Evanghelia după Luca 22:63-71 – Partea I – Sorin Prodan – Biserica creștină Providența Brașov
Astăzi, în contextul celebrării Cinei Domnului, adică al aducerii aminte de suferințele Domnului Isus, venim împreună în fața Scripturii. Textul pe care l-am citit astăzi ne pune înainte două secvențe, două tablouri.
Prima secvență este cea în care Îl vedem pe Domnul Isus în curtea marelui preot, așteptând să fie anchetat și judecat. În jurul Lui se află un grup de oameni care Îl lovesc, Îl batjocoresc, râd de El și Îl brutalizează fără milă.
A doua secvență este aceea în care Domnul este dus înaintea marelui preot, este anchetat și, în final, condamnat la moarte.
La acest`e două secvențe ne vom uita împreună. Foarte probabil astăzi vom reuși să analizăm doar prima parte, urmând ca într-un mesaj viitor să ne oprim și asupra tabloului judecății Sale. Scriptura ne spune, în versetul 63, că oamenii care Îl păzeau pe Isus Îl batjocoreau și Îl băteau.
Cine erau acești oameni?
Foarte probabil, din descrierile pe care le avem și din celelalte Evanghelii, erau soldați, acei oameni numiți în Evanghelii „aprozii”. Aceștia formau un corp militar al marelui preot, care păzea templul și care participa la diverse acțiuni militare restrânse. Trebuie să înțelegem că puterea militară dominantă în acea vreme era cea romană. Romanii le-au permis evreilor să aibă și ei o mică forță armată, foarte limitată, redusă la perimetrul templului. Aceștia au fost cei trimiși de marele preot, împreună cu Iuda, în grădina Ghetsimani. Ei L-au prins pe Domnul, L-au înlănțuit și L-au dus mai întâi la preotul Ana, iar după o anchetă acolo, a fost dus la marele preot Caiafa. Datoria lor era doar să-L păzească pe Domnul Isus. Conform legii, nu aveau voie să-L brutalizeze sau să-L bată, pentru că încă nu fusese dat niciun verdict. Rețineți că Domnul nu fusese încă judecat, nici interogat, iar ancheta nu fusese finalizată. Cu toate acestea, El este bătut și batjocorit în mod gratuit.
Este evident că aici se acumulase o ură care nu mai putea fi stăvilită. Este acel tip de ură care nu are niciun temei, în care cineva este lovit doar din plăcerea de a-l vedea suferind. Isus nu le făcuse niciun rău acestor oameni. Dimpotrivă, ei fuseseră martori în grădina Ghetsimani la vindecarea lui Malhu. Cu ochii lor văzuseră cum Domnul Isus i-a pus la loc urechea tăiată și l-a vindecat.
M-aș fi așteptat ca acești oameni să manifeste măcar o anumită reținere sau teamă. Însă aici ne întâlnim cu forma cea mai primitivă a răutății și a urii. Ceea ce sare în ochi este brutalitatea, bestialitatea și cruzimea acestor oameni. Este un act gratuit de violență sălbatică, o ferocitate inumană. Dacă ne-am imagina că suntem acolo, în curtea marelui preot, și asistăm la acest episod, ar fi imposibil să nu fim șocați de cruzimea și violența celor prezenți. Chiar dacă unii ar putea spune că aceasta a fost porunca marelui preot, ceea ce vedem aici depășește orice ordin: este un act gratuit de cruzime, de o sălbăticie și o inumanitate evidentă.
Asistăm aici la o scenă de tortură în care violența se amestecă cu sadismul și umilirea. Nu știu dacă vi s-a întâmplat vreodată să asistați la un episod de brutalitate. Este posibil, poate unii ați trăit în familii în care a existat violență între părinți și, ca și copii, ați văzut acea traumă în care un tată își lovea soția — ceva ce poate rămâne întipărit în memorie ani și ani de zile. Să fii însă într-un context în care vezi o scenă de brutalitate și pur și simplu să te îngrozești.
Mie mi s-a întâmplat acest lucru. În timpul studenției, mă aflam în București. Campusul studenților de la teologie era în zona Crângași, unde se afla și sediul Uniunii Baptiste. Erau acolo două corpuri de clădire, iar într-unul funcționau studenții. Zona era împrejmuită cu un gard, dar, ani de zile, în fața acestor clădiri își stabilise locul un grup de prostituate. Era foarte greu, zi de zi, să treci pe acolo fără să le vezi. Aceste femei erau păzite permanent de niște bărbați care le exploatau în acest sistem de trafic. În limbajul obișnuit, aceștia erau numiți „pești” — cei care le controlau și profitau de ele.
Tot acolo, în zonă, peste drum de sediu și de campus, era un teren gol. Astăzi este plin de clădiri, iar acolo se află inclusiv sediul „Alege Viața”. Pe atunci însă era un teren liber. Lângă lacul Ciurel, pentru cei care cunoașteți zona, își stabiliseră o mică colonie de romi, cu căsuțe improvizate. Între aceste două grupuri — cei care controlau prostituatele și cei din colonie — a izbucnit un conflict. Nu știm exact de la ce a pornit, dar tensiunea s-a acumulat până a degenerat într-o încăierare. Într-o zi, am auzit din camera mea țipete venind din curtea campusului. Am ieșit afară să văd ce se întâmplă și i-am văzut pe studenți alergând speriați, unii încercând să se ascundă. Era o atmosferă de haos, aproape ca într-o stare de război. Am mers mai aproape să văd ce se întâmplă și ceea ce am văzut cu ochii mei a fost o confruntare violentă între cele două grupuri. La un moment dat, un bărbat a fugit pe mijlocul străzii, iar din spate a venit o Dacie care l-a lovit din plin. A fost aruncat peste mașină și a căzut în mijlocul drumului. Mașina și-a continuat drumul, dar imediat a apărut un alt bărbat, un om mare, brutal, cu o bară de fier în mână. A început să-l lovească pe omul căzut, în cap, până când acesta a rămas nemișcat, într-o baltă de sânge. Noi stăteam îngroziți în curtea căminului, iar fetele țipau. Nimeni nu îndrăznea să iasă, pentru că acolo erau oameni înarmați, cu săbii și alte obiecte periculoase. Studenții au înțeles gravitatea situației și au sunat la 112. Spre disperarea noastră, timp de aproximativ 45 de minute nu a răspuns nimeni. Așteptam acolo, privind cum bărbatul rănit mai mișca din când în când, până când, la un moment dat, nu a mai mișcat deloc. Poliția a sosit foarte târziu, după ce toți cei implicați fugiseră. A venit și ambulanța, dar era foarte probabil ca acel om să fi murit deja.
Ei bine, o cruzime asemănătoare se pare că emana din ființele acestor oameni care Îl batjocoreau și Îl băteau pe Domnul. Acolo era violență din simplă plăcere. Cu cât violența era mai mare, cu atât plăcerea era mai mare.
Augustin, care s-a convertit la creștinism, povestește din copilăria lui că își amintea un episod în care el și alți copii adolescenți formaseră o gașcă și au văzut în vecinătate un om care avea un păr frumos, ce făcea pere în fiecare an. În anul acela, perele nu erau încă coapte, dar s-au gândit să se ducă să le fure. Și s-au dus, s-au urcat toți în păr, au smuls perele, deși nu erau coapte și nici bune de mâncat. Apoi au început să rupă toate crengile pomului. După aceea au plecat, satisfăcuți că au devastat tot părul. Pomul nu a mai făcut niciodată pere. Iar el a rămas cu o traumă din copilărie, din cauza acelui gest de răutate gratuită, fără niciun temei, fără nicio necesitate, doar de dragul de a face rău, doar pentru a distruge.
Ei bine, dragii mei, această situație, această realitate, nu o vedem doar la adulți, ci și la copiii noștri. O vedem încă din fragedă pruncie: dorința aceasta de a face rău, fără să existe vreo constrângere sau vreo necesitate de a face răul. Iată, Luca ne spune că L-au legat la ochi și Îl loveau peste față, întrebându-L: „Prorocește, cine Te-a lovit?” Și rosteau împotriva Lui multe alte batjocuri.
Poate vă amintiți, unii dintre dumneavoastră, care sunteți de o anumită vârstă, din școala generală, că jucam un joc. Vă aduceți aminte de jocul acela, bâza? M-am chinuit să aflu cum se numea. Știți jocul acesta bâza? Uite că încă mai supraviețuiește; se mai joacă și astăzi bâza.
Acum o să vi-l povestesc puțin, dar nu ca să începem să ne jucăm aici, la adunare, mai ales copiii. Jocul acesta era unul în care trebuia să identifici cine te-a lovit, evident, fără să te uiți. Veneam, ca niște copii la școală, și ne strângeam în jurul unui copil care trebuia să își acopere ochii în felul acesta, iar apoi să țină mâna într-o anumită poziție. Ceilalți copii veneau pe rând și îl atingeau. Uneori era doar o atingere foarte delicată, ca să nu simtă cine a fost, dar alteori putea fi și o palmă zdravănă. Acum, Dumnezeu ne-a înzestrat cu ceea ce se numește reflex de apărare. În general, când cineva vine spre noi, avem și această vedere periferică. Dacă simți că se apropie un pericol, instinctiv te ferești. Asta înseamnă că, în momentul în care te ferești, impactul nu mai este atât de puternic. Dar când joci jocul acesta, nu ai cum să te aperi și primești lovitura din plin. Așa jucam noi bâza. Copiii se ascundeau printre ceilalți și își băgau mâinile în față, iar când cel care trebuia să ghicească se întorcea, vedea o mulțime de mâini și îi era greu să identifice cine l-a lovit: Sorin, Martin, George sau altcineva. Dar într-o zi am asistat la o scenă foarte neplăcută. Era o zi ploioasă și nu puteam să jucăm fotbal sau alte jocuri afară, așa că am început să ne jucăm bâza. Eram pe o porțiune de beton și asfalt, iar mai încolo începea iarba, care deja se transformase în noroi. Ne jucam noi, dădeam câte o lovitură, câte o atingere, iar la un moment dat a venit rândul unui elev mai mic din școală. Era un băiețel firav, sărăcuțul, mic de statură, și s-a băgat și el să joace cu cei mari. S-a așezat și el acolo, iar noi am început să-l atingem, să-l mai lovim ușor. Băiețelul încerca să ghicească, dar nu reușea. Și, deodată, din spate, a apărut un elev de clasa a opta. Noi eram în clasele a doua sau a treia, iar el era un malac mare și necioplit. Spun asta pentru că a venit, i-a dat pe toți la o parte și, ce credeți că a făcut? Cu toată forța și răutatea, l-a lovit cu piciorul în mâna întinsă pe care o avea copilul. L-a aruncat cât colo, direct în noroi. Și scene de felul acesta nu prea le uiți. L-am văzut pe copil ridicându-se din noroi, cu uniforma lui — știți, uniforma aceea de pe vremea lui Ceaușescu — murdară, plângând, în timp ce malacul râdea zgomotos. Și ceilalți copii au început să râdă și ei.
La ce era necesar un asemenea gest? Era pur și simplu plăcerea de a face rău. Plăcerea de a răni pe cineva, de a-l vedea în noroi, lovit și umilit, iar lucrul acesta să îți dea satisfacție. Și atunci îți pui, pe bună dreptate, întrebarea: ce resorturi există în ființa umană, încât omul este capabil de asemenea cruzime, de asemenea acte de cruzime? Și, desigur, ceea ce am văzut noi și ceea ce știm noi nu este decât vârful aisbergului.
Gândiți-vă doar, de-a lungul vremurilor, la masacre. Masacre motivate doar de simpla plăcere de a ucide, de a ucide și iar de a ucide. Am fost în Kosovo și am întâlnit într-o adunare un grup de copii. Cel care conducea adunarea mi-a spus: „Copiii aceștia sunt orfani de tată.” Erau mulți, vreo cincisprezece. L-am întrebat ce s-a întâmplat. Mi-a spus că soldații sârbi au intrat în Kosovo, într-un sat de lângă ei, și au omorât opt sute de bărbați. Pe toți cei pe care îi vedeau bărbați sau tineri de 15-16 ani îi ucideau pur și simplu. Astfel, sute de copii au rămas fără tată și fără frați.
La fel s-a întâmplat și la Masacrul de la Srebrenica, în Bosnia și Herțegovina. Soldații sârbi au intrat acolo și au omorât opt mii de bărbați într-un singur oraș. Opt mii!
La Odesa a avut loc celebrul masacru în care aproximativ cinci mii de evrei au fost uciși. Știți de cine? De soldați români.
În Ucraina, aproape de Kiev, rușii au intrat într-un sat, au omorât tot ce au găsit și au făcut o groapă comună în care i-au aruncat pe toți. Am uitat numele localității.
Apoi ne aducem aminte de războaiele civile. A fost războiul din Rwanda, prin 1991. Acolo au murit aproape un milion de oameni. Apoi, războiul din Cambodgia. Noi avem un frate acolo, în Cambodgia. În 1975 a început acel război, care a durat până în 1979, iar în timpul lui au fost omorâți aproximativ două milioane de oameni. Cambodgieni omorând cambodgieni. Khmerii Roșii.
Cel mai mare și mai îndelungat masacru cunoscut într-un război civil este războiul din Republica Democrată Congo, care cred că încă mai continuă. A început în 1981 și până în prezent au murit aproximativ 5,5 milioane de oameni.
Cum pot ajunge oamenii la acte de violență inimaginabile sau la acte de cruzime irațională? Ei bine, dragii mei, de-a lungul vremurilor, filozofii, sociologii, psihologii, istoricii și teologii au încercat să răspundă la această întrebare. De ce există răul în om? De ce există răul în noi? Cum putem explica prezența răului, care uneori depășește orice limită a normalității? De fapt, răul nici n-ar trebui să devină o normalitate, și totuși omul ajunge atât de departe.
Este imposibil să adunăm toate răspunsurile și toate teoriile formulate de-a lungul timpului la întrebarea aceasta: de ce există atâta rău și de unde vine el? Ce este răul acesta din om? De ce nu poate fi stăvilit? De ce nu poate fi oprit?
Dar, între toate aceste răspunsuri, există un numitor comun, spun ei. Filozofii, psihologii, psihiatrii, medicii, istoricii și sociologii au ajuns, în general, la aceeași concluzie: omul se naște bun în esența lui, iar ceva îl corupe și îl face rău. Ei bine, ce anume îl face pe om rău? Ce este acel „ceva”?
Unii au spus că este mediul, societatea aceasta rea, în care oamenii se influențează unii pe alții și astfel devin răi. Alții au spus că există în ființa umană o pornire primitivă. Sigmund Freud considera că primitivismul din om îl determină să manifeste răul. Alții au venit și au spus că este vorba despre probleme ale subconștientului, traume din copilărie care reverberează în om și îl fac rău. Alții, precum psihologii behavioriști, au spus că răul este învățat și copiat de la ceilalți, iar dacă înțelegi mecanismul, poți scăpa de el.
În esență, oamenii au spus mereu același lucru: omul se naște bun, inocent, dar ceva îl strică și îl face atât de rău. Și atunci au concluzionat că, dacă identificăm acel „ceva” și lucrăm asupra lui, putem schimba starea lucrurilor. Din răi putem deveni buni, prin efort și disciplină.
Astfel au apărut tot felul de soluții. Unii au spus: „Fă terapie.” Alții: „Ia medicamente și calmează-ți nervii.” Alții au recomandat izolarea de lume: „Călugărește-te, retrage-te și scapă de influența răului.” Abstinență, medicație, meditație — tot felul de soluții. Unii au reușit, într-o anumită măsură, să își amelioreze anumite manifestări ale răului. Și atunci au început să se laude: „Eu am reușit. Eu am făcut asta. Eu am învins acel viciu.” Și astfel au ajuns să vorbească despre performanța lor în lupta cu răul din propria viață.
Acum, cei mai mulți oameni știți cum gândesc despre problema răului? Cei mai mulți cred că lumea aceasta este într-o permanentă luptă între bine și rău și că, în final, binele va triumfa, va birui. Ei bine, dragii mei, dacă cercetăm Sfintele Scripturi și încercăm să vedem ce spune Dumnezeu despre om, despre inima omului și despre răul din el, vom descoperi că ideea aceasta despre „binele” din om este o mare minciună pe care diavolul a folosit-o pentru a întuneca mintea oamenilor, astfel încât să nu înțeleagă cât de bolnav este omul în ființa lui, în inima lui, și să nu vină înaintea lui Dumnezeu spunând disperat: „Doamne, nenorocitul de mine, cum voi scăpa de aceasta?”
Ce spune Scriptura? Scriptura ne spune, în Epistola către Romani 8:1-2, că omul se naște sub păcat. Omul se naște în această condiție căzută, de la Adam și până la ultimul copilaș care se naște chiar în aceste clipe. Omul se naște cu păcatul în ființa lui. Se naște bolnav de păcat. Și Scriptura ne spune că, în această stare de păcat, omul se află sub o lege numită „legea păcatului și a morții”. Sub această lege ne-am născut cu toții: frați mai în vârstă, tineri și copii. Toți suntem sub legea păcatului și a morții. Iar această lege este o putere care ne ține legați. Uneori, chiar dacă ai intenția să faci binele, se întâmplă ceea ce spune Apostolul Pavel: „Răul stă lipit de mine. Binele pe care vreau să-l fac nu-l fac, iar răul pe care nu vreau să-l fac, tocmai pe acela îl fac.”
Este ceva stricat în ființa omului. Este ceva răsucit, pervertit. Este răul care are o mare putere asupra omului aflat sub legea păcatului și a morții. Acum, aceasta nu înseamnă că fiecare om comite permanent cele mai mari atrocități și cele mai oribile păcate. Nicidecum! Există oameni vrednici de apreciere omenească. Dar, atunci când dai la o parte pojghița aceasta de bine pe care o afișează, îți dai seama că motivațiile din inima lor nu sunt cele corecte. Iar Scriptura ne spune că oamenii ale căror fapte nu au avut motivația corectă — iar motivația corectă este legată de Dumnezeu — vor veni înaintea Lui cu toate faptele lor și Dumnezeu le va spune că sunt „o haină mânjită”.
În Cartea lui Isaia 64:6 ni se spune: „Toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită înaintea Ta.” Adică, în momentul în care vom vedea sfințenia lui Dumnezeu și ne vom aduce faptele înaintea Lui, toate faptele noastre bune vor părea murdare, pentru că păcatul este cel care murdărește chiar și binele pe care, uneori, îl putem face. Adevărul pe care Scriptura îl pune înaintea omului — și care pentru unii este foarte greu de acceptat — este acesta: „Inima omului este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea.” Așa spune în cartea lui Ieremia 17:9. În această stare, omul se află într-o neputință, într-o incapacitate de a face ceva care să fie primit și aprobat de Dumnezeu. Dar această incapacitate nu îl scuză și nu îl absolvă pe om de vină. Unii vor spune: „Cum adică? Dacă omul nu poate face binele și este înclinat spre rău, de ce mai este considerat vinovat înaintea lui Dumnezeu?”
Ați auzit oameni venind cu această obiecție? Eu aud foarte des astfel de întrebări: „Cum poate fi omul responsabil înaintea lui Dumnezeu, dacă nu poate face nimic din ceea ce îi poruncește Dumnezeu?” Răspunsul este simplu. Dacă omul L-ar respinge pe Dumnezeu din cauza unei incapacități mentale sau fizice, a unei dizabilități, atunci da, ar fi nedrept din partea lui Dumnezeu să-l tragă la răspundere. Totuși, aceasta nu este starea omului. Omul este incapabil să-I placă lui Dumnezeu pentru că Îl disprețuiește pe Dumnezeu și standardele Lui. Omul nu este o victimă, dragii mei. Omul nu poate pentru că nu vrea. Și aici este o mare diferență: să nu poți pentru că nu vrei. Aici omul devine responsabil. Această stare a fost numită de cei care au studiat Scripturile „depravare totală”. Și să știți că există astăzi oameni care nu pot accepta ideea că omul este stricat în întregime în ființa lui, că este depravat total, că există o corupție radicală în natura umană.
Vreau să aduc înaintea dumneavoastră câteva gânduri pe care fratele nostru Paul Washer le-a scris într-o carte intitulată Puterea și mesajul Evangheliei. V-o recomand; cartea se găsește la Perla Suferinței. Noi am tradus această carte. Ascultați ce spune fratele Paul, citez: „A spune că fiecare om este total depravat nu înseamnă a afirma că el este pe cât de rău poate fi sau că fiecare faptă a lui este în întregime și perfect rea. Mai degrabă, a spune că omul este total depravat înseamnă că depravarea sau corupția morală a afectat întreaga ființă a omului: trupul său, sufletul său și voința sa.” Fratele Paul încearcă să clarifice ce nu înseamnă depravarea totală. Pentru că atunci când auzim expresia aceasta, avem impresia că omul face cel mai mare rău posibil, în orice moment. Dar nu acesta este sensul. Ascultați câteva puncte importante.
În primul rând, depravarea totală nu înseamnă că omul și-a pierdut complet chipul lui Dumnezeu. Chiar dacă omul este depravat, chipul lui Dumnezeu încă există în el, însă este mutilat și distorsionat din cauza păcatului.
În al doilea rând, depravarea totală nu înseamnă că omul nu are cunoștință despre Dumnezeu. Omul poate avea foarte multă cunoștință despre Dumnezeu, dar, în afara lucrării speciale a harului, el respinge această cunoaștere. În Epistola către Romani, capitolul 1, ni se spune că, deși Dumnezeu S-a revelat în creație, în conștiință și în însăși ființa noastră, oamenii L-au respins și au preferat să creadă o minciună. Astfel au ajuns plini de orice fel de răutate.
În al treilea rând, depravarea totală nu înseamnă că omul nu are conștiință sau că este complet insensibil la bine și la rău. Nu! Omul are conștiință. Conștiința este ca un arbitru pe terenul vieții lui. Și de fiecare dată când omul încalcă legea lui Dumnezeu, conștiința fluieră, asemenea unui arbitru. Știi că ai încălcat legea lui Dumnezeu. Știi că ai păcătuit. Așadar, nu înseamnă că omul nu are conștiință, ci că nu ascultă de ea. Conștiința îi vorbește, îl avertizează, dar omul alege să nu asculte.
În al patrulea rând, depravarea totală nu înseamnă că omul este incapabil să manifeste virtuți. O, există oameni foarte virtuoși, oameni care fac bine, care fac acte de caritate și care par a fi oameni deosebit de buni. Nu înseamnă că omul nu poate manifesta virtuți, ci că aceste virtuți nu sunt motivate de o dragoste autentică pentru Dumnezeu și pentru poruncile Lui.
În al cincilea rând, depravarea totală nu înseamnă că toți oamenii sunt la fel de imorali, că toți practică toate formele posibile ale răului sau că fiecare om este atât de rău pe cât ar putea fi. Nu aceasta înseamnă. Ci înseamnă că toți oamenii se nasc cu o înclinație spre rău, cu o predispoziție spre rău și că toți oamenii sunt capabili de cele mai mari crime.
Dacă nu ar exista harul lui Dumnezeu, care să oprească răul în dreptul unuia sau al altuia, atunci fiecare dintre noi ar putea ajunge să facă lucruri îngrozitoare. De ce nu faci tu răul pe care îl face altcineva și care este mult mai mare? Știi de ce? Pentru că harul comun al lui Dumnezeu intervine și nu te lasă să mergi mai departe. Și, în loc ca atunci când ne comparăm cu alții — vecini, prieteni sau chiar oameni din biserică — să spunem: „Eu sunt mai bun decât el”, știți ce ar trebui să spunem? Ar trebui să închidem ochii și să spunem: „Doamne, Îți mulțumesc pentru harul Tău, pentru că aș fi putut fi eu acolo. Aș fi putut fi eu persoana aceea.” Aș fi putut fi eu răutăcios, malițios, bârfitor și așa mai departe. Aș fi putut fi eu violent, înșelător, rău. Dar harul lui Dumnezeu este cel care mă oprește să merg înspre acel rău.
Și, în final, depravarea totală nu înseamnă că omul nu posedă facultățile necesare pentru a se supune lui Dumnezeu, ci că omul nu poate să se supună lui Dumnezeu pentru că nu vrea să se supună.
Fratele Paul Washer oferă un exemplu foarte frumos. El vorbește despre un mare împărat care află despre un criminal aflat într-o închisoare. Știți că împărații aveau puterea să grațieze pe cineva, chiar dacă acel om era vinovat. Astfel, împăratul merge el însuși la închisoare. Se duce la acel criminal și îi spune: „Astăzi am semnat decretul tău de eliberare.” Îi desface cătușele, îi deschide poarta celulei și îi spune: „Ești liber.” Dar omul acela se uită la împărat și răspunde: „Nu! Te urăsc! Nu vreau să ies!” Și preferă să rămână în închisoare. De ce nu putea omul acela să iasă din închisoare? Nu pentru că nu i s-au desfăcut cătușele și nici pentru că ușa nu i-a fost deschisă. El nu putea ieși pentru că nu voia. În adâncul ființei lui îl ura pe împărat, iar gestul împăratului de a-i oferi libertatea a fost disprețuit.
Ei bine, oamenii Îl urăsc pe Dumnezeu. Și, tocmai pentru că Îl urăsc, nu pot veni la El, pentru că nu vor să facă lucrul acesta. Nu este o incapacitate fizică sau mentală. Este o incapacitate de altă natură. Este ca și cum cineva ar veni la mine și mi-ar spune: „Uite, omoară-ți soția.” Iar eu aș răspunde: „Nu pot să fac așa ceva.” „Cum adică nu poți? Ai toate instrumentele necesare.” Da, fizic aș putea face lucrul acesta. Dar de ce spun că nu pot? Pentru că nu vreau. Înțelegeți?
La fel stau lucrurile și în relația omului cu Dumnezeu. Oamenii fac răul pentru că vor să facă răul și nu fac binele pentru că nu vor să facă binele. Astfel, ei nu pot face binele, tocmai pentru că nu vor.
Dragii mei, oamenii care Îl păzeau pe Domnul Isus Îl batjocoreau și Îl băteau. L-au legat la ochi, au jucat „bâza” cu El în răutatea lor și spuneau: „Prorocește, cine Te-a lovit?” Și rosteau împotriva Lui multe alte batjocuri, înjurături și blesteme. Erau oameni care nu avuseseră nimic de-a face cu El și cărora El nu le făcuse absolut niciun rău. Era răutate pură, rău gol-goluț.
Aș vrea să închei cu acea pildă pe care Domnul Isus a spus-o despre cei doi oameni care s-au dus la templu să se roage. Unul era vameș, cunoscut pentru înșelătoriile lui și pentru răul pe care îl făcea propriului popor, adunând bani pentru romani. Celălalt era un fariseu, un om din elita societății evreiești, considerat un om cucernic. Evreii se uitau la fariseu și spuneau: „O, acesta este un om al lui Dumnezeu. Cu siguranță are un loc mare în cer.” Cei doi au intrat în templu, iar fariseul a venit înaintea lui Dumnezeu și a spus: „Doamne, eu am cu ce să vin înaintea Ta. Eu mă rog, eu fac milostenie, eu dau zeciuială din toate lucrurile care mi se cer. Eu, Doamne, sunt bine înaintea Ta.” În același timp, vameșul nu a venit într-un loc central al templului. S-a dus undeva într-un colț și a rămas acolo. În durerea lui, omul și-a dat seama de neputința sa. Și-a văzut răul din viață, un rău motivat poate doar de plăcerea de a aduna bani. Și stătea acolo, bătându-se în piept și spunând: „O, Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul! Ai milă de mine, păcătosul!”
Fiecare dintre noi, dragii mei, atunci când facem rău, găsim scuze și motivații pentru ceea ce am făcut și încercăm să ne liniștim conștiința. Dar alternativa stă întotdeauna înaintea noastră: să venim înaintea lui Dumnezeu cu o atitudine de zdrobire, înțelegând păcatul nostru și condiția noastră căzută. Asemenea Apostolului Pavel, care la un moment dat a înțeles propria neputință și propria depravare, să venim înaintea lui Dumnezeu și să spunem, așa cum scrie în Epistola către Romani 7: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi?” El și-a dat seama că, prin ceea ce era în el însuși, nu putea fi izbăvit. „Vreau să fac binele și nu pot. Răul pe care îl urăsc, pe acela îl fac. Cine mă va izbăvi?”
Dragul meu, dacă înțelegi căderea, dacă înțelegi răutatea și neputința ta, cel mai bun lucru pe care îl poți face nu este să vii înaintea Domnului și să spui: „Am și eu ceva bun.” Ci să-I spui: „Doamne, sunt un nenorocit, sunt căzut, este mult rău în inima mea. Izbăvește-mă! Tu ești singurul care mă poate salva!”
Și dacă nu ai mântuirea Domnului Isus Hristos, strigă asemenea apostolului Pavel: „Izbăvește-mă de neputința aceasta! Mântuiește-mă, Doamne!”
Iar dacă ești deja mântuit, să nu crezi că ai scăpat complet. Încă trăim în trupul acesta, în care răul este încă prezent, în acest trup de carne care așteaptă răscumpărarea deplină. Și, în această condiție, să nu credem că performanțele noastre sunt cele care sunt primite înaintea lui Dumnezeu, ci pocăința noastră, zdrobirea noastră.
Și atunci când venim din nou la Cina Domnului și luăm paharul suferinței Domnului și pâinea care reprezintă trupul Său frânt, să ne aducem aminte că pentru tot răul pe care l-am făcut, îl facem și îl vom face, Hristos a plătit pe deplin. Când a spus „S-a isprăvit!”, plata a fost făcută în întregime, chiar și pentru păcatele pe care încă le vom face. Dar aceasta nu este o permisiune de a păcătui mai mult. „Să păcătuim mereu ca să se înmulțească harul?” Nicidecum! Înțelegând că vina noastră cea mare a fost achitată, să venim înaintea Lui și să spunem: „Doamne, scapă-ne, ajută-ne să luptăm și, atunci când cădem, iartă-ne și spală-ne din nou în sângele Tău cel sfânt și binecuvântat.” Numele Domnului Isus Hristos, Cel care a suferit pentru noi, care a fost batjocorit, lovit, scuipat și maltratat, să fie onorat în vecii vecilor! Amin.