Evanghelia după Luca 4:14-30 – Sorin Prodan

Evanghelia după Luca 4:14-30 – Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov

Este posibil ca cei care sunt parte a Bisericii Providența să urmărească această incursiune în Evanghelia după Luca cu intermitențe. De aceea există și varianta online dacă pierdeți unul din mesaje și dacă realmente sunteți preocupați să înțelegeți fiecare pas pe care îl facem, înaintarea aceasta în a descoperi planul lui Dumnezeu revelat în Evanghelia după Luca.

Pe de altă parte, în fiecare duminică avem musafiri pe care îi salutăm și astăzi în mijlocul nostru și ne bucurăm de prezența lor. Pentru ei, lucrurile s-ar putea să nu se lege atât de bine ca și pentru cei care frecventează cu regularitate adunarea Bisericii Providența.

De aceea îngăduiți-mi să încep puțin de la un plan mai general. Tema centrală a întregii Scripturi este mântuirea. Dumnezeu S-a lansat într-o aventură costisitoare, aceea de a răscumpăra pentru Sine un popor pe care l-a ales înainte de întemeierea lumii și pe care îl aduce la Sine.

Atunci când ne uităm în Vechiul Testament, noi ne uităm de fapt înt-o fază incipientă, o fază de început a acestui plan, iar atunci când trecem în Noul Testament ajungem la o fază reală, la o fază care trece de la zona umbrelor, la realitate. Și ne aflăm într-o zonă în care Îl vedem pe Dumnezeu declașând realmente planul Său prin întruparea lui Isus Hristos și începând de acolo ducând mântuirea Sa, până la desăvârșirea care va fi la a doua venire a Domnului Isus Hristos și la instaurarea definitivă a Împărăției Sale. Acolo se va intra în etapa finală și vom intra în veșnicia care nu va mai suferi nici o schimbare.

Până atunci noi ne aflăm în această dinamică a lucrării lui Dumnezeu. Mulți evrei nu au înțeles lucrul acesta. Când ei se gândeau la Mesia, la Trimisul, la Eliberatorul, se gândeau că El vine să elibereze Israelul, să instaureze Împărăția Sa veșnică pe pământ și că totul este definitiv.

Însă planul lui Dumnezeu începea cu întruparea Domnului Isus, fiind o zonă a anticipării prezentată în Vechiul Testament, ce se declanșa cu întâia venire a lui Hristos și de acolo intrăm în ceea ce Scriptura numește zilele din urmă până la a doua venire a Domnului Isus Hristos și toată etapa aceasta, este o zonă în care lucrurile merg într-o dinamică și Dumnezeu Își desăvârșește planul de mântuire.

Evanghelia după Luca este evanghelia care prezintă atât de frumos venirea lui Hristos și demonstrația faptului că El este desemnat de Dumnezeu ca să împlinească planul acesta. De aceea Luca, rezervă primele 3 capitole ca să aducă o serie de mărturii, că Cel care S-a născut în Betleemul din Iudea, este Mesia, este Fiul lui Dumnezeu.

Avem mărturiile unor îngeri, avem mărturiile unor oameni și toate aceste mărturii culminează cu o mărturie care este la botezul Domnului Isus, moment pe care Dumnezeu îl stabilește ca o bornă de hotar și de acolo începe lucrarea efectivă a Domnului Isus Hristos pe pământ.

Acolo la botez, Însuși Dumnezeu cu un glas audibil din ceruri face această declarație extraordinară: „Tu ești Fiul Meu preaiubit. În Tine Îmi găsesc toată plăcerea Mea!” După afirmația aceasta, diavolul Îl testează.

Am învățat în mesajul trecut că atunci când Dumnezeu face o afirmație despre cineva (ca și în cazul lui Iov: „Ai văzut pe Iov? Nimeni nu este ca el”) diavolul vine și testează mărturia aceea. Astfel se face că Domnul Isus este dus de Duhul în pustiu și începe testul cel mai mare, bătălia cea mai mare, test la care întâiul Adam a falimentat. Primul Adam a căzut lamentabil, iar ultimul Adam este Cel care biruiește și se califică pentru mandatul cel mai înalt pe care l-a dat Dumnezeu cuiva vreodată: acela de a răscumpăra omenirea în care a căzut cu primul Adam și care a tras după el întregul neam de oameni care s-a născut din Adam.

După biruința aceasta, Cuvântul ne spune că Domnul Isus a venit în Nazaret, cu toate că este probabil să ne uităm puțin cronologic să vedem cum s-au întâmplat lucrurile. Pentru că venirea Lui la Nazaret nu a avut loc imediat după ispitirea din pustiu.

Dacă citim în Evanghelia după Ioan, constatăm că după ce Domnul Isus a fost ispitit, a venit perioada în care Domnul Și-a ales o parte din ucenici și apoi a călătorit înspre Galileea și S-a întors în Iudeea (rețineți vă rog că ispitirea a avut loc în pustiul Iudeii care era în sud, iar Galileea în nord).

În Israel pustiul Iudeii este o zonă întinsă, aridă, goală, numai cu niște dealuri sterpe și acolo a fost momentul ispitirii. De acolo Domnul Isus călătorea înspre Nord, spre valea Iordanului, înspre Galileea. Între pustiul Iudeii și Galileea se afla Samaria, zonă pe care evreii foarte pioși, o ocoleau și mergeau fie pe valea Iordanului, fie o luau dincolo pe lângă Marea Mediterană, ca nu cumva să treacă prin zona Samariei.

Însă atunci când Domnul Isus Hristos S-a întors în Nazaret, vreau să vă spun că El a trecut prin Samaria. Episodul cu samariteanca din Ioan 4 să știți că este timpuriu. Apoi când S-a dus în Galileea, nu S-a întors direct în Nazaret. Dacă a ajuns pe la Nazaret, a ajuns doar din când în când. S-a dus în Cana, unde a făcut primul semne, schimbarea apei în vin, apoi a petrecut cea mai lungă perioadă de aproape 2 ani de zile în Capernaum. În 2 ani de zile nu a prea trecut prin Nazaret, lucrul care a cam deranjat pe nazarineni: „De ce nu vine? Ce are cu noi? Ce nu e în regulă cu noi? De ce ne evită?” În mare parte stătea în Capernaum unde a început să facă mai mult minuni, relatate atât de evanghelistul Matei, cât și de evanghelistul Marcu. Cam aceasta este cronologia.

Acum dați-mi voie, înainte de a intra în textul nostru, să vă pun o întrebare: vi s-a întâmplat să aveți față de cineva o admirație deosebită, o admirație care să poată merge până la fascinație și nu la multă vreme după aceea, să ajungi să ai față de aceeași persoană o ură și un resentiment și o amărăciune de nici nu mai poți dormi noaptea? Îți vine mereu în minte, te deranjează, poate te-a dezamăgit și simți că nu mai poți să scapi, este ca un coșmar. Poate că nu sau poate că da. Dar știți unde se întâmplă cel mai des lucrul acesta? Știți unde se întâmplă de regulă când se trece de la o fascinație, de la o admirație extraordinară, la o ură de nu mai poți să suporți persoana respectivă?

Ați auzit de conceptul dragoste la prima vedere? Se îndrăgostește cineva, este atât de fascinat, nu mai poate, ar birui lumea întreagă, ar agăța luna de pe cer, să o tragă și să i-o dea prințesei pe care acum nu o mai poate scoate din fiecare celulă a vieții sale și gata se căsătoresc. Și după 3 luni, aceleași persoane care nu mai putea de drag unul după altul, ajung la o ură de nu se mai pot suporta unul pe altul. Așa este? Se întâmplă atât de des, că tot ce începe într-o fascinație și într-o admirație, sfârșește adesea la ciocanul judecătorului care zice: „Pronunț divorțul.”

V-am pus întrebarea aceasta pentru că atunci când am încercat să desfac textul acesta din Evanghelia după Luca, m-a surprins un amănunt care parcă nu mi-a dat pace. Sunt 2 versete care arată o schimbare radicală într-un timp foarte scurt în atitudinea celor ce erau prezenți în sinagoga din Nazaret. După ce Domnul a citit din sulul cărții lui Isaia și a afirmat primele cuvinte, versetul 22 ne spune: „Toți Îl vorbeau de bine. Se mirau de cuvintele pline de har care ieșeau din gura Lui și ziceau: „Oare nu este acesta fiul lui Iosif?”

Remarcați: „Toți”, fara excepție, „Toți Îl vorbeau de bine.” După momentul acesta, Domnul Isus afirmă câteva cuvinte de la versetul 23 la 27, iar la versetul 28 Cuvântul spune: „Toți cei din sinagogă, când au auzit cuvintele acestea s-au umplu de mânie și s-au sculat, L-au scos afară din cetate, L-au dus pe sprânceana muntelui pe care era zidită cetatea lor ca să-L arunce în prăpastie. Dar Isus a trecut prin mijlocul lor și a plecat de acolo.”

M-am întrebat cum a făcut, dar firește nu a fost ca și după înviere să se evapore cu trupul și să fie dincolo de mulțime, ci eu cred că a fost mai degrabă situația similară cu cea în care spune că „Mai marii norodului au trimis pe aprozi (soldații Templului) ca să-L i-a pe Isus.” Aceștia s-au dus, au ascultat și i-a cuprins teama. S-au dat în spate, s-au dus la marii preoți și ei i-au întrebat de ce nu L-au adus și ei au spus: „Nimeni nu a vorbit vreodată ca Omul acesta!”

Eu cred că a fost un moment în care întreaga mulțime a fost realmente înspăimântată pentru un moment și Domnul Isus doar a trecut printre ei, nimeni nu a mai îndrăznit să-L atingă, pentru că nu era momentul, nu-i venise încă ceasul.

Mi-am pus întrebarea, oare de ce acești nazarineni au trecut dintr-o dată de la o stare de admirație fenomenală, la una de ură încât să fie gata să-L omoare? Este o întrebare importantă. Eu cred că avem un răspuns în parcursul textului.

De aceea, vă invit să încercăm să urmărim textul acesta în secvențele în care ne este prezentat. Cuvântul ne spune că după ispitire, El era „plin de puterea Duhului Sfânt.” Subliniez un amănunt aici: la Domnul Isus nu era nevoie de porunca de a fi plin de Duhul Sfânt, El a fost plin de Duhul Sfânt în mod constant. Și atunci când Duhul Sfânt umple pe cineva, sunt două direcții în care această umplere merge: una este direcția propovăduirii, iar a doua este direcția unei puteri prin care Domnul Isus a făcut minuni și semne.

Desigur, putem să mergem un pas înainte și să întrebăm: și în cazul nostru este cerut acest lucru? Pentru că pe de o parte Cuvântul ne spune că „atunci când veți primi Duhul Sfânt, veți primi o putere.” Această putere ne este prezentată în cartea Faptele Apostolilor ca o putere atât în direcția proclamării, cât și în direcția unor semne supranaturale care au loc. Dar nu în mod necesar acestea sunt întotdeauna împreună. Câteodată proclamarea poate fi însoțită de un semn al puterii, alteori nu.

De aceea nu cred că trebuie să condiționăm întotdeauna proclamarea sub puterea Duhului Sfânt de necesitatea prezenței unor minuni. Dacă Dumnezeu le va face, ca să întărească proclamarea, slăvit să fie El, dar nu trebuie să revendicăm acest lucru.

Apoi Cuvântul ne spune că El a venit în Nazaret și există un amănunt pe care foarte mulți îl trec cu vederea: „A venit în Nazaret, unde fusese crescut.” Un alt amănunt este următorul: „După obiceiul Său în ziua Sabatului, a intrat în sinagogă.”

Mi-a plăcut acest verset, pentru că atunci când l-am citit, m-am gândit la satul meu de baștină, la Ortelec. Ortelecul este ca Stupiniul din Brașov, fost sat ridicat la rang de oraș. Sat get-beget cu țarină, cu hotarul satului, cu vaci, cu boi și cu tot felul. Dar după aceea, administrația orașului Zalău a mutat tabla de intrare sau de ieșire dincolo de satul nostru și satul a fost înghițit și am devenit orășeni cu carul, cu vacile ș.a.m.d.

Vreau însă să vă spun că cei care ați crescut la țară (sau oraș), cunoașteți fiecare părticică din acel loc. Eu am stat și m-am gândit cât am lucrat eu pe hotarul satului. A venit colectivul și ne-am dus la adunat baloți, la cartofi, la roșii, etc. Și aproape m-am speriat să văd că fiecare părticică a satului parcă o călcasem cu piciorul meu și lucrasem aproape în tot hotarul satului. Și hotarul satului nostru este mai mare decât orașul Zalău, ca hotar (nu degeaba l-au înghițit, l-au dublat în suprafață).

Ori de câte ori mă duc acasă, chiar dacă am avut o copilărie grea și o familie foarte dificilă cu probleme, mă duc cu drag acasă pentru că este locul în care am crescut. Când mă duc acolo imediat văd copaci care s-au tăiat, sau când s-a defrișat o parte din pădure parcă au tăiat o parte din sufletul meu. Este o legătură specială între sufletul tău și locul în care te-ai născut și ai crescut. Lucrul acesta nu este valabil în cazul celor care au migrat foarte mult dintr-un loc în altul. Dar cei care au stat măcar 18 ani într-un loc, cunosc sentimentul acela.

Ei bine, Domnul Isus Se întorcea la Nazaret unde a crescut. Iubea locul acela, cunoștea fiecare metru pătrat din Nazaret, cunoștea râpele din Nazaret, cunoștea stâncile, Se cățărase, Se jucase cu copii din Nazaret în toate zonele acelea. Era ceva special pentru El. Și acolo în Nazaret, Domnul Isus avea un obicei. Printre altele, obiceiul era ca în ziua Sabatului să Se ducă la sinagogă. Acest lucru era indiscutabil, nu se negocia.

Copii! Când mama și tata se duc la adunare, nu se negociază și nu se spune „Eu vreau să stau acasă.”

Domnul Isus avea obiceiul acesta și dorința cea mai mare a părinților din această adunare și a viitorilor părinți, cred că este să vadă copii lor că au niște obiceiuri ca acestea, că iubesc casa lui Dumnezeu, că se duc și-L caută.

Domnul a intrat în sinagogă și în vremea aceea era un tipar în sinagogă. Sinagoga avea un conducător și el putea să desemneze pe oricine de parte bărbătească de peste 30 de ani, să-l invite, să deschidă sulul cărții și să citească – era și o ordine. Programul de sinagogă începea cu o binecuvântare. Rabinul sinagogii binecuvânta poporul și după aceasta întregul popor din sinagogă rostea „Shema Israel!” (Ascultă Israele!) „Shema Israel! Adonai Elohim! Adonai Ehad!” Și după această rostire a lui „Shema Israel” (Ascultă Israele! Domnul Dumnezeul tău este Singurul Dumnezeu!), conducătorul binecuvânta din nou poporul. Apoi poporul se așeza și era un interval de citire a Scripturilor.

Erau 2 locuri din care se citea Scriptura. Un loc era din Pentateuh (din Tora, din lege) din care se citea un fragment. Acolo nu era pe capitole cum avem noi astăzi. Era doar sulul și era întreaga carte. Apoi se citea din profeți. După aceasta conducătorul sinagogii putea să numească pe oricine, neanunțat, să vină și să predice.

Într-un fel îmi place lucrul acesta că trebuie să fii pregătit. Nu ai timp să-ți pregătești mesajul acasă.

Mie mi s-a întâmplat. Când eram student la București, mergeam într-o adunare de frați tudoriști (Creștini după Evanghelie). Și am fost de câteva ori acolo, dar prima oară când am fost mi s-a părut interesant, că era o liniște câteva momente, și apoi un frate din adunare spunea: „Fratele Ioan să citească textul din Matei 10:25-30.” Și fratele se ridica și citea. Era încă un scurt moment și apoi spunea: „Fratele Arpy să ne predice.”

O singură dată am trecut prin experimentul acesta când am fost într-o adunare penticostală în care s-a citit un text și apoi m-au pus să predic. Mă pregătisem eu, dar acum nu era cazul. Era text la prima vedere. Este provocator!

Cuvântul spune că I s-a dat Domnului Isus să citească, I s-a dat cartea proorocului Isaia și El a deschis-o. Aici este iarăși un amănunt; să nu aveți impresia că este vorba de genul acesta de deschidere cum se întâmplă astăzi. Evreii aveau suluri, erau două bețe pe care era manuscrisul. Textul ebraic era pe aceste suluri. Știți ce se întâmpla? Nu se deschidea la întâmplare cum mai facem noi astăzi: „Doamne Te rog să-mi vorbești astăzi.” Și deschizi și citești ce îți vine acolo. Nu! Sulul era citit și după ce era citit rămânea acolo până săptămâna viitoare. Era înfășurat și acolo rămânea. Cel ce îl primea, îl deschidea și citea în continuare. Astfel Scriptura era citită în sinagogă Sabat de Sabat. Și era citită întreaga Scriptură. Poate este cazul să facem și noi un astfel de exercițiu o dată.

Și I s-a dat sulul. Când l-a deschis, a dat peste locul unde este scris: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi și să vestesc anul de îndurare al Domnului.” Extraordinar!

Noi am spune: „Cu siguranță, locul acesta era stabilit de Dumnezeu.” Și așa este! Dumnezeu stabilise ca în ziua aceea Domnul să ajungă în sinagogă, textul să fie acolo ca să proclame că El este Unsul, Mesia.

Dar m-am gândit pe de altă parte. Dacă ar fi fost alt text, ar fi fost o problemă? Nu, deloc! Orice alt text din Scriptură pe care Domnul Isus Hristos l-ar fi citit, putea să spună: „Cuvintele acestea s-au împlinit astăzi.” De ce? Pentru că toate Scripturile Vechiului Testament vorbeau despre El. Și orice ar fi luat din Vechiul Testament, Domnul Isus putea spune: „Astăzi s-a împlinit orice text din Scriptură.” Dar a fost textul acesta din Isaia, mult mai relevant pentru ei, mult mai clar! Era explicit.

După ce închide sulul și îl dă îngrijitorului, remarcați că „toți cei din sinagogă aveau privirile pironite spre El.” Nu auzeai o respirație. Toți erau curioși ce va spune, care sunt primele cuvinte. Și Domnul a început să le spună: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură pe care le-ați auzit.” Și i-a privit în ochi. Este posibil să-i mai fi spus ceva. Cert este că reacția la această primă afirmație este una pozitivă. Este liniște! Surprinzător! Eu mă așteptam ca ei să fiarbă: „Cum adică? Îți permiți să zici că Tu ești Mesia?” Dar Cuvântul spune că „L-au vorbit de bine.” Știți cum se vorbea de bine?

Eu am crescut într-o adunare mică după ce m-am întors la Domnul. Era o adunare cu vreo 20 de bătrânei și m-au pus la predică devreme, prea devreme. Dar a trebuit să predic. Și când predicam și ziceam câte ceva care le plăcea, toate surorile din adunare se întorceau una spre alta și dădeau aprobator din cap. După ce vedeam eu lucrul acesta, mi se părea momentul cel mai oportun să le spun problema care o aveam eu (exact ca Domnul Isus).

La noi în sat toți ortelecanii aveau vie, la fel și pocăiții. Nu de rareori se întâmpla fenomenul că mai vedeam câte o soră sau un frate care mergea cam nesigur pe drumul satului cu un cărucior cu butelie după el. Cred că îl ținea mai mult căruciorul pe el, decât el pe cărucior și mă durea să văd lucrul acesta. Știam că sunt „frați” care le au cu beția. Și ce mai predicau unii când se îndopau bine. Acest lucru mă deranja enorm. Nu mă deranjam deloc de aprobările acelea, dar tăiam în carne vie când era cazul. Eram uneori prea aspru, eram și prea tânăr.

Cât timp Domnul le-a vorbit fără să se atingă de ceva al lor, totul a fost bine. Și așa suntem și noi dragii mei. Dacă se predică și noi suntem aliniați la ce se predică, ne simțim bine. Și mai că ne vine să întoarcem capul și să zicem: „Mmm, bine zice!” De ce? Pentru că suntem în pantofii corecți. Dar când este ceva în neregulă în viața mea și nu mă simt bine când vorbește predicatorul, acolo este o problemă. Știți de ce? Pentru că zici: „Ah, despre mine vorbește. La mine face aluzie.” Știi cum poți verifica că nu ești în regulă? Te deranjează orice aluzie, chiar dacă cel ce predică intenționează se te mitralieze, chiar dacă nu. Interpretezi orice aluzie.

Așa s-a întâmplat și aici. În timp ce ei dădeau din cap, ca niște evrei pioși și aprobau și-L vorbeau de bine, Domnul Isus spune: „Fără îndoială îmi veți spune: „Doctore vindecă-te pe tine însuți!” Ce vroia să spună zicala aceasta?

Când zici unui doctor: „Hei doctore! Tu-mi spui să mă las de țigară, dar uite tu ai scrumiera plină de țigări.” Este o problemă, așa-i? Îndrăznești să spui unui doctor (că nu zici oricărui doctor) o astfel de afirmație dacă ai o problemă cu el. Când e ceva deja acolo ce te deranjează, chiar dacă persoana respectivă este deasupra ta ca statut, îți vei lua curajul să-i zici: „Hai lasă-mă în pace domnule doctor! Rezolvă-ți tu problema întâi.” Să zică un pacient așa ceva, cum ar fi? Înseamnă că pacientul acela are deja o râcă pe tine, are ceva cu tine.

De aceea ei aveau limbă zicala aceasta și vroiau să i-o spună Domnului Isus: „Vindecă-Te pe Tine.” Dar în ce sens? „Și-mi veți zice: „Fă și aici în patria Ta tot ce ai făcut în Capernaum.” Și Domnul Isus Hristos răspunde la ceea ce ei vor să zică printr-o zicală, tot cu o zicală: „Dar, adevărat vă spun că nici un prooroc nu este bine primit în patria lui.”

Domnul le știa inima, îi cunoștea. Și El era atât de bine cunoscut acolo și El îi cunoștea atât de bine. Știa că au ceva!

Noi în Ardeal, spunem: „Au ceva pe rânză!” Adică îi deranjează ceva, este ceva ce îi frământă.

Nu spuneau cu cuvinte, dar ar fi spus-o dacă puteau. Domnul Isus a spus: „Aceasta este ceea ce vreți să spuneți.” Cu alte cuvinte ei vroiau să spună: „Dar care e problema cu noi? De ce te duci la alții și vindeci prin Capernaum? Te duci dintr-o parte în alta, predici peste tot! Dar cu noi ce este? Avem râie, avem lepră? Ce nu te identifici cu noi?” Știa acest lucru Domnul Isus și le-a spus-o.

După aceasta Domnul Isus le dă două exemple făcând cu acestea ceea ce fac soldații: scot cuiul de la dinamită și nu mai durează mult până se produce explozia. Și ne vom uita la aceste două exemple, care îi provoacă, ca în final să se schimbe de la admirația aceea care o aveau, la o ură gata să-L omoare.

Aici revin la întrebarea care am lansat-o la început: cum se poate să treci de la admirație la ură? Să te schimbi de la „Oau, bine zici, extraodinar!” la a scrâșni din dinți să-L scoți afară și să-L omori? Care era problema nazarinenilor?

La această întrebare veți vedea că dacă începem să ne ducem împreună, vom vedea că este suprinzător să identificăm că problema nazarinenilor poate fi și problema noastră.

În primul rând, cred că o problemă pe care nazarinenii au avut-o, este ceea ce numesc obișnuința cu neobișnuitul. Ce vreau să spun cu aceasta?

Domnul Isus crescuse la Nazaret, era cunoscut de nazarineni. Toți Îl cunoșteau. Foarte probabil o grămada din Nazaret aveau piese de mobilier pe care Domnul Isus le-a făcut pentru ei. Îl cunoșteau foarte bine. De aceea când El a vorbit, cumva ei au zis: „Extraordinar, nemaipomenit! Dar nu este El fiul lui Iosif și al Mariei? Dar cum de vorbește El așa? Că nu a învațat!”

Este interesant să vedem că atât în Matei, cât și în Luca, în ambele cărți se prezintă reacția norodului. În Matei 13, Cuvântul spune în versetul 53: „După ce a isprăvit Isus pildele acestea, a plecat de acolo. A venit în patria Sa şi a început să înveţe pe oameni în sinagogă; aşa că cei ce-L auzeau se mirau şi ziceau: „De unde are El înţelepciunea şi minunile acestea? Oare nu este El fiul tâmplarului? Nu este Maria mama Lui? Şi Iacov, Iosif, Simon şi Iuda, nu sunt ei fraţii Lui? Şi surorile Lui nu sunt toate printre noi? Atunci de unde are El toate lucrurile acestea?”

Observați ce notație face Matei la versetul 57. El spune: „Şi găseau astfel în El o pricină de poticnire.” Cu alte cuvinte, ei se uitau, admirau, dar ziceau: „Pruncul acesta a crescut aici! Noi Îl cunoaștem. Cum poate El să facă lucrurile acestea?”

Știți cum îmi spuneau mie după ani de zile de predicat în adunarea aceea din Ortelec? „Băiatul ăsta!” Drept este că și arătam mai mult a băiat, Domnul mi-a dat o caroserie bună, motorul este mai uzat. Cumva se obișnuiseră cu mine că sunt doar un băiat. Sau îmi mai spuneau „feciorașul.”

Și despre Domnul Isus au spus: „Îl știm!” Știți care a fost problema lor? Că Domnul era în mijlocul lor de 30 de ani. Un copil care a crescut în statură, în putere și era tot mai plăcut înaintea oamenilor și înaintea lui Dumnezeu, însă ei nu au putut să vadă nimic. S-au obișnuit cu neobișnuitul și acesta este un risc foarte mare.

Știți care este riscul? Să fim în Casa lui Dumnezeu, în prezența Cuvântului, să cântăm și să ne închinăm înaintea lui Dumnezeu, dar totul să devină o rutină. Să ți se atrofieze simțul acela al admirației, al uimirii că ești în prezența lui Dumnezeu, să iei totul ca o rutină și chiar rugăciunile să devină ca o poezie.

Îmi trec prin minte mulți frați de atunci care la fel acționau, la fel se rugau, totul era o rutină, parcă nu vedeai nimic palpitând. Nici un spasm în mușchii lor spirituali. Nimic! Obișnuința cu neobișnuitul: să te rogi mecanic, să cânți mecanic, să predici tehnic, să ratezi miracolul!

Obișnuitul cu neobișnuitul! Aceasta este o problemă pe care cei din Nazaret au avut-o.

A doua problemă pe care eu cred că au avut-o ca să treacă dintr-o dată de la o stare la alta, este lipsa de înțelegere a Scripturilor. Erau cu Scripturile sub nasul lor și nu le înțelegeau. Dar să nu-i condamnăm pe ei așa de mult, că nu au priceput nici marii cărturari ai lui Israel! Nici eu nu au priceput Scripturile. Când Domnul Isus Hristos a citit: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi și să vestesc anul de îndurare al Domnului”

Aici în fragmentul acesta din Isaia 61, avem câteva metafore: „săracii”, „cei cu inima zdrobită”, „robii de război”, „orbii”, „cei apăsați”. Sunt 5 metafore care descriau un popor care avea nevoie de eliberator. Și nici unul din Nazaret nu se identifica cu categoriile acestea. Ei credeau că sunt deasupra. Aproape că declarau: „Nu suntem săraci. Nu suntem cu inima zdrobită. Nu suntem orbi. Ce vii Tu și ne spui lucrurile acestea? Nu suntem apăsați! Noi suntem bine!” Ei s-au obișnuit, stăteau liniștiți. Aproape că spuneau „Nu avem nevoie de acest an de îndurare! Suntem bine!”

Dragii mei, când un om este lipsit de înțelegerea Scripturilor, vreau să vă spun că se poate întoarce împotriva Scripturii. Poate deveni un dușman al Scripturii și să avem grijă să nu facem lucrul acesta.

Textul acesta din Isaia 61, descrie de fapt întoarcerea Israelului din robia babiloniană.

Dacă vă aduceți aminte, unul din principiile pe care le-am mai auzit în interacțiunea cu textul profetic, este aceea în a vedea textul profetic în timpul în care a fost spus și apoi a vedea textul ca printr-un telescop profetic care are mai multe lentile.

Prima lentilă este cea istorică. Există o împlinire a textului imediată sau apropiată în contextul istoric. Profeția din Isaia 61 era întoarcerea evreilor din robia babiloniană.

Dar după aceea avem o lentilă mai îndepărtată prin care textul profetic avea împlinire în Hristos. Lentila aceasta o numim lentila soteriologică – adică mântuirea. Avea în vedere mântuirea și vedem o împlinire a profeției în Hristos. Toate profețiile vorbesc despre Hristos, toate se orientează spre Hristos, dar lucrurile nu se opresc acolo, ci merg mai departe și există o împlinire finală, care o observăm prin lentila escatologică, undeva în veacul care va veni. Și textul din Isaia respectă principiul acesta al telescopului profetic.

Dar ei nu au înțeles acest lucru și nu se identificau cu cei ce aveau nevoie realmente de Mântuitor. Ei doreau o eliberare teritorială, de sub puterea romană, nu de sub puterea păcatului lor.

A treia problemă pe care o văd aici, cred că este ipocrizia. Întotdeauna ipocrizia este îmbinată cu necredința. Știți în ce fel văd această problemă a ipocriziei? În felul în care ei se considerau ceva mai speciali și au fost deranjați că ei, specialii din Nazaret, unde crescuse Domnul Isus și care acum mergea și făcea minuni prin Capernaum și alte locuri, erau deranjați: „De ce nu vine El la noi? Care este problema noastră? Ce e cu noi, de ce nu se identifică cu noi? El e de-al nostru.”

Și nu cred că puțini nazarineni când auzeau de faima Domnului Isus ducându-se prin Galileea și prin tot ținutul Iudeii și al Samariei, au zis: „Aceasta este de-al nostru! Este din Nazaret! Ați auzit că a făcut o minune? Nu știți că e de la noi din sat?” Și era un fel de mândrie. Dar ceea ce îi deranjau este că nu venea în sat la ei. Dar acum când au venit, ei erau ca niște judecători: „Ia să vedem ce zice!” Îl luau de sus: „Aa, fiul acela a lui Iosif și Maria! Cum vine El cu învățăturile acestea?” Astfel de la admirația că vorbește bine, începeau să-L disprețuiască.

Domnul Isus le dă 2 exemple din istorie și este fascinant să vedem lucrul acesta. Unul de pe vremea lui Ilie: „Pe vremea lui Ilie, când a fost încuiat cerul să nu dea ploaie trei ani şi şase luni şi când a venit o foamete mare peste toată ţara, erau multe văduve în Israel; şi totuşi Ilie n-a fost trimis la niciuna din ele, afară de o văduvă din Sarepta Sidonului.” Și al doilea exemplu: „Şi mulţi leproşi erau în Israel, pe vremea prorocului Elisei; şi totuşi niciunul din ei n-a fost curăţat, afară de Naaman, sirianul.”

Aici se întâmplă ceva neobișnuit. Nu mai continuă să dea din cap și să zică „Oau ce frumos vorbește!”, ci dintr-o dată se naște mânia în ei. De ce? Le-a spus Domnul Isus ceva lor? Le-a zis: „Măi nazarinenilor, voi sunteți așa și așa…?” Și acum ei să înceapă să se mânie: „Ce ai cu noi? De ce vorbești așa?” Nu, nu a spus nimic. Domnul Isus a vorbit despre istorie și a dat 2 exemple. Și dintr-o dată ei s-au mâniat. De ce?

Au citi foarte bine subtextul. Foarte bine au înțeles aluzia pentru că despre ei era vorba. Știți ce le spunea Domnul Isus prin exemplele acestea? Cu cine îi identifica Domnul Isus?

Domnul Isus a vorbit despre doi prooroci și înainte de aceasta a spus: „Adevărat vă spun că niciun proroc nu este primit bine în patria lui.” Cu cine se identifica El? Cu acești 2 prooroci, care au făcut ceva.

Ei bine, cu cine era identificat grupul din sinagoga din Nazaret? Cu văduvele și cu leproșii! Și eu au citit foarte bine, imediat mintea de evreu perspicace a citit foarte bine și au început să înțeleagă că Domnul Isus îi asociază cu niște văduve și cu niște leproși.

Care era problema acelor văduve din vremea foametei și a leproșilor care nu au fost vindecați? Necredința! În timp ce erau văduve pe vremea foametei, o singură văduvă care nici măcar nu era din Israel a avut credință și Domnul l-a trimis pe Ilie la văduva aceea să aducă oale ca să-i înmulțească uleiul – a avut credință!

Și leproșii care erau în Israel, de ce nu erau vindecați? Căci n-au avut credință! Cine a avut credință? Auzind că este un prooroc al Domnului, un sirian a venit din Siria până în Israel. De ce ceilalți leproși nu s-au dus la prooroc? Că nu au avut credință. Dar Naaman, sirianul acesta a știut că este cineva care vindecă în Israel și a venit până acolo. Și Israel era dușmanul lor, dar s-a dus pentru că a avut credință.

Și Domnul Isus le spunea: „Vedeți, în voi este necredință!”

De fapt unul din subtitlurile care apar în Scriptură cred că este în Matei, acolo unde am citit și Cornilescu cred că a spus: „Necredința locuitorilor.” De aceea spune în Matei 13:58: „Şi n-a făcut multe minuni în locul acela, din pricina necredinţei lor.” Iată poporul cu care a crescut Domnul Isus era lipsit de credință.

Dragii mei, iată am urmărit trei probleme pe care le identificăm în această schimbare de atitudine, de la admirație la ură, obișnuința cu neobișnuitul, lipsa de înțelegere a Scripturilor și ipocrizia și necredința de care erau caracterizați acești nazarineni.

Acum vreau să vă spun despre un caz pe care l-am văzut cu ochii mei.

În timpul licelului eram trei credincioși în clasa aceea. Și am avut între noi în clasă un fiu de păstor, un băiat care era silitor, învăța bine și în timpul liceului mă uitam cu o admirație și cu un pic de invidie înspre el, pentru că era cu jumătate de pas înaintea mea la matematică, la informatică. La partea umană eram eu înaintea lui, dar la partea reală, la zona de informatică la care am fost, dacă eu luam 8 el lua 9. Dacă eu luam 5 la matematică, el lua 7. De regulă se întâmpla lucrul acesta.

Pe lângă aceasta îl vedeam și foarte dornic să-L caute pe Domnul și se ruga foarte mult, se ruga în clasă. Îl vedeai numai cum punea capul pe mână și se ruga și colegii din clasă șopteau: „Se roagă!” Își băteau joc de el și încercam și eu să mă rog ca el. Până la un punct în care aveam un coleg foarte inteligent, de etnie maghiară care a început să-mi spună în loc de Sorin, „Pioșenia voastră!” Și el cu asta m-a ținut pe tot parcursul liceului.

Dar ce m-a uimit pe mine, este că acest coleg al meu pe care îl vedeam că Îl admira pe Hristos și care Îl căuta, după ce a terminat liceul și s-a dus la facultate, s-a produs o schimbare radicală în viața lui. Dintr-o dată, în mod neobișnuit nu a mai mers la biserică, s-a dus în lume și a gustat din plin tot ce oferă lumea. Nu vă dau detalii, dar vă spun, tot ce oferă lumea!

Pentru mine a rămas o enigmă. Cum se poate de la acea admirație pentru Hristos să treci la o altă atitudine? Vreau să vă spun că m-am întâlnit ani de zile cu el și vedeam ce dispreț are față de credincioși.

Am mai auzit de unii care au ieșit din rândurile bisericii evanghelice și s-au întors la alte confesiuni și au devenit foarte critici și răutăcioși și plini de pizmă și de invidie și umplu blog-urile și internetul de dispreț și de oprobiu public pe care îl pun pe mișcarea evanghelică.

Îmi pun întrebarea cum se poate să treacă de acolo la o schimbare de genul acesta? Există lucruri care justifică astfel de schimbări și te obișnuiești cu lucrurile, când de fapt în inima ta este necredință și există această lipsă de înțelegere a Scripturilor.

De aceea dragii mei, chemarea mea este să fim atenți. Mai ales atunci când suntem confruntați și când simțim că nu ne vine să dăm din cap aprobator și cu admirație, ci mai degrabă că ne zgârie undeva. Când te zgârie, Dumnezeu poate să-ți vorbească și ai două alternative: ori te pocăiești și zici „Da, sunt sărac, sunt cu inima zdrobită, sunt rob de război și apăsat și am nevoie de eliberare, am nevoie de Hristos!” ori te întorci și Îl disprețuiești pe Dumnezeu, Îl disprețuiești pe Hristos.

Dumnezeu să ne ajute să fim cei care Îl primim pe Hristos, cei care Îl iubim pe Hristos și iubim Scripturile și răspundem față de prezența lui Hristos între noi cu un act autentic de închinare. Amin!