Evanghelia după Luca 22:47-53 – Sorin Prodan – Biserica creștină Providența Brașov
„Doamne, ne rugăm în aceste momente să aliniezi inima noastră și gândurile noastre la gândurile Tale. Te rugăm să ne descoperi Cuvântul acesta și să folosești acest Cuvânt pentru a schimba viețile noastre. Te rugăm să ne dai un sens al prezenței Tale în așa fel încât fiecare dintre noi să putem mărturisi că Te-am văzut și Te-am auzit astăzi. Vorbește, Te rugăm, poporului! Vorbește copiilor tăi! Vorbește celor ce luptă în necredință și salvează prin puterea Evangheliei și astăzi pe cei rânduiți de Tine. Ne rugăm în numele Domnului Isus Hristos aceste lucruri și te lăudăm Părinte!”
Doresc să vă aduc aminte că Domnul și-a anunțat la un moment dat ucenicii în cursul săptămânii dinaintea răstignirii că va veni o vreme a cernerii. Și asta se întâmpla acum. Venise timpul cernerii. Toți au fost cernuți, toți ucenicii. Dar mai cu seamă doi dintre aceștia au fost puși în sită și scuturați bine. Unul dintre ei, Petru, și celălalt, Iuda.
Astăzi vreau să vă invit să ne concentrăm atenția la trei secvențe din acest text. Trei secvențe care scot în evidență trei gesturi. Prima secvență este cea care îl are în prim plan pe Iuda venit în fruntea gloatei. Și gestul la care ne vom uita este sărutul trădării. A doua secvență la care ne vom uita este aceea în care îl vedem în prim plan pe Petru. Textul nu spune că a fost Petru, ci spune că a fost unul dintre ucenici. Dar o altă evanghelie ne spune că a fost Petru, iar gestul la care ne vom uita este gestul violent al tăierii urechii robului marelui preot. Și ultima secvență la care ne vom uita este cea care pune în prim plan gloata. Și vom vedea gestul gloatei de a veni să Îl prindă pe Domnul, gestul gloatei care pune în evidență puterea întunericului. Acestea sunt cele trei secvențele la care ne vom uita și la cele trei gesturi.
Prima secvență. Cuvântul ne spune că pe când Domnul Isus încă vorbea, versetul 47, „iată că a venit o gloată. Și cel ce se chema Iuda, unul din cei 12, mergea în fruntea lor.” M-a surprins expresia aceasta unul din cei 12. Evangheliile atunci când se referă la Iuda, deseori îl numesc Iuda Iscarioteanul, adică cel ce se trăgea din Iscariot, pentru a deosebi de alt Iuda care ii spunea nu Iscarioteanul. Dar m-a surprins să văd că Evanghelia se referă la Iuda în mod particular ca fiind unul dintre cei 12. Și acest lucru mi-a atras atenția.
Expresia apare de mai multe ori și cred că denotă privilegiul unic pe care Iuda l-a avut. Gândiți-vă puțin, Domnul Isus putea să aleagă pe altcineva în rândul celor 12, nu pe Iuda. Și totuși într-o zi, Domnul Isus Se apropie și Se oprește în dreptul lui Iuda și îi spune „Vino după Mine.”
Acea chemare avea dublu sens. Pentru Domnul Isus era alegerea trădătorului și a știut în ziua în care l-a chemat pe Iuda că el avea să fie cel ce-l va vinde. Pentru Iuda însă a fost un privilegiu extraordinary, pentru că Iuda avea să vadă lucruri pe care nimeni nu le-a văzut vreodată până atunci și nimeni nu le va vedea vreodată de atunci până astăzi.
Ei bine, șocul este că după tot ce văzuse Iuda, minunile, puterea Domnului Isus, puterea Cuvântului Său, el ajunge să-L trădeze și să-L vândă. Cum a fost posibil așa ceva? Am dat răspuns la această întrebare în mesajele anterioare, în efortul de a găsi un răspuns la această întrebare, cum a fost posibil ca Iuda să-L vândă după tot ce trăise el, așa cum au fost și ceilalți ucenici.
Ne-am apropiat de răspuns din două direcții. O direcție a fost cea în care ne-am uitat de aproape, așa cum ne spune textul, despre Iuda și apoi ne-am ridicat puțin mai sus și ne-am uitat de deasupra. Am văzut o privire din proximitate, din apropiere și o altă privire panoramică. În privirea de aproape am înțeles din textul scripturii din Luca 22, că Iuda l-a vândut pe Domnul Isus Hristos din dragoste de bani, din iubirea de bani. Scriptura numește iubirea de bani rădăcina tuturor relelor. Și pentru că Iuda avea vulnerabilitatea aceasta pentru că iubea banul, banul îi lua mințile. Când a prins oportunitatea de a câștiga o sumă însemnată, dincolo de micile furtișaguri pe care el le făcea din punga pe care o păstra și o administra pentru întregul grup, Iuda Îl vinde pe Domnul Isus pentru bani, pentru că vrea bani. Și am atras atenția la iubirea de bani.
Dar un al doilea răspuns pe care ni-l dă textul, uitându-ne aproape, în versetul 3 din Luca 22 ne spune: „Dar Satana a intrat în Iuda, zis Iscariotianul, care era din numărul celor 12.” Al doilea răspuns pentru care Iuda Îl vinde pe Domnul Isus, în ciuda a tot ceea ce a văzut, este că Satana a intrat în el. Era posedat. Dar această formă de posesie nu era ca celelalte forme de posesii demonice la care ne-am uitat, în care persoana posedată pur și simplu nu mai avea autocontrol. Unii dintre ei cădeau, făceau spume, erau atât de posedați încât chiar dacă îi legau cu lanțuri, rupeau lanțurile și sunt mai multe cazuri în Scriptură. Aici însă, vedem că era o formă de posesie demonică în care Iuda era extrem de abil. Era in controlul fiecărui gest, știa ce face, calcula, gândea, premedita, absolut tot ceea ce făcea el era în controlul său. Și totuși, chiar în această formă, Iuda era sub o posese demonică.
Și aici am stat și m-am gândit și am vorbit chiar și cu soția că noi suntem foarte ignoranți în privința acestei forme de posesie demonică. În general, noi așteptăm și ne uităm la oameni care, atunci când sunt posedați, pur și simplu ți se face părul măciucă în cap. Simți, vezi, e ceva total neobișnuit. Și scăpăm din vedere că s-ar putea ca printre noi să fie oameni în care Satana a intrat și fac totul calculate, totul cu o abilitate încât ratezi să înțelegi și să vezi că acea persoană este sub influență, sub control demonic. O, și punem tot felul de etichete pe astfel de situații. Etichete medicale. Găsim tot felul de etichete, de la psihologi, la tot felul de justificări pentru astfel de acte. Și în discuția cu soția ne uitam surprinși cum foarte multe manifestări pe care Scriptura le numea că erau generate de un duh, de un duh un duc de muțenie, de un duh de răzvrătire, de tot felul de duhuri, noi le punem pe seama unor devianțe, a unor forme de autism, a unor forme de neadaptare, ADHD și așa mai departe. Foarte multe aspecte de posesie sau influență demonică, noi le-am mutat din acea categorie în categoria problemelor medicale. Și astfel justificăm crime, astfel justifică părinții neascultarea copiilor, răzvrătirea lor și așa mai departe.
Deci al doilea răspuns pe care l-am văzut a fost că Satana a intrat în Iuda. Și aceasta a fost privirea de aproape pe care ne-o oferă Scriptura.
Dar apoi ne-am dat un pas în spate și ne-am uitat panoramic la planul lui Dumnezeu. Și am auzit, lucrul care este mai greu de înțeles pentru noi, sau uneori chiar și când îl înțelegem, cu mintea este greu de acceptat cu inima, faptul că Iuda fusese rânduit dinainte de veșnicie să fie trădătorul. El a fost în planul lui Dumnezeu să fie fiul pierzării și apostolii în Fapte capitolul 1, spun că acest fiu al pierzării a fost însuși Iuda. Așadar, înțelegem ceva, poate mai bine decât înainte, de ce Iuda l-a trădat pe Domnul, cu tot privilegiul pe care l-a avut el de a fi în prezența Fiului Lui Dumnezeu, preț de trei ani și jumătate, să vadă puterea Sa, minunile Sale, Cuvântul, Evanghelia, tot, absolut tot. Și Iuda L-a trădat. Dar acum, ajungând la textul acesta din Luca 22, de la versetul 47, primim câteva detalii suplimentare.
Întâi, îl vedem pe Iuda în fruntea gloatei. Și expresia aceasta din nou mi-a atras atenția. Iuda în fruntea gloatei. Până atunci, Iuda, gândiți-vă, fusese un personaj șters. Discret. Un personaj care pare aproape absent. Se vorbește despre Petru, despre Toma, despre alții. Dar Iuda este undeva într-un colț de umbră unde putea să-și rezolve foarte bine afacerile financiare. Să mute bani din punga grupului în punga lui. Manevra foarte bine banii. Dar acum, iată-l pe Iuda, nu într-o zonă de umbră. Iuda este în frunte, în fruntea unei gloate.
Mă gândesc eu, după mintea mea, că poate chiar asta și-a dorit. Să ajungă în frunte într-o zi. Și-l frământa, și-l urmărea gândul acesta. Nu era singurul. Toți își doreau dintre ucenici să fie cel mai mare, corect? Se instalase o gâlceavă între ei, ne spune textul în capitolul 22 de la 24. Care să fie cel mai mare? Și zice că s-au certat toți acolo, fiecare revendicând dreptul de a fi cel mai mare. Credeți că Iuda a făcut excepție de la această dorință? Nicidecum. Și iată-l acum, probabil simțind plăcerea aceea de a fi în frunte. Șef de echipă!
Nu mă pot abține să nu-mi amintesc un episod din școala generală. Multe ne amintim noi de la școală, așa-i? Am terminat mulți școlile, nu ne amintim ce-am făcut ieri și alaltăieri, dar ne amintim ce-am făcut în școala generală. Erau acolo, la școala generală numărul 2 din satul Ortelec, de lângă Zalău, niște personaje interesante. De pildă era unul care venea dintr-o familie săracă, disfuncțională, părinți alcoolici, violenți, care stăteau undeva la marginea satului, într-o casă prăpădită. Nu făceau niciun efort de a se dezvolta, cât de cât, pentru că erau tributari alcoolului. Unii știți ce înseamnă „Pălincă de Zalău”, țuica aia fiartă de două ori la 70 de grade alcoolemie. Și pe băiatul ăsta îl chema Meseşan Ioan. Noi îi ziceam „Nelu”. Băiatul acesta era un dezastru la învățătură. A rămas corigent în fiecare an și a rămas repetent de vreo două ori. Nu era nici atletic, nu era bun la fotbal, la handball, ce mai jucam noi pe atunci. Nu avea un fizic superior colegilor din clasă. Pe toate planurile, dacă te uitai la el, ziceai că e un copil ratat. Eu mi-l amintesc când era el prin clasa a VII-a sau a VIII-a și eu eram în clasa a II-a. Ei bine, Nelu a găsit o cale prin care să se afirme, așa cum de altfel fiecare copil și fiecare tânăr face eforturi câteodată să iasă din anonimat prin ceva anume. Și Nelu găsise modalitatea asta de a-i teroriza pe copiii mici din clasele primare, pentru că pe aia din clasa lui n-avea cum să-i terorizeze.
Cunoașteți fenomenul acesta care astăzi se numește „bullying”. Băiatul ăsta reușise să bage spaima în copiii din clasele de început, din clasa 1, clasa 2, 3, care săracii fugeau ca iepurii de frica lui Meseșan. N-am să uit niciodată un episod când într-o zi l-am văzut pe Meseșan în curtea școlii, într-o sanie. O sanie pe care o luase dintr-o parte unde școala colecta fier vechi. Știți ăștia mai în etate, cum zicem noi, că pe vremea aceea trebuia să ducem la școală fier vechi, hârtie, borcane. Ce mai duceam? Vâsc? Ne puneau să culegem vâsc? Și te miri ce alte lucruri. Copiii din școală trebuiau să adune acolo o grămadă de lucruri. Acestea se reciclau în alte moduri, dar astea erau vremurile. Și așa că aveam într-o parte a școlii, în curtea școlii acolo, o zonă unde era fier vechi. Ei, Meseșan găsise o sanie pe care o luase și prinsese vreo trei copii de prin clasele a doua, a treia și pe doi îi pusese în ham, într-un ham improvizat din sârmă ghimpată, tot de la fier vechi, pe care o legase în jurul gâtului și a corpului celor doi și pe unul pusese să îl împingă din spate. În mână avea o nuia lungă din răchită, zicem noi, sau salcie, flexibilă și dureroasă. Și îmi amintesc cum dădea pe sărmanii copiii care plângeau și îl trăgeau de zor pe regele Meseșan. Asta mi s-a părut mie, cu mintea mea de copil, o expresie a răutății maxime. N-am uitat-o și cred că n-am să o uit niciodată. Un nimeni, un terchea berchea, ajunsese cineva.
Așa fuse și Iuda. Fără nicio inițiativă notabilă, fără coloană vertebrală când era cazul în situații de criză. Omul acesta care nu-și asumase riscuri și care nu avea calități de lider, omul acesta ajunge pentru 30 de arginți în sfârșit să iasă din anonimat și să fie în fruntea gloatei.
Apropo, să ne ferească Dumnezeu, mai ales pe voi copii, să nu fiţi un „Meseşan”, o tipologie meseşan sau o tipologie iuda. Adică să fii în frunte datorită unei trădări, datorită unei minciuni, datorită unor lucruri murdare şi păcătoase prin care te poţi evidenţia. S-au întâmplat multe trădări de-a lungul vremurilor.
Noi am trait în perioada comunismului și ne aducem aminte cum unii își trădeau prietenii, își trădeau vecinii, îi turnau, deveneau informatori și spuneau securității comuniste ce făceau, ce vorbeau, ce gândeau, cei care până atunci le erau prieteni. Și ăștia slab la învățătură, leneși, incapabili să se ridice într-un fel sau altul, dar au găsit momentul să devină informatori și au devenit șefi de echipă peste oameni de înaltă ținută morală cu o sută de clase deasupra lor. I-au turnat! Și unii dintre ei au ajuns în închisori sau la canal sau chiar au fost omorâți.
Și așa ne spune Scriptura că Iuda mergea în fruntea gloatei, iar când a ajuns acolo în grădina Ghețimani, unde avea Domnul Isus obicei să Se roage, s-a apropiat de El să-I dea sărutare. Din nou, un gest care surprinde.
Acum, în vremurile noastre, bărbații nu prea se sărută. Poate unii care sunt mai de generație înaintată se mai sărută pe obraji de două ori. În Serbia, când mergeam pe acolo, se sărută de trei ori, știți, pe obraji. Astăzi, acum, cu toate minunile care se întâmplă pe pământ, bărbații sunt mai discreți, își strâng mâna sau își dau o îmbrățișare, nu prea se sărută pe obraz. În vremea aceea sărutul, chiar între bărbați, denota, sugera ceva.
În vremea aceea, de altfel, sclavii sărutau mâna stăpânilor. De fapt, inferiorii sărutau mâna stăpânilor, sclavii sărutau picioarele. Un sclav nu săruta mâna unui stăpân, săruta picioarele stăpânului. O altă formă de sărut era aceea în care te apropiai, poate, de un demnitar și în acest context nu sărutai mâna demnitarului, un senator roman, de pildă. Sărutai toga, sărutai mantia sau haina, care era un gest de noblețe, de reverență.
Dar sărutul pe obraz între bărbați, indica o afecțiune specială. Era expresia plenară a prieteniei, a sincerității între doi oameni de rang egal. Întelegeți ce însemna acum sărutul lui Iuda? Cuvântul ne spune ca s-a apropiat de Isus, versetul 47, ca să Îl sărute. Și Isus i-a zis: „Iudo, cu o sărutare vinzi tu pe Fiul omului?”
Cum să înțelegem noi această remarcă? Firește, Iuda nu L-a vândut pe Domnul cu o sărutare, nu acesta a fost prețul. Prețul a fost 30 de arginți, care nu erau nici 30 de dolari, nici 30 de euro, era munca unui om pe un an întreg. Acesta a fost prețul vânzării. Erau ceva bani, că de banii aceștia s-a luat un pogon de pământ acolo, unde au ajuns să fie înmormântați sinucigașii. Sărutul a fost semnul, pentru că Scriptura ne spune în Marcu capitolul 14 versetul 44 astfel: „Vânzatorul le dăduse semnul acesta: pe care Îl voi săruta, Acela este, să-L prindeți și să-l duceți sub pază.” Replica Domnului Isus Hristos trebuie înțeleasă așa: „Iudo, chiar atât de departe poți tu să mergi? Chiar atât de departe te poți tu coborî? Să recurgi la gestul nobil al unui sărut pentru Învățătorul tău ca să-L trădezi? Ce om poți fi tu?”
Și aș vrea să ne oprim aici chiar pentru o aplicație. Dragii mei, în gestul lui Iuda se regăsesc multele noastre săruturi, multele noastre săruturi de trădare a unei relații care trebuie ținută la mare cinste. De câte ori, în diverse forme, nu am dat și noi sărutul trădării față de cel care ar trebui să fie Domnul și Învățătorul nostru? De câte ori compromisurile noastre nu pot fi echivalate cu un sărut al dezonoarei și al trădării? Dar nu numai în relația cu Domnul Isus apar aceste săruturi ale trădării. Acestea apar și între noi. Mi-e și greu să spun aceste lucruri, dar trebuie spuse poate pentru că unii dintre noi să ne pocăim. Bărbați care calcă legământul sacru al căsătoriei și dau sărutare altei femei decât soția lor. Soți care nu mai găsesc delectare în propria soție, ci se îndreaptă spre lumea virtuală și oferă săruturi pentru tot ceea ce este în lumea virtuală. Dar sunt și soții care fac la fel și nu puține. Copii care cresc și care dau sărut mamei, dar nu pentru că în mod necesar o iubesc atât de mult, ci pentru a obține ceva. Iar apoi se duc în cercurile prietenilor lor și încep să vorbească dezonorând pe mama și dezonorând pe tata. Râd împreună că părinții sunt demodați, anacronici, retardați social: „Vai de capul lor, babalâcii! Noi le știm pe toate!” Acesta este sărutul trădării, copii! Acesta este sărutul trădării! Nu este nimic mai înjositor decât să-ți vorbești părinții de rău și să râzi de ei, crezând că le știi pe toate. Așadar, iată prima secvență și gestul unui sărut al trădării.
Ne întreptăm spre a doua secvență în care în prim plan apare Petru și gestul său violent de a da cu sabia. Versetul 49 ne spune, că cei ce erau cu Isus au văzut ce avea să se întâmple, adică și-au dat seama că gloata a venit să-L prindă pe Domnul Isus și cred ca și-au dat seama și că Iuda a fost trădătorul. Și au sărit repede să-L apere pe Domnul, spunând „Doamne să-l lovim cu sabia?” Se activase în ei instinctul de autoapărare. Și Petru scoate sabia, ne spune o altă evanghelie, Evanghelia după Ioan ne spune în mod clar că Petru a fost cel care avea una dintre cele două săbii, a scos sabia și a trecut la atac, căutând să lovească pe cel care cred că se afla undeva în centrul acelei mulțimi. Și care nu era altul decât robul marelui preot.
Unii dintre comentatori spun că din moment ce robul marelui preot era acolo, era și marele preot. Dar nu cred că este așa pentru că o altă evanghelie ne spune că marele preot a trimis pe aprozi, pe soldații templului în grădina Ghețimani ca să-L prindă. Dar era robul marelui preot. Și Petru ratează lovitura. De ce? Pentru că el nu era Simon Zelotul. Dacă era Simon Zelotul, probabil și dacă robul marelui preot se dădea la o parte, avea abilitatea să-l lovească în țeastă. Și Petru ratează lovitura și taie urechia robului marelui preot care se numea „Malhu.” Firește se produsese mare agitație, o încăierare acolo și mă gândesc ceata l-a prins pe Petru, l-a imobilizat, ca de altfel și pe ceilalți ucenici și Domnul Isus, ne spune Cuvântul în versetul 51, a luat cuvântul și a zis: „Lăsați-I, până aici!”
Ei bine, ce înțelegem noi din gestul lui Petru? Multe se pot înțelege. Gestul este violent, este instinctiv, chiar paranoic. Nu era chiar un gest de mare curaj, pentru că de gestul marelui curaj, Petru avea nevoie de ceva timp mai încolo, peste câteva ceasuri. Când era în curtea marelui preot la un foc și o femeie îi spune „Tu ești din grupul celor 12!” Acolo avea nevoie Petru de curaj. Dar aici a fost mai degrabă apucătura lui Petru, ca alte apucături pe care le avea, o apucătură firească, să se arunce la luptă când nu era cazul. Domnul îl mustră, citim în Evanghelia după Ioan și spune „Petre, bagă-ți sabia în teacă. Cine scoate sabia, de sabie va pieri.” Apoi spune „Ajunge!” Aceasta le-a spus-o ucenicilor cu un ton ferm, așa cum de altfel, în camera de sus, când ei din nou au fost mânați de agitația aceasta, a luptei, au spus, iată avem aici două săbii. Și Domnul Isus Hristos le spune „Destul!” Adică „Ajunge, n-ați înțeles nimic.”
Ei bine, dragii mei, în gestul lui Petru se regăsesc cei care cred că împărăția trebuie apărată cu sabia. Știți, înainte de o operă, un spectacol de operă, la opera română apărea acest mesaj foarte frumos: „Rugăm publicul ascultător să închidă telefoanele mobile.” Aici este mai mult decât un spectacol de operă. În gestul lui Petru se regăsesc cei care cred că împărăția lui Dumnezeu trebuie apărată cu sabia. Și repede scoatem săbiile noastre, să apărăm. Este ca și cum am spune că împăratul nu se descurcă singur fără sabia noastră.
Acum să nu-l judecăm prea aspru pe Petru, pentru că știți cum, impulsul te face să faci lucruri necugetate. Intenția lui era bună, dar era greșită. Așa cum să știți, în istorie s-au întâmplat foarte multe lucruri triste în maniera aceasta.
De pildă, cruciadele. S-au ridicat oameni, creștinii din Europa, din Franța, din Anglia să se ducă ei să apere Ierusalimul, să-l ia de la arabi, să-l țină, să apere ei cetatea eternă. Și au devastat tot, pe drumul lor spre Ierusalim, au intrat, au omorât, au distrus Constantinopolul la un moment dat. Să apărăm operația cu sabia! Războaie civile de-a lungul vremurilor, între catolici și ortodoxi, între catolici și protestanți, între protestanți de un fel și protestanți de alt fel.
Dar știți că nu numai la aceste lucruri mari trebuie să ne uităm, că și noi știm să dăm cu sabia câteodată. Și dăm cu sabia când nu e cazul. Sunt unii de pildă care nu sunt sănătoși la cap în adunare, în biserică, dacă nu se ceartă ei cu cineva, dacă nu critică ei pe cineva. Termină de criticat una și pare rezolvată, se apucă de alta. Nimic nu-i bine! De la predică, la cântări, la cum ne rugăm, la ce facem, unde investim, toate, numai critică, critică. Și sunt unii care fac atâta agitație că vor adunare generală, vor război frate, sunt pregătiți cu artileria grea.
Am crescut de când am fost mic în biserici în care adunarea generală era un câmp de bătălie între două sau mai multe fracțiuni. Și gândiți-vă, ăștia care erau mai vocali și care ziceau că au dreptate, că așa, că așa, ăștia se credeau marii luptători a Împărăției, care apără Împărăția lui Dumnezeu. Și îi dau cu sabia și în stânga și în dreapta. Alții dau cu sabia pe internet, știți? Și n-au alte mesaje, când frumusețea Evangheliei și profunzimea Scripturii este atât de bogată, n-au alte mesaje decât să dea cu sabia în capul tuturor păstorilor și să le taie urechile la toți!
De ce vă pierdeți vremea, dragii mei? Vreau să vă întreb. De ce vă pierdeți vremea să vă uitați? Știu, e interesant să vezi urechea tăiată a cuiva. Țâșnește sânge, curge pe față. Cam asta este plăcerea pe care unii o au să stea pe internet și să asculte când cineva denigrează un păstor care poate a greșit. Dar nu e cazul ca să-l măcelărească și să-i taie urechile.
Apar câteodată situații între copiii în adunare. Și părinții își scot săbiile și se taie unii pe alții, apărându-și copiii. Cu spiritul de zelot, dragii mei, de justițiar, de apărător al dreptei credințe, nu lăsăm în urmă decât sânge. Niciodată o soluție. Domnul Isus ne arată soluția. Şi El spune nu să scoatem sabia şi să ucidem, ci să murim noi înşine aşa cum El Însuşi a murit: „Cine își va pierde viaţa, acela o va câştiga.” Lăsaţi săbiile, lăsaţi instinctele de apărare, lăsaţi spiritul justiţiar. Așadar, a doua secvență și al doilea gest a lui Petru, care scoate sabia să apere.
Și ne apropiem de încheiere uitându-ne la a treia secvență în care în prim plan apare gloata și gestul gloatei de a veni să-L prindă pe Domnul, să-L lege și să împlinească ceasul întunericului.
Gloata ajunsese in grădina Ghețimani cu un singur scop, să-L prindă pe Domnul Isus. Nu mai conta absolut nimic. Nici ce spunea Domnul, nici ce făcea Domnul. Și vreau să ne uităm la două lucruri care se întâmplă acolo, față de care gloata rămâne indiferentă.
Un prim lucru care se întâmplă acolo în grădină și pe care ni-l spune Ioan, în consemnarea sa, în capitolul 18, versetul 4, iată ce spune: „Iuda a luat ceata ostașilor și pe aprozii trimiși de preoții cei mai de seamă și de farisei și a venit acolo cu felinare, cu făclii și cu arme. Isus, care ştia tot ce avea Să I Se întâmple, a mers spre ei şi le-a zis: „Pe cine căutaţi?” Ei au răspuns :„Pe Isus din Nazaret.” Isus le-a zis: „Eu sunt!”
Și acum cercetătorii spun că această afirmație n-a fost o simplă afirmație de identificare, eu sunt. Ci în momentul acela, Domnul a folosit o expresie pe care nici un evreu nu o mai folosea pentru că era în numele lui Dumnezeu Iahve! „Eu sunt cel ce sunt!” Și iată ce se întâmplă. Când le-a zis Isus „Yahweh!”, ei s-au dat înapoi și au căzut jos la pământ. Mulțimea care a venit acolo n-au fost 30, 50, 100. Cercetătorii spun că ar fi fost undeva la o mie de oameni. Și când Domnul a spus, eu sunt, toți au căzut la pământ. Ceva, o putere a făcut să li se taie puterea din picioare și au căzut la pământ. Și de acolo au început să se ridice încet și să-și continue drumul.
Nu vi se pare ciudat? Să simți o putere neobișnuită și totuși să te duci înainte? Și al doilea lucru care se întâmplă spune că Domnul S-a atins de urechea omului aceluia pe care o tăiase Petru și l-a vindecat. În ochii tuturor celor care erau în gloată, în mulțime, Domnul săvârșește o vindecare. Robul marelui preot este șocat, e vindecat complet. Toată mulțimea vede lucrul acesta și totuși merge înainte. O putere care îi dă la pământ, o minune care se întâmplă în ochii lor și merg înainte să-L lege pe Domnul Isus.
Odinoară fusese un alt grup trimis de marele preot să-L prindă pe Domnul Isus și vă aduceți aminte că aceștia s-au întors și marele preot i-a întrebat, de ce nu L-ați luat? De ce nu l-ați prins? Ce au spus ei? „Niciodată n-a vorbit cineva ca omul acesta.” N-au putut să se atingă de El. Acum, însă, pare că totul e diferit. În ciuda celor două minuni pe care ei le-au vazut, ei s-au dus inainte. Ce era diferit? Și de ce gloata face gestul acesta a nebuniei de a merge peste evidențele faptului că acolo era Cineva, dincolo de o persoană normală.
Iată care este raspunsul, Domnul spune: „Ați ieșit după mine ca după un tâlhar, cu săbii și cu ciomege. În toate zilele eram cu voi în Templu și n-ați pus mâna pe Mine. Dar acesta este ceasul vostru și puterea întunericului.” Iată de ce oamenii aceștia, care văd puterea, care văd minunea, se duc înainte și nu pot spune așa cum sutașul a spus la piciorul crucii, el care era un călău și care supravegea echipa de execuție. S-a uitat, a văzut minunea, a văzut cerul întunecat, a văzut puterea, a auzit ce a spus Domnul Isus! Și știți ce a spus omul acesta? Un roman păgân! A spus „Cu adevărat Acesta este Fiul lui Dumnezeu!”
Eu cred, dragii mei, că gloata aceasta reprezinta pe cei care sunt incapabili să vadă lumina. Sunt pur și simplu orbiți, pur si simplu teleghidați. A venit ceasul întunericului și acest ceas al întunericului a despărțit oamenii care erau prezenți în grădină. Unii care erau în spatele. Lui Isus și alții care erau în gloată. Cei din spatele lui Isus, cu frică, cu teamă, cu greșeli, cu apucături, dar erau de partea Lui Isus. Și ceilalți care văd minune după minune, după minune, se duc înainte, făcând posibil ceasul întunericului și puterea întunericului. Despre aceștia vorbește apostolul Pavel în a doua sa epistolă către tesaloniceni, când spune cuvântul că sunt niște oameni care, atunci cât vine ceasul întunericului, vor trăi în acea putere a întunericului.
Iată, cunoașteți poate textul acesta care spune „căci taina fărădelegii a și început să lucreze. Trebuie numai ca cel ce o oprește acum să fie luat din drumul ei și atunci se va arăta acel neleguit pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale și îl va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea satanei, cu tot felul de minuni, de semne și puteri mincinoase și cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiți. Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire ca să creadă o minciună.” Pentru ca toți cei ce n-au crezut adevărul și au găsit plăcere în nelegiuire, vor fi osândiți.
O, dragii mei, aș vrea să cred că nici unul dintre cei ce suntem aici nu este în gloată sau de partea gloatei. Adică să nu crezi adevărul, ci să crezi o minciună, să găsești plăcere în nelegiuire și să fii osândit. Dar este încă vreme de har. Este încă vremea păcii, când Dumnezeu întinde mâna spre tine și Se oprește în dreptul tău, așa cum S-a oprit în dreptul lui Iuda și spune „Vino după mine.”
Este ceasul salvării! Domnul este încă Salvator! N-a venit încă ceasul întunericului când oamenii vor fi prinși de puterea întunericului și Domnul va veni ca Judecător al celor care au iubit minciuna și nu adevărul.
Mă rog, dragii mei, ca puterea Evangheliei să se manifeste în dreptul celor care sunt de partea lui Iuda, sunt de partea gloatei. Și să primim darul mântuirii prin credința în Domnul Isus, prin jertfa Lui, sângele Lui curat care spală orice păcat, sânge pe care astăzi îl vom celebra prin aducerea aminte a suferințelor Domnului Isus în actul cinei. Mă rog ca Domnul să ne binecuvânteze. Amin! Să ne întărească pe toți să înțelegem Lumina care ni s-a dat și să mergem înspre lumină, ferindu-ne de puterea întunericului. Amin!