Evanghelia după Luca 22:54-62 – Sorin Prodan – Biserica creștină Providența Brașov
Astăzi vom privi împreună la una din cele mai triste situații din viața acelui mai de vază ucenic al Domnului Isus. Simon Petru, căci despre el este vorba, s-a lepădat în cel mai infam, ignobil, nedemn mod de cel pe care el însuși L-a numit Fiul Dumnezeului Celui Atotputernic. Gestul acesta lui Petru a rămas pentru noi, cei care suntem în posteritate, cunoscut ca fiind lepădarea lui Petru de Domnul.
M-am gândit dacă ar fi fost un alt cuvânt mai potrivit pentru ce a făcut Petru acolo, de pildă cuvântul „tăgăduire” sau „respingere” sau „negare.” Așa cum apare în versiunile Bibliei din limba engleză, „denial”, negare. Totuși, majoritatea traducătorilor din limba română au păstrat cuvântul lepădare, care este un termen a cărui sinonim cel mai apropiat este cuvântul avort. Când o femeie comite avort, înseamnă că ea nu pune nici cel mai mic preț pe viața copilașului care este în pântecele ei. Îl dă afară din trupul și din ființa ei. Lepădarea înseamnă să evacuezi ceva ce ar trebui să aibă cel mai mare preț pentru tine. Și asta a făcut Petru. Asemenea unei femei care a negat sau neagă dreptul la viață al unui copil care este o binecuvântare de la Domnul, Petru a respins, a părăsit și a lepădat nu o viață, nu o ființă, ci viața însăși.
Cum s-a întâmplat acest episod? Toți cei patru evangheliști relatează episodul acesta și se completează unii pe alții. Gloata care venise în frunte cu Iuda, în grădina Ghețimani, L-au prins în cele din urmă pe Domnul, după toată agitația care a fost, cu Petru care a scos sabia, a tăiat urechea lui Malhu, robul marelui preot, dar finalmente ucenicii fug toți și cei care au venit cu Iuda L-au prins pe Domnul, L-au înlănțuit, L-au târât în cetate și L-au dus la casa marelui preot. Și Cuvântul ne spune că au ajuns acolo și pe Domnul L-au băgat în casa marelui preot și restul erau în curtea marelui preot.
Acum, curtea marelui preot era o zonă semicirculară sau dreptunghiulară, mai degrabă, care era înconjurată de camere. Casa marelui preot era în partea exterioară, iar în mijloc era curtea. Să nu vă imaginați că curtea aceasta era un perimetru mic, pentru că, pe de-o parte, marele preot era una din cele mai devază persoane din popor. Și vreau să știți că marele preot era prețuit de poporul evreu, mai mult decât însuși împăratul, pentru că el era reprezentantul lui Dumnezeu în mijlocul poporului. El făcea mijlocirea între popor și Dumnezeul Cel Preaînalt. Împăratul se ocupa de treburi politice și administrative. Dar acesta era omul lui Dumnezeu. Și atunci, firește, omul acesta de vază, omul acesta important, nu avea așa o casă mică cu o curte interioară mica. Mă gândesc că curtea interioară era un spațiu vast de poate cel puțin o mie de metri pătrați înconjurat de clădirile celor care erau acolo și slujeau la casa marelui preot. Pentru că în curte, să știți, când aceștia au intrat, n-au fost așa un grup mic, o mână de oameni, a fost un grup însemnat.
Unii comentatori consideră că ar fi fost câteva sute de persoane care s-au dus în grădina Ghețimani și apoi l-au adus pe Domnul în curtea Marelui Preot. Acum nu știm, realmente nu știm câți au fost și cât de mare ar fi fost curtea, dar știm că acolo, iată, spune că în curtea marelui preot ei au aprins un foc în mijlocul curții. Și acum, dacă curtea ar fi fost mică, ar fi fost riscul unui incendiu sau, pe de altă parte, nu-ți permiți să aprinzi un foc într-o curte mică și să-l afumi pe marele preot. Cred că era un spațiu destul de vast. Deci acolo erau o mare mulțime de oameni. Și printre aceștia s-a strecurat și Petru. Nu cred că era greu să te strecori în miez de noapte, când ei aveau doar niște torțe, niște făclii ca să-și lumineze drumul, și în atmosfera aceea crepusculară de întuneric, semi-întuneric, puteai foarte ușor să te bagi printre ceilalți prin mulțime și să ajungi acolo.
Încă un amănunt, cred că putem presupune că nu oricine intra în curtea marelui preot. Să știți că în acea noapte n-au intrat de-a valma toți acolo, pentru că erau gărzi, era o pază care păzea intrarea oamenilor în curtea marelui preot.
De pildă, gândiți-vă, unii poate ați vizitat Roma și ați mers la Vatican, da? Și peste tot pe unde te duci pe acolo sunt scanere. Nu poți să te duci să intri oricum, mai ales dacă te duci să intri în zona unde este papa. În clădirile unde locuiește papa de la Roma, se spune că de mai bine de 500 de ani, Vaticanul are un corp militar de 150 de soldați elvețieni, Gardă Elvețiană. 150 de soldați care păzesc pe papa de la Roma și păzesc tot ce se întâmplă acolo. Ei, să știți că și marele preot avea o gardă și garda, corpul militar al marelui preot era format din așa numiții „aprozi”. Deci când citim în Scriptură despre aprozi, aceștia erau soldații care îl păzeau pe marele preot. Erau evrei, nu erau romani. Și mai aveau și portarii. Ne spune un alt text că era și portărița care l-a întrebat pe Petru dacă este unul dintre ucenici.
Deci așa ceva avea și marele preot Caiafa. Dar cum a reușit Petru să se strecoare acolo? În ce fel a reușit că până spre curtea marelui preot putea merge prin mulțime, dar să intre în curtea marelui preot? Cum a reușit?
Și acest lucru ni-l explică Evanghelistul Ioan în relatarea sa, în capitolul 18, unde citim în versetul 15, așa: „Simon Petru mergea după Isus. Tot așa a făcut și un alt ucenic.” Deci au fost doi care nu au fugit. În grădina Ghețimani, departe să se ascundă, și dacă au mers puțin, s-au întors și s-au strecurat prin mulțime, așa doi ucenici, și ne spune că celălalt ucenic, care era cunoscut marelui preot, a ieșit afară, a vorbit cu portărița. Deci era cunoscut și de portăriță, și spune, că „a băgat pe Petru înăuntru.” Cine a fost acesta? Ioan. Ioan a fost cel care era cunoscut de casa marelui preot, probabil prin relații de rudenie sau cine știe cum, și Ioan a fost cel care l-a băgat pe Petru în curtea marelui preot.
Cât o fi regretat Petru că a intrat în acea noapte. Poate la început a fost o mică bucurie că a reușit să intre, dar apoi a fost o mare tristețe că Ioan l-a ajutat să intre în curtea marelui preot. La lumina pâlpâietoare a acelui foc ne spune C,uvântul că o slujnică care stătea acolo, Ioan spune că ar fi fost portărița, a început să se uite la Petru din ce în ce mai atent. Și la un moment dat ea zice „Și omul ăsta a fost cu El.” Și luat prin surprindere, Petru răspunde prompt: „Femeie, nu-L cunosc.” Peste puțin timp, spune versetul 58, l-a vazut un altul și a zis: „Și tu ești unul din oamenii aceia.” Și remarcați aici determinarea cu care Petru vorbește și neagă totul: „Omule nu sunt dintre ei.” Mai trece un ceas, ne spune Luca, și un altul întărea același lucru și zice „Nu mai încape îndoială că și omul acesta era cu ei, căci este galileean.” Un alt text ne spune „vorba te dă de gol”, accentul din Galilea. Cu aceeași determinare și persoasiune, Petru neagă a treia oară, decisive: „Omule, nu știu ce zici.”
În relatarea lui Matei ni se spune că situația a fost mai dramatică. Iată ce ne spune Matei la treia negare: „Atunci a început să se blesteme și să se jure zicând: nu cunosc pe omul acesta.” Șocant. Lamentabil. Și după ce a spus cu jurământ și blestem că nu-L cunoaște pe Domnul, ne spune Cuvântul, că a cântat cocoșul.
Cum a cântat cocoșul? Copilași, spuneți voi! „Cucurigu!” Ăsta-i cocoșul! Dar știți ce ar trebui să se fi întâmplat acum? Deodată, poate toți ca Petru ar fi trebuit să ne plecăm privirea. Căci dacă Petru a avut în acea noapte cocoșul lui, fiecare dintre noi avem un cocoș care se numește conștiința. Și de fiecare dată, când păcătuim, conștiința ne spune, ne avertizează.
Mă întreb dacă Petru a anticipat riscul care era, dacă se duce și intră în curtea marelui preot, s-a gândit, poate da, poate nu? Era risc? Foarte mare. Și dacă ar fi intuit riscul, ce ar fi spus dacă era întrebat cine este și dacă era acuzat că este unul dintre ucenici?
Acum mă gândesc că nu a fost premeditat. Nu cred ca el și-a propus: „Am să mă duc acolo și dacă sunt întrebat, am să zic că sunt cutare și nu mă identific cu ucenicii sau cu Domnul.” Pentru că doar cu câteva ore înainte Domnul Isus îi spusese că se va lepăda și acum nu putea ca El să pregătească lepădarea. Nu cred ca Petru plănuise să mintă. Dar acolo, s-a prăbușit marele apostol Petru. Acolo s-a prăbușit curajosul și credinciosul Petru. „Stânca”, „Petros” s-a fărâmat.
Ei bine, dragii mei, ce învățăm noi din această prăbușire catastrofală?
În primul rând, cred că marea problemă a lui Petru era încrederea în sine: în cine este el, în ce poate el și în imaginea pe care o proiecta înaintea celorlalți. Petru se considera puternic.
Aduceți-vă aminte că, atunci când Domnul l-a anunțat profetic că se va lepăda de El, Petru a declarat cu foarte mare hotărâre: „Chiar dacă toți se vor lepăda de Tine, eu voi merge până la moarte cu Tine. Eu voi muri pentru Tine.”
Știți, eu întotdeauna am fost suspicios față de declarațiile acestea bombastice. Dacă cineva vine și spune: „Oh, eu…”, încep să mă îndoiesc de el. Mai ales când cineva predică și face afirmații foarte mari despre sine. Vă mărturisesc că și eu am făcut uneori astfel de declarații, încercând să sugerez prin mesaj că, asemenea lui Petru, sunt tare și integru.
Mi s-a întâmplat odată să predic la Zalău, în biserica unde m-am întors la Domnul. Era o biserică mare. În timpul predicii am folosit un exemplu prin care, într-un mod subtil, lăsam impresia că eu sunt puternic în domeniul acela. După terminarea slujbei, în timp ce dădeam mâna cu frații și primeam aprecieri, a venit la mine un frate. Mi-a întins mâna, s-a uitat în ochii mei și a spus: „Chiar așa? Chiar așa?”
Vă mărturisesc că, în momentul acela, m-am simțit zdrobit și mi-am dat seama cât de imprudent este să încerci să lași o impresie atât de bună despre tine. Până în ziua de astăzi, când mă întâlnesc cu acel frate, îi mulțumesc că m-a ajutat să rezolv o problemă importantă din viața mea.
Acum, lepădarea lui Petru este, într-un anumit sens, chiar mai rușinoasă decât trădarea lui Iuda. Dacă ne uităm la Iuda și încercăm să înțelegem de ce L-a trădat pe Domnul, așa cum am văzut și în mesajele trecute, observăm câteva motive clare.
Unul dintre motive a fost lăcomia de bani. Pentru bani a făcut târgul și a primit o sumă însemnată, vânzându-L pe Domnul pentru treizeci de arginți. Apoi am văzut că Satana a intrat în el, dar nu în sensul că Iuda era complet lipsit de control, asemenea celor dominați în totalitate. El continua să gândească, să planifice și să acționeze conștient. Premedita, făcea planuri și lua decizii. De asemenea, am văzut că Iuda L-a vândut pe Domnul și pentru că fusese rânduit în planul lui Dumnezeu să fie „fiul pierzării”. Și Iuda a fost acel fiu al pierzării.
Dar, atunci când ne uităm la Petru, cred că putem admite că și în dreptul lui exista o rânduire. Domnul voia să-l folosească pe Petru ca pe omul prin a cărui mărturie Dumnezeu avea să zidească Biserica. Însă, pentru aceasta, Petru trebuia să treacă prin smerire. Trebuia să experimenteze această cădere dramatică, pentru ca Domnul să-l poată recupera, ridica și folosi mai apoi.
Sunt însă două motive pe care aș vrea să le vedem împreună. Chiar dacă nu sunt prezentate explicit, cred că ele l-au dus pe Petru la această rușinoasă lepădare: mândria și frica. Din mândrie și din frică, oamenii ajung să facă lucruri total neașteptate. Uneori nici nu ai crede că cineva este capabil de asemenea fapte. Dar când există mândrie și frică de oameni, omul poate ajunge foarte departe.
Aduceți-vă aminte ce am învățat atunci când Domnul a anunțat lepădarea lui Petru: să fim atenți la supraestimarea propriei persoane și la subestimarea puterii diavolului. Diavolul este puternic și mare în putere, iar noi trebuie să fim atenți să nu credem despre noi înșine că suntem mai tari decât suntem în realitate, că putem orice și că vom reuși întotdeauna.
Noi tindem să credem că suntem tari, mai integri decât alții, mai smeriți și mai curajoși. Exact asta a crezut și Petru. Iar când Domnul i-a spus direct și tranșant că se va lepăda de El, Petru s-a iritat. A început să facă acele declarații mari: „Eu merg, eu fac…” Dar Domnul i-a spus: „Petre, nu va cânta cocoșul până nu te vei lepăda de Mine de trei ori.”
Și iată ce spune Marcu în Evanghelia sa, capitolul 14, versetul 31: „Petru I-a spus cu și mai multă tărie: «Chiar dacă ar trebui să mor împreună cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine.»” Expresia „cu și mai multă tărie” arată reacția lui de iritare și de împotrivire. Parcă spune: „Cum poți să spui așa ceva despre mine?”
În realitate însă, Domnul atingea exact punctul vulnerabil al lui Petru, locul în care era slab. Iar Petru știa lucrul acesta, dar nu voia să-l admită. De aceea s-a inflamat imediat. Domnul îi descoperea slăbiciunea, iar el încerca să o acopere prin declarații bombastice.
Știți cum puteți identifica atunci când o persoană ascunde o problemă sau un păcat în viața ei? Foarte simplu. Mergeți la acea persoană cu dragoste, cu blândețe și compasiune și spuneți-i, cu sinceritate, ceea ce observați. Veți vedea că, de multe ori, reacționează imediat cu mânie, iritare, furie sau ciudă. Unii chiar se tulbură profund. Atingi puțin problema aceea și doare. Este ca o rană ascunsă sub piele: nu se vede la suprafață, dar când o atingi, reacția explodează.
În schimb, cineva care nu are problema respectivă poate asculta fără să se inflameze. Dacă îi spui: „Uite, cred că ai o problemă de mândrie” sau „Simt că există o problemă de integritate”, iar acel lucru nu este adevărat, persoana aceea nu va țipa și nu va reacționa violent.
Desigur, poate exista un anumit disconfort când cineva îți spune astfel de lucruri, dar există și stăpânire de sine, pentru că omul știe că acuzația nu este adevărată. Însă atunci când problema există cu adevărat și cineva o atinge, omul intră imediat în defensivă. Începe să se apere, reacționează exagerat și face lucruri care, de fapt, trădează existența problemei.
De exemplu, cei care au probleme cu autoritatea vor vorbi aproape permanent despre abuzul de autoritate și se vor vedea mereu victime ale acestuia. La fel, cei care au probleme cu mândria — și, da, uneori chiar mulți predicatori — insistă foarte mult în predici asupra mândriei: „mândria, mândria, mândria”, sau asupra integrității. Dar, de multe ori, exact aceea este problema lor nerezolvată. O condamnă în alții, însă nu o rezolvă în propria viață.
Așadar, dragii mei, în viața lui Petru putem vedea această încredere în sine — o mândrie pe care Domnul a observat-o de-a lungul timpului și care trebuia rezolvată. A venit însă momentul critic, momentul dramatic în care de pe Petru trebuiau să cadă toate podoabele strălucitoare ale încrederii în sine și ale mândriei. Era ca un cavaler călare, îmbrăcat în zale. Iar Domnul a trebuit să-i smulgă aceste zale, pentru a-l putea folosi mai târziu ca un mare luptător al credinței pentru Împărăția Sa.
În al doilea rând, trebuie să aducem în discuție și problema fricii. Cu tot curajul pe care Petru îl afișase în declarațiile sale pline de îndrăzneală, în curtea marelui preot el este cuprins de frică și începe să mintă. Minte în mod hotărât și repetat. Frica de oameni este o cursă. Proverbe 29:25 spune foarte clar acest lucru. Cine este dominat de frica de oameni ajunge prins în cursa minciunii, a înșelării și a lepădării.
În cazul lui Petru, frica era legată de libertatea și chiar de viața lui. Se temea să nu fie prins, legat, abuzat și bătut asemenea Domnului Isus. Văzând cum Domnul era lovit și batjocorit, probabil și-a spus în sinea lui: „Dacă spun că sunt cu El, mă vor lua și pe mine și mă vor bate.” Sau poate s-a temut chiar că va fi omorât.
Situația noastră astăzi este diferită. Nimeni nu stă aici să ne prindă și să ne bată dacă suntem întrebați: „Sunteți credincioși? Sunteți pocăiți?” Nu riscăm ceva atât de mare atunci când spunem adevărul. Astăzi avem libertăți și drepturi garantate, cel puțin deocamdată.
Dar asta nu înseamnă că suntem scutiți de frica de oameni. Frica se manifestă în viața fiecăruia dintre noi în multe forme și uneori cu mare intensitate. Frica de oameni ne poate face și pe noi să mințim, să înșelăm sau să ascundem adevărul. Din cauza fricii ajungem uneori să negăm anumite lucruri sau să evităm adevărul.
Dacă fiecare dintre noi și-ar face un bilanț sincer, probabil ar descoperi multe situații în care nu a spus adevărul din cauza fricii: frica de a pierde bani, frica de a pierde un anumit statut, frica de oameni. Frica ne poate împinge să înșelăm, să mințim sau să spunem: „Nu, nu este adevărat.” Dar al treilea și ultimul aspect al acestei triste întâmplări este, totuși, unul al speranței. Pe cerul întunecat al trădării, al minciunii și al lepădării apare, dintr-odată, o rază de lumină. Iar această rază de lumină și speranță este ceea ce citim în versetul 62: „Și a ieșit afară și a plâns cu amar.”
Aici apare pocăința lui Petru — reală, sinceră și profundă. Plânsul acesta al lui Petru este dovada unei căințe autentice. Pentru că rareori l-ai fi văzut pe Petru plângând înainte. Petru era „stânca”. Iar stâncile nu plâng. Stâncile sunt tari, uscate și puternice. Petru proiecta imaginea omului puternic, a omului lipsit de sentimentalism și slăbiciune. Însă acum, după această lepădare, conștiința îl zdrobea. În sufletul lui ieșeau la suprafață toată rușinea, toată hidoșenia căderii și toată dezamăgirea de sine.
Există multe feluri de a plânge și fiecare dintre noi are propriul lui plâns. Unii plâng de bucurie. Ați plâns vreodată de bucurie? Eu am plâns de bucurie.
Alții plâng din suferință. Au o durere atât de mare încât nu mai pot rezista și izbucnesc în lacrimi. Suferința poate fi și sufletească. Te apasă ceva atât de profund, ai fost rănit, jignit sau poate se întâmplă o tragedie în relația cu copiii tăi. Stai noaptea fără somn, te întorci de pe o parte pe alta și, la un moment dat, nu mai poți ține în tine — și începi să plângi. Acesta este plânsul suferinței.
Există și plânsul de dor. Dacă ești logodit și persoana iubită este departe, ți se face dor și începi să plângi. Sau îți pleacă copiii de acasă și nu prea te mai sună. Înainte așteptam scrisori, acum așteptăm un mesaj sau un telefon. Și te simți părăsit. Parcă au plecat și te-au uitat. Mai scapă câte o lacrimă și spui: „Cât l-am crescut… cât m-am zbătut pentru el sau pentru ea… și acum nici nu mai dau doi bani pe noi.” Și astfel, mulți părinți bătrâni ajung să plângă.
Unii plâng de nervi și de frustrare. Tensiunea crește tot mai mult până când, la un moment dat, omul izbucnește și plânge în revărsarea aceea de nervi și neputință.
Dar, dintre toate aceste feluri de plâns, există unul care se numește „plânsul cu amar”. Acesta este un plâns sfâșietor, dar vindecător. Este plânsul pocăinței. Și acest plâns l-a împiedicat pe Petru să sfârșească precum Iuda și să-și pună capăt zilelor din cauza lepădării sale.
Peste trei zile, când Domnul a înviat din morți, Petru era din nou împreună cu ceilalți ucenici. Toți fugiseră și toți se poticniseră în acea cernere despre care Domnul le vorbise mai înainte. Erau adunați în odaia aceea încuiată, iar Domnul vine în mijlocul lor. Și Petru Îl vede pe Domnul înviat. Dar să știți că nu mai era același Petru care stătea mereu în centru. Nu-l mai vezi spunând: „Doamne, eu știam că vei învia! Știam eu!” Nu. De data aceasta, Petru era undeva într-o margine, cu capul plecat. Parcă nu mai era planeta cea mai apropiată de soare, ci una foarte îndepărtată, retrasă și smerită.Nici nu îndrăznea să se uite la Domnul. De ce? Pentru că, atunci când a cântat cocoșul, privirea lui s-a întâlnit cu privirea Domnului. Și nu cred că Domnul i-a transmis prin acea privire: „Ți-am spus Eu!” cum facem noi uneori.
Așa se întâmplă adesea între oameni. Cineva avertizează, celălalt nu ascultă, iar după ce lucrurile ies rău, vine replica aceea: „Ți-am spus eu.” Dar când Domnul l-a privit pe Petru, nu i-a spus: „Ți-am spus Eu. Am avut dreptate.” Nu. Ci a fost mai degrabă o privire de care Petru avea nevoie. O privire grea, dar vindecătoare. O privire care nu îl distrugea, ci îl ținea legat de realitate. Și tocmai această privire l-a urmărit pe Petru în zilele următoare. Oriunde mergea, orice făcea, parcă o simțea în spate — privirea aceea din noaptea lepădării.
Acum, în ziua dintâi a săptămânii, ziua învierii, Petru nu mai este cavalerul cu declarații mari, nu mai este omul cu sabia ridicată și cu vorbele curajoase. Este zdrobit, smerit — exact acolo unde trebuia să fie. Dar în acea zi, Domnul vorbește cu ucenicii, îi învață, însă nu rezolvă încă problema lui Petru. Îl lasă.
Peste opt zile, adică în duminica următoare, între ucenici lipsea Toma, cel care nu fusese prezent la prima arătare. Când i-au spus: „L-am văzut pe Domnul înviat!”, el a răspuns: „Nu cred, dacă nu văd și nu ating.” Și în duminica următoare, Domnul vine și rezolvă problema lui Toma. Dar problema lui Petru încă nu era încheiată — în sensul reabilitării și al restaurării lui.
Totul se mută apoi în Galileea. Ucenicii pleacă acolo, iar Petru poartă încă pe umerii lui povara lepădării. Deși se pocăise, deși plânsese cu amar, în el rămăsese această greutate. Era o stare de amestec: bucurie că Domnul este înviat, dar și o tristețe adâncă, pentru că Domnul încă nu vorbise direct cu el.
În acest context, Petru spune câtorva ucenici, în Ioan 21: „Mă duc să pescuiesc.” Și se duc pe Marea Galileei, pe lacul Tiberiadei. Toată noaptea încearcă să pescuiască, dar nu prind nimic. Dimineața, obosiți și dezamăgiți, se întorc spre țărm. Și atunci, apropiindu-se cu corabia, văd pe țărm un om. În spatele Lui, un foc care ardea și din care ieșea fum. El îi întreabă: „Copii, aveți ceva de mâncare?” Ei răspund: „Nu avem nimic.” Atunci El le spune: „Aruncați mreaja în partea dreaptă a corabiei.” Și au aruncat. Imediat au prins o mulțime mare de pești — o captură neașteptată, 153 de pești mari. Și atunci unul dintre ucenici spune: „Este Domnul!” — recunoscând semnul, așa cum îl mai văzuseră și altădată. În acel moment, Petru nu mai stă pe gânduri. Lasă totul în urmă. Lasă peștii, lasă mrejele, lasă bucuria pescarului care tocmai a prins o captură uriașă. Petru lasă totul, se încinge, sare în apă și aleargă spre țărm.
De ce face Petru acest gest? Pentru că avea nevoie de reabilitare. Era iertat Petru? Da, era iertat. Dar Petru mai avea nevoie de ceva pentru a fi în bună regulă: avea nevoie de reabilitare. Pentru că, în relațiile noastre de zi cu zi, se întâmplă uneori și așa: iertăm, dar o facem într-un mod rece. „Te-am iertat, dar du-te, să nu te mai văd, că mă deranjezi.”
Petru avea nevoie de mai mult decât iertare — avea nevoie de refacerea relației. De aceea are loc acest moment, pe care îl consider, poate, cel mai înalt moment din viața lui Petru: întâlnirea lui personală cu Domnul. Petru vine, se apropie de Domnul, ud leoarcă. Este singur, dar acum este singur cu Domnul. Și Domnul îl cheamă în frigul acela al dimineții. Petru se apropie de foc și începe să se încălzească. Dar în acel moment își aduce aminte de ceva: cu doar câteva zile în urmă stătuse lângă un alt foc — focul trădării. Iar acum se încălzea lângă un foc diferit: focul împăcării și al reabilitării.
Acolo, pe țărm, Domnul îi cheamă pe ucenici, frânge pâinea și le-o dă. Este un moment de împăcare, de restaurare. Într-un anumit sens, putem spune că aici se oglindește și pentru noi Cina Domnului: acel moment în care Domnul ne reconfirmă că suntem iertați și restaurați în relația cu El. Apoi, după ce mănâncă și își revin puțin, Domnul se îndreaptă cu Petru, doar ei doi, spre țărm. Și acolo încep întrebările: „Petre, Mă iubești tu mai mult decât ceilalți?” Și acolo Petru se dezbracă de orice imagine a sa. Nu mai are declarații, nu mai are curaj afișat. Și spune simplu: „Da, Doamne, Te iubesc.” Domnul tace și întreabă din nou: „Petre, Mă iubești?” „Da, Doamne, Te iubesc.” Și a treia oară: „Petre, Mă iubești?” Și aici ni se spune că Petru s-a mâhnit în inima lui. Dar nu era iritare — era durerea sinceră a omului care se vede pe sine. Era nevoie de această a treia întrebare, pentru că așa cum se lepădase de trei ori, era nevoie de o restaurare completă, nu parțială, nu superficială, ci totală. Și Petru răspunde: „Doamne, Tu le știi pe toate. Tu știi că Te iubesc.” Ceea ce spune Petru este adevărat, iar Domnul știe lucrul acesta. Și acolo are loc rezolvarea finală, deplină, a căderii lui.
Frați și surori, nu suntem tari, suntem slabi. Soțul îți cunoaște slăbiciunea, soția îți cunoaște slăbiciunea, frații ne cunosc slăbiciunile. Nu are rost să ne ascundem în fața realității. Chiar și cei tari sunt foarte aproape de marginea căderii. Nu putem dansa pe buza prăpastiei. Trebuie să fim mereu în veghe. Și Petru, cel care a căzut, ne avertizează: „Diavolul este ca un leu care răcnește și caută pe cine să înghită.” Poate înghiți și pe cel slab și pe cel care se crede tare.
De aceea, mândria și încrederea în sine, dar și frica de oameni, sunt curse reale. Să ne păzim de ele. Să nu mințim din frică, să nu înșelăm din frică, să nu ne lepădăm de Domnul din frică. Vor veni poate vremuri când și noi vom fi puși în situații asemănătoare, în care va trebui să spunem: „Da, sunt cu Domnul Isus.” Și va trebui să plătim prețul.
Iar dacă vom cădea — și de multe ori cădem — să nu uităm că există pocăință. Putem ieși afară și putem plânge cu amar. Pocăința este cea mai simplă cale. La ce bun toate justificările, toate scuzele, toate încercările de a ne apăra imaginea? Când la îndemână este pocăința sinceră, urmată de reabilitare și restaurare în relația cu Dumnezeu.
Și de multe ori, Domnul face ceva minunat: nu ne ridică înapoi exact în același loc, ci ne ridică mai sus. Asta nu înseamnă că trebuie să tratăm căderile ca fiind bune sau să păcătuim ca să se înmulțească harul. Nicidecum. Dar arată harul lui Dumnezeu în viața unui copil răscumpărat.
O cădere poate aduce pocăință, reabilitare, recuperare și apoi o ridicare pe o treaptă mai înaltă. Petru este cel care avea să întărească pe frații săi după această experiență.
Rugăciunea mea este ca Domnul să ne cerceteze pe toți și să învățăm din căderea lui Petru atât slăbiciunea noastră, cât și slăbiciunea omului în general. Dar să privim cu speranță spre harul bogat al lui Dumnezeu, care ne ridică din cele mai adânci căderi, din cele mai grele lepădări și ne aduce înapoi în har și binecuvântare.
Slăvit să fie numele Domnului Isus, care a murit pentru noi, este biruitor și nu ne lasă în căderile noastre. Amin!