ca Petru „Eu până la moarte…” aceea trebuie să treacă prin sita Domnului. Și să rămână credința noastră, iar pleava, încrederea noastră în sine să plece.
De aceea, un ultim avertisment pe care îl vedem aici descoperit, se leagă de realitatea aceasta a mijlocirii. Și aș vrea să ne mai uităm la următorul fragment care este ușor controversat, ne pune parcă într-o încurcătură. Ascultați: „Apoi le-a zis: când v-am trimis fără pungă, fără traistă și fără încălțăminte ați dus voi lipsă de ceva? „De nimic.” I-au răspuns ei.” Și ne amintim că referința este la acea vreme în care Domnul i-a trimis pe ucenici, le-a dat putere și i-a trimis să vestească Evanghelia. Și Cuvântul ne spune că s-au dus, scoteau duhurile necurate, vindecau bolnavii și s-au întors la Domnul cu mare entuziasm. Dar când Domnul i-a trimis, le-a zis așa: „Să nu luați cu voi nici toiag, nici traistă, nici încălțăminte. Să vă duceți cu mâinile goale.” Și Domnul le-a dat putere și oriunde s-au dus, au predicat Evanghelia, au scos demoni, au vindecat și au primit mâncare. Nu au dus lipsă de nimic și ei au confirmat acest lucru: „De nimic n-am dus lipsă.” Și Domnul le-a zis acum: „Dimpotrivă, cine are o pungă, s-o ia. Cine are o traistă de asemenea, s-o ia. Și cine n-are sabie, să-și vândă haina și să-și cumpere o sabie.” Și imediat ei au răspuns: „Doamne, iată aici două săbii.” Și Domnul le spune „Destul.”
Cum să înțelegem noi această vorbire a Domnului Isus? De ce trebuia ucenicii acum să ia pungă, traistă și sabie? De ce poruncește Domnul Isus acum, parcă diferit de ceea ce poruncise înainte? Și nu înțelegem. Dacă le-a spus să ia sabie, ei și-au luat două săbii și Domnul spune „Destul!” De ce atunci când în grădina Ghetsimani, doar la câteva ceasuri după aceasta, când Petru a scos sabia să lovească pe slujbașul marelui preot, pe robul marelui preot, Domnul Isus îi spune „Petre bagă sabia în teacă, căci cine scoate sabia de sabie va pieri”? Și ne punem întrebarea, de ce le spune luați săbii, dar nu le folosiți, care este ideea?
Iată care cred eu că este explicația. Când Domnul Isus Hristos a trimis ucenicii, le-a dat putere. Când ei s-au întors, au raportat cu entuziasm spunând „Chiar și demonii ne sunt supuși.” Ei au intrat în teritoriul inamicului și au produs mare devastare, predicând Evanghelia, făcând minuni și s-au întors să raporteze acea extraordinară experiență. Dar acum urma să se întâmple ceva diferit. Acum avea să vină ceasul întunericului. Acum avea să vină momentul când puterea celui rău va fi mare și se va dezlănțui. Domnul Isus spune chiar acolo, în versetul 53 din Luca 22 (când au venit să-L aresteze și s-a adresat aprozilor care au venit și l-au legat): „Ați ieșit după Mine ca după un tâlhar cu săbii și ciomege. În toate zilele eram cu voi la templu și n-ați pus mâna pe Mine, dar acesta este ceasul vostru și puterea întunericului.”
Acum, spre deosebire de prima trimitere, când Domnul le-a dat putere și duhurile erau legate, acum a fost momentul când diavolul a fost dezlegat și a venit puterea întunericului. Domnul Isus anunța, indica anticipativ acel ceas de referință în care diavolul va fi tare. Iar porunca aceasta de a lua încălțăminte, de a lua pungă, de a lua traistă și săbii, nu avea menirea să indice un abandon: „Acuma voi sunteți pe cont propriu. Echipați-vă, luați-vă ce puteți.” Ci avea să semnaleze dramatismul acestei lupte spirituale în care ei aveau să intre și ei nu înțelegeau. Firește, vorbirea Domnului aici este figurativă, este metaforica. Căci de ce ar fi fost suficiente, de pildă două săbii, când Domnul Isus putea să cheme o legiune de îngeri ca să-L apere? N-ar avea logică să spună două săbii sunt suficiente. Isus anticipa o luptă, nu cu armele firii, ci cu armele Duhului. Și nici acum nu avea să schimbe strategia. Dovadă este răspunsul pe care El îl dă ucenicilor, când ei spun „Doamne avem aici două săbii”, El răspunzând „Destul!”. Nu în sensul de suficient, ci mai degrabă în sensul de „N-ați prea priceput nimic?” Așa cum noi după ce le explicăm copiilor câteodată „Nu face asta, nu face asta!”, ce zicem la un moment dat? „Destul! Destul! Nu pricepeți și nici nu faceți ceea ce și pricepeți câteodată!” Ajunge!” Și eu cred că în tonul acesta Domnul Isus le spunea ucenicilor „Destul!” „Nu aveți minte să pricepeți ceea ce Eu vreau să spun aici.”
Ultima concluzie, a șasea. Cât suntem noi de pregătiți dragii mei de războiul spiritual? Nu uitați că după duminică vine luni. Duminică cântăm aici în fața Domnului, ne bucurăm, toți zâmbim, totul pare frumos și bine. Dar apoi vine luni. Pare că se pierde tot entuziasmul pe care îl avem duminica. Cât suntem noi de pregătiți, de ceasul cernerii? Dacă ar fi să vorbim noi despre traista și despre pungă și despre săbii, cred că în privința aceasta majoritatea suntem pregătiți. Și în privința aceasta suntem foarte hotărâți și harnici și investim ca să avem și punga și traista și sabia. Alergăm mult pentru pungă, să nu fie goală, să avem cele de trebuință pentru casa noastră. Și poate avem și ceva economii. La unii punga este mai plină decât la alții. La unii este prea plină. Alergăm pentru pungă și ne asigurăm ca punga să nu fie goală, în mod intenționat și responsabil și nu este rău. Suntem preocupați să punem pâine pe masa familiei noastre și să avem traistă. În traistă pui de obicei alimente să le ai cu tine. Și ne ocupăm și de traistă, să avem cele de trebuință. Ne protejăm și trupul și îl apărăm cu tot felul de săbii, cu săbii economice, cu săbii financiare, cu săbii medicale, cu săbii militare, cu tot felul de săbii pe care le avem ca să ne protejăm trupul acesta.
Dar în timp ce investim în acest tip de apărare masivă, în punga, în traista și în arsenalul nostru de apărare, se prea poate ca echiparea pentru confruntarea cu puterile întunericului să ne găsească fără mijloace de apărare. Căci spune apostolul Pavel în 1 Corinteni 10 că în războiul acesta nu putem să luptăm cu armele firii, nici cu punga noastră, nici cu traista și nici cu săbiile noastre, ci cu armele Duhului, întărite de Duhul Sfânt. Căci luptăm împotriva unor întărituri care nu sunt de natură materială. Noi nu luptăm împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva puterilor, întunericului, împotriva domniilor și stăpânirilor care locuiesc în locurile cerești.
Așadar, întrebarea este: ești pregătit pentru ceasul întunericului? Ești pregătit pentru cernere? Și dragul meu îți amintesc în final ultimul lucru: pregătirea nu are loc în vreme de război. Pregătirea se face în vreme de pace. Cine se trezește că nu e pregătit când vine războiul, inamicul trece peste el ca un tăvălug. În ce măsură în vremurile noastre de pace, de tihnă, de echilibru în viața noastră și a familiei noastre, noi înțelegem că acolo trebuie să investim pentru ziua cea grea? Ca acea zi grea să nu se să nu ne surprindă și să intrăm în panică, să zicem „Doamne, dar de ce n-am știut?” Și cădem atât de ușor.
Daniel, omul lui Dumnezeu, nu s-a pregătit când a fost în robie, ci s-a pregătit înainte și a stat în picioare prin toate regimurile politice prin care a trecut, cu autoritate, cu putere. Cel ce investește în pregătire, prin a arăta dependență de Dumnezeu, prin a aduna Cuvântul, va fi biruitor în ziua ceasului întunericului și în momentul în care va fi lovit și când va fi în sita lui Satan.
Mă rog ca Domnul să ne întărească pe fiecare, să nu fim aroganți, să nu credem că suntem ceva, când de fapt nu suntem nimic. Să ne uităm cu disperare spre Domnul, Cel care Se roagă pentru noi, Cel care mijlocește și Cel care ne dă biruința, căci Cel ce este în noi, este mai tare decât cel ce este în lume. Amin!