Evanghelia după Luca 22:7-23 – Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov
„Ziua Praznicului Azimilor, în care trebuiau jertfite Paştele, a venit. Şi Isus a trimis pe Petru şi pe Ioan şi le-a zis: „Duceţi-vă de pregătiţi-ne Paştele, ca să mâncăm”. „Unde voieşti să pregătim?” L-au întrebat ei. El le-a răspuns: „Iată, când veţi intra în cetate, vă va ieşi înainte un om, ducând un urcior cu apă; mergeţi după el în casa în care va intra şi spuneţi stăpânului casei: ‘Învăţătorul îţi zice: «Unde este odaia pentru oaspeţi, în care să mănânc Paştele cu ucenicii Mei?»’ Şi are să vă arate o odaie mare de sus, aşternută gata: acolo să pregătiţi Paştele.” Ei au plecat şi au găsit aşa cum le spusese El. Şi au pregătit Paştele. Când a sosit ceasul, Isus a şezut la masă cu cei doisprezece apostoli. El le-a zis: „Am dorit mult să mănânc Paştele acestea cu voi înainte de patima Mea; căci vă spun că, de acum încolo, nu le voi mai mânca până la împlinirea lor în Împărăţia lui Dumnezeu.” Şi a luat un pahar, a mulţumit lui Dumnezeu şi a zis: „Luaţi paharul acesta şi împărţiţi-l între voi, pentru că vă spun că nu voi mai bea de acum încolo din rodul viţei, până când va veni Împărăţia lui Dumnezeu.” Apoi, a luat pâine şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt-o şi le-a dat-o zicând: „Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea”. Tot astfel, după ce au mâncat, a luat paharul şi li l-a dat, zicând: „Acest pahar este legământul cel nou, făcut în sângele Meu, care se varsă pentru voi”. „Dar iată că mâna vânzătorului Meu este cu Mine la masa aceasta. Negreşit, Fiul omului Se duce după cum este rânduit. Dar vai de omul acela prin care este vândut El!” Şi au început să se întrebe unii pe alţii cine din ei să fie acela care va face lucrul acesta.
Vă spuneam într-un mesaj undeva la începutul acestui an, că marea temă a acestui an, în parcursul pe care îl facem în Evanghelia după Luca, este apropierea noastră de cruce. Aici la cruce vom poposi în cea mai bună parte a acestui an. Și vom parcurge drumul acesta cu textele care au rămas din Evanghelia după Luca, respectiv capitolele 22-24.
Astăzi, apropierea de cruce este marcată în textul pe care l-am citit, prin câteva indicii spațio-temporale. Cunoaștem faptul că deja suntem în ceea ce noi numim săptămâna mare sau săptămâna patimilor. A fost săptămâna care a început cu intrarea Domnului Isus în Ierusalim și avea să culmineze cu răstignirea și apoi cu glorioasa Sa înviere. Dar în textul nostru și în pasajul anterior, Cuvântul ne spune că Praznicul Azimilor, numit Paștele se apropia. Și ne-am uitat în apropierea aceasta, cum Iuda a început să construiască un plan. Satana a intrat în Iuda și el s-a dus la preoții cei mai de seamă și a făcut cu ei un târg prin care să-L vândă pe Învățătorul.
Deci în timpul acesta de apropiere de Ziua Paștelui, de momentul acesta al celebrării Paștelui evreiesc, Iuda este arhitectul unei trădări, pregătit să-L vândă pe Învățătorul. Dar textul continuă să spună în versetul 7 (textul cu care am început citirea astăzi) că ziua Praznicului Azimilor în care trebuiau jertfite Paștele a venit. Și facem un pas înainte, de la apropierea de ziua Paștelui, la momentul sosirii Praznicului.
Apoi versetul 14 din textul citit spune că atunci când a sosit ceasul, Isus a stat la masă cu cei 12 apostoli. Versetele acestea indică, așadar, o mișcare spre cruce. Dar singurul, conștient de realitatea aceasta, era Domnul Isus. El era conștient și ce avea să se întâmple. Era conștient și de anvergura suferinței prin care avea să treacă în momentul în care va începe supliciul Său, bătaia brutală care a precedat răstignirea Sa, suferințele care avea să le suporte în momentul în care avea să stea pe cruce. Suferințele acestea nu aveau să fie simple suferințe ale unei răstigni, așa cum mulți răstigniți au trecut prin suferințe, pentru că asupra Domnului Isus, peste trupul Său atârna păcatul tuturor celor pe care El avea să-i răscumpere. Greutatea acelui păcat era peste El, în trupul Său și în duhul Său. De aceea suferința era dincolo de maximal, dincolo de ceea ce mintea omenească poate să cuprindă.
Așadar, El era singurul conștient. Ceilalți auzeau că va suferi, chiar le-a spus aici că a vrut să mănânce Paștele înainte de patima Lui. Îi anunțase deja în cel puțin trei rânduri. „Iată, Fiul Omului Se va duce la Ierusalim, va fi dat în mâinile cărturarilor și a fariseilor, în mâinile preoților celor mai de seamă, Îl vor bate și apoi Îl vor răstigni.”
Dar pentru ucenici lucrurile erau neclare. Cum se poate așa ceva? În așteptarea lor, ei aveau proiecția aceasta a unui Mesia triumfal, care avea să instaureze Împărăția cerurilor pe pământ. Dar Domnul le arăta un portret total diferit, portretul unu Rob care suferă, portretul unui om care vine să sufere, să fie brutalizat, să fie bătut. Și acest lucru ei nu puteau să-l înțeleagă, pentru că au pierdut din vedere faptul că Vechiul Testament, descoperea de fapt ambele portrete: a unui rege triumfal, dar și a unui om al suferinței, al Fiului Omului, care va veni să-Și asume suferința pentru păcat.
Dar ce nu pricepeau ei, era că întâi rolul lui Mesia avea să fie cel al Robului care suferă și apoi rolul Său avea să fie a Regelui triumfal, care Își va duce poporul în Împărăția veșnică. Dar chiar dacă știa că va veni supliciul Său și va veni timpul acela al suferinței, Domnul se afla pe un drum, pe un traseu de la care nu S-a abătut.
Cuvântul marchează un moment în drumul pe care El îl făcea spre Ierusalim, în Luca 9 versetul 51, când spune Cuvântul că „din momentul acela, Domnul Isus Și-a îndreptat fața hotărât să meargă la Ierusalim.” Și această hotărâre L-a marcat pe tot traseul acesta pe care noi l-am numit „Via dolorosa”, „Drumul suferinței”, nu doar porțiunea aceea din pretoriu, din fortăreața Antonia, unde a fost judecat și condamnat pe muntele Căpățânii, care tradițional este numit Via dolorosa. Chiar astăzi dacă vă duceți în Ierusalim și mergeți pe traseul respectiv, apare scris acolo că acela este „drumul durerii”, „Via Dolorosa.”
Noi înțelegem că Via dolorosa sau drumul suferinței a fost întregul drum pe care Domnul l-a parcurs din momentul întrupării, până în momentul glorificării Sale. Deci suntem pe acest drum. Dar de ce oare Domnul era atât de hotărât? Scriptura ne răspunde în cartea Evrei, capitolul 12, versetul 2: „Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu”, în slavă, mijlocind pentru copiii Săi, pentru poporul Său.
Ei bine, în pașii pe care îi facem atât prin text, cât și în realitatea care se întâmpla atunci, în urmă cu 2000 de ani, drumul este presărat de anumite evenimente pe care Scriptura le notează. Unul din aceste evenimente a fost această cină pascală, pe care noi numim „cina Domnului”. Sau în alte tradiții creștine, de pildă, în biserica ortodoxă, este numită „cina cea de taină.” Cred că în tradiția catolică este numită în mod special „euharistia” sau „împărtășania”. Noi o numim „cina Domnului.”
Legat de acest eveniment, Domnul Isus a spus ucenicilor: „Mult am dorit să mănânc Paștele acestea cu voi înainte de patima Mea.” Câteva elemente de context apar în textul nostru. Cuvântul ne spune că a venit acea zi, deci suntem în ziua de joi, joia mare, joia patimilor și Domnul trimite pe ucenici, pe Petru și pe Ioan, spunându-le: „Duceți-vă și pregătiți Paștele ca să mâncăm.” Aceștia îl întreabă „Unde voiești să pregătim Paștele?”, iar Domnul răspunde „Când veți intra în cetate, va ieși un om ducând un ulcior cu apă. Mergeți după el în casa în care va intra și spuneți stăpânului casei: „Învățătorul zice: Unde este odaia pentru oaspeți în care să mănânc Paștele cu ucenicii Mei?” Are să vă arate odaia mare de sus, așternută gata. Acolo să pregătiți Paștele.”
Evident, ne punem întrebarea, oare de ce în acel loc urma să celebreze Paștele evreiesc? Adică sărbătoarea pe care evreii o sărbătoreau în fiecare an ca amintire a ieșirii lor din țara Egiptului, din robia Egiptului, Dumnezeu poruncise această sărbătoare în Lege și ei trebuiau să celebreze conform unui ritual, care avea niște etape foarte bine precizate. Cel care era stăpânul casei sau care era părintele familiei, patriarhul familiei conducea tot ritualul acesta a celebrării Paștelor. Aici, Domnul Isus era Cel care avea să conducă acest moment. Și ne punem întrebarea de ce în acel loc?
Știm, de pildă, că apostolul Ioan, unul dintre cei 12, avea rude în Ierusalim. Ar fi putut să sărbătorească acolo Paștele. Iată, Scriptura ne spune că ucenicii n-au știut unde avea să celebreze Paștele. Chiar în ziua aceea, ei încă nu știau unde vor celebra sărbătoarea Paștelor. Și se pune întrebarea, oare de ce Domnul alege această odaie, acest loc?
Unii au venit cu un răspuns legat de faptul că Scriptura spune că după ce Iuda a făgăduit preoților că Îl va da în mâinile lor și aceștia i-au dat bani, 30 de arginți, Iuda căuta un prilej nimerit ca să dea pe Isus în mâinile lor fără știrea norodului (Luca 22:6). Și unii din comentatori spun că într-un cadru privat ca acesta, pentru Iuda ar fi fost probabil cel mai nimerit moment ca să anunțe pe preoții cei mai de seamă unde se vor afla și aceștia să vină să-L aresteze, să nu fie o arestare într-un cadru public, care să stârnească poporul, pentru că poporul Îl aprecia pe Domnul Isus. Și atunci Domnul a spus doar lui Petru și lui Ioan să se ducă și să găsească acest loc. Și se spune că Iuda, neavând cunoștință de acest loc, n-a putut să pregătească planul pentru arestarea Domnului Isus.
Interesantă această apreciere, acest comentariu, dar eu cred că Domnul Isus știa dinainte exact locul unde avea să fie prins, unde avea să fie legat. El știa că acel loc va fi grădina Ghetsimani, unde după această cină și după momentul în care a stat cu ucenicii și a vorbit cu ei, El urma să iasă și să se roage. Și Iuda știa că Se va duce să Se roage în grădina Ghetsimani, de aceea planul era deja făcut și preoții erau deja anunțați că locul arestării Sale și locul trădării lui Iuda va fi în grădina Ghetsimani.
Totul este parcă într-o atmosferă de secret. Citind pasajul acesta, nu putem să nu ne amintim de momentul intrării în Ierusalim, când Domnul tot așa a trimis doi ucenici și le-a spus „Duceți-vă în locul acesta, veți ajunge la un om care are un măgăruș, mânzul unei măgărițe, dezlegați-l și aduceți-i la Mine.”
În același fel Domnul Isus pregătește seara cinei. De altfel, mai înțelegem că aici nu era o încercare a Domnului, prin secretomania aceasta pe care au văzut-o unii în modul în care s-au pregătit lucrurile, ci acesta era de fapt un plan pe care Domnul Isus îl urma. Scriptura ne spune în versetul 22 „Negreșit Fiul Omului Se duce după cum este rânduit.” Și rânduit fusese ca să fie și o seară în care Domnul avea să Se despartă de ucenicii Săi. O seară în care avea să stea împreună cu ei, să le vorbească și să le spună ultimele Sale cuvinte ca un fel de testament al Său. Sau ca și un fel de ultime cuvinte ale celui care știa că avea să plece.
Nu știu dacă dumneavoastră vi s-a întâmplat vreodată, să fiți la căpătâiul unui om care pleacă. Poate unii ați avut șansa aceasta, poate cu tatăl sau bunicul vostru să fie pe patul de moarte, să știe că va pleca și să cheme întreaga familie și să spună ultimele sale cuvinte, să spună copiilor, să spună nepoților ceva cu limbă de moarte (cum spunem noi în popor). Și cuvintele acelea finale știți că rămân înfipte în mintea și în inima celui care este prezent acolo. Mereu ei își vor aminti de acel moment.
Știu de mulți părinți credincioși care au îmbătrânit și care și-au sfârșit alergarea ea și au stat pe patul de moarte, au chemat copii și unul dintre copii nu erau întorși la Domnul. Și ultimele cuvinte ale lor au fost: „Împăcați-vă cu Dumnezeu. Singurul lucru pe care vreau să vi-l las, singurul lucru pe care vreau să vi-l cer să-l faceți după ce eu voi pleca, este să vă îmbrăcați cu Dumnezeu, să-L urmați pe El.” Și acest lucru a rămas în mintea copiilor, chiar dacă pentru o vreme după aceea, ei au continuat să umble brambura prin lume. Iar la un moment dat Duhul Domnului i-a cercetat, poate într-o noapte, când nu aveau somn și-au amintit cuvintele mamei sau ale tatălui de pe patul de moarte și au hotărât să se împace cu Dumnezeu.
Deci acele momente sunt speciale și eu am intitulat de fapt mesajul de astăzi (lucru pe care rar îl fac): „o cină de neuitat.” Poate vă amintiți de anumite momente de cină de neuitat. Sau poate nu aveți. Unii nici nu mănâncă cina împreună, părintele care vine de la servici începe să mănânce, copiii mănâncă și ei în alt moment. Am pierdut acea frumusețe, în care familia vine împreună și mănâncă cina. Asta să știți că va rămâne în mintea copiilor. Dacă faceți efortul acesta să sincronizați momentul în care toți sunt la masă, asta va rămâne în mintea copiilor, cum împreună cu toți stăteau la masă și mâncau cina.
Mi s-a întâmplat să stau o dată la masă cu un om al lui Dumnezeu. L-am cunoscut undeva la începutul anilor 2000. dânsul venea alături de fratele Paul Washer la conferințe în România. Și l-am descoperit pe acest frate ca un învățător care pătrunde profund în Scriptură. Și când aveam o nelamurire, o frământare sau întrebări, mergeam la dânsul și-i puneam întrebările mele, întrebări care mă frustrau la un moment dat. Și dânsul avea un mod de a da niște răspunsuri, care chiar dacă la început eu nu le puteam primi, tandrețea, gentilețea, eleganța cu care el venea să-mi deschidă textul Scripturii și să mă ajute să înțeleg, mă făcea să primesc sfatul său, să primesc Cuvântul pe care îl descoperea dânsul. A scris și câteva cărți pe care le-am tradus în limba română și exercițiul acesta m-a apropiat chiar mai multe de dânsul. Numele său este Charles Leiter. Sunt mai multe cărți și vă recomand să le citiți.
Dar dânsul a venit odată la Brașov, poate singura dată, în urmă cu vreo 14 sau 15 ani. Și am avut aici o conferință (nici nu cred că începusem lucrarea, dar eram hotărâți să începem această biserică). Și am avut conferința aceasta la Brașov și mă gândeam unde să-l duc apoi la masă. Mergeam prin diverse locuri, în bună măsură la început, mergeam după mâncare ieftină, mergeam la restaurantele astea de tip McDonald’s sau KFC. Nu îmi dădeam seama că eu îi cam otrăveam cu mâncare americană, aici pe teritoriul românesc. Și încet, încet am început să înțeleg și eu că trebuie să-i hrănești mai sănătos și am zis: „Hai să mergem și la restaurante românești. Mâncați și voi o ciorbă de burtă, mâncăruri românești sau lucrurile de acest fel.” Atunci erau câteva locuri pe care le știam puțin, dar m-am hotărât să-i duc la un restaurant frumos. S-ar putea să-l cunoașteți, acolo sus pe deal, la Belvedere. Am auzit eu de restaurantul acesta că este special și l-am dus la Belvedere. Șocul meu a fost când am deschis meniul și am văzut prețurile. La vremea aceea cu 14 ani în urmă, o ciorbă era 60 de lei. Bine că eram numai noi doi și n-am adus un grup mare. Dar vreau să vă spun ceva: serviciul a fost impecabil, chelnerii ne-au tratat ca pe regii Angliei, cu un fel absolut special de a ne servi, de a ne vorbi, de a ne aduce mâncarea. Și supa aia de 60 de lei, vă mărturisesc, nu am mâncat supă așa bună nicăieri. Nu știu ce au pus în ea, dar a fost chiar specială. Cum e vorba românului: „Am dat un ban, dar știu că am mâncat bine.” Dincolo de asta, dincolo de mâncare, de modul în care am fost tratați și de priveliștea frumoasă care se vedea de sus de la Belvedere, cum se vedea tot Brașovul, știți ce a fost? Am vorbit cu fratele Charles și-i puneam întrebări. Mă aflam foarte aproape de căsătorie și-i puneam întrebări și despre viața de căsătorie și despre copii, dar și întrebări din Scriptură, multe întrebări din Scriptură. Și deodată dânsu, în vorbirea noastră, parcă am intrat într-o altă realitate. Parcă am sărit din realitatea pământească, undeva într-o realitate cerească. Și întrebările pe care eu i le puneam, îl stimulau atât de mult, că dânsul mi-a mărturisit că a spus lucruri pe care niciodată nu le-a spus. Că în timp ce dânsul vorbea, el înțelegea lucruri din Scriptură pe care nu le-a înțeles niciodată. A fost o plonjare într-o realitate spirituală înaltă, în care sufletele noastre s-au unit și în care dânsul a spus lucruri de care n-a fost capabil să le exprime niciodată ca în acel moment. Știți ce se întâmplă de fiecare dată când îl sun și vorbim? Îmi amintește de acea cină. Nu ratează niciodată momentul în care să spună „N-am să uit niciodată cina aceea de la Belvedere, o cină de neuitat.”
Ei bine, Domnul Isus avea să pregătească acest moment ca să devină o cină de neuitat. Oare de ce această cină a fost rânduită să aibă o greutate și o importanță atât de mare încât Domnul să o poruncească bisericii Sale, să o celebreze cu regularitate? Și spune „ori de câte ori faceți lucrul acesta, ori de câte ori celebrați această cină, voi să amintiți moartea Mea.” Deci oare cina aceasta a devenit cu memorial? De ce a devenit ceva pe care Domnul a vrut să-l păstreze în ADN-ul Bisericii, în existența Bisericii cu regularitate?
Sunt mai multe răspunsuri și aș vrea să poposim împreună în cele ce urmează la câteva din aceste răspunsuri. De ce cina aceasta a fost atât de importantă? „Am dorit mult să mănânc Paștele acesta cu voi, înainte de patima mea, căci vă spun că de acum încolo, nu voi mai mânca până la împlinirea lor în Împărăția lui Dumnezeu.”
Știți ce va fi în momentul în care se va termina totul, în care va fi judecata în care Domnul va spune „Veniți binecuvântații Tatălui Meu”, știți care va fi primul lucru? Vom sta la cină cu Domnul, ne vom așeza și vom avea o cină mare. Matematic veți spune că este imposibil, pentru că probabil sunt milioane și sute de milioane, sau miliarde de oameni care au fost salvați.
Am auzit la radio, conducând săptămâna trecută, că cineva s-a pus să estimeze populația lumii de la început până astăzi și a ajuns la concluzia că ar fi fost cam fi vreo 700 de miliarde de oameni care au venit pe pământ. Nu știu ce să zic, faceți și voi calculul. Dar eu mi-am pus întrebarea de unde o fi știut câți au trăit înainte de potopul lui Noe? Că după potopul lui Noe poate te mai uiți la niște statistici, le vezi pe ici pe acolo și zici că conform acestor statistici, cam asta ar fi populația. Dar înainte de Noe? S-au pierdut toate documentele în marele potop și nu știi, chiar dacă o fi păstrat cineva ceva înainte de potop. Dar în orice caz, din toată mulțimea aceasta a oamenilor care au trăit, Domnul are poporul Său, pe aleșii Săi. Și sunt mulți! În cartea Apocalipsa spune că este o mare mulțime și această mulțime va sta la masă cu Domnul. La mintea noastră nu ajunge și nu se potrivește, dar în planul lui Dumnezeu totul se potrivește perfect, și cina, acest moment, atât de important.
În primul rând, vreau să înțelegem faptul că importanța acestei cine sau acestui moment, este dată de faptul că marchează tranziția de la Vechiul Legământ la Noul Legământ. Acolo, în momentul acela în camera de sus, era ceva inaugural, se întâmpla o mișcare, o tranziție spre o nouă etapă în planul lui Dumnezeu, o nouă eră în planul lui Dumnezeu. A fost o vreme când în istoria răscumpărării din trecut, relația lui Dumnezeu cu poporul Său se desfășura în contextul unui legământ, un legământ care a fost ratificat la Sinai, când Dumnezeu a dat Legea pe Muntele Sinai și a spus poporului Său pe care îl eliberase din Egipt: „Iată, Eu intru într-un legământ cu tine.” Și acolo la Sinai a fost inaugurat acest legământ. Dumnezeu le-a dat Legea care stipula termenii legământului și preț de mai bine de 1500 de ani, poporul lui Dumnezeu s-a aflat sub umbrela acestui legământ. Un legământ care garanta binecuvântarea poporului, dar și a făcut fiecărui individ din comunitatea legământului bazat pe ascultare: „Dacă veți asculta legile și poruncile mele, atunci Eu vă voi binecuvânta.”
Avem în Vechiul Testament o listă mare de binecuvântări pentru cei ce ascultă, dar o listă triplă de blesteme pentru cei ce nu ascultau termenii legământului. Semnul acestui legământ pe care Dumnezeu l-a stabilit la Sinai era Sabatul. Sabatul era semnul legământului pe care Dumnezeu l-a făcut cu Israel, așa ne spune Exod 31, versetul 17: „Acesta, Sabatul, va fi între Mine și copiii lui Israel un semn veșnic.”
Este semnificativ acest lucru pentru că semnul legământului pe care Domnul îl inaugura aici la cină, este paharul, este legământul în sângele Domnului. Dar gândindu-mă la legământul acela pe care Dumnezeu l-a făcut și pe care noi acum îl numim Vechiul Legământ, acolo apărea o problemă.
Care era problema Vechiului Legământ? Pentru aceasta este necesar să deschidem împreună Scripturile la cartea Evrei 10, să înțelegem care era problema de care nu se putea trece în Vechiul Legământ. Iată ce spune Cuvântul de la versetul 1: „În adevăr, Legea care are umbra lucrurilor viitoare (sau a bunurilor viitoare), nu înfățișarea adevărată a lucrurilor, Legea nu poate niciodată prin aceleași jertfe care se aduc neîncetat în fiecare an, să facă desăvârșiți pe cei ce se apropie.” Legea nu-i putea schimba, Legea, nu-i putea curăți pe cei ce veneau să aducă jertfe. Versetul 2: „Altfel, n-ar fi încetat ele oare să fie aduse, dacă cei ce le aduceau, fiind curățiți o dată, n-ar mai fi trebuit să mai aibă cunoștință de păcate? Dar aducerea aminte a păcatelor este înnoită din an în an, tocmai prin aceste jertfe.”
Imaginează-ți că tu erai un evreu sau făceai parte dintr-o familie care se ducea să aducă jertfă în ziua de Yom Kippur, adică de Ziua Ispășirii. Și aduceai jertfa. Dar jertfa nu-ți rezolva definitiv problema păcatului tău, o rezolva temporar și o rezolva printr-un fel de suspendare. Adică păcatul tău era transferat asupra jertfei, asupra animalului și păcatul acela rămânea suspendat, nerezolvat. Nu era o rezolvare, ci era doar un transfer. Rezolvarea a fost abia când a venit Domnul Isus Hristos și în jertfa Sa El a adunat toate jertfele care au fost transferate asupra animalelor și El le-a absorbit în jertfa Sa pe cruce.
Iată ce spune Evrei 10, versetul 4, iată care era problema: „Căci este cu neputință ca sângele taurilor și al țapilor să șteargă păcatele.” Așadar, dacă te-ai fi aflat în Vechiul Legământ, nu puteai rezolva decât un transfer al păcatului, dar păcatul era încă acolo. Și dacă Domnul Isus Hristos n-ar fi venit, păcatul tău nu era iertat, chiar dacă l-ai adus printr-o jertfă ca să-ți fie curățit trupul, dar cugetul nu-ți era curățit, ci doar trupul era curățit. Astfel era o rezolvare parțială a problemei, nu era o rezolvate definitivă.
De aceea, iată Cuvântul spune că Legea nu era capabilă să rezolve problema, dar nu pentru că Legea ar fi avut o problemă în sine, căci Legea este curată, sfântă și dreaptă. Ea reprezintă caracterul lui Dumnezeu. Problema nu era cu Legea. Știți care era problema? Cu inima oamenilor, care nu era o inimă tăiată împrejur, nu era o inimă regenerată, născută din nou, transformată prin puterea Duhului Sfânt. De aceea, Dumnezeu a spus: „Acest legământ care nu este eficient va trece.” Legământul acesta era doar unul pregătitor pentru un nou legământ. Astfel se face că în cartea Evrei 8, versetul 7, Cuvântul spune: „În adevăr, dacă legământul dintâi ar fi fost fără cusur, n-ar mai fi fost vorba să fie înlocuit cu un al doilea. Căci ca o mustrare a zis Dumnezeu lui Israel: „‘Iată, vin zile’, zice Domnul, ‘când voi face cu casa lui Israel și cu casa lui Iuda un legământ nou, nu ca legământul pe care l-am făcut cu părinții lor în ziua când i-am apucat de mână ca să-i scot din țara Egiptului. Pentru că n-au rămas în legământul Meu și nici Mie nu Mi-a păsat de ei’, zice Domnul. ‘Dar iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel după acele zile’, zice Domnul: ‘Voi pune legile Mele în mintea lor și le voi scrie în inimile lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, și ei vor fi poporul Meu. Și nu va mai învăța fiecare pe vecinul sau pe fratele său zicând: «Cunoaște pe Domnul!» Căci toți Mă vor cunoaște, de la cel mai mic până la cel mai mare dintre ei. Pentru că le voi ierta nelegiuirile și nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele și fărădelegile lor.’” Auziți ce scrie? „Le voi ierta nelegiuirile și nu-mi voi aduce aminte de păcatele și fărădelegile lor. Prin faptul că zice: „Un nou legământ”, a mărturisit că cel dintâi este vechi, iar ce este vechi, ce a îmbătrânit, este aproape de pieire.”
Dragul meu, dacă te-ai fi aflat în Vechiul Legământ, trebuia să vii cu animale, cu jertfe, să faci tot ce spune Legea și problema tot nu era rezolvată. De ce? Datorită inimii care nu era transformată. Dar în Noul Legământ Dumnezeu face o lucrare prin Duhul Său, acea lucrare pe care Scriptura o numește naștere din Dumnezeu, naștere din nou și transformă persoana care intră în legământ cu Domnul în așa fel încât garantează umblarea acelei persoane pe calea mântuirii și Dumnezeu în Noul Legământ rezolvă definitiv dosarul păcatelor și a celor trecute și a celor prezente și a celor viitoare. Este o rezolvare finală și definitivă, pentru că acest legământ este un legământ care are garanții clare, veșnice. Marele Preot al acestui nou legământ este Domnul Isus. Și în El, prin sângele Lui este rezolvat dosarul definitiv.
De aceea iată Cuvântul ne spune și ne lămurește cum acest nou legământ devine operabil. Evrei 9, versetul 10: „Ele sunt doar niște porunci pământești, date ca toate cele privitoare la mâncăruri, băuturi și felurite spălături, până la o vreme de îndreptare.” Vremea îndreptării a venit când Domnul Isus Hristos S-a întrupat și a devenit Mare Preot. Versetul 11: „Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare (acele bunuri pentru care Legea și Vechiul Legământ au fost doar umbrele și acum a venit realitatea), a trecut prin cortul acela mai mare și mai desăvârșit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta, și a intrat, o dată pentru totdeauna, în Locul Preasfânt nu cu sânge de țapi și de viței, ci cu însuși sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veșnică. Căci, dacă sângele taurilor și al țapilor și cenușa unei vaci, stropite peste cei întinați, îi sfințesc și le aduc curățirea trupului, cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veșnic, S-a adus pe Sine Însuși jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăți cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiți Dumnezeului celui viu!” Așadar, în concluzie, Vechiul Legământ nu rezolva problema, ci doar o transfera, temporal, până avea să vină Hristos. Era o rezolvare parțială.
Dragii mei înțelegeți cât de important era momentul acesta care inaugura, care marca Noul Legământ? Dumnezeu prin jertfa lui Hristos aducea acum poporul Său în acest nou legământ care era operabil, eficient și care rezolva problema fiecărui păcătos.
În al doilea rând, momentul era important pentru că așa cum am văzut, marchează și o împlinire pentru vremurile când erau doar umbre, dar nu aveau realitatea. În Hristos, prin Noul Legământ, noi avem realitatea proiectată de umbrele Vechiului Legământ. Prin Lege, iată, s-a poruncit să se construiască un cort care mai târziu a devenit un Templu. În acel cort, Dumnezeu a poruncit o rânduieli cu privire la marele preot, la preoți, leviți, cântăreți ș.a.m.d. Acolo trebuiau aduse jertfe, acolo se făceau spălări de curățire, acolo erau sărbătorile mari care trebuiau celebrate.
Ei bine, toate acestea erau umbre. Și cartea Evrei ne arată atât de frumos cum toate umbrele acestea se duc și își au împlinirea în Hristos. Hristos devine Marele preot, Hristos devine jertfa, Hristos devine Sabatul nostru, Hristos devine sărbătoarea noastră, Hristos devine Templul nostru, Hristos devine totul în toți! Hristos prelua toate umbrele și ele deveneau realitate în El.
Astfel dar, așteptarea aceasta (pentru împlinirea lor) a fost lungă pentru evrei. Vă aduceți aminte când Ioan botezătorul L-a văzut pe Domnul venind spre apa Iordanului, a ridicat mâna și a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii.” Toți mieii aceia care au fost jertfiți își găsesc împlinirea și rezolvă problema în Mielul lui Dumnezeu care venise. Așteptare, împlinire și bucurie. Ce lucru extraordinar! Vedeți dumneavoastră și noi trăim așteptări și împliniri.
Iată, copiii când sunt mici, fetițele de exemplu vor păpuși când merg la cumpărături. Își duc păpușa acasă, o pun la culcare, o îmbracă, au grijă de ea ș.a.m.d. Asta este ca o pregătire, dar nu reprezintă realitatea, pentru că acea păpușă nu este un copil viu. Realitatea este în momentul în care fetița aceasta se va căsători, va deveni mămică și va ține un bebeluș real în brațele ei. Acolo în joaca cu păpușa era doar un fel de așteptare, nici măcar conștientizată. Ce fac băieții? Băieții în loc să ia cazmaua în mână să lucreze ceva sau ruleta să măsoare, sau să taie ceva, ei își cumpără mașini sau mai rău, acum cu războiul din Ucraina își cumpără pistoale sau chestii de genul acesta și se pregătesc și ei într-un fel. Dar aviz amatorilor, băieților, voi trebuie să vă pregătiți de rolul de lideri, să fiți capabili să conduceți o casă. Priviți pe tata și să îl urmăriți pe tata. Să nu vă supărați că zice că nu se poate cu asta, nu se poate cu cealaltă, nu merge asta și să fii frustrat că te pune tata la muncă. Păi muncă frate că din asta să trăiești.
Eu mereu le spun băieților mei și vreau să vă spun și vouă, băieți. De atâtea ori voi pierdeți lucrurile mari și mărețe pentru lucrurile mici. În engleză le spun „You lose the greater for the lesser.” Pierdeți lucrurile extraordinare, mărețe, în detrimentul celor mărunte, celor micuțe. Creșteți, maturizați-vă, fiți oameni, fiți bărbați veți putea conduce o casă, care veți putea da o direcție familiei voastre. Și în aceasta veți fi într-o perioadă de așteptare, de pregătire, iar într-o zi va veni împlinirea.
Când eram noi mici acasă, obișnuiam să ne jucăm de-a mama și de-a tata. Și era jocul nostru preferat. Și căutam cutii, oale ruginite, ne băgam prin toate bălăriile și mizeriile. Adunam ouă și făceam supă. Eu n-am să uit momentul acela niciodată când am adunat ouă și am spart acolo ouăle (ouă bune) și la un moment dat a fost unul clocit și a explodat. Și a făcut un miros groaznic acolo, dar am continuat să facem supa. Era mai interesant, că mirosea „bine” acum.
De ce ne jucam de-a mama și de-a tata. Lucrul acela era o devenire spre o împlinire într-o zi, când iată, eu nu mă mai joc de-a mama și de-a tata, deși mi-ar plăcea să mă mai joc, ci acum e pe bune, realitate.
Dragii mei, toate lucrurile acestea, care erau umbră în Vechiul Legământ, deodată au devenit realitate. Noi trăim în realitate, nu mai trăim în lume cu speranțe și fără o inimă regenerată, căutând să împlinim o Lege, sperând că împlinind Legea cât de mult putem noi, vom fi acceptați înaintea lui Dumnezeu. Nu! Noi trăim realitatea în care Cel ce a venit, a trăit Legea în totalitate pentru noi, a murit pentru păcatele noastre ca o jertfă care rezolvă finalmente, definitiv și irevocabil problema noastră.
În al treilea rând ilustrează încă ceva. Domnul ne spune prin Cuvânt că „ori de câte ori (1 Corinteni 11) mâncați pâinea aceasta sau beți din paharul acesta, vestiți moartea Domnului până va veni El.” Acest moment ilustrează într-un mod plastic, o realitate care devine tangibilă peste veacuri. Avem ceva de care putem să ne legăm de jertfa lui Hristos. Când venim la cină luăm pâinea, o ținem în mână, luăm paharul și astfel ne leagă ceva de jertfa lui Hristos.
De altfel, să știți că sunt două celebrări care sunt rânduite și poruncite de Domnul Isus: cina Domnului și botezul. Ambele sunt reprezentări a unei alte realități. Cina și botezul nu reprezintă o realitatea în sine. Ambele sunt doar niște umbre și reprezintă ceva, dar nu sunt realități în sine.
Cina Domnului, iată, ce reprezintă: „Domnul Isus a luat un pahar, a mulțumit lui Dumnezeu și a zis: „Luați paharul acesta și împărțiți-l între voi.” Apoi a luat o pâine și după ce a mulțumit lui Dumnezeu, a frânt-o și le-a dat-o zicând: „Acesta este trupul Meu care se dă pentru voi. să faceți lucrul acesta spre pomenirea mea.” Și atunci când luăm pâinea și o zdrobim în gură, între dinții noștri, să știm că Domnul Isus Hristos a fost zdrobit în dinții păcatului nostru. Păcatul nostru s-a înfipt în trupul Domnului Isus și în Duhul Său. Păcatul nostru a fost ispășit acolo în moartea Lui.
„Tot astfel, după ce a mâncat, a luat paharul și le-a dat zicând: „Acest pahar este legământul cel nou făcut în sângele Meu care se varsă pentru voi.” Și când luăm paharul, să știm că reprezintă sângele care a curs pentru păcatul meu.
Acestea sunt doar reprezentări. Unii le confundă și le iau ca atare.
Botezul, de pildă, pe care îl vom face astăzi, este tot o reprezentare a morții celui ce a crezut împreună cu Hristos, în moartea Lui, și o reprezentare a învierii când este scos din apă, la o viață nouă împreună cu Hristos. Omul moare împreună cu Hristos și învie împreună cu Hristos, ca o reprezentare.
Dar vedeți că aceste reprezentări în timp au fost sucite, au fost deformate. Despre cina Domnului, s-a spus de către biserica Catolică, Ortodoxă, chiar Luterană, că elementele cinei se transformă realmente în trupul și sângele Domnului. Ați auzit de asta? Și lucrul acesta se numește „transsubstanțiere.” Adică substanța pâinii și a vinului devin sânge și trup în mod real. Nu cred lucrul acesta, pentru că Scriptura vorbește de multe ori într-un sens de reprezentare. Noi credem că acestea sunt reprezentări ale trupului și sângelui Domnului Isus.
De altfel și despre botez, unii au zis că botezul înseamnă spălarea de păcate. Mulți au crezut și cred și astăzi (s-ar putea să fie și printre noi care cred asta), ca la un calculator virusat, pe care l-ai formatat, ai șters totul din el și acum gata e curat.
Nu dragii mei. Păcatele acestei sore care se botează, au fost spălate în sângele Domnului Isus, lucru care s-a realizat în momentul în care ea și-a pus credința în Domnul Isus. Noi astăzi venim și la porunca lui Hristos o botezăm ilustrând realitatea aceasta care s-a întâmplat.
Augustin a spus despre botez și despre cină că „ele reprezintă expresii exterioare a unei realități interioare, care are loc în realitatea nevăzută, în duhul nostru.”
Vă dau o ilustrație cu care închei mesajul. Când copiii mei erau mici, noi stăteam la apartament și cred că David al nostru era de doi-trei anișori. Și aveam în living un geam mare în spre partea din spate (era pentru noi și sursă de încălzire, consumam foarte puțin, vreo 50 lei pe gaz iarna). Și mergeam la geam cu copilul, îl țineam în brațe și acolo în spate erau multe păsări care veneau. Și printre păsările acestea, erau și pescăruși. Era acolo un depozit de apă și mulți pescăruși care stăteau pe acea clădire. Și dimineața eu mă trezeam de parcă eram la Mamaia, auzeam pescărușii cântând. Și l-am luat pe David în brațe, stăteam și îi arătăm pescărușii cu degetul. Și el unde credeți că se uita? Se uita la mâna mea. Și îi ziceam: „Nu degetul meu. Uite acolo, pescăruși.” Dar el tot întindea mâna după mine.
Mâna mea era un semn care trimitea spre o altă realitate. Și tot astfel atât de mulți oameni astăzi, în loc să se uite la realitatea spre care trimite semnul, ei se uită la semn: „M-am botezat, am scăpat de păcat!” „Am celebrat cina Domnului, iar am scăpat de păcat.” Fals, este greșit dragii mei.
Păcatele noastre au fost rezolvate de Hristos deja, prin moartea Lui pe cruce și noi celebrăm această rezolvare. Asta vom face și astăzi cu mare bucurie, alături de Lea, sora noastră care se botează, cu care vom celebra intrarea ei în trupul lui Hristos, în moartea și învierea Lui. Numele Domnului Isus să fie onorat, slăvit binecuvântat! Amin!