Evanghelia după Luca 22:39-46 – Sorin Prodan

Evanghelia după Luca 22:39-46 – Sorin Prodan – Biserica creștină Providența Brașov

Când am plecat în Statele Unite în cursul lunii aprilie, sentimentul a fost că avem înaintea noastră trei luni de zile lungi. Dar după ce am parcurs aceste trei luni, la final, duminica trecută când am predicat, sentimentul a fost că au fost scurte, că timpul a trecut foarte, foarte repede. Și cu adevărat a fost ca un fel de maraton pe de o parte, dar pe de altă parte ca o cursă de viteză.

Am străbătut în aceste trei luni cel puțin 10 state cum ar fi cam 10 țări de aici din Europa. Am traversat toată America de la extrema sudică, din Texas, din insula Galveston, de la ceea ce se numea înainte „Golful Mexic” și acum Trump l-a redenumit în „Golful Americii”, până în extrema nordică și am trecut în Canada, în Toronto și chiar mai departe de Toronto. A fost o cursă lungă, ne-am bucurat să vizităm biserici, prieteni, frați, surori în Hristos și să ne îmbogățim și să îmbogățim și noi pe cei pe care i-am vizitat.

Și a venit timpul să ne întoarcem acasă, am lăsat în urma noastră familia soției, prietenii, bisericile și am lăsat și bucatele alese ale împăratului și ne-am întors la zarzavaturile noastre românești. Dar am să vă mărturisesc că mâncarea din România este mai de calitate decât mâncarea de acolo din America și merită să apreciem acest lucru. Fenomenul supermarket-ului acolo aproape că a eliminat piața țăranilor. Ne-am dus acolo la piață și am văzut numai vreo 2-3 țărani cu niște ardei pricăjiți și nu aveai din ce să alegi prea mult. Și ne gândeam la piața noastră de aici, care este plină de țărani care cultivă la ei acasă. Și iată, trebuie să apreciem aceste lucruri.

Ne bucurăm că suntem din nou, vă îmbrățișăm pe toți cu bucurie. Am îmbrățișat pe câțiva înainte de începerea serviciului și mă voi bucura să vă îmbrățișez și pe ceilalți. A fost utilă călătoria aceasta, pentru că atunci când ești din mediu obișnuit și te duci puțin în altă parte, te distanțezi puțin, te detașezi și vezi puțin altfel lucrurile și le înțelegi mai bine. În fiecare dimineață m-am rugat și survolam adunarea, mă imaginam că sunt aici și eu survolam adunarea și mă gândeam la fiecare dintre voi și mă rugam pentru voi.

Dar cred că ce mi-a fost de mare folos a fost să-mi înțeleg chemarea și menirea. Să înțeleg că Dumnezeu m-a chemat în primul rând să mă dedic rugăciunii. Sunt chemat ca slujitor al Lui Dumnezeu și am fost pus de Dumnezeu deoparte ca să fiu un om al rugăciunii. Aceasta este prioritatea numărul 1, a mea ca păstor în adunarea Providența.

Al doilea lucru pentru care Dumnezeu m-a chemat este lucrarea de predicare a Cuvântului. Să predic Cuvântului Dumnezeu aici în adunare și în afara perimetrului adunării, în lucrarea de evanghelizare. Și la treilea rând Dumnezeu m-a chemat să păstoresc și să cârmuiesc Biserica lui Dumnezeu. Și acest lucru este de importanță maximă și pentru aceasta stau înaintea lui Dumnezeu și mă rog să-mi fac bine slujba. Și nu este doar rugăciunea pe care eu trebuie să o aduc, ci este și rugăciunea voastră: să vă rugați pentru mine și pentru ceilalți frați slujitori pe care Domnul ne-a chemat să ne împlinim bine alergarea și slujba care ne stă înainte.

Și ne rugăm ca biserica noastră să fie o biserică în care Templul lui Dumnezeu să fie onorat și sfeșnicul să fie în mijlocul adunării. Lumina Cuvântului să fie prezentă întotdeauna aici în adunare.

Ne întoarcem acum la Evanghelia după Luca, unde am rămas în parcursul nostru și vă aduc aminte că suntem într-un moment de maximă importanță. Și așa cum unul dintre marii oamenii a lui Dumnezeu a spus: „Atunci când te apropii de grădina Ghețimani, ar trebui să te simți ca Moise pe muntele Horeb, să te descalți de încălțămintele tale că pășești pe un pământ sfânt.” Aici în grădina Ghețiman, reperul acesta care avea loc în ceea ce numim „săptămâna patimilor”, „săptămâna mare”, aici se întâmpla ceva extraordinar.

Atunci când te uiți la o întâmplare, poți să vezi mai multe lucruri în acea întâmplare, așa cum ne vom uita la ce s-a întâmplat astăzi în grădina Ghețimani și vom vedea mai multe lucruri. Privești spre o întâmplare și vezi mai multe lucruri. Și am să folosesc un exemplu din istoria bisericii.

Pe la începutul anilor 1500 s-a întâmplat ceva în Germania cu un călugăr catolic, întâmplare care avea să schimbe toată istoria umanității. Martin Luther, căci despre el este vorba, era un călugăr catolic. Și în dorința lui de a fi fidel chemării lui Dumnezeu, el a început să vadă abuzurile bisericii catolice în care el se afla. A început să vadă abuzurile papei, abuzurile episcopilor, a început să vadă imoralitatea acestora, a început să vadă faptul că ei trăiau în lux acolo la Roma, papa și episcopii din Roma, și a început să vadă și comerțul cu indulgențe care avea loc și care îmbogățea pe unii în mod flagrant. Urmarea acestui fapt a fost că Martin Luther a scris 95 de acuzații împotriva bisericii în care el însuși se afla. Aceste 95 de acuzații, care au rămas cunoscute în istorie ca fiind cele 95 de teze, au fost bătute cu ciocanul și cu cuie de Martin Luther pe ușa bisericii, pe ușa catedralei din orașul Wittenberg, din Germania. Reacția Romei nu s-a lăsat așteptată. Așa că Luther a fost somat să dea socoteală pentru afirmațiile pe care el le-a făcut. A fost chemat la Roma dar Martin Luther a știut că dacă se duce la Roma va sfârși prin a fi ars pe rug, asemenea lui Jan Hus din Cehia, din Bohemia și asemenea lui John Wycliffe din Marea Britanie. Așa că a refuzat să meargă la Roma. Și a primit protecția principilor din Germania, ca întâlnirea și interviurile cu reprezentanții Romei să aibă loc în Germania. Așa că reprezentanții Romei s-au dus în Germania ca să-l interogheze pe Martin Luther. Au avut loc două ședințe, una dintre ele având loc în orașul german Worms, de lângă Frankfurt. Și acolo i s-a cerut lui Martin Luther să retracteze, adică să afirme că tot ceea ce el a spus și a scris despre Biserica catolică și despre papă este fals și nu este adevărat. În final, după ce Luther a încercat să explice ceea ce el a scris și a afirmat, a ajuns la această concluzie: „Dacă nu mi se demonstrează din Scriptură și pe baza rațiunii simple, nu voi retracta nimic. Căci nu pot accepta autoritatea papilor și a conciliilor pentru că acestea s-au contrazis unele pe altele. Conștiința mea se supune Cuvântului lui Dumnezeu. Nu pot și nu voi retracta nimic, pentru că faptul de a acționa împotriva conștiinței nu este nici corect, nici sigur. Iată ce cred, aici rămân, aici stau. Nu pot și nu voi retracta nimic, Dumnezeu să-mi ajute!”

Omul acesta a depășit frica de moarte și a rămas în adevărul de care era convins și iluminat de Duhul Sfânt. Ei bine, când te uiți la întâmplarea aceea, poți să vezi mai multe lucruri. Poți să vezi curajul unui om pentru adevăr care înfruntă moartea și care depășește frica de moarte, de dragul adevărului. Poți să vezi acolo întâmplarea aceea ca zorii reformei care au venit în Germania și apoi a cuprins nordul Europei și chiar vestul Europei și a ajuns până în America. Și poți să vezi în acel moment și în acea întâmplare separarea de Roma. Germania se separă economic, politic, religios de Roma, de Vatican.

Așa cum v-am spus, uitându-te la o întâmplare, poți să vezi mai multe lucruri. Întrebarea care stă înaintea noastră astăzi este, atunci când ne uităm la ce s-a întâmplat în grădina Ghețimani, în acea noapte de joi spre vineri, din săptămâna mare, ce putem oare noi să vedem?

Cred că primul lucru pe care noi putem să-l vedem în acea noapte, este faptul că acea noapte a fost noaptea marelui test. De-a lungul lucrării Sale pământești, Domnul Isus a fost ispitit de Satan permanent, constant atacat. Au fost mai multe ofensive prin care diavolul a încercat sa împiedice finalizarea misiunii pentru care Domnul Isus a venit.

Ne aducem aminte că una din aceste ofensive a avut loc la începutul lucrării Sale când Duhul l-a dus pe Domnul Isus în pustiu unde a fost ispitit de diavolul. Și acolo citim atât în Evanghelia după Matei capitolul 4, cât și în Evanghelia după Luca capitolul 4, că diavolul l-a ispitit de trei ori. Dar în acele trei ispite a fost o ofensivă în care Domnul Isus a fost ispitit în toată personalitatea Sa. Nu mai exista nici o formă în care diavolul putea să Îl ispitească. Și a fost biruitor.

Apoi citim în Evanghelie că permanent, elita religioasă a lui Israel a încercat să Îl ispitească pe Domnul. Preoții cei mai de seamă, cărturarii, fariseii și bătrânii norodului, veneau adesea cu întrebări și ne spune Scriptura că Îl întrebau ca să Îl ispitească. Dar cea mai agresivă ofensivă a diavolului, a fost această ispitire care a avut loc în grădina Ghețimani în noaptea celebrării Paștelui evreiesc. Acolo a fost asaltul final, acolo a fost bătălia finală care a pecetluit soarta întregului război.

Și nu putem să ignorăm faptul că acolo Îl vedem pe Domnul Isus într-o bătălie, într-o grădină. Și ne aducem aminte că la zorii istoriei, atunci când Dumnezeu l-a creat pe om, acolo a fost o bătălie în grădina Edenului. Și întâiul Adam a fost ispitit, a fost pus în sita lui Satan și cernut și el a căzut. Întâiul Adam a falimentat în lupta sa în grădină. Și avem aici pe al doilea Adam care luptă în grădină și al doilea Adam este biruitor. Primul Adam este înfrânt, al doilea Adam este biruitor.

Evanghelistul Luca ne redă câteva detalii și spune că după ce în camera de sus a stat împreună cu ucenicii, a celebrat Paștele și a instituit Cina, a instituit această practică pe care o avem și noi, și după ce i-a învățat pe ucenici și Și-a luat rămas bun de la ei, S-a dus pe Muntele Măslinilor, a ajuns acolo și i-a îndemnat pe ucenici sa se roage. Apoi S-a departat de ei, a îngenunchiat și a început să Se roage zicând: „Tată, dacă voiești, depărtează paharul acesta de la Mine, totuși facă-Se nu voia Mea, ci voia Ta.”

Și se ridică aici o întrebare, de ce S-a rugat oare Domnul Isus în acest fel? De ce toată agonia, de ce toată frământarea aceasta? De ce Domnul cerea Tatălui să depărteze paharul acesta de la El? Să fie fost frica de suferință? Frica de tortura care avea să urmeze și Domnul o anticipa? Probabil! Pentru că orice om care știe că urmează să fie torturat, nu stă indiferent, simte o teamă, simte o frică.

Totuși, cum se explică faptul că mulți creștini de la începutul primelor secole, din perioada prigoanei, din perioada persecuților lui Dioclețian, Valerian, Nero și alți împărați romani, atunci când erau duși în arenele romane și când erau arși pe rug și se turna smoală peste ei și li se dădea foc, unii din credincioșii aceștia stăteau acolo și cântau cu bucurie cântări de laude Domnului? În ciuda suferinței și supliciului prin care treceau. Și Căpeteniia mântuirii lor, să stea acum acolo, cuprins de frică și cuprins de teroare și de spaimă? Să fie oare frica?

Nu vom înțelege niciodată ce s-a întâmplat acolo în Ghețimani, decât atunci când vom vedea că în fața Domnului stătea mult mai mult decât o moarte prin care au trecut martirii primelor secole. Pentru că ce era acolo, ne spune Cuvântul lui Dumnezeu, era un pahar. Era un pahar pe care Domnul trebuia să-l soarbă. Era un pahar pe care Domnul Isus trebuia să-l bea.

Și aici este marea întrebare care stă înaintea ta. Ce se afla ăn paharul acela? De ce oare Domnul Isus ezita sa prindă cupa aceea și să o soarbă? Ce se afla în paharul acela?

Un prim raspuns a venit din partea unora care au spus că în acel pahar se afla figurativ otrava diavolului, pe care Domnul Isus prin moarte avea să o bea: otrava satanica. Alții înțeleg și presupun că în pahar se afla păcatul, adică cumularea păcatelor tuturor oamenilor care au trăit vreodată pe pământ. Toate păcatele acestea au fost cumulate în acel pahar pe care Domnul trebuia să-l soarbă prin moarte.

Mai există o înțelegere care spune că în acel pahar se afla moartea. Domnul trebuia să bea paharul morții. Frica de moarte este reală, chiar și atunci când moartea survine natural. Cei mai mulți trăiesc cu frica de moarte. De fiecare dată când te gândești la moarte, parcă este o anumită teamă care se apropie, te gândești poate la modul în care vei trece prin moarte și nu este puțin lucru, este o realitate tristă. Cu atât mai mult când cineva urmează să fie torturat și crucificat, avea să aibă toate motivele să aștepte moartea cu frică.

Crucificarea era în acea vreme cea mai cumplită formă de execuție. Moartea survenea după multe ore de suferință pe lemn sau poate chiar zile de durere. Piroanele erau bătute la încheietura pălmii. Nu erau bătute în palmă pentru că s-ar fi sfârtecat carnea, ci erau bătute între tendoane, ca să mențină corpul atârnat pe cruce și erau bătute în laba picioarelor suprapuse. Sângerarea nu era abundentă, sângele se coagula relativ repede și suferința era dată de acea poziție a corpului care era pe cruce și care împiedica respirația. Cel care era crucificat trebuia să se ridice permanent, să împingă din picioare și să se tragă din mâini fiind în acele piroane, pentru a putea să ia următoarea gură de aer. În cele din urmă, cei mai mulți condamnați prin moartea crucificării mureau asfixiați, pentru că cutia toracică bloca respirația.

Așadar, suferința era împinsă la extremă. Iar frica în fața unei astfel de morți ar fi pe deplin justificată. Dar mai există o înțelegere, care depășește planul acesta fizic. Și se bazează pe ceea ce Scriptura afirmă că în paharul acela Dumnezeu a imputat păcatul tuturor oamenilor. Păcatul meu și păcatul tău. Iată câteva texte care vin din Vechiul Testament și care încearcă să spună ce însemna potirul, care era simbolistica, reprezentarea acelei cupe pe care Domnul trebuia să o bea.

Deschideți vă rog cu mine în Isaia 51. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune în versetul 17, vorbind cetăţi Ierusalim: „Trezește-te, trezește-te! Scoală-te, Ierusalime, care ai băut din mâna Domnului potirul mâniei Lui, care ai băut, ai sorbit până la fund potirul amețelii.” Şi Domnul continuă şi spune printr-un alt profet, profetul Ieremia, în capitolul 25:15: „Ia din mâna Mea acest potir plin cu vinul mâniei Mele și dă-l să-l bea toate neamurile la care te voi trimite. Vor bea și se vor ameți și vor fi ca niște nebuni la vederea sabiei pe care o voi trimite în mijlocul lor.”

Paharul, cupa, potirul acela, simbolizează judecata, adică revărsarea mâniei divine față de păcat. Și cuvântul spune acolo în Ieremia că ei aveau să bea acel pahar până la fund, să se îmbete, să vomite și apoi să continue să bea. E ca și cum Dumnezeu ar spune celui păcătos: „Iubești păcatul? Ei bine, atunci bea din cupa acestui păcat până îl vei goli.”

Domnul Isus știa ce însemna paharul acela și știa ce însemna, că prin moarte El trebuia să absoarbă mânia Tatălui care era pusă în acel pahar. Acolo în cupa aceea era esența mâniei lui Dumnezeu împotriva păcatului și Fiul trebuia să înghită furia acestei mânii. În Isaia 53, versetul 10 ne spune: „Domnul a găsit cu cale să Îl zdrobească prin suferință.” Traducerea mai corectă este din ebraică: „I-a făcut plăcere Tatălui ca să-L zdrobească prin suferință.”

Așa se explică și strigătul acela de durere de pe cruce: „Eli, Eli, lama sabactani?” „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?” Acolo a fost momentul când Domnul a apucat cupa și a sorbit-o până la moarte, până la ultima picătură și apoi Și-a dat Duhul.

Observați detaliul care apare aici, unde spune că a ajuns într-un chin ca de moarte și a început să Se roage mai fierbinte și sudoarea I se făcuse ca niște picături mari de sânge care cădeau pe pământ. Aici unii au spus că este o comparație, alții consideră că a fost o transformare reală a sudorii în sânge și acest lucru este dovedit medical. Atunci când cineva ajunge într-o suferință extremă, se pare că vasele capilare se sparg și sângele țâșnește prin glandele sudoripare și iese afară. Acest proces se numeste „hematridoza.” La acest moment face referire, de fapt, Cuvântul în Cartea Evrei, în capitolul 5, versetul 7: „El este Acela care în zilele vieții Sale pământești, aducând rugăciuni și cereri cu strigăte mari și cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte și fiind ascultat din pricina evlaviei Lui, măcar că era Fiu, a învățat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit.”

Domnul acolo în grădină putea să cheme 12 legiuni de îngeri ca să-L izbăvească și totuși nu a făcut și a acceptat doar un înger care a venit să-l întărească. Doar un înger! Aici se întâmplă, dragii mei, ceva extraordinar. În acest moment, în acea noapte, pentru Domnul a fost testul cel mai greu, test pe care Domnul Isus l-a câștigat și l-a trecut cu bine. Observați că din momentul acesta, până când Domnul avea să-și dea Duhul pe cruce, n-a mai existat nici măcar o ezitare. Nu a fost nici măcar un moment în care Domnul să aibă o ezitare, de aici înainte Domnul s-a dus cu tărie, cu demnitate, cu putere înainte spre a-Și împlini misiunia finală.

Este momentul să înțelegem aici ceva, o aplicație. Ne-am uitat la Hristos și am văzut testul prin care El a trecut, noaptea marelui test. Dar eu cred că există în viața fiecărui credincios o noapte a marelui test. În viața fiecăruia dintre noi vine la un moment dat un moment al cernerii, un moment al testului. Și de această bătălie prin care poate unii ați trecut, sau poate veți trece, de această bătălie depinde întregul război pe care îl purtați cu cel rău. Fiecare avem de trecut o noapte neagră a cernerii și a testului. Nu vom ști niciodată care este ziua aceea, dar vine. În dreptul fiecărui credincios, acea zi vine.

Pentru unii a venit probabil când secretarea șefului credincios, i-a făcut ochi dulci, a început să aibă o conversație care a depășit niște limite și acest credincios a cedat. Și din punctul acela a urmat un derdeluș din care nu s-a mai putut opri. Pentru alții, acel test a venit când s-a ivit o ocazie de a se îmbogăți, într-o formă ilicită, prin compromis sau infracțiune. Dar în cazul altora, ziua sau noaptea marelui test a venit când în ciuda atracției și a seducției sau a sclipirii banului, ei au spus „Nu!” și au biruit. Alții, chiar sub povara fricii, în fața morții, au spus nu și au fost biruitori, și-au dat viața și au biruit.

Cum vom rezista noi în ziua aceea? Cum vei rezista tu în noaptea neagră a marelui test? Răspunsul este aici, în Cartea Evrei, capitolul 12: „Pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea și șade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.” Și ne spune Cuvântul în continuare: „Uitați-vă dar cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoșilor o împotrivire așa de mare față de Sine, pentru ca nu cumva să vă pierdeți inima și să cădeți de oboseală în sufletele voastre! Voi nu v-ați împotrivit încă până la sânge în lupta împotriva păcatului.”

Așadar, primul lucru pe care îl putem vedea acolo în grădina Ghețimani este că acea noapte a fost noaptea marelui test. Al doilea lucru pe care îl putem vedea este un aparent conflict al voințelor. Una din marile întrebări care au stat în fața părinților bisericii de la începutul primelor secole a fost aceasta. În timpul lucrării Sale pământești, Domnul Isus a avut o voință sau au fost două voințe? A fost o voință omeniască și o voință divină. După ce vocea celor care afirmau că în Hristos a fost o singură voință, aceștia numindu-se „monoteiști”, în final oamenii au înțeles că întrucât Hristos a îmbrăcat o natură umană peste natura sa divină, umbrind în felul acesta gloria Sa divină, în Hristos erau două voințe: o voință divină și o voință umană. Dar între aceste două voințe nu a fost un conflict. Întotdeauna a fost o armonie, o unitate, o compatibilitate. Și totuși, pare că aici, în grădina Ghețimani, a început să apară un conflict între cele două voințe. Între voința trupească și voința Sa divină.

Totuși, chiar dacă aici asistăm la singurul moment, în care vedem un aparent conflict, trebuie să înțelegem că textul nu indică un conflict între cele două voințe ale Domnului Isus, ci mai degrabă, o voință a Fiului care era în luptă și o voință a Tatălui care asista lupta Fiului. Remarcăm, dragii mei, că pe întregul parcurs al lucrării Domnului Isus Hristos, El a fost în ascultare și și-a supus voința Sa, voința Tatălui.

Iată câteva din aceste versete. In Ioan 6, versetul 38, Domnul Isus spune: „Căci M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis. Și voia Celui ce M-a trimis este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-l învii în ziua de apoi. Voia Tatălui Meu este ca oricine Îl vede pe Fiul și crede în El să aibă viața veșnică; și Eu îl voi învia în ziua de apoi.”

Apoi în Ioan 5, versetul 30, Domnul spune: „Eu nu pot face nimic de la Mine Însumi: judec după cum aud; și judecata Mea este dreaptă pentru că nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis.”

Când ucenicii au venit în Samaria, când Domnul stătea de vorbă cu femeia samariteancă și I-a adus mâncare și L-au îndemnat să mănânce, Domnul Isus a spus: „Mâncarea Mea este să fac voia Tatălui meu.” Și acum Domnul era la test și Se afla voia Lui, în fața morții și voia Tatălui care trebuia împlinită, o voie care era în planul Său înainte de întemeierea lumii.

Domnul Isus spunea în Ioan 12: „Acum sufletul Meu este tulburat și ce voi zice? Tată, izbăvește-mă din ceasul acesta? Dar tocmai pentru ceasul acesta am venit pe Pământ. Exact pentru momentul acesta am venit.”

Prin urmare, avem dovada faptului că voia Fiului a fost întotdeauna supusă voii Tatălui. Iar aici, în cel mai cumplit moment a luptei Sale interioare, Fiul din nou avea să-Și supună voia Sa, voii Tatălui.

„Tată, dacă voiești, dacă voiești, depărtează paharul acesta de la Mine. Totuși facă-se nu voia Mea, ci voia Ta!” Vă puteți imagina că Domnul Isus putea să Se roage așa: „Tată, depărtează de la mine paharul acesta.”

Vă întreb, dacă Domnul Se ruga „Depărtează de la Mine paharul acesta”, ar fi împlinit Tatăl rugăciunea? Eu cred că da. Dumnezeu nu avea nici o datorie față de nici unul dintre noi, ca să pună pedeapsa și să dea paharul Fiului și nu nouă. Și totuși, Tatăl rămâne ferm în poziția Sa. Tatăl L-ar fi ascultat. Nu avea nici o obligație față de noi. Dar Fiul nu spune „Vreau să depărtezi acest pahar!”, ci Fiul spune „Dacă voiesti!” Și în final El spune „Facă-se voia Ta și nu voia Mea.” Și a fost ascultat.

În Evrei 5:7 spune: „El este Acela care, în zilele vieții Sale pământești, aducând rugăciuni și cereri cu strigăte mari și cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte și fiind ascultat din pricina evlaviei Lui!” Aici scrie „fiind ascultat din pricina evlaviei.” Dumnezeu a ascultat rugaciunea aceasta prin care, în final, voia Lui S-a împlinit peste voința omenească a Fiului.

Și aici avem a doua aplicație. Dacă vrem să vorbim despre un conflict real între voințe, nu e vorba de voința Fiului și voința Tatălui, sau de cele două voințe din persoana Sa, ci trebuie să vorbim despre voința mea, și voința Tatălui. Aici este conflictul. Aici este realul conflict. Situația se prezintă astfel: în starea noastră adamică de cădere, voința noastră este robită. Este într-o sclavie și este în dușmănie cu voința Tatălui. Este o ruptură între voința noastră și voința lui Dumnezeu. Dar prin lucrarea de regenerare, prin lucrarea de naștere din nou, pe care Duhul o face în tine, voința aceea rea, robită și păcătoasă, este transformată. Și este deschisă spre a împlini voința Tatălui. Dar aceasta nu înseamnă că întotdeauna voința ta se va duce în a împlini voința tatălui. Încă mai există un conflict, încă mai suntem în război. Și pentru aceasta, voința noastră eliberată din robie, trebuie să fie supusă în mod continuu voinței tatălui. Înainte ca să fii născut din nou, nu puteai, cu voința ta care era robită, să împlinești voia lui Dumnezeu. După nașterea din nou, voința aceea este eliberată și făcută capabilă, făcută în stare ca să împlinești voia lui Dumnezeu. De aceea Pavel ne spune că noi putem acum sa împlinim voia lui Dumnezeu.

Deschideți vă rog cu mine în Coloseni 1, ca să vedeți dinamica aceasta între voința noastră înnoită, transformată și împlinirea voinței Tatălui. Coloseni 1 versetul 21: „Și pe voi care odinioară erați străini și vrăjmași prin gândurile și prin faptele voastre rele”, adică voința robită, „El v-a împăcat acum, prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfățișați înaintea Lui sfinți și fără prihană și fără vină.” Și ascultați: „Negreşit, dacă rămâneţi mai departe întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă, fără să vă abateţi de la nădejdea Evangheliei pe care aţi auzit-o.” Cu alte cuvinte: „Voi aţi fost eliberaţi din robie. Lanţurile care au legat voinţa voastră înainte de naşterea din nou, au fost rupte. Și acum, eliberați fiind, noi putem supune voința noastră voinței Tatălui, dacă rămânem negreșit întemeiați în nădejdea Evangheliei.”

Așadar, chemarea pentru tine și pentru mine este să ne supunem voința noastră voinței Tatălui. Și acest lucru nu este ușor. Din zorii dimineții de când te trezești, până seara, voința ta își cere drepturile. Ar vrea să meargă înspre ceea ce face plăcere trupului, înspre plăcerea ochilor, înspre lăudoroșia vieții, înspre pofta care este în trupul acesta. Însă, Duhul lui Dumnezeu care locuiește în noi, ne aduce mereu aminte că noi trebuie să luptăm, asemenea Domnului Isus în grădina Ghețimani, în a ne supune voia noastră, voii Tatălui și mereu să spunem „Nu voia mea, ci voia Ta să se împlinească”, chiar dacă este o chemare în noi de a merge în direcția cealaltă.

Ultimul lucru, al treilea pe care îl putem vedea în episodul din Ghețimani, este importanța rugăciunii. Iată că încă o dată ne întoarcem la rugăciune. M-am bucurat să ascult mesajul de duminica trecută al fratelui Vali care insista pe rugăciune. Și din nou vine importanța rugăciunii. Cuvântul spune că Domnul Isus s-a dus în muntele măslinilor unde avea obicei.

Observați, dragii mei, că pentru Domnul Isus Hristos rugăciunea nu era o disciplină pe care El trebuia să și-o impună, ci era o plăcere, era o delectare, era un obicei pe care îl avea deja format în trupul Său. De aceea, pentru El, retragerile erau momente când intra în părtășie cu Tatăl. Și în părtășia aceea, observați dragii mei, după o zi întreagă în care Domnul predica Cuvântul, vindeca bolnavii, El Se ducea să Se roage, nu să doarmă, ci Se ducea să Se roage. Și uneori, în ciuda oboselii trupului, în mediul rugăciunii, trupul fizic era recalibrat și a doua zi putea să facă din nou lucrarea lui Dumnezeu. Dar alteori, așezarea Lui în fața Tatălui căpăta caracterul acesta de luptă, de agonie.

Domnul Isus, iată al doilea detaliu, spune că „S-a depărtat, a îngenunchiat și a început să Se roage.” Practica rugăciunii pe genunchi pare să fie pe cale de dispariție. Poate că multe situații impun rugăciunea în picioare și nu cred că este o impietate sau un sacrilegiu dacă te rogi așezat sau înainte de a dormi stai în pat, în loc să-ți lași gândurile să meargă răzlețe prin locuri nepotrivite, mai degrabă te rogi înainte de a dormi. Suntem aici în adunare și probabil îngenuncherea nu este modul cel mai oportun de a ne ruga. Cu toate acestea, este îngrijorător faptul că noi am stat pe genunchi pentru multe alte lucruri, dar nu stăm pe genunchi atunci când ne rugăm. Am văzut oameni care stăteau pe genunchi și implorau iertarea. Au ajuns în acea disperare încât s-au pus pe genunghi în fața celui ce l-a ofensat și au cerut iertare.

Am crescut la țară și am văzut țărani care stăteau pe genunghi ca să planteze ceapă sau să pună semințele pe straturi. Stăteau pe genunghi ca să plivească și să prășească sau să-și culeagă recolta. Am văzut tineri care stăteau pe genunchi în sala de sport, ca să-și întărească mușchii. Și acolo, pe genunchi, ridicau greutăți. Și am văzut fete care, dorind să fie mai suple, stăteau pe genunchi ca să rezolve cu celulita. Pentru multe lucruri, unii stau pe genunchi. Unii, în disperare, s-au așezat pe genunchi să-și caute banii pierduți sau bijuteria sau inelul. Și s-au târât pe genunchi peste tot în casă să-l caute, să caute și să găsească. Vedeți pentru câte lucruri suntem noi dispuși să stăm pe genunchi? De ce oare?

Oamenii nu stau pe genunchi pentru a-și salva sufletul de mânia cea veșnică. Și nu stau pe genunchi pentru a cere îndurare pentru sufletele pierdute. Nu stau pe genunchi pentru a-și plivi buruienele din inima lor. În gestul îngenuncherii, dragii mei, noi indicăm respectul față de Dumnezeu și onoarea care I se cuvine. Indicăm nevoia, implorarea și umilința noastră.

Probabil întrebarea aceasta ne va izbi pe unii: când a fost ultima dată când ai stat pe genunchi înaintea lui Dumnezeu? Când povara a fost atât de mare încât nu ți-ai permis să stai în picioare sau pe scaun sau întins, ci te-ai așezat pe genunchi și ai strigat asemenea Domnului Isus?

Un alt detaliu care apare aici, Cuvântul ne spune că ucenicii au adormit de întristare. Tensiunea acumulată în acele zile a fost atât de mare încât, pur și simplu, ei nu mai puteau sta în picioare. De trei ori, ne spune Evanghelistul Matei, că Domnul S-a întors și i-a găsit dormind. Înțelegem aici că, în fața unor mari provocări, uneori ajungi la punctul acela în care, pur și simplu, nu mai poți. Ați spus și voi probabil, ca mine, câteodată: „Nu mai pot! Nu mai pot!” Și când ajungi în punctul acela, pare că nu mai vrei nimic. Nici nu mai vrei să deschizi Scriptura sau să te rogi. E un blocaj. Într-o luptă apare blocajul acesta.

Am auzit mărturia unui soldat, în timpul celui de-al doilea război mondial, când a început un atac. Și împreună cu cei din comandamentul său au pornit la atac și tensiunea a fost atât de mare peste el încât la un moment dat a căzut și a dormit. Și l-au găsit acolo după ce s-a încheiat atacul și culegeau morții de pe câmpul de luptă. Când l-au luat pe el, l-au întors, el s-a trezit și era teafăr, n-avea nimic, și au înțeles că presiunea psihică a fost atât de mare peste el încât a intervenit blocajul acela și a adormit.

Nu vi s-a întâmplat de multe ori ca în presiunea, suferința, durerile prin care ai trecut, pur și simplu să intri în acest blocaj? Dar, dragii mei, Cuvântul ne spune că soluția pentru blocajul acela în care intri nu este somnul. Chiar dacă ești tentat să spui „Nu mai pot, mi-a ajuns, sunt la capăt, nu mai am putere.” Și te duci în dormitor, te pui în pat și dormi. Alții mănâncă, se duc în bucătărie și mănâncă. Dar cei mai mulți, în epuizarea aceasta a vieții, ne ducem la somn. Nu asta este soluția. Și nici telecomanda, și nici internetul, și nici alte lucruri. Ci soluția este rugăciunea.

Domnul Isus spune, „Rugați-vă ca să nu cădeți în ispită.” Atunci când te rogi, chiar dacă duhul este slab, începi să câștigi putere și te rogi mai fierbinte și ești ridicat din starea aceea de depresie, de blocaj în care te afli. Rugăciunea este soluția pentru aceasta. În sine vei spune, „Da, da, așa este”, dar tot la pernă tragem câteodată. „Rugați-vă ca să nu cădeți în ispită.”

Există multe funcții ale rugăciunii, dar una dintre ele este aceea de a lupta împotriva ispitei. Domnul Isus a ieșit biruitor din ispită prin rugăciune. Și prin aceasta El ne livrează nouă soluția, de a ieși biruitor din orice ispită prin care am putea trece.

Un om al lui Dumnezeu a spus „Rugăciunea te va ține departe de ispită sau ispita te va ține departe de rugăciune.”

Aș vrea să închei prin a vă spune, dragii mei, că nimeni pe pământul acesta nu a fost într-o suferință atât de mare așa cum a fost Domnul în grădina Ghețimani. Nici unul dintre noi nu a băut paharul acela al suferinței. De aceea, nu se justifică momentul acela în care ajungem să spunem, nu mai pot, nu mai vreau. Și cred că unii dintre dumneavoastră vă aflați în ipostaza aceasta, în care simțiți că povara pe care o purtați este mult prea mare și că nu o mai puteți duce. Și că în față este ispita abandonului.

Vă mărturisesc că am trecut de multe ori prin momente ca acestea, dar trec. Și cred că una din slăbiciunile pe care eu le am și poate unii dintre voi le aveți este abandonul. Dar Domnul ne aduce aminte că abandonul nu va soluționa niciodată problema. Niciodată. O putem pune deoparte, o putem evacua și intrăm într-un abandon. Dar de fapt nu faci decât să intri pe o spirală care merge mai adânc în problemă. Și următorul abandon te plasează mai adânc în problemă. Soluția este la îndemâna fiecăruia. Când nu mai poți și în față pare să fie ispita abandonului, du-te în odăiță, închide ușa, pune-te pe genunchi și strigă înaintea Tatălui care este gata să te izbăvească.

Nici o ispită nu ne-a ajuns care să nu fie în puterea Celui ce este în noi și care este mai puternic decât Cel ce este în lume. Mă rog pentru mine, în primul rând ca unul care sunt ca ucenicii, și care adorm în fața problemelor și a testului, să mă uit la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, care a rămas biruitor și care a biruit și care ne învață să biruim orice provocare care vine în marea zi a încercării, în ziua aceea, în ziua marelui test. Amin!