Evanghelia după Luca 22:63-71 – Partea II – Sorin Prodan

Evanghelia după Luca 22:63-71 – Partea II – Sorin Prodan – Biserica creștină Providența Brașov

Am pătruns de ceva timp pe un culoar în Evanghelia după Luca, în această relatare a evenimentelor care se apropiau de momentul crucii, un culoar sumbru, un culoar întunecat și greu de parcurs, nu pentru că nu am înțelege ce se întâmplă acolo, ci pentru că acolo vedem atâta suferință, atâta nedreptate. Și este necesar să ne aducem aminte de aceste lucruri.

Însuși Domnul Isus, știți când a instituit Cina, El a spus să faceți lucrul acesta în amintirea suferințelor mele. Pentru că ori de câte ori faceți această împărtășire cu trupul și sângele Domnului, vestiți moartea până va veni El. Este ceva în apropierea aceasta de suferințele Domnului care cred că pe fiecare dintre noi ne așează din nou acolo unde trebuie să fim. Că noi suntem furați în viață de tot felul de lucruri, avem tot felul de gânduri, de planuri, suntem ispitiți.

Și mi-aduc aminte de un om al lui Dumnezeu care m-a sfătuit bine într-o întâlnire cu dânsul. I-am spus să-mi dea un sfat, eram student, eram tânăr, și el mi-a spus așa: „Sfatul pe care ți-l dau este ca ori de câte ori ești ispitit, să-ți imaginezi că ești la piciorul crucii Domnului Isus. Și poartă bătălia cu ispita acolo, la piciorul crucii, privește suferința, privește prețul.

E necesar să ne aducem aminte, pentru că trebuie să știm că n-am fost răscumpărați cu aur sau cu argint sau cu pietre scumpe, cum ne spune Petru, ci cu scumpul sânge al Domnului Isus, Mielul fără cusur și fără prihană.

În al doilea rând, nu suntem doar pe acest culoar întunecat, ci suntem și pe tărâmul împlinirilor profetice, pentru că ce vedem aici este împlinirea multor profeții făcute de-a lungul vremurilor despre Cel ce avea să vină și să ia asupra Lui povara nelegiurilor noastre. Și ne putem aduce aminte doar survolând puțin Vechiul Testament, că pe de-o parte au fost acele profeții din Vechiul Testament, începând din Geneza 3 cu 15, unde ni se spune că vrașmașul va fi zdrobit, capul șarpelui va fi zdrobit, iar el Îi va zdrobi călcâiul. Și apoi continuăm și ne aducem aminte de Psalmul 22, în care vedem suferințele Domnului Isus, batjocura anticipată profetic. Și mai cu seamă Isaia capitolul 53, la care astăzi ne vom uita, sau Zaharia capitolul 14, Robul care avea să sufere.

Și vă aduc aminte din nou că în Vechiul Testament erau aceste două portrete profilate: portretul unui rege triumfal care vină să domnească, dar și portretul unui rob care avea să sufere. Și evreii au dat la o parte profetul robului și au preferat doar portretul împăratului triumphal, pe care îl așteptau să-i elibereze, să fie stăpânii lumii. Dar n-au înțeles ipostaza Domnului care avea să vină și să sufere.

Sunt două tablouri aici, în textul pe care l-am citit, două secvențe. Prima este violența cu care Domnul este tratat. Ne spune că oamenii care Îl păzeau Îl batjocoreau, Îl băteau, L-au legat la ochi și Își băteau joc, spunând: „Cine Te-a lovit? Prorocește!” Și rosteau împotriva Lui multe alte batjocuri. La această secvență ne-am uitat data trecută și am văzut violența, am văzut brutalitatea. Și acum ne uităm la următoarea secvență, de la versetul 66, în care are loc procesul, judecata propriu-zisă a Domnului.

Aș vrea să înțelegem că fiecare dintre cele două secvențe, dintre cele două portrete, ne spune ceva despre om, ne comunică ceva despre noi, despre oameni, despre cei care au fost acolo, dar, în ansamblu, despre umanitate.

În prima ipostază vedem natura violentă, coruptă și căzută a omului, natura depravată. Păcatul l-a schimonosit pe om în așa fel încât, fără să fi fost nevoie, soldații aceia care Îl păzeau pe Isus Îl băteau, Îl loveau. Procesul nu avusese loc, nu fusese declarat nici nevinovat, nici vinovat și, cu toate acestea, în mod sadic, cu o plăcere a răului parcă venită de nici nu-ți dai seama de unde, oamenii aceștia Îl chinuiau pe Domnul Isus și Îl batjocoreau.

Și aici vedem în mod clar această natură căzută a omului, natură coruptă, depravată. Dar și în a doua parte, acolo unde ne uităm la proces, vedem tot natura coruptă a omului. Există însă o diferență. În primul tablou, acolo unde sunt soldații, aceștia probabil needucați, duși numai la armată să facă instrucție, vedem această natură în forma ei brută, violentă. Dar, când ne mutăm în a doua ipostază, unde este procesul, îi vedem pe oamenii iluminați, pe oamenii educați care se adună și, acolo, vedem natura coruptă a omului într-o formă sofisticată.

Dragii mei, păcatul este peste tot, în toată umanitatea. Nu doar la oamenii simpli, needucați, care înjură și fac tot felul de lucruri, ci vezi păcatul și la oamenii foarte educați.

Aveam un profesor la universitate pe care îl admiram foarte mult. Și, când el vorbea acolo despre literatură, pur și simplu mă uimea. Și, într-o bună zi, plimbându-mă printr-un parc din București, l-am văzut pe acest celebru profesor cu două studente. Și am rămas șocat, am rămas uimit cum marele profesor ajunge până acolo încât să umble cu studente pe stradă.

Peste tot este păcatul și, uneori, păcatul este mai urât și mai sofisticat în aceste medii educate. Soldații germani care îi ardeau pe evrei în lagărul de la Auschwitz se duceau seara acasă și ascultau muzică de Bach și de Wagner. Sofisticați, dar corupți până în măduva oaselor.

Haideți să urmărim puțin ce se întâmplă acolo, în acest proces. Procesul a fost unul singur, de foarte scurtă durată. A fost o noapte, iar dimineața s-a pronunțat sentința. Însă procesul acesta nu s-a consumat într-o singură înfățișare.

Și probabil că știți, dacă unii dintre voi ați trecut printr-un proces civil sau penal, că este un proces de durată. Am avut o mătușă care n-a avut copii. Avea ceva pământ, averi, și toată averea lor, după moartea unchiului și a mătușii, a rămas într-un proces între partea unchiului și partea mătușii mele. Procesul a durat 12 ani. Toți cei care s-au băgat în procesul ăsta și-au tocat banii pe avocați, estimări, evaluări și așa mai departe. Când s-a terminat procesul, a mai rămas o brumă din tot ce-au avut cei doi. Deci procesele durează și am așa o compasiune pentru cei care sunt vârâți într-un proces fără voia lor. Înfățișări peste înfățișări, audieri, avocați, hârtii și de toate.

Procesul Domnului Isus a fost scurt, dar s-a consumat în trei audieri, în trei etape.

Prima audiere a fost audierea din casa preotului Ana. Din grădina Ghetsimani, Domnul, după ce a fost arestat și legat, a fost dus în casa lui Ana. Cine era Ana? Că la noi a rămas celebră vorba aceasta: „de la Ana la Caiafa”. Haideți să vedem cum s-au petrecut lucrurile. Deschideți, vă rog, împreună cu mine, în Evanghelia după Ioan, capitolul 18, și veți vedea că primul interogatoriu a avut loc în casa preotului Ana. Capitolul 18, versetul 12: „Ceata ostașilor, căpitanul lor și aprozii iudeilor au prins deci pe Isus și L-au legat. L-au adus întâi la Ana, căci el era socrul lui Caiafa, care era mare preot în anul acela. Și Caiafa era cel ce dăduse iudeilor sfatul acesta: «Este de folos să moară un singur om pentru tot norodul.»” Și apoi vedem, din versetul 19, ceva foarte ciudat. Spune acolo: „Marele preot a întrebat pe Isus despre ucenicii Lui și despre învățătura Lui.” Cine era acesta? Ana.

Și vreau să vă explic de ce Ioan vorbește despre Ana ca fiind mare preot, deși puțin mai sus spusese faptul că Caiafa era mare preot în anul acela. Ana a fost mare preot în Israel în perioada anilor 5–15 după nașterea Domnului Isus. Dar el a intrat în conflict cu guvernatorul roman care a fost înaintea lui Pilat. Și predecesorul lui Pilat nu l-a suportat pe marele preot Ana, așa că l-a îndepărtat din poziția de mare preot, deși poziția aceasta de mare preot era pe viață. Cine ajungea să fie mare preot rămânea acolo până murea și apoi urma un alt mare preot. Dar, venind romanii și stăpânind acolo, ei aveau putere politică și ce comandau ei, asta se întâmpla. Așa că marele preot Ana a fost îndepărtat. Totuși, la poziția aceasta au venit, au succedat după el, cinci dintre fiii lui și un nepot. Și, în final, îl avem aici pe un ginere al lui Ana în poziția de mare preot.

Cu alte cuvinte, înțelegem că această poziție de mare preot era aproape o afacere de familie. Și, deși Ana nu mai era mare preot, totuși puterea reală în materie de religie acolo a rămas tot la Ana. El era „bulibașa”. Fără el nu se putea face nimic. Caiafa era ginerele lui și, când era o situație foarte importantă, pleca capul și probabil că, de multe ori, îi spunea lui Ana că el era adevăratul mare preot.

Cu alte cuvinte, poporul se uita la Ana ca fiind încă, de drept, marele preot. De fapt, era Caiafa, dar, potrivit tradiției lor evreiești, poporul îl respecta pe Ana ca mare preot pe viață.

Și acum, vedeți, Ana este primul la care Domnul este dus și el începe. Chiar evreii, iată, Ioan spune: „Marele preot a întrebat pe Isus despre ucenicii Lui și despre învățătura Lui.” Isus i-a răspuns: „Eu am vorbit pe față totdeauna. Am învățat pe norod în sinagogă și în templu, unde se adună toți iudeii, și n-am spus nimic în ascuns. Pentru ce Mă întrebi pe Mine? Întreabă pe cei ce M-au auzit, despre ce le-am vorbit. Iată, aceia știu ce am spus.” Și atunci, iată, la auzul acestor cuvinte, unul dintre aprozii care stăteau acolo I-a dat o palmă lui Isus și a zis: „Așa răspunzi marelui preot?” Isus i-a răspuns: „Dacă am vorbit rău, arată ce am spus rău, dar, dacă am vorbit bine, de ce Mă bați?”

Și iată că, în acest interogatoriu, această primă audiere, preotul Ana nu a reușit să ajungă la o concluzie ca să-L condamne. De aceea, spune versetul 24: „Ana L-a trimis legat la marele preot Caiafa.” Și acolo urmează a doua audiere, în casa marelui preot Caiafa, care este relatată în Scriptură, în Matei, capitolul 26. Deschideți, vă rog, la Matei, capitolul 26, unde avem a doua audiere, al doilea interogatoriu. Matei, capitolul 26, de la versetul 57, Cuvântul ne spune: „Cei ce au prins pe Isus L-au dus la marele preot Caiafa, unde erau adunați cărturarii și bătrânii.” Petru L-a urmat și ne spune versetul 59: „Preoții cei mai de seamă, bătrânii și tot soborul…” Vedeți? În miez de noapte, deja, la casa marelui preot Caiafa era adunat tot soborul de mari preoți, 70 de bărbați care conduceau poporul Israel. Și ei căutau vreo mărturie mincinoasă. Era intenția lor să găsească o mărturie mincinoasă împotriva lui Isus, ca să-L poată omorî. Dar n-au găsit nici măcar una, măcar că s-au înfățișat mulți martori mincinoși. La urmă au venit doi și au zis despre Domnul: „Acesta a zis: «Eu pot să stric Templul lui Dumnezeu și să-l zidesc iarăși în trei zile.»” Marele preot s-a sculat în picioare și a zis: „Nu răspunzi nimic? Ce mărturisesc aceștia împotriva Ta?” Isus tăcea. Și marele preot a luat cuvântul și a zis: „Te jur pe Dumnezeul cel viu să ne spui dacă ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.” „Da”, a răspuns Isus, „sunt. Ba mai mult, vă spun că de acum încolo veți vedea pe Fiul Omului șezând la dreapta puterii lui Dumnezeu și venind pe norii cerului.” Atunci marele preot și-a rupt hainele și a zis: „A hulit! Ce nevoie mai avem de martori? Iată că acum ați auzit hula Lui. Ce credeți?” Ei au răspuns: „Este vinovat să fie pedepsit cu moartea.” Atunci L-au scuipat în față, L-au bătut cu pumnii și L-au pălmuit, zicând: „Hristoase, prorocește-ne cine Te-a lovit!”

Această judecată, acest interogatoriu, a avut loc în miez de noapte. Și acum, Cuvântul ne spune în Evanghelia după Luca, capitolul 22, că, în zorii zilei, evreii știau că o judecată în miez de noapte nu este legitimă. De aceea au așteptat zorii zilei și L-au dus pe Domnul Isus din curtea marelui preot, din casa marelui preot Caiafa, la templu, acolo unde era sala Sinedriului și unde erau făcute toate judecățile și pronunțată sentința finală. Și aici se spune, în versetul 66 din Luca 22: „Când s-a făcut ziua, bătrânii norodului, preoții cei mai de seamă și cărturarii s-au adunat împreună, au adus pe Isus în soborul lor și au zis…”

Din nou au reluat aceleași întrebări care fuseseră lansate în miez de noapte: „Dacă ești Tu Hristosul, spune-ne.” Și Isus le-a răspuns: „Dacă vă voi spune, nu veți crede. Și dacă vă voi întreba, nu-Mi veți răspunde, nici nu-Mi veți da drumul.” Și făcea referire la situații anterioare în care Domnul Isus îi întrebase: „De unde vine botezul lui Ioan? Din ceruri sau de la oameni? De la Dumnezeu sau de la oameni?” Și aceștia s-au sfătuit: „Dacă zicem «de la Dumnezeu», ne va întreba de ce nu l-am crezut. Dacă vom spune «de la oameni», oamenii ne vor omorî, pentru că oamenii îl consideră pe Ioan Botezătorul trimisul lui Dumnezeu.” Și de aceea Domnul spune: „Nu-Mi veți răspunde, nici nu-Mi veți da drumul.” „De acum încolo Fiul Omului va ședea la dreapta puterii lui Dumnezeu.” Și aici Își declară statutul Său de trimis și împuternicit al lui Dumnezeu, de Mesia. Toți au zis: „Ești, dar, Tu Fiul lui Dumnezeu?” Și El le-a răspuns: „Așa cum o spuneți, da, sunt.” Atunci ei au zis: „Ce nevoie mai avem de mărturie? Noi înșine am auzit-o din gura Lui.”

Așadar, înțelegeți aceste trei interogatorii, aceste audieri prin care Domnul Isus Hristos a trecut. Dar trebuie să notăm și faptul că, observați, este o alternanță între tăcere și vorbire în fața acestor întrebări. Domnul Isus tace și Domnul Isus vorbește. Când tace Domnul Isus și când vorbește? Este important să înțelegem.

Domnul Isus a tăcut acolo unde acuzațiile și mărturiile erau false și neîntemeiate. Au venit doi și au spus că El strică templul, ceea ce era cel mai de preț pentru evrei: templul lor. „Vine cineva să-l dărâme! Ia auzi!” Și Domnul știa că este o acuzație falsă. Știau evreii, știau marii preoți, toți știau că este o acuzație falsă. Și Domnul Isus Hristos a tăcut, pentru că tăcerea Domnului scotea în evidență absurditatea acestor mărturii și ridicolul situației. Dar atunci când a fost întrebat despre identitatea Sa: „Ești Tu Hristosul?”, acolo Domnul a vorbit. A afirmat cu tărie, a afirmat cu fermitate că El este Mesia. Și apoi, după ce El afirmă acest lucru, sentința este pronunțată. Avem momentul acesta decisiv în care ni se spune: „A hulit! Este vinovat să fie omorât!”

Dar înțelegem, dragii mei, că întregul proces a fost un simulacru. A fost o scenografie, totul a fost pregătit dinainte. Sentința era cunoscută, iar Domnul Isus, prin modul în care răspunde, indică faptul că nimic nu se va schimba. Orice ar spune, orice ar vorbi, sentința era deja hotărâtă.

Dar ceea ce este definitoriu pentru acest proces, în cele trei înfățișări, este faptul că acest proces a încălcat toate normele și toate regulile jurisprudenței, la care evreii țineau foarte mult. Acele reguli și acele norme care erau menite să evite condamnarea unui om nevinovat. Orice cod de legi are stabilite norme ale jurisprudenței, adică să fii prudent, să fii atent atunci când judeci pe cineva, să nu-l condamni fără temei și să nu-l condamni dacă este nevinovat. Și Sinedriul avea un cod cu articole de lege și alineate foarte complexe, prin care se evita judecarea și condamnarea unui om nevinovat.

Și vreau să vă dau câteva exemple pe care le-am găsit într-o carte despre procesul Domnului Isus, ca să vedeți doar câteva dintre aceste norme ale jurisprudenței încălcate de Sinedriu.

În primul rând, interogatoriul s-a derulat în miez de noapte, fapt care viola flagrant legea ce stipula audieri doar în timpul zilei. Toate judecățile pe care le făceau evreii erau în timpul zilei, la lumina zilei, nu noaptea. Și acest lucru era prevăzut într-un articol de lege al Sinedriului, articolul 11, alineatul 2.

În al doilea rând, Domnul Isus a fost judecat fără un apărător. În situații grave, în care pedeapsa posibilă era moartea, cel acuzat trebuia să aibă un apărător, trebuia să existe un avocat al apărării. Domnul Isus S-a apărat singur. Și iată încă o regulă încălcată.

Domnul Isus Hristos a fost acuzat de blasfemie. În Matei, capitolul 26, marele preot, așa teatral, și-a prins haina, a rupt-o și a zis: „A hulit!” Teatru. Dar Domnul Isus nu scosese niciun cuvânt de blasfemie sau de ură la adresa Numelui lui Dumnezeu. Cine hulea trebuia să blesteme Numele lui Dumnezeu și astfel să se dovedească faptul că a fost hulă.

Apoi, în al patrulea rând, verdictul a fost pronunțat în interval de o zi, când legea jurisprudenței evreiești stipula faptul că, în astfel de cazuri capitale, trebuiau să treacă cel puțin două zile. Dacă în prima zi se constata că omul este vinovat, se mai dădea încă o zi și încă o zi. Trei zile, ca să apară ceva și poate să schimbe cursul lucrurilor. Domnul Isus, în noaptea aceea, a fost judecat, iar dimineața s-a pronunțat sentința.

În al cincilea rând, Domnul Isus a fost judecat în timpul marelui praznic, pe când legea spunea că, în timpul marelui praznic al Paștelui, se suspendau toate judecățile. Nu avea loc nicio judecată a nimănui în acea perioadă de timp. Și iată, în mijlocul marelui praznic, Domnul Isus este judecat. Repede s-au adunat marii preoți, s-au adunat bătrânii norodului, cărturarii, și ad-hoc și-au încropit o judecată.

În al șaselea rând, mărturiile erau contradictorii. Cei care au venit au adus mărturii contradictorii și, potrivit acelui cod al jurisprudenței, mărturiile contradictorii trebuiau anulate. Nu s-au anulat.

Și, în ultimul rând, pronunțarea verdictului de către marele preot. Marele preot, asemenea unui judecător care astăzi, în curtea de judecată, poate întreabă jurații — nu știu cum este în România, dar în America există un număr de persoane care judecă, care analizează și ei, nu știu câți sunt, vreo 20, nu-i soția mea aici să întreb, că ea știe mai bine — câți sunt în acel complet al juraților. Ei sunt întrebați și vin cu un bilețel și spun: „Vinovat.” Și judecătorul, după aceea, pronunță sentința finală și spune: „Este vinovat.”

Aici, marele preot, agitat, își rupe haina: „E vinovat! A hulit!” El pronunță acest verdict, pe când, în primul rând, trebuiau să fie bătrânii care analizau, se frământau peste trei zile și veneau apoi să spună marelui preot: „Este vinovat”, iar el delibera.

Ei bine, dragii mei, vom vedea mai târziu că, după cele trei audieri — una la Ana, una la Caiafa și cea finală, în templu, dimineața — urmează alte trei audieri, alte trei procese civile de această dată: două în fața lui Pilat și una în fața lui Irod.

Deci Domnul a trecut prin șase situații de interogare. Concluzia acestor observații, din toate textele Evangheliilor, este că oamenii au făcut o mare nedreptate în judecarea și condamnarea Domnului Isus. Oricine, cu rațiune și bun-simț, urmărind ce s-a întâmplat, ar putea să strige în orice secundă: „Nedreptate! Nedreptate! Nedreptate!”

Dar aici, dragii mei, se întâmpla ceva ce depășește planul acesta uman. Se întâmpla ceva în care vedem mai mult decât un proces nedrept și o condamnare inechitabilă. Vedem ceva într-un plan superior. Și acest plan superior îl vedem și îl înțelegem bine din cuvintele lui Petru, cel care a fost acolo, în curtea marelui preot. Dar el, în ziua Cincizecimii, când s-a ridicat să predice după ce Duhul Sfânt venise, s-a ridicat cu acest mesaj înaintea evreilor și a spus, în Faptele Apostolilor, capitolul 2, de la versetul 22 — și aș vrea să fiți atenți aici cum cele două planuri, planul uman al judecății oamenilor și planul divin al lui Dumnezeu, se intersectează. Iată ce spune Petru: „Bărbați israeliți, ascultați cuvintele acestea! Pe Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele și lucrările pline de putere pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine știți, pe omul acesta, dat în mâinile voastre după sfatul hotărât și după știința mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-ați răstignit și L-ați omorât prin mâna celor fărădelege.”

Așadar, primul lucru pe care trebuie să-l înțelegem — aceasta este prima lecție a mesajului de astăzi — este că, în toată brutalitatea și în toată nedreptatea suferită, Domnul nu era o simplă victimă a abuzului fizic și juridic. El, Domnul, conform a ceea ce Petru a predicat, era cheia planului lui Dumnezeu, conceput înainte de creație. Planul care implica întruparea, suferința, moartea și învierea Domnului Isus. Dar Petru indică foarte clar aici că cei ce L-au chinuit pe Domnul — vedeți versetul 23 — cei ce L-au chinuit pe Domnul și L-au judecat nedrept și L-au omorât prin mâna celor fărădelege se făceau vinovați de un păcat foarte mare și ei vor plăti pentru păcatul acesta.

Faptul că era un plan al lui Dumnezeu nu-i disculpa pe aceștia de păcatul săvârșit, al violenței, brutalității și judecății nedrepte. Dar, în ultimă instanță, acolo se împlinea planul lui Dumnezeu dinainte de veșnicie. Unii nu pot să accepte realitatea aceasta. „Cum adică Dumnezeu Tatăl să-Și ia Fiul și să-L chinuiască El Însuși? Nu este acesta sadism?”

Dar iată, dragii mei, ce citim noi în cartea Isaia, capitolul 53. Și atât de clar este exprimat acolo faptul că lucrarea aceasta, suferința aceasta, era orchestrată de Dumnezeu. Acolo ni se spune, în Isaia 53, versetul 10: „Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferință.” Domnul, Dumnezeu, Iehova, a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferință. Și știți cum citesc evreii versetul acesta? Nu cum este tradus aici de Dumitru Cornilescu: „Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească.” Evreii, când citesc textul acesta, spun așa: „I-a făcut plăcere lui Dumnezeu să-L zdrobească prin suferință.”

Wow! Ce-i asta? Sadism? Nicidecum, dragii mei! Cine înțelege planul lui Dumnezeu știe că nu era o plăcere păcătoasă, sadică, să-Și vadă Fiul chinuit și asuprit, ci acolo se întâmpla ceva extraordinar. Acolo Dumnezeu Își împlinea planul Său. Prin suferințele Fiului, El rezolva problema noastră, a păcătoșilor. De aceea era o plăcere divină, curată, dumnezeiască, ca, prin suferință, păcatul nostru să fie ispășit. Acesta este primul lucru: Domnul nu era o simplă victimă. El era în planul lui Dumnezeu.

A doua lecție, al doilea lucru. Trebuie să înțelegem că, în gestul violent al soldaților, al aprozilor și în simularea acestui proces absolut nedrept de către membrii Sinedriului, există o participare colectivă a umanității. Acolo erau doar câțiva oameni — șaptezeci în Sinedriu, soldații care erau acolo — dar gestul lor era, de fapt, gestul întregii umanități împotriva Fiului lui Dumnezeu.

Și poetul Costache Ioanid, în poezia extraordinară pe care o scrie, cred că inspirat de Duhul lui Dumnezeu, „Nu-i Iuda singur vinovat”, exprimă atât de bine adevărul acesta:

„Nu-i Iuda singur vinovat
De sângele ce se vărsă,
Nici marii preoți, nici Pilat,
Ci lumea-ntreagă prin păcat,
Și eu, și tu.”

Când Adam a căzut în păcat, în căderea lui participa toată umanitatea, pentru că toată umanitatea era în Adam, în sămânța lui, în coapsele lui, și toată umanitatea a căzut odată cu Adam.Când soldații L-au chinuit pe Domnul Isus, violența lor era toată răutatea umanității exprimată în curtea marelui preot. Când preoții L-au judecat și L-au condamnat, în actul lor de nedreptate participa toată umanitatea — și eu, și tu. Nu doar bătrânii, cărturarii, nu doar marii preoți, nu! Și noi am râs cu ochi murdari, și noi suntem cei doi tâlhari, și eu, și tu.

Și în al treilea rând trebuie să înțelegem că, în toată povestea aceasta, era o problemă juridică. Era o problemă juridică pe care nu doar marii preoți, Ana, Caiafa și ceilalți de acolo voiau s-o rezolve, s-o termine repede. Era o problemă juridică între om și Dumnezeu. La mijloc era păcatul. Și oricine păcătuiește și calcă legea lui Dumnezeu se face vinovat de păcat, de moarte, înaintea Tatălui. Și această problemă juridică trebuia soluționată. Eu am păcătuit mai mult decât am vrut, mai mult decât mintea mea poate cuprinde. Toate păcatele pe care le-am făcut strigă dreptate.

Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că, în această problemă juridică, suntem toți implicați și că acolo, în fața scaunului de judecată al lui Dumnezeu, ne vom înfățișa să dăm socoteală pentru binele sau răul pe care l-am făcut, trăind în trup. Și acolo, conform Apocalipsei, capitolul 12, este un procuror, chiar în momentul acesta, un procuror care acuză pe frați în mod continuu. Și dacă noi ne-am uitat la procesul Domnului Isus și am spune „nedreptate, nedreptate, nedreptate”, procurorul acesta, numit diavolul, Satana, stă înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu și strigă dreptate, dreptate, dreptate — dreptul fiecăruia dintre noi.

Și Dumnezeu a făcut dreptate. Cum? Iată cum face Dumnezeu dreptate: în harul, dragostea și iubirea Sa. Scriptura ne spune în 2 Corinteni 5, versetul 21: „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.” În ceea ce Dumnezeu a făcut se întâmplă, dragii mei, un dublu transfer. Păcatul meu este transferat asupra Domnului Isus, iar dreptatea și neprihănirea Lui dumnezeiască îmi sunt atribuite mie. Și astfel, eu și tu, datorită credinței în Domnul Isus, ești declarat, ești socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu se uită la tine, vede păcatul, dar pentru că pui credința în Domnul Isus, îl transferă asupra Lui. Și în dreptul tău, Dumnezeu pronunță declarația de nevinovat. Nu faptele pe care le faci te vor aduce nevinovat înaintea lui Dumnezeu. Niciodată faptele acestea nu vor compensa păcatele pe care le-ai făcut. Ci doar sângele Domnului Isus, curat și nevinovat, poate să acopere și să șteargă păcatul nostru.

Isaia, capitolul 53, exprimă pe tot parcursul capitolului realitatea aceasta a preluării vinovăției noastre de către Domnul Isus. Doar survolăm puțin câteva versete. Versetul 4: „Totuși, El suferințele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra Lui. Noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu și smerit, dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre; pedeapsa care ne dădea pacea a căzut peste El și prin rănile Lui suntem tămăduiți.” „Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferință.” Dar după aceea: „Va vedea rodul muncii sufletului Său și Se va înviora. Prin cunoștința Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulți oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu și va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor.” Și versetul 12, versetul final, spune că Domnul a fost pus în numărul celor fără de lege, pentru că a purtat păcatele multora și S-a rugat pentru cei vinovați.

„Nu patru cuie L-au străpuns
Când El pe cruce S-a întins,
Ci noi, cu sufletul ascuns,
Cu mii de patimi, L-am străpuns,
Și eu, și tu.

Este ușor să vedem violența soldaților și nedreptatea preoților. Se văd de la o poștă, se văd de pe lună. Dar ceea ce nu este ușor de admis este să vedem vinovăția noastră prezentă în realitatea aceasta. Tindem în mod firesc să minimalizăm vinovăția noastră și să maximizăm vinovăția celorlalți. Dar proporțiile nu ar fi corecte. Purtăm și noi vina celor pentru care Hristos a plătit cu viața Sa. Ioanid își sfârșește poemul în felul acesta:

„Și-acum, Isus cel condamnat,
Azi te întreabă: da sau nu?
Ești tu sau nu ești vinovat?”
Eu am răspuns: „Da”, și am fost iertat.
Dar tu? Dar tu?

Domnul Isus Hristos, Fiul, Mesia, Cel care a venit și a luat osânda, suferința noastră asupra Lui și condamnarea, moartea, crucea, să fie onorat, înălțat, celebrat — nu doar cu recuzita aceasta exterioară, ci celebrat în inimile noastre, înălțat în inima ta ca Domn, ca Stăpân, ca Mântuitor! Amin!