Evanghelia după Luca 23:1-12 – Sorin Prodan – Biserica creștină Providența Brașov
Deși e o zi frumoasă de primăvară, sentimentul meu a fost că ceva parcă apasă peste noi. Nu știu dacă este vorba de astenia de primăvară sau de oboseală, sau dacă, într-adevăr, mai mulți se confruntă cu anumite încercări în viață, provocări ale trupului sau ale sufletului nostru. Și de aceea vreau să întăresc, să accentuez faptul că învierea lui Hristos, care este un fapt real, dovedit, istoric, incontestabil, rămâne în fața noastră, indiferent dacă este tristețe, bucurie, frământare sau durere în sufletul nostru. Și rugăciunea noastră este ca puterea învierii Sale să biruiască starea emoțională în care suntem. Amin? Hristos este viu. El este Domn. El domnește. El stăpânește. Și El este borna noii creații. El este Cel care începe noua creație, iar noi, pentru că suntem în Hristos, suntem deja în noua creație ca statut.
Doar că problema este că trupul acesta încă nu a fost răscumpărat pe deplin. Trupul acesta de moarte în care suntem ne mai ține încă în realitatea aceasta a lumii, a creației care va apune, a creației care își va încheia mandatul. Și prin înviere, prin învierea trupului nostru, vom intra în noua creație. Și vreau să vă încurajez cu lucrul acesta: chiar dacă uneori cuvintele pot fi slabe, puterea învierii lui Hristos este cea care rămâne și trebuie să fie, dragii mei, constanta spre care mergem și înaintăm.
Mi-am pus adesea întrebarea de ce acest salut, „Hristos a înviat”, este alocat doar unui sezon care începe cu sărbătoarea Învierii și cumva se sfârșește cu sărbătoarea Cincizecimii. Mie mi-ar fi plăcut ca de fiecare dată când ne vedem să ne salutăm cu acest salut: „Hristos a înviat!”, pentru că este o proclamare, este o realitate care trebuie să cuprindă viața noastră și să ne susțină chiar și prin cele mai adânci văi prin care trecem în parcursul vieții noastre.
Ei bine, dragii mei, astăzi ne vom întoarce puțin pe firul evenimentelor. Și probabil vi s-a întâmplat să vă uitați la un film — poate pe un DVD sau, în zilele noastre, pe mijloacele moderne — și, după ce s-a terminat filmul, să fie o scenă care v-a impresionat sau pe care n-ați înțeles-o și să dați înapoi. Să vă întoarceți și să vizualizați din nou scena aceea. Ei, ceva de genul acesta vom face astăzi, pentru că aș vrea să mai înaintăm prin Evanghelia după Luca. Am rămas la capitolul 23, aproape de finalul Evangheliei, iar fragmentul de astăzi ne va aduce puțin înapoi de la evenimentele de după Înviere la evenimentele dinainte de Înviere — respectiv la judecata Domnului Isus, la procesul prin care Domnul Isus Hristos a ajuns să fie condamnat la moarte, crucificat și apoi, prin puterea lui Dumnezeu Tatăl, să fie înviat din morți.
Vă invit, așadar, să deschidem în Evanghelia după Luca, capitolul 23, acolo unde am rămas cu parcursul nostru, și vom citi fragmentul de la versetul 1 la versetul 12. Îi rog pe copii să fie și ei atenți, pentru că este o narațiune importantă din Sfintele Scripturi, și să facă efortul să asculte și ei predica. Și vreau să vă spun: astăzi dimineață, cel mai mic copil al meu, Patrick, a fost foarte hotărât să-și ia niște mașinuțe. Și știți cum e: uneori zici că i le iau, că uită el până ajungem la adunare… Ei bine, n-a uitat. A fost atât de hotărât cu mașinuțele lui și știa exact unde le-am pus, câte mașinuțe am pus în rucsacul meu, le știa pe toate. Și m-a surprins determinarea aceasta a lui legată de mașinuțe.
Ei bine, vreau să vă încurajez ca, atunci când venim la casa lui Dumnezeu, să venim cu determinarea de a ne închina Dumnezeului celui viu și adevărat. Amin? Și cu determinarea de a pătrunde în realitatea duhovnicească, realitatea spirituală a învierii lui Hristos, să-L vedem pe Hristos viu pe tron și să ne bucurăm de realitatea aceasta. Amin? Este o determinare cu care putem veni și pe care o putem menține pe parcursul închinării noastre.
Deci Evanghelia după Luca, capitolul 23. Este momentul în care Sinedriul, adică cei care erau parte din forul de conducere care L-a judecat pe Domnul Isus — marii preoți, cărturarii și fariseii — L-au dus pe Domnul înaintea oficialităților romane. Și versetul 1 ne spune că „s-au sculat toți și L-au dus pe Isus înaintea lui Pilat”. Și au început să-L pârască și să zică: „Pe omul acesta l-am găsit ațâțând neamul nostru la răscoală, oprind de a plăti bir Cezarului și zicând că El este Hristosul, Împăratul.” Pilat L-a întrebat: „Ești Tu Împăratul iudeilor?” „Da”, a răspuns Isus. Pilat a zis preoților celor mai de seamă și noroadelor: „Eu nu găsesc nicio vină în omul acesta.” Dar ei stăruiau și mai mult și ziceau: „Întărâtă norodul și învață pe oameni prin toată Iudeea și Galileea, unde a început, până aici.” Când a auzit Pilat de Galileea, a întrebat dacă omul acesta era galileean. Și când a aflat că este sub stăpânirea lui Irod, L-a trimis la Irod, care se afla și el în Ierusalim în zilele acelea. Irod, când a văzut pe Isus, s-a bucurat foarte mult, căci de mult dorea să-L vadă, din pricina celor auzite despre El, și nădăjduia să-L vadă făcând vreo minune. I-a pus multe întrebări, dar Isus nu i-a răspuns nimic. Preoții cei mai de seamă și cărturarii stăteau acolo și Îl pârau cu înfierbântare. Irod, cu ostașii lui de pază, se purtau cu El cu dispreț și, după ce și-au bătut joc de El și L-au îmbrăcat cu o haină strălucitoare, L-au trimis înapoi la Pilat. În ziua aceea, Irod și Pilat s-au împrietenit unul cu altul, căci erau în dușmănie între ei mai înainte.”
Am citit Cuvântul și aș vrea să ne uităm acum la partea aceasta în care Domnul Isus este înaintea lui Irod. Mesajele de dinainte au scos în evidență momentul în care Isus S-a aflat înaintea lui Pilat, iar astăzi ne vom uita la judecata Lui înaintea lui Irod. Este necesar însă, iubiții mei, să reafirmăm câteva repere din Evanghelia după Luca.
Luca, care era doctor de profesie și se pare că era un evreu de origine greacă, stăpânea foarte bine limba greacă și limba evreiască și înțelegea cultura foarte bine. Luca a scris cea mai amplă, cea mai extinsă Evanghelie dintre cele patru Evanghelii. Și el a făcut-o ca un om priceput. Ni se spune în Scriptură chiar la început că a cercetat documente, a vorbit cu mulți oameni și a adunat toate documentele istorice și mărturiile oamenilor și le-a așezat, rând pe rând, organizat, în această scriere numită Evanghelia după Luca. Și efortul lui Luca a fost să ateste, să demonstreze că Isus din Nazaret a fost un om real. N-a fost o închipuire, n-a fost o plăsmuire, nu a fost un Făt-Frumos sau „Prâslea cel voinic”, un personaj mitologic la care se raportează oamenii ca la un ideal. Nu. El a fost născut în Betleem, crescut în Nazaret.
Iosif Flavius, un istoric evreu care nu era creștin, a scris despre Isus din Nazaret că a fost crucificat în zilele lui Pilat din Pont. Lucrurile acestea sunt reale. Deci Luca scrie și demonstrează că Isus a fost un om real. Dar, în același timp, prin toate dovezile pe care le așează în scrierea sa, el demonstrează fără dubiu, incontestabil, că Isus Hristos a fost Dumnezeu întrupat, că El a fost divin, că El a fost Fiul lui Dumnezeu.
Și acum am ajuns în parcursul demonstrației sale și al efortului pe care Luca îl face la momentul procesului. Și, cum vă spuneam în mesajele trecute, procesul Domnului Isus a avut șase înfățișări. Astăzi, procesele au momente de înfățișare: te programează uneori la luni de zile distanță, iar un proces durează uneori ani de zile; se poate întinde chiar peste 10 ani un astfel de proces. Dar în cazul Domnului Isus, totul s-a întâmplat într-o noapte și într-o dimineață. Și au fost șase înfățișări.
Trei dintre ele au fost înaintea autorităților evreiești — Ana, Caiafa și Sinedriul — iar trei dintre ele au fost înaintea autorităților romane: de două ori înaintea lui Pilat și o dată înaintea lui Irod. Și am mai spus că acest proces Îl pune pe Domnul Isus, care este învinuit, în interacțiune cu diverse personaje, cu diverse persoane, cu diverse autorități și cu mulțimea: Ana, Caiafa, Pilat, Irod, soldații, norodul. Și atunci când ne uităm la toate aceste personaje, putem vedea diverse ipostaze ale umanității — ale oamenilor care L-au condamnat pe Domnul. Și, în aceste ipostaze, noi ne putem regăsi, pentru că în acest strigăt al oamenilor de atunci — „crucifică-L!” — a fost strigătul întregii umanități. A fost condamnarea colectivă a umanității acolo, prin care Domnul a fost pus la moarte.
Și nicăieri nu se vede mai bine această stare decăzută a omului: brutalitatea soldaților, minciuna, nedreptatea, ura, ironia, batjocura — și am putea continua cu multe alte manifestări ale depravării umane. Înainte este Cel drept, fără pată, fără nicio greșeală, și cu toate acestea împotriva Lui merg atâtea acuzații.
Și din nou vreau să spun: nu se vede mai bine în Scriptură decât aici realitatea că lumea este căzută, că omul este căzut în starea de păcat și, în al doilea rând, nu se vede mai bine necesitatea unei jertfe care să rezolve problema păcatului omenirii. Și, dragii mei, în interacțiunea aceasta dintre Domnul Isus, care este condamnat, și cei din jur — care Îl acuză, Îl condamnă și Îl batjocoresc — se împlinește profetic cuvântul pe care l-a rostit Simeon, bătrânul acela din templu, când L-a luat în brațe pe Domnul Isus, la circumcizia Lui, adus de Maria și Iosif. Și acolo Simeon a rostit o profeție foarte importantă, spunând: „Iată, Copilul acesta este rânduit spre prăbușirea și ridicarea multora în Israel și ca un semn care va stârni împotrivire.”
Acest cuvânt profetic al lui Simeon s-a împlinit aici: Domnul Isus, în starea aceea de inculpat, de condamnat, era acolo și prin El unii se prăbușeau, iar alții erau ridicați. Domnul a fost rânduit pentru ridicarea și prăbușirea multora din Israel. Și vreau să vă spun că acest lucru este real și astăzi: Domnul Isus este rânduit și astăzi pentru ridicarea și prăbușirea multora. Aș vrea să cred că, prin învierea Lui Hristos din morți și prin credința pe care ne-o punem în El, toți de aici suntem în categoria celor ridicați de Hristos. Dar, deși vreau să cred acest lucru, se poate ca unii dintre cei ce sunt aici să ajungă într-o prăbușire.
Hristos vine înaintea fiecărui om, iar omul fie se ridică înaintea Lui, fie se prăbușește înaintea Lui. Pentru că, pentru mulți dintre cei care merg la biserică, toată această chestiune a mersului la biserică este doar un exercițiu cultural-religios: „Mă duc la biserică, așa se cuvine, mi-am făcut datoria, am bifat”. Dar, în anumite situații din viață, este clar că Hristos nu este Domn și Stăpân al celui ce merge la biserică.
Și astăzi Hristos este rânduit pentru ridicarea și prăbușirea multora. Unii dintre voi vă veți ridica prin credință și veți fi mântuiți, alții se vor prăbuși și vor rămâne prăbușiți pentru eternitate. Dumnezeu să aibă îndurare de noi și harul Lui să se manifeste spre ridicarea noastră, nu spre prăbușirea noastră.
Și aici, în perioada procesului, vedem interacțiuni: au fost interacțiuni cu Iuda, cu Petru — și acolo a fost o prăbușire. În cazul lui Petru a fost o prăbușire, dar apoi a fost și o ridicare. La Ana și Caiafa, prăbușiri în mod categoric. Pilat și Irod, la fel — prăbușiri. Și, așa cum am spus, astăzi ne vom uita la un alt mare demnitar al vremurilor: Irod, care și el s-a prăbușit lamentabil.
Care este contextul? După ce Sinedriul deliberează și rostește condamnarea la moarte, marele preot, într-un gest teatral, își rupe mantia de mare preot și spune: „Hulă! a hulit!”, afirmând că El se face Fiul lui Dumnezeu, Împărat. Împreună cu preoții și norodul care era acolo — oameni din curtea marelui preot și, probabil, și alții din afara curții — L-au luat pe Domnul și L-au dus înaintea lui Pilat.
De ce L-au dus înaintea lui Pilat? Pentru că evreii nu puteau să-L execute. Nu aveau dreptul legal să ducă până la capăt execuția. Trebuiau să ceară autorităților romane să valideze condamnarea, iar apoi acestea să o pună în aplicare. De aceea, Scriptura spune că Domnul a fost dat în mâna lui Pilat și, implicit, în mâna romanilor. Pilat, după ce află detaliile și înțelege rapid situația, ajunge foarte repede la concluzia că nu este temei de condamnare la moarte. În Evanghelia după Luca vedem clar acest lucru: el afirmă că nu găsește nicio vină în El. Nici măcar nu spune „o vină mică, dar nu de moarte”, ci: „nu găsesc nicio vină în omul acesta”. Ar fi putut spune că există o anumită vină, dar nu una care să merite pedeapsa capitală. Însă Pilat merge mai departe: nu găsește nimic care să justifice moartea Lui.
Totuși, preoții insistă. Și în această presiune pe care o pun asupra lui Pilat, în insistența lor, ei oferă un detaliu pe care Pilat îl va folosi ca să se eschiveze, într-un fel, de la pronunțarea sentinței. Ei spun: „Întărâtă norodul și învață pe oameni prin toată Iudeea și Galileea, unde a început, până aici”. Când Pilat aude de Galileea, reacționează imediat. Era un om inteligent, un om care nu ajunsese procurator întâmplător. Întreabă: „Este cumva din Galileea?” Și i se confirmă: „Da, este din Galileea.”
Pentru că Irod, care stăpânea Galileea, se afla atunci la Ierusalim — în zilele Marelui Praznic, când oficialitățile veneau la Ierusalim — Pilat spune imediat: „Trimiteți-L la Irod, el este stăpânul de acolo.” Și astfel Domnul Isus este luat și adus la Irod.
Cine este Irod? Pentru că citim în Evanghelii despre Irod — în Matei, Marcu, Luca, Ioan și chiar în Faptele Apostolilor — am putea crede că este un singur personaj. Dar dacă presupunem că a fost un singur Irod, greșim. Pentru că vorbim de fapt despre o familie.
„Irod” este un nume de dinastie. Irodul din Matei este diferit de Irodul din Marcu sau din Faptele Apostolilor. Este o dinastie întreagă — familia irodienilor. Era o familie puternică, pusă în poziții de conducere de către romani. Deși erau evrei, originea lor, pe linie genealogică, cobora spre edomiți — idumei. Iar evreii știau că nu erau „sânge curat”, ceea ce crea o tensiune profundă.
Pentru evrei era un mare deranj să aibă pe scaunul de conducere pe cineva cu sânge amestecat, provenit chiar dintr-un neam istoric dușman al lui Israel. Dar aceasta era realitatea istorică: Roma l-a pus pe Irod pe scaunul de domnie, iar ei n-au avut altă opțiune decât să accepte situația.
Dar haideți să ne uităm puțin la această dinastie. Ei aveau, la un moment dat, chiar și un partid politic care era parte din Sinedriu: partida irodienilor. Și în Sinedriu erau marele preot, preoții cei mai de seamă, cărturarii, fariseii și saducheii, și irodienii. Aceștia erau un partid politic care susținea pe stăpân, pe rege, acolo în forul de conducere.
Atunci când citim în Evanghelia după Matei că au venit niște magi din Răsărit și s-au dus la Irod și i-au spus: „Unde este împăratul de curând născut al iudeilor? I-am văzut steaua în Răsărit și am venit să ne închinăm Lui”, când a auzit Irod lucrul acesta s-a tulburat, și tot Ierusalimul s-a tulburat împreună cu el. Ei bine, acest Irod din Matei capitolul 2, care a ordonat omorârea copiilor din Betleem, este numit de documentele istorice Irod cel Mare.
Și începem de la el: Irod cel Mare. Acest Irod cel Mare a fost pe tron și Evanghelia după Matei ne spune că, datorită intenției lui de a-L omorî pe Hristos, Maria și Iosif au fugit în Egipt și au stat acolo o vreme.
Apoi citim în Evanghelia după Matei că, după ce a murit Irod, un înger al Domnului le-a spus: „Scoală-te și întoarce-te”. Și spune versetul 22 din Matei 2: „Când a auzit Iosif că în Iudeea împărățește Arhelau în locul tatălui său Irod, s-a temut să se ducă acolo și s-au dus în Galileea, la Nazaret.”
Deci, după Irod cel Mare, în Iudeea a domnit fiul său, Irod Arhelau. Dar acest Arhelau nu era același cu Irod despre care citim aici, la care este adus Domnul Isus. Irod cel Mare a avut cel puțin trei fii. La moartea lui nu a lăsat tronul unuia singur, ci a împărțit teritoriul pe care îl stăpânise: Iudeea în partea de sud, Galileea în partea de nord și alte ținuturi în est, precum Cezareea și Trahonita. Și a împărțit aceste trei teritorii astfel: lui Arhelau i-a dat partea Iudeei, lui Irod Antipa i-a dat partea Galileei, iar lui Filip i-a dat teritoriile din est. Deci aceștia erau cei trei fii ai lui Irod cel Mare. Și astfel noi citim despre faptul că Irod la care este adus Domnul Isus, acest Irod era Irod Antipa.
Mai este un detaliu la care ne vom uita, pentru că, deși el era cumva stăpân peste Galileea, la un moment dat și-a extins puterea. Datorită faptului că Arhelau, care era în Iudeea, nu a fost pe placul romanilor, aceștia l-au îndepărtat. Și atunci l-au adus pe Pilat din Pont, iar el a preluat conducerea Iudeei, care avea centrul la Ierusalim. Însă Irod Antipa mai venea la Ierusalim, era în relații destul de bune cu Pilat din Pont și a început să își extindă influența. În orice caz, acolo erau mai multe pârghii de putere, fiecare cu interesul ei.
Cert este că Irod Antipa a ajuns într-un conflict cu Pilat, în încercarea de a-și împărți puterea. Și ani de zile s-au certat; Scriptura ne spune că erau învrăjbiți, pentru că nu își puteau împărți autoritatea și influența.
De ce? Pentru că Pilat din Pont, venit din Roma și pus peste Iudeea, a început să își extindă influența și spre Galileea și spre alte zone. Și și-a băgat „codița”, cum se spune, în afacerile politice din nord. Iar Irod, vrând-nevrând, trebuia să accepte, pentru că acesta era roman, nu era evreu și avea o putere mai mare decât a lui.
Acesta este, așadar, Irod în fața căruia Domnul Isus Hristos este adus. Irod Antipa apare în Scriptură în câteva situații, iar una dintre cele mai cunoscute este relația lui cu Ioan Botezătorul, relatată în Evanghelia după Marcu, capitolul 6.
Ce s-a întâmplat? Acest Irod Antipa nu doar că iubea puterea, ci iubea și femeile. Avea această slăbiciune. Iar la un moment dat a pus ochii pe soția fratelui său Filip, pe care o chema Irodiada. Se pare că a existat un compromis, o relație ținută ascunsă o vreme, până când Irod Antipa a determinat-o pe Irodiada să divorțeze de Filip și să se căsătorească cu el. Și astfel s-a produs o situație care pentru evrei era o abominație, un lucru de neacceptat. Și toți evreii, când au văzut că a divorțat și s-a căsătorit cu aceasta, care era soția fratelui său, au strâmbat din nas. Era un lucru greu de acceptat chiar și într-un context religios.
Dar vedeți, lucrurile acestea treceau, într-o formă sau alta, cu acceptul autorității. Preoții tăceau, sistemul accepta, iar situația rămânea strâmbă. Pe tronul lui Israel ajunsese un om care se căsătorise cu soția fratelui său, cu cumnata sa, și nimeni nu avea îndrăzneală să îi spună lui Irod: „Nu este bine”. Un singur om avea îndrăzneală. Și când îl vedea Ioan Botezătorul pe Irod, cum trecea cu alaiul pe acolo, venea profetul lui Dumnezeu, îmbrăcat în haina lui de piele, cu brâu și cu lăcuste, și îi spunea fără teamă: „Nu-ți este îngăduit, împărate Irod, să trăiești cu nevasta fratelui tău”. Avea îndrăzneală Ioan Botezătorul. Și acest lucru îl deranja profund pe Irod.
Dar știți care este ironia? Că, în timp ce îl deranja faptul că Ioan îl condamna pentru păcatul său, Scriptura ne spune despre Irod că îi plăcea. Da, îi plăcea să-l asculte. Marcu 6:20 spune că Irod se temea de Ioan, fiindcă îl știa om neprihănit și sfânt, îl ocrotea și, când îl auzea de multe ori, stătea în cumpănă, neștiind ce să facă, și îl asculta cu plăcere.
Vedeți ce situație ciudată: pe de o parte, el se temea de Ioan. Un împărat care avea putere politică, dar care încă avea o teamă de Dumnezeu în el. Îl asculta cu plăcere. Ceva se întâmpla în inima lui când auzea cuvintele lui Ioan. Era o tensiune interioară: teamă, respect, atracție pentru adevăr… dar, în același timp, respingere imediată atunci când era confruntat direct cu păcatul lui. Și Scriptura spune că „stătea în cumpănă”. Totuși, a venit o zi cu bun prilej, când Irod și-a serbat ziua de naștere și a dat un ospăț boierilor săi, mai marilor oastei și fruntașilor Galileei. Și acolo, la ospățul acesta, fata Irodiadei, fiica lui vitregă, a intrat și a dansat.
Istoricii spun că dansul acela a fost unul senzual, provocator. Unii merg chiar mai departe în descrieri, dar esențialul este impactul pe care l-a avut asupra lui Irod și a celor prezenți. Irod, tulburat și orbit de dorință, s-a aprins. Și, fără discernământ, a spus: „Cere-mi orice și îți voi da! Chiar și jumătate din împărăția mea îți voi da!” Când un om își pierde cumpătul, când își pierde controlul, ajunge să spună lucruri care nu mai au legătură cu realitatea. Și iată-l pe Irod: un om al puterii, dar în acel moment un om al slăbiciunii. Îi promite unei fete: „Îți dau jumătate din împărăție”.
Este paradoxal: împăratul care părea că are totul, devine un om care nu se mai stăpânește pe sine. Și Scriptura spune foarte clar un adevăr despre natura umană: „vinul și curvia iau mințile omului.” Când omul își pierde controlul, ajunge să facă lucruri pe care ulterior le regretă profund.
Dar și în căderea aceasta în imoralitate, un bărbat este capabil să-și distrugă totul: familia, munca de o viață, pentru o clipă de plăcere. Și iată-l pe Irod, înfierbântat acolo: „Cere-mi orice vrei și îți voi da!” Apoi adaugă cu jurământ: „Jur! Orice îmi vei cere îți voi da, fie și jumătate din împărăția mea!” Fetița aceea săracă nici nu știa ce se întâmplă, a fost pusă de mama ei să danseze acolo. Bine gândit! Irodiada a plănuit foarte bine, a știut exact ce face. Fata nici n-a înțeles ce se întâmplă; a ieșit și a întrebat: „Mami, ce să cer?” Și imediat Irodiada i-a spus: „Du-te și cere-i capul lui Ioan Botezătorul, pe o farfurie.”
Dacă Irod se temea de Ioan, îl asculta cu plăcere și avea o anumită teamă față de el, Irodiada nu avea nicio teamă. Era ca Izabela din vremea lui Ahab. Și Ahab se temea de Ilie, dar Izabela nu se temea, dimpotrivă, a hotărât să-l ucidă.
Și la fel și aici: a venit „ziua cu bun prilej”. Și de ce s-a întâmplat acest fapt? Pentru că Irod a stat prea mult în cumpănă, neștiind ce să creadă. A amânat decizia, a amânat confruntarea cu adevărul. Și aici învățăm ceva foarte important: sunt unii care, în fața adevărului Scripturii, stau în cumpănă. Le place să asculte Cuvântul lui Dumnezeu, dar nu iau o decizie. Stau între două gânduri: „O fi, n-o fi? E adevărat, nu-i adevărat? Au dreptate aceștia sau nu?”
Și știți care este pericolul? Să stai în cumpănă prea mult. Pentru că vine o zi cu bun prilej — nu un prilej pentru salvare, ci un prilej pe care îl folosește dușmanul sufletului. Și asta s-a întâmplat acolo. A venit ziua cu bun prilej în care diavolul și-a făcut lucrarea, iar Irod a ajuns să trimită un ostaș și să taie capul lui Ioan. Fata a venit și a spus: „Vreau să-mi dai îndată, pe o farfurie, capul lui Ioan Botezătorul.” Scriptura spune că împăratul s-a întristat foarte mult din pricina jurămintelor sale și din pricina oaspeților; n-a vrut să zică nu. Și a trimis îndată un ostaș de pază cu porunca de a aduce capul lui Ioan Botezătorul. Ostașul s-a dus, l-a decapitat în temniță, a adus capul pe o farfurie și l-a dat fetei, iar fata l-a dat mamei sale.
Și știți ce s-a întâmplat după aceea? Irod a început să aibă coșmaruri, obsesii, frământări. La un moment dat a auzit că prin Galileea este cineva care predică: „Pocăiți-vă, căci Împărăția cerurilor este aproape.” Era predica lui Ioan Botezătorul. A auzit că mulțimile merg după acel predicator și a zis: „A înviat! A înviat Ioan Botezătorul!” A intrat într-o panică, într-o criză, într-o stare de teamă care l-a urmărit multă vreme. Chiar dacă cei din jur îi spuneau: „Împărate, nu e adevărat, Ioan e mort”, el nu putea accepta. Ajunsese să fie bântuit de propriile sale fapte.
Scriptura ne arată că acest Irod a ajuns într-o stare de degradare interioară profundă. Și de ce? Pentru că a stat prea mult în cumpănă. A amânat decizia, iar „ziua cu bun prilej” a devenit ziua pierderii lui. Și, iată, acest împărat tulburat ajunge să-L întâlnească pe Isus, trimis de Pilat înaintea lui. De mult voise să-L vadă, dar niciodată nu L-a căutat cu adevărat. Auzise despre semnele Lui și era amestecul acela de curiozitate și fascinație: „Vreau să-L văd, să facă o minune, să-mi arate ceva.” Dar nu căuta adevărul. Căuta spectacolul.
Și Domnul este adus înaintea lui Irod. Irod, când L-a văzut pe Isus, s-a bucurat foarte mult, căci de mult dorea să-L vadă, din pricina celor auzite despre El, și dorea să-L vadă făcând vreo minune. I-a pus multe, multe întrebări, dar Isus n-a răspuns nimic.
Preoții au început să strige, să-L condamne și Îl pârau cu înverșunare, adică, neavând nicio interacțiune reală, aceștia continuau să arunce asupra Domnului Isus acuzații peste acuzații. Și atunci Irod a început să râdă, să-și bată joc. Ostașii de pază, văzând atitudinea lui, au prins curaj și se purtau cu dispreț. Și Își băteau joc de El. În disprețul acela, la un moment dat, Irod și-a luat roba lui și I-a pus-o lui Isus, spunând în batjocură: „Da, uite, ești împărat!” — într-o atitudine de ironie și răutate. Și apoi L-au trimis înapoi la Pilat.
Și ne spune Cuvântul că în ziua aceea Irod și Pilat s-au împrietenit unul cu altul. Cum așa? De ce? Pentru că Pilat, aflându-se într-o situație dificilă și nedorind să-L condamne, L-a trimis la Irod, iar prin acest gest, într-un fel, recunoștea autoritatea lui Irod. Înțelegeți? Și Irod s-a simțit foarte flatat: „A, Pilat recunoaște autoritatea mea, îmi trimite un om care ține de zona mea.” Și atunci s-au împrietenit. O prietenie construită pe nedreptate.
Dar aș vrea să ne apropiem de încheiere, dragii mei. Dacă ne uităm la Irod, vedem câteva trăsături clare. Vedem nevoia lui de validare, dorința de a fi flatat, plăcerea de a fi recunoscut în poziția lui. Și acest lucru se vede foarte bine în reacția lui față de Pilat. De aceea, s-a deschis și s-a „împrietenit” cu Pilat.
Vedem apoi curiozitatea lui, dar o curiozitate bolnavă. Pentru că omul ar trebui să aibă o curiozitate pentru adevăr, pentru dreptate, pentru ceea ce este bine, nu o curiozitate superficială, de tipul: „Ce face celălalt? Ce se mai întâmplă pe acolo?”
Și vreau să vă spun, dragii mei, că uneori curiozitățile acestea sunt foarte prezente chiar și în viața noastră. Se întâmplă ceva într-o familie, poate ceva care nu este bine, și lucrurile ajung să circule, să fie purtate dintr-o parte în alta. Și devine greu să-ți ții limba, când știi ceva. „Ai auzit?” — și începe să se nască o plăcere ciudată de a transmite mai departe.
Și vă mărturisesc, și eu am auzit recent un lucru care m-a întristat. În dimineața aceea îl aflasem. Un eveniment mare… dar nu vi-l spun. Însă mă întâlnisem cu un prieten în dimineața aceea și am servit o cafea. Și nu vă spun cum se învârtea limba în gură, în spatele dinților: să-i zic, „Ai auzit?” Și Duhul îmi zicea: „Taci!” Și mă luptam în sinea mea să nu zic. Și voiam să zic. Și Duhul: „Taci!”
Și m-am ambiționat. Îmi ziceam: „Taci! Taci!” Dar așa chef aveam să-i zic… Înțelegeți, nu? Nu sunt singurul care are problema cu limba, care stă în spatele dinților și vrea să își dea drumul. Și când zici, oh! Exagerezi, faci mai mare problema. Și un fapt care e un țânțar devine un fapt de tip armăsar, cum se spune în cultura noastră.
Curiozitatea… În noi este păcatul acesta al curiozității. V-am mai spus și altora, de mai multe ori: pentru mine, definiția curiozității este o mâncărime care se cere scărpinată. Știți, când te mănâncă și te scarpini, te simți bine. Așa e curiozitatea omului păcătos. Dar nu este o curiozitate de a afla adevărul și de a merge înainte în adevăr.
Josnicia… apoi, în Irod, se vede disprețul față de El. Și lucrul la care aș vrea să ne mai uităm, să insistăm și să încheiem, este acesta: i-a pus multe întrebări, dar Isus nu i-a răspuns nimic. E un detaliu care pe mine m-a surprins. Știți de ce? Pentru că îl întreabă și Pilat pe Domnul și îi pune întrebări.
Vorbește Domnul Isus cu Pilat? Da, a vorbit. Iată, chiar în textul nostru l-am citit: Pilat L-a întrebat: „Ești Tu Împăratul iudeilor?” „Da, sunt”, a răspuns Isus.
Înaintea marelui preot a vorbit Domnul Isus. Când marele preot a început să-L întrebe și au venit acuzatorii, ne spune în Matei că Isus tăcea. Și la un moment dat, sătul de toată mascarada care se întâmpla, marele preot s-a ridicat și a spus: „Te jur pe numele Dumnezeului Celui Atotputernic, ești Tu trimisul lui Dumnezeu, Fiul Dumnezeului Celui Atotputernic?” Isus a răspuns: „Da, așa cum zici, sunt, și mai mult, veți vedea pe Fiul Omului șezând la dreapta puterii lui Dumnezeu.”
Și aici este întrebarea: observăm că Domnul Isus tace în anumite ipostaze și vorbește în alte ipostaze. Și învățăm că este o vreme a tăcerii și o vreme a vorbirii.
Când tace Domnul Isus? Știți când tace? Când tot ceea ce se spune este de un ridicol atât de mare, încât toată lumea știe că este fals. Înțelegeți? Atunci tace Domnul Isus, pentru că tăcerea Lui strigă mai tare decât orice vorbă pe care ar fi spus-o. În fața marelui preot, cei care Îl acuzau știau că Îl acuză fals. Marele preot știa că este minciună, o fabricație. Marele preot știa că a călcat toate principiile de jurisprudență evreiască. Și când Domnul Isus Hristos tăcea acolo, nu era cazul să vorbească, pentru că tăcerea striga mai tare decât orice cuvânt. Și demonstra ridicolul situației. Atunci Domnul Isus a tăcut, pentru că orice spunea nu ajuta la nimic. Condamnarea era deja hotărâtă.
Dar apoi a vorbit. Știți când a vorbit? A vorbit când a fost întrebat cine este El. „Ești Tu Fiul lui Dumnezeu?” Acolo a spus: „Da!” Pilat L-a întrebat: „Ești Tu Împăratul iudeilor?” A tăcut Domnul Isus? Nu. A spus: „Da, sunt!” Domnul Isus tace atunci când știe că este cazul să tacă și vorbește când este cazul să vorbească. Când este vorba de identitatea Lui, El nu tace. El este „Eu sunt”. El spune: „Sunt Fiul lui Dumnezeu. Sunt Împăratul.”
Și aș vrea, dragii mei, să încheiem cu acest detaliu, pentru că ne învață și pe noi că este o vreme a tăcerii și o vreme a vorbirii. Problema noastră știți care este? Că noi vorbim când nu trebuie să vorbim și tăcem când ar trebui să vorbim. Asta este hiba noastră, asta este problema noastră. Și cred că v-ați aflat în multe situații în care ați vorbit când nu era cazul să vorbiți. Eu însumi am vorbit când nu trebuia să vorbesc. Și am tăcut când știam că trebuia să spun ceva, să iau cuvântul, să spun ceva.
Scriptura are multe îndemnuri pe tema aceasta a vorbirii. Când este vorba de adevăr, trebuie să afirmăm adevărul. Când suntem uneori acuzați pe nedrept, nu este cazul să începem să ne agităm, să mergem, să facem plângeri, să deschidem procese, să vorbim fără măsură.
Să nu mai zic în situațiile de familie, când apar neînțelegeri: acolo vorbim, vorbim, și vorbirea noastră nu este de niciun folos, ci conduce doar la mai multă animozitate, la mai multă frustrare, la duhuri care se aprind și ne copleșesc, pentru că vorbirea dă uneori ușă largă duhurilor.
Știți că este un capitol în cartea Proverbelor pe care tare îl trecem cu vederea, îl ignorăm. Capitolul 15 spune: „Un răspuns blând potolește mânia, dar o vorbă aspră ațâță mânia.” „Limba înțelepților dă știință plăcută, dar gura nesocotiților împroașcă nebunie.” „Limba dulce este un pom de viață, dar limba stricată zdrobește sufletul.”
Sigur, suntem într-un alt context al vorbirii curente, dar cred că trebuie să învățăm de aici, într-un moment critic al Domnului Isus, când acolo se afla pe taler viața Lui. Domnul Isus tace când știe că trebuie să tacă și vorbește când trebuie să vorbească.
Nu-ți fie teamă să spui adevărul, să iei apărarea văduvei și orfanului, să vorbești pentru cel care este asuprit și nu poate să vorbească. Nu-ți fie teamă să te ridici și să spui cu demnitate: „Sunt credincios și eu nu fac compromis. Eu sunt copilul lui Dumnezeu, eu nu pot face lucrul acesta.”
Nu-ți fie teamă de aceasta. Dar atunci când oamenii încep să țipe, să acuze, să te condamne într-un fel, stai liniștit. Nu vorbi, nu te apăra, nu intra în panică. Stai liniștit și amintește-ți de Domnul, care cu demnitate și onoare divină stătea acolo, fără să intre în intriga și în toate manevrele acelea meschine. Domnul Isus tăcea, iar tăcerea Lui striga: „Nedreptate, nedreptate, nedreptate”, și toți știau că este nedreptate.
Mă rog ca Domnul să ne ajute să-L vedem pe Hristos în măreția Sa, cu demnitatea aceasta de Dumnezeu și om, care venea să ispășească păcatul nostru și nu a făcut uz de toată priceperea Sa dumnezeiască pentru a scăpa de procesul acesta, pentru că trebuia să se împlinească rânduirea aceasta: de a merge la moarte, de a plăti prețul răscumpărării pentru noi, de a învia din morți și de a pecetlui jertfa aceea, validând-o înaintea Tatălui pentru a fi primită.
A Lui, Domnului nostru cel înviat, să fie slava și onoarea! Amin.