Evanghelia după Luca 2:39-52 – Sorin Prodan

Evanghelia după Luca 2:39-52 – Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov

Predicarea printr-o carte din Scriptură cu consecvență poate să fie un demers intimidant, pentru unii chiar obositor. Dar nu cred că există o formă mai matură în a pătrunde în revelația lui Dumnezeu, decât urmărirea planului lui Dumnezeu așa cum El ni l-a descoperit: precum răbdarea unui copil care se așează să facă un puzzle cu multe piese, de a pune piesele cap la cap, de a căuta ce lipsește, de a pune întrebări și de a vedea cum se potrivesc lucrurile, pentru ca în final să vezi tot planul lui Dumnezeu și să te bucuri de descoperirea aceasta.

Noi suntem transformați prin Cuvânt, dar suntem transformați corect în măsura în care înțelegem corect Cuvântul.

De aceea, în această zi continuăm așa cum facem în fiecare altă duminică, cu studiul nostru în cartea Luca. Suntem la sfârșitul capitolului 2 și pentru mine e bucurie că am ajuns aici, pentru că capitolele 1 și 2 din Luca au fost cele mai lungi capitole.

Fragmentul acesta din Evanghelia după Luca este monumental. Spun acest lucru pentru că este singurul fragment care ne vorbește despre o mică parte din copilăria Domnului Isus.

Este într-un fel intrigant poate pentru unii care își pun întrebarea de ce nu avem aproape nimic din toată copilăria, din tinerețea și din perioada de până la 30 de ani din viața Domnului Isus. De ce în textul inspirat, în textul sacru al Scripturii nu avem ceva mai mult?

Lucrul acesta care i-a intrigat pe cercetătorii și pe teologii de-a lungul secolelor, i-a făcut pe unii să ajungă la o anumită nemulțumire și astfel să apeleze la textele extracanonice, la textele apocrife, unde există anumite legende care au o credibilitate îndoielnică.

Adesea în bisericile care acceptă tradiția alături de Scriptură ca sursă de autoritate, cel puțin egală cu Scriptura, aceste povestiri care sunt spuse undeva prin secolele I și II d.Hr., sunt deseori spuse chiar și astăzi la altar.

Îngăduiți-mi să vă citesc una sau două din aceste povestiri. Așa cum am spus, se află în așa numitele „evanghelii canonice”, una din acestea fiind numită „Evanghelia copilăriei dupa Toma.”

Probabil cunoașteți că astăzi este o mare efervescență în jurul unor texte care se descoperă: „Oau! S-a descoperit Evanghelia după Iuda!” Și toată lumea se duce și citește Evanghelia după Iuda; dar n-au citit Scriptura încă. „S-a descoperit Evanghelia ascunsă a lui Barnaba! Gata, aceea este! Ce Scriptură? Barnaba!”

Vedeți, există o tendință de a evita Scriptura și de a te duce la alte texte, care într-un fel nu au greutatea și autoritatea revelatorie pe care o are Scriptura. Toate aceste texte sunt deseori atât de mult în detrimentul modului în care Hristos este revelat în Sfintele Scripturi.

Iată o povestire care poate să fie auzită destul de des în altare din Evanghelia copilăriei după Toma.

„Într-o zi pe când Isus alerga și se juca cu niște copii, a trecut pe lângă atelierul unui vopsitor numit Salem. Acesta avea în atelierul său multe haine pe care urma să le vopsească. Domnul Isus a intrat în atelierul lui Salem, a luat toate hainele și le-a pus într-o căldare plină cu indigo. Când Salem a apărut în atelier și a văzut că toate hainele fusese scufundate în vopseaua de indigo și ruinate, a început să plângă și să-L întrebe pe Isus spunând: „Ce mi-ai făcut fiul Mariei? Mi-ai ruinat reputația în fața întregului oraș. Pentru că fiecare a făcut comandă pentru culorile specifice ce li se potriveau. Iar acum Tu ai venit și ai distrus totul!” Atunci Isus a răspuns: „Voi schimba culoarea fiecărei haine așa cum vei cere.” Și îndată a luat fiecare haină din căldarea de indigo și le-a dat culorile pe care le cerea vopsitorul. Când au văzut iudeii această minune s-au mirat și L-au lăudat pe Dumnezeu!”

La această frumoasă legendă se adaugă altele în aceasta Evanghelie a copilăriei, care povestesc despre învierea unui copil căzut de pe acoperiș, învierea unui tăietor de lemne și a unui zidat ce își construise casa. Mai mult, apare o altă povestire în care Isus vindecă pe fratele Său Iacov de o mușcătură de viperă. Înmulțește grâul pentru săraci și deodată în joaca Lui de copil, face 12 păsărele din lut, după care le dă viața. Și păsărelele din lut devin păsărele reale. Toate acestea se spun în altar.

Șocul este însă că în aceeași Evanghelie a copilăriei după Toma, apar și altele în catalog celor 13 minuni făcute, care sună puțin altfel: „Când acest copil Isus era în vârstă de 5 ani, se juca la marginea unui pârâiaș, aducând apa ce îi ieșea pe margini în mici oaze de apă. Cum apa se murdărea de nămol, la cuvântul Său se transforma instantaneu în apă cristalină și curată. Dar fiul lui Anas, cărturarul, ce stătea deoparte împreună cu Iosif, a luat o ramură de salcie, a venit și a distrus micile diguri făcute de Isus, tulburând toată apa. Când Isus a văzut aceasta, S-a mâniat și a zis: „Măi obraznicule și cap sec fără Dumnezeu! Ce ți-au făcut ție digurile acestea? Acum și tu te vei usca ca un copac și nu vei mai avea nici frunze, nici rădăcini și nici rod.” Și deodată acest copil a paralizat complet. Și Isus a plecat și a intrat în casa lui Iosif. Dar părinții copilului ce paralizase, plângându-i copilăria ruinată, l-au luat și l-au dus în casa lui Iosif și mustrându-l i-au zis: „Ce fel de copil ai tu ce face astfel de lucruri?” După aceasta Isus, S-a dus din nou în sat și un copil ce alerga, l-a îmbrâncit cu o puternică lovitură în umăr. Înfuriat, Isus i-a zis: „Tu nu vei mai face nici un pas pe acest drum.” Și îndată copilul a căzut la pământ și a murit. Dar unii care au văzut ce se întâmplase, au zis: „De unde vine copilul acesta a căruit cuvânt îndată se împlinește?”

La această legendă, se adaugă altele în aceeași sursă, din tradiția respectată ca autoritate, care vorbește despre uciderea învățătorului care l-a lovit cu nuiaua peste cap. Apoi Isus, copilul, lovește cu orbire pe toți colegii care nu I-au ținut partea.

Unde apare inconsecvența în apelul la aceste povestiri despre copilăria lui Isus? Inconsecvența apare în a cita anumite povestiri dintr-o sursă declarată necanonică, dar parte din tradiție și evitarea celorlalte în care portretul lui Isus apare ca a unui copil obraznic, arogant, neastâmpărat, supărăcios, răzbunător, ce Își folosea puterea miraculoasă pentru a lovi pe orbire, a schilodi sau chiar a ucide.

Efortul de a vedea ce a fost oare în acest interval mare de timp, continuă. Sunt unii care au scris că Isus a fost în India, că a făcut minuni. Unii spun că a fost și prin Europa și că a dat naștere la o dinastie prin Franța (citiți Codul lui Da Vinci).

Astfel, au apărut tot felul de invenții, care trec de textul Scripturii din Luca 2, singurul text care vorbește despre un incident din copilăria lui Isus, în afară de textele nașterii.

Și firește că suntem intigrați și ne punem întrebarea de ce nu avem mai mult din viața lui Isus. Ce răspuns putem da unei astfel de întrebări? Putem să ne mulțumim cu acest text? Sau să începem să scormonim prin tradiție și să povestim tot felul de povestiri din surse în care avem și lucruri pozitive, dar și lucruri negative?

Înțelegerea pe care o am eu, frați și surori, este că Dumnezeu ne-a lăsat în Sfintele Scripturi cantitatea necesară și suficientă pentru mântuirea noastră. Nu avem nevoie de mai mult. Dacă citim Scriptura și venim cu înțelegerea că ea este suficientă pentru mântuirea noastră, nu mai trebuie să trăiesc cu frământarea că nu am mai multe informații. Și nu mai trebuie să mă duc să citesc surse care o credibilitate îndoielnică, și să selectez părțile frumoase și bune și să le las pe celelalte. Noi avem Scripturile care sunt suficiente și necesare pentru mântuire.

Dacă nu citim Scripturile acestea, suntem vrednici de condamnare.

De exemplu, astăzi când te duci și discuți cu studenții și îi întrebi de ce nu citesc biblia, deseori îți vor spune că nu au timp. Au timp pentru a urmări documentare și materiale care vin să erodeze credibilitatea Scripturii.

După ce citim astfel de legende și apoi citim textul din Luca, aproape că avem sentimentul că nu mai e atât de interesant. Este mai interesant pentru unii să citească acolo cu minuni, cu lovituri, etc. Și oameni care în loc să învețe poporul adevărul lui Dumnezeu revelat în Scripturi, adesea vin cu astfel de povestioare ca să încânte mulțimea care ascultă. Ce trist!

Dar iată că noi venim la acest text pe care îl considerăm inspirat și autoritar pentru noi. Aș vrea să ne uităm la câteva lecții pe care le învățăm din textul acesta.

Cuvântul ne spune că „după ce au împlinit tot ce poruncea Legea Domnului, Iosif şi Maria s-au întors în Galileea, în cetatea lor, Nazaret.”

Cei care ați ascultat și celelalte mesaje, știți foarte bine că am insistat pe modul în care Iosif și Maria au făcut tot ce poruncea Legea Domnului. Găsim și în textul de capitolul 2 de la versetul 21 la 24, repetându-se acest lucru. Au făcut aceste lucruri cum le poruncea Legea.

Aduceți-vă aminte că am spus că poporul lui Dumnezeu de-a lungul istoriei s-a depărtat de Dumnezeu. Radiografia pe care o vedem acum când Se naște Domnul Isus Hristos, este una în care îl vedem pe popor atât de departe de Dumnezeu. Fariseii au dat o direcție legalistă poporului și o parte din popor au mers după farisei pe acest al legalismului.

Saducheii pe de altă parte, în contrast cu fariseii, au dat o direcție liberală poporului. Astfel unii care erau mai liberali s-au luat după saduchei.

Esenienii s-au izolat și au spus: „Nu putem să trăim în națiunea aceasta!” Și astfel au dat o direcție monastică poporului și unii s-au dus și s-au refugiat în monasticism.

Sub jugul Imperiului Roman zeloții au venit și au dat o direcție naționalistă și politică poporului. Și unii dintre și-au băgat pumnalele pe sub haine și au zis: „Vrem să scăpăm de romani!”

În ciuda tuturor acestor direcții, Dumnezeu Își păstrează o rămășiță, câțiva, printre care se afla și Iosif și Maria, se afla Simeon și Ana, și alți câțiva pe care Domnul îi păstra. Și aceștia păzeau Legea lui Dumnezeu, dar nu în sensul legalist, nici în sensul liberal, nici în sensul monastic, ci oamenii aceștia la fel ca și David, dovedeau că iubeau și împlineau Legea lui Dumnezeu.

Ce mi se pare impresionant la ei, este modul în care ei Îl urmau pe Dumnezeu și împlineau Legea.

Cuvântul ne spune în versetul 41: „Părinţii lui Isus se duceau la Ierusalim în fiecare an, la praznicul Paştilor.” Știți ce însemna un drum de la Nazaret la Ierusalim? Nu era ușor!

Ne aducem când Maria a dat naștere lui Isus. Nu a fost un drum ușor pe care trebuiau să-l parcurgă. Era un drum de câteva zile. Gândiți-vă efortul care trebuia depus și să ai copii mici care să se ducă cu tine la Ierusalim, era o mare provocare, dar se duceau la Ierusalim!

Știți câte pelerinaje se cereau evreilor la Ierusalim? Trei pelerinaje pe an: la Sărbătoarea Paștelor, la Sărbătoarea Cincizecimii și la Sărbătoarea Corturilor. Dar după aceea a venit răspândirea, a venit robirea asiriană, babiloniană, poporul s-a împrăștiat, o rămășiță s-a întors cu Zorobabel, Ezra și Neemia, dar mulți au rămas împrăștițați. Cum era posibil ca din depărtare, din Susa, sau din Ninive, sau din alte părți să te duci de 3 ori pe an?

De aceea, rabinii au venit cu o reducere și au limitat timpul acela și au zis: „O dată pe an, fiecare evreu de pretutindeni, trebuie să ajungă la Ierusalim.” De aceea în preajma sărbătorii Paștelui, Ierusalimul era un oraș care fierbea. Erau milioane de oameni care se adunau, ce veneau din părțile Iudeii, Galileii, Samariei. Aceștia veneau mai des că nu erau la o așa mare depărtare.

Acum dacă nu mă înșel, fiecărui evreu i se cere să se ducă, nu în fiecare an, dar o dată în viață la Ierusalim. Nu știu ce baza legală are sau la ce apelează pentru acest lucru.

Vreau să vă încurajez, dacă puteți, mergeți la Ierusalim. Eu am mers de două ori. Este ceva când te duci acolo, te conectezi cu realitatea pe care o găsim în Scripturi și începi să vezi altfel lucrurile.

Provocarea pentru noi astăzi este că adesea, în era aceasta modernă în care avem mașini cu aer condiționat, în care avem ventilatoare, astăzi nu mai avem acea dedicare de a ne duce la casa lui Dumnezeu să ne închinăm Lui. Adesea atât ușor renunțăm la un timp în care să venim cu poporul lui Dumnezeu să ne închinăm.

Poate am alege alternativa internetului. Da desigur, există o cantitate mare de predici, dar nimic nu se compară cu închinarea poporului lui Dumnezeu care se adună în același duh, în același gând și se închină. Aceasta este închinarea pe care Dumnezeu a stabilit-o. Poporul să vină împreună, Biserica!

Conceptul de „biserică online” este atipic și nebiblic. Nu există biserică online, ci există Biserica sfinților care vin împreună.

Chiar și așa, dacă suntem poate legați de o biserică, mă doare inima când văd pe unii că sunt atât de detașați de biserică. Viața lor funcționează undeva într-o enclavă, într-o celulă cu poate ceva prieteni, cu familia și nu-i simți că sunt cu tine, nu-i simți că iubesc biserica, nu-i simți că trăiesc fiorul prezenței lui Dumnezeu în sânul bisericii și este trist lucrul acesta. Foarte ușor renunță la un timp în care trebuie să facă un efort să vină la închinare duminica, dar mai ales la rugăciune.

Când faci o statistică la nivel național și te uiți câți oameni vin duminica și apoi câți vin la rugăciune miercurea sau joia, te sperii! Deseori procentul scade sub 50% și este dureros.

Vreau să vă spun că mă bucur că Biserica Providența depășește 50% în cea mai mare parte din întâlnirile de rugăciune.

Dragii, să știți că sunt oameni care fac zeci de kilometrii să ajungă la biserică și nu se duc cu mașina. Știu din copilăria mea oameni din alte sate care nu aveau adunări acolo și se puneau cu calul sau vacile, umpleau carul de oameni și se duceau la închinare.

Când m-am întors la Dumnezeu, făceam 5-6 km să ajung la adunare. Deseori pentru că trebuia să dau cu sapa și să termin șirul de mălai, trebuia să mă duc să fug și în jumătate de oră să ajung acolo. Și alergam! Și era o pasiune. Îmi doresc parcă să recapăt pasiunea aceasta pentru casa lui Dumnezeu, să nu mai fiu așa de comod, atât de detașat: „Ah, nu mă duc astăzi.. că e un meci. Nu mă duc la studiu că e un meci.”

Vă aduceți aminte când era Dalas-ul duminica seara? Anumite biserici erau într-o dilemă extrem de mare: „Ce facem? Mutăm programul înainte de film sau după film?”

Dragii mei, unde este dedicarea pentru casa lui Dumnezeu? Unde este experiența aceea care zice: „Râvna pentru casa lui Dumnezeu mă mănâncă! Mă bucur când mi se spune: „Haidem la casa lui Dumnezeu!”

Iosif și Maria sunt o pildă înaintea noastră și vin să condamne comoditatea noastră și detașarea noastră pentru lucrurile lui Dumnezeu. Aceasta este prima lecție pe care o învățăm – lecția dedicării.

A doua lecție frumoasă pe care o vedem este în versetul 40: „Iar Pruncul creştea şi Se întărea; era plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era peste El.” Aproape similar, acest lucru se repetă în versetul 52: „Şi Isus creştea în înţelepciune, în statură, şi era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.”

A doua lecție pe care o învățăm după lecția dedicării, este lecția dezvoltării.

Când citim aceste cuvinte, din nou suntem provocați într-un fel. Cum anume Pruncul creștea și se întârea? El era Fiul lui Dumnezeu, El era Dumnezeu! Avea El nevoie de creștere? Erau lucruri pe care nu le știa? Făcea greșeli sau era de fapt un copil minune? Isus Copilul minune!

Cunoaștem o serie de copii minune în istorie. Am fost preocupat să văd care au fost cei mai geniali copii. Există o listă destul de mare din care a trebuit să fac o selecție. Îngăduiți-mi să vă reproduc câteva trăsături ale unor copii minune.

Louis Cardiac din secolul XVIII din Franța, la vârsta de 3 luni recita alfabetul. Să auzi un copil de 3 luni care nici nu umblă, pe care îl hrănești la sân, că recită alfabetul, te cam trec fiorii. La 4 ani citea latina și traducea latina în engleză și franceză. A decedat însă la 7 ani.

Christian Friedrich Heineken este un copil din Lübeck, Germania. La un an cunoștea fiecare detaliu din biblie, la doar un an de zile! La 3 ani cunoștea istoria lumii, geografia, latina și franceza. Împăratul Danemarcei s-a îndoit de acest lucru și s-a dus la Lübeck să vadă dacă este adevărat ce i se spune. La testat pe copil și a confirmat în 1724 că este un copil genial. Dar Friedrich a murit la 4 ani.

Wolfgang Amadeus Mozart, pe el îl cunoaștem. El a murit la 35 de ani, a dus-o mai mult. Însă a ajuns compozitor la vârsta de 5 ani. La 6 ani a avut primul său turneu în Europa care a pus în uimire toate curțile imperiale din Europa. Capacitatea lui era fenomenală: i se dădea partitura, o punea în față și o interpreta la prima citire și improviza în timp ce interpreta.

Truman Henry Safford era matematician. I s-a cerut să facă un calcul pornind de la 365, numărul zilelor unui an. Cineva l-a provocat, îndoindu-se, zicând: „Fă-mi următorul calcul: 365x365x365x365x365x365x.” Adică 365 ridicat la puterea a 6-a. În mai puțin de un minut, Henry i-a dat răspunsul: „Este un număr format din 40 de cifre.” Nu am să le citesc!

Un alt geniu al matematicii Steib Joel Cooperman, făcea înmulțiri instantanee de numere cu zecimale sau de două cifre. Cineva venea și îl întreba „98×99” și el instantaneu dădea răspunsul; era un fenomen, ceva neobișnuit.

 William James Sidis la 6 luni spunea alfabetul, la 2 ani citea orice carte de tehnologie, de știință, la 10 ani vorbea fluent greaca, latina, germana, rusa, franceza, turca și armeniana. La 11 ani a fost invitat să țină o conferință la Harvard!

Joel Haw din 1966, la 3 ani citea cărți de electronică și astronomie. La 6 ani a ajuns un pianist celebru, iar la 10 ani coresponda cu oameni de știință, având propriul său centru de investigații.

Cel mai inteligent om din istorie, care se consideră a fi cu cel mai înalt coeficient de inteligență, cel mai mare IQ, care este încâ în viață, născut în 1963, este Kim Ung-Yong, un coreean. La 6 luni vorbea, la 7 luni scria, la 4 ani vorbea fluent coreană, engelză, franceză și germană. La 5 ani rezolva probleme de matematică cu calcul diferențial și integral. La 7 ani a fost invitat să fie membru la Nasa!

Mă gândesc câteodată că la Nasa sunt tot felul de genii din acestea, mici, tineri, cu ochelari, rezolvând probleme de genul „365 la puterea 6”.

Desigur avem și noi geniile noaste: Adrian copilul minune. Cine poate face bani cântând o muzică de genul acela și curgând banii peste el? Așa ceva nu se poate decât printr-o minune. Este un geniu, nu avem explicații. Probabil ați văzut acele reportaje în care el stă și aruncă cu bani.

Desigur acum vine întrebarea: a fost Isus un geniu din categoria acestor copii? Sau dacă cineva se uita la El, vedea un copil normal care nu punea în uimire sau nu venea cu astfel de lucruri ca lumea să zică că trebuie trecut în cartea recordurilor?

Cred că ceea ce putem vedea în portretul lui Isus, este în primul rând normalitate. Nu-L vedeai având trăsături asemenea acestor copii genii. Dar Isus avea capacitatea pentru toate lucrurile acestea. Putea sa le folosească fără îndoială. Nu le-a folosit pentru că nu era necesar. Isus nu a venit să Se prezinte înaintea noastră ca un geniu. Isus a venit să Se prezinte înaintea noastră ca un Mântuitor care avea să moară pentru păcat!

În pregătirea aceasta, Isus creștea în înțelepciune, în harul lui Dumnezeu, în statură și era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor. Lucrul acesta îl înțeleg în felul următor: pentru un stadiu de dezvoltare, să zicem de la vârsta de 5 ani, Isus în dimensiunea umană, nu se putea dezvolta mai mult. S-a dezvoltat la maxim prin caracterul Său, prin preocuparea Sa pentru învățarea Legii ș.a.m.d. La vârsta de 10 ani la fel, la vârsta de 12 ani la fel. Era dezvoltat la maxim.

De altfel, Dumnezeu ne cheamă pe fiecare dintre noi la aceasta. Știți cum se numește lucrul acesta? Desăvârșire!

• Ești desăvârșit?
• Cum adică, perfect?
• Nu! Desăvârșit!

Îngăduiți-mi să vă explic ce înseamnă acest lucru. Dacă ați ajuns în clasa a X-a, ca elev în școală, tu trebuie să atingi desăvârșirea lucrând intens și luând nota 10 la matematică, la literatură ș.a. În momentul în care ai atins nota 10, pentru stadiul acela de dezvoltare tu ești desăvârșit. Nimeni nu îți cere în clasa a IV-a sau a V-a să faci calcule cu integrale și cu funcții. Pentru clasa a V-a tu trebuie să știi înmulțirea, împărțirea, scăderea ș.a. Pentru aceste lucruri trebuie să fii desăvârșit și să ai nota 10.

Când ne întoarcem la Dumnezeu și avem un an de zile de umblare cu Dumnezeu, El ne cere desăvârșirea pentru stadiul respectiv. După 4 ani Dumnezeu ne cere desăvârșirea. Știți care este partea tristă? Că uneori după 20 de ani noi ne împiedicăm ca niște bebeluși de 2 ani pe calea credinței și nu creștem în înțelepciune, în harul lui Dumnezeu. De ce? Pentru că nu suntem în cadrul potrivit în care putem crește. Ne preocupă alte lucruri decât lucrurile prin care putem crește în înțelepciune.

Ajungi să stai de vorbă cu oameni care sunt de 8 ani pe calea credinței, și au un conflict și vezi că nici unul nici altul nu cedează. Îi vezi că sunt atât de încăpățânați și de întrebi ce se întâmplă! Te uiți la familii, la modul cum își cresc copii și zici că sunt mai răi decât aceia din lume. Ce faci cu astfel de situații? În loc să evoluăm în această dezvoltare, noi mergem pe o direcție de involuție.

Dragii mei, lecția ce ne stă ca provocare în această zi, este lecția dezvoltării. Există o pasiune în inima ta să crești? Ești pasionat să cunoști Scripturile? Câți dintre voi mai aveți cartonașe de memorat versete? Să ne fie rușine că nu mai avem un astfel de cartonaș pe care să-l mai citim, să-l memorăm, să strângem Cuvântul în inimă ca să nu păcătuim împotriva Domnului. Știți de păcătuim așa mult? Pentru că nu strângem Cuvântul! Este logic. Dacă l-am strânge, am păcătui mai puțin și am crește în înțelepciune.

Câți mai medităm la Cuvânt? Câți știm o carte din Scriptură, pe care în momentele când nu poți să adormi, stai și zici „Pavel, apostol al lui Hristos prin harul lui Dumnezeu, către sfinții care sunt în Efes și credincioșii în Hristos Isus…”? Și să începi să reciți. Câți dintre noi facem lucrul acesta?

Dragii mei, Isus creștea, dar știți de ce creștea? Nu pentru că ar fi stat pe malul Iordanului cu un evantai și El le știa pe toate. Cuvântul ne spune că El creștea și acest lucru însemna că era un proces în care El învăța Legea, în care medita la Lege, în care Îl iubea pe Dumnezeu, se ruga și creștea.

O creștere normală este una în care există procesul de hrănire – creștere. Ați văzut vreodată creștere fără hrănire? Nu! Nicăieri nu vezi creștere fără hrănire!

E ca și vorba acelui om care a cumpărat un măgar, dar nu i-a dat nimic de mâncare vreo 7 zile și măgarul a murit. Apoi merge prietenul lui și îi zice: „Extraordinar! Tocmai când se obișnuise să nu mănânce nimic, a murit și măgarul ăsta!”

Nu există dragii mei creștere fără hrănire! Isus Se hrănea și astfel creștea în înțelepciune.

Ultima lecție pe care o învățăm din acest frumos text este lecția devenirii. Această lecție o invățăm din incidentul la care ne uităm. Incidentul se produce așa cum ne spune Cuvântul: „Când a fost El de 12 ani, s-au suit la Ierusalim, după obiceiul praznicului.” Ne punem întrebarea dacă este ceva legat de 12 ani și cu siguranță da. Pentru că la 13 ani fiecare copil evreu avea o ceremonie specială care se numea Bar Mitzvah.

Cei ce ați fost în Israel ați văzut probabil Zidul Plângerii unde ați văzut procesiunea de Bar Mitzvah. Am fost și eu acolo, pentru că aproape în fiecare zi sunt familii de evrei care vin acolo cu rabini și cu cei ce stau toată ziua acolo de citeau rugăciuni și Legea și pun bilețele în Zidul Plângerii și la ceremonia aceasta veneau de peste toată Europa, din America și din alte țări care să vadă această ceremonie.

Aceasta ceremonie de Bar Mitzvah („bar” –fiu, „mitzvah” – lege sau poruncă, traducându-se „Fiul Legii” ) la 13 ani a unui copil evreu, îl făcea să devină responsabil. Copilul devenea practic matur nu la 18 ani, ci la 13 ani. De atunci copilul putea să participe cu bărbații la sinagogă și să stea cu ei, să deschidă sulul Legii și să-l citească înaintea poporului.

Și eu am pățit ceva cu Bar Mitzvah când am fost în Israel a doua oară, am fost să-l vizitez pe un frate care lucrează cu o societate misionară în Ierusalim și el m-a invitat prin fundația pe care o are acolo. Din câte îmi amintesc se numea „Vocea Sionului” sau ceva de genul acesta, iar în ebraică tot din 2 cuvinte era compus, un nume pe care nu l-am reținut. Însă când m-am întors la aeroport și am trecut pe la securitate, oamenii aceia au început să-mi pună întrebări:

• De ce ai venit în Ierusalim?
• Am venit să vizitez un prieten care este pastor și ne-am dus să vizităm locurile sfinte. Am făcut și turism, am fost și la biserica lui. (am fost cât se poate de sincer în raspunsurile mele)
• Cum se numește organizația lui?

Am stat eu m-am gândit și la un moment dat, instantaneu zic: „Bar Mitzvah!”

• Bar Mitzvah? Ești sigur?
• Hmm, nu știu. Dar cred că Bar Mitzvah se numește.

Firește, când ai de-a face cu securitatea israeliană, nu vii cu lucruri de genul acesta. Știți ce au făcut? M-au luat (era să și pierd avionul), m-au dus undeva în spate și au zis: „Dezbracă-te!” Mi-am dat jos cămașa. Ei au zis iar: „Dezbracă-te!” Apoi am dat jos și maieul și pantalonii și am rămas în lenjerie intimă. S-au îndreptat spre mine speriați, ușor furioși și au început să mă cerceteze, să vadă dacă nu cumva am vreun cip pe sub piele.

Așadar, aveți grijă când vă duceți prin Israel să nu pomeniți de Bar Mitzvah, că veți avea un tratament mai aspru. Le-am spus că îi iubesc și că mă rog pentru Israel și pentru Ierusalim. Dar m-am speriat, mi-au ținut bagajele vreo 4 zile să le inspecteze în fiecare fibră, să se asigure că nu este nimic din zona arabă sau cine știe ce.

Însă iată, era ceremonia aceasta la 13 ani. Rabinii cei mai vestiți din vremea aceea, Shammai și Hillel, recomandau familiilor să ducă copii la Ierusalim la 11 ani, la 12 ani, ca să-i obișnuiască, ca atunci când vine ceremonia de Bar Mitzvah, copii să știe cum este să devii un fiu al Legii. De aceea Isus este dus la Ierusalim la 12 ani.

După zilele praznicului ce țineau 7 zile, familia se întorcea acasă. De regulă știți cum era? Gândiți-vă că dacă mergeau din Galileea spre Iudeea la Ierusalim, ei se duceau printr-un convoi mare, se adunau mulți și mergeau toți împreună. Nu se duceau separați pentru că erau pirați și atunci dacă te găseau separat îți luau tot ce aveai.

La fel, când se termina sărbătoarea mare a praznicului Paștelor, tot la fel familii mai multe se întorceau în acel lung convoi poate de 1, 2 sau 3 km. Iar când ajungeau fiecare acasă își spuneau la revedere, ceilalți se duceau mai departe până ajungeau toți acasă.

Ei bine, Cuvântul spune că părinții lui Isus nu au băgat de seamă că la întoarcere, băiatul Isus nu era cu ei. Au presupus că este undeva cu toată familia lărgită, cu prieteni, cu rudenii și că este și El pe undeva pe acolo.

După o călătorie de o zi însă, când familiile din convoi care erau mai apropiate, poate din Nazaret, poate din Cana sau Tiberiada sau alte locuri, se adunau la masă și acolo „își numărau bobocii.” În seara aceea când cinau, Isus nu a venit. S-au întrebat unde este, l-au cătutat printre rudenii și cunoscuți, dar nu L-au găsit și s-au întors la Ierusalim.

Eh, nu a fost ușor! Să faci un drum de o zi pe jos, să lași convoiul, să te întorci, ca apoi să mergi singur înapoi. Nu era ușor.

Pe de altă parte, gândiți-vă la inima lor, având în vedere că nu știau unde este Isus.

Eu odată mergeam la Zalău și ne-am oprit pe la Sighișoara, la Kaufland. M-am dus cu fiul meu de 4 ani să cumpărăm câte ceva și la un moment dat el a țașnit-o și s-a dus printre raioane. M-am dus să-l caut, m-am uitat în stânga și în dreapta, am căutat printre raioane, nu era niciunde. Am intrat în panică, se uitau toți din Kaufland la mine întrebându-se ce se întâmplă.

Însă este un sentiment aproape firesc pentru un tată care își pierde copilul. Intră într-o panică. Și acolo era Ierusalimul, nu era Kaufland. Părinții s-au întors cu inima tremurândă și au început să-l caute în tot Ierusalimul. În final L-au găsit în Templu. Stătea acolo, în fața lui erau niște rabini și Isus punea întrebări și ei se gândeau. Și probabil rabinii Îl întrebau: „Dar Tu ce zici?” Și Isus le răspundea. Și ei se uitau unii la alții și poate în acest caz îl numeau geniu pe Isus. Dar era Isus crescut în înțelepciune la statura plinătății la care era la acea vârstă.

Ce este de o importanță crucială aici, este momentul în care părinții vin și când Îi spun înmărmuriți „Fiule, pentru ce te-ai purtat așa cu noi?”, aceasta era o ușoară mustrare pe care Maria i-o spunea lui Isus. „Iată că tatăl Tău şi eu Te-am căutat cu îngrijorare. Și Isus le-a zis:…”

Următoarea frază este singura pe care o avem de la Isus în 30 de ani! Rețineți lucrul acesta! În 30 de ani, atât avem: „De ce M-aţi căutat? Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în Casa Tatălui Meu?”

Maria I-a zis: „Tatăl Tău și cu mine Te-am căutat.” Dar Isus spunea că era în Casa Tatălui Său.

Sunt câteva lucruri de mare importanță. Categoric Isus la acea vârstă avea conștiința deplină a chemării Sale, a mesianității Sale, creștea și El devenea! Era un proces al devenirii Sale. Nu că venea dintr-o lipsă, dar era în pregătirea aceea, pașii pe care Îi făcea spre cruce. El devenea spre ceea ce era destinat și chemat înainte de întemeierea lumii.

 Îmi place să mă uit cum Domnul Isus răspunde fără obrăznicie, așa cum unii ar intui aici: „I-a uite ce a făcut! S-a purtat așa, dar era legitim să-L mustre!” El S-a purtat cu mult respect: „De ce M-aţi căutat? Nu știați că aici sunt?”

Ce este impresionant din nou la Domnul Isus, este că El este în locul potrivit.

Ca să înțelegeți lucrul acesta, dați-mi voie să folosesc tot o imagine din relația părinților cu copiii.

Sunt părinți care spun: „Unde este Alina?” Nu o văd în proximitate, în cameră și zic: „Știu unde este, la computer! Sigur acolo este.” Nici nu trebuie să se ducă pentru că știe că este acolo. „Unde este Viorel? Vioreel, Vioreeel!” Poți să strigi de 10 ori că știi că este cu iPad-ul sau cu telefonul. „Unde sunt băieții noștrii?” Te uiți puțin pe geam, nu-i vezi afară. Te poți duce la etaj, să intrii în cameră și când deschizi ușa îi vezi  jucându-se pe computer. Știi unde sunt! Sunt acolo.

Poate că viața lor, prin neglijența părinților și lipsa lor de înțelepciune, a început să-și construiască un habitat, care încet încet, personalitatea lor a început să se integreze, a început să crească organic cu habitatul acela și știi unde sunt.

O, ce bucurie este în inima părinților când îi strigă pe copii și după aceea intră în cameră și îl văd pe copil cu biblia în mână memorând versete.

Ce trist este că părinții nu pot spune astăzi „Știu unde este, se roagă! Nu știați?” Dacă îl strigi pe copilul tău: „George, unde ești?” Și să ți se răspundă de la etaj: „Nu știi mami unde sunt? Citesc cartea Romani.” Ce frumos!

De ce lucrurile acestea par ideale și departe de noi? Trist este că copii noștri parcă nu mai sunt în habitatul în care trebuie să fie pentru a crește în înțelepciune, în statură și în harul lui Dumnezeu. Dar acest lucru de multe ori nu este atât vina lor, cât este eșecul părinților.

Un mare împărat înțelept, Aurelian spunea fiului său Comodus: „Falimentul tău ca fiu, este eșecul meu ca tată!” Adesea vedem această realitate!

Dragii mei să nu credeți că vă spun lucrurile acestea gândidu-mă la cineva. Este Cuvântul Scripturii și de aceea îmi place să-l predic. Nu mă gândesc la absolut nimeni. Mă gândesc la mine în primul rând, pentru că mă doare inima să văd că este această luptă. Adesea când mă gândesc bine, mă găsesc vinovat.

„Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în Casa Tatălui Meu? Aceasta e viața Mea, e habitatul Meu!”

În plus ce mai învățăm de aici, este un lucru frumos, faptul că Isus nu a vrut să denigreze sau să le spună: „Ce sunteți voi?” A avut aceeași atitudine ca și în Cana: „Femeie, ce am eu cu tine?” Unii zic „Uite ce obrăznicie!” Nu, deloc! Era respect în această atitudine. Isus aici Își anunța statutul! Era Fiul lui Dumnezeu!

Isus ne învață ceva aici: că relația cu Dumnezeu, surplasează relația de familie. Relația cu Dumnezeu, este deasupra relației cu familia. Așa trebuie să o receptăm fiecare. Isus creștea în înțelepciune.

Iată frumusețea acestui pasaj unic, într-un interval aproape 30 de ani. Iată chemarea lui Dumnezeu pentru noi. El îți face astăzi o chemare la dedicare, la devoțiune, la dezvoltare, să crești în harul lui Dumnezeu și în înțelepciune. În final Dumnezeu îți face o chemare la devenire, să fii ceea ce ești. Dacă ești răscumpărat și ești copilul lui Dumnezeu, fii în statutul acesta! Crește în harul lui Dumnezeu ca să devii ceea ce ești și să lăsăm lucrurile începătoare ale lumii și să mergem spre cele desăvârșite. Amin!