Evanghelia după Luca 5:17-26 – Sorin Prodan

Evanghelia după Luca 5:17-26 – Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov

Ne-am angajat de ceva vreme la parcurgerea Evangheliei după Luca. Este un angajament frumos al unei biserici, de a se așeza înaintea Cuvântului și de a urmări descoperirea pe care Dumnezeu ne-a făcut-o în Scripturi luând fragment cu fragment din Evanghelia după Luca.

Luca se alătură celorlalți trei evangheliști și scrie o evanghelie și o cronică istorică (Faptele Apostolilor) pe care le adresează unui aristocrat roman pe nume Teofil. Scopul pe care Luca îl are alături de ceilalți evangheliști, este să dovedească cu deamănuntul, cu argumente capitale, solide că Isus Hristos din Nazaret este Mesia, Cel pe care evreii L-au așteptat de secole.

Interesant este să vedem modul cum Dumnezeu Își organizează descoperirea Sa către oameni. Evangheliile alături de cartea Faptele Apostolilor, sunt ca și niște piloni pe care Dumnezeu așează întreg edificiul Noului Testament, ca un fel de fundație. Fundația este structura de rezistență a unui edificiu. Evangheliile formează această structură de rezistență.

Dacă vă provocați puțin imaginația, v-ați putea imagina o structură cu 4 piloni și în mijloc al cincilea. Cei 4 piloni pot să fie cele 4 evanghelii și cartea Faptele Apostolilor în mijloc. Foarte interesant este că dacă ne uităm la Vechiul Testament vedem ceva similar. Tora (Cărțile lui Moise) joacă același rol de a așeza fundația Vechiului Testament. Putem porni cu Geneza, Exodul, Leviticul și Numeri, 4 piloni pe care-i așezăm și în mijloc așezăm Deuteronomul. Aceasta formează structura de rezistență sau fundația Vechiului Testament. În timp ce în Noul Testament, evangheliile alături de Faptele Apostolilor formează structura de rezistență a Noului Testament. Acest lucru este important să-l înțelegem, pentru că epistolele se așează pe această structură de rezistență. Evangheliile ne dau nouă învățătura de bază a Noului Testament.

Modul în care Luca își dezvoltă evanghelia și învățătura este foarte interesant. Am văzut până acum că el pornește în a așeza în primele 4 capitole niște mărturii ale unor oameni, îngeri, mărturia lui Dumnezeu, mărturia unei genealogii, mărturia demonilor chiar, că El, Hristosul, este Fiul lui Dumnezeu. Toate mărturiile acestea de la puterile cele mai adânci care se află în adânc, până la instanța supremă, Dumnezeu, toate mărturiile acestea vin să dovedească că acest Isus este Fiul lui Dumnezeu.

După ce aduce mărturiile acestea care sunt esențiale, Luca trece la a arăta că atât prin învățătura Sa, cât și prin lucrările pe care le făcea Domnul, dovedea prin aceasta că e Fiul lui Dumnezeu. În învățătura pe care o dădea, totul se potrivea, toate mărturiile scripturilor Vechiului Testament dovedeau că Isus este Mesia. Și Domnul Isus Se descoperea pe Sine, și învățătură cu învățătură, profeție cu profeție arătau spre El și se împlineau în Isus Hristos.

Pe lângă acestea, faptele pe care le-a făcut, minunile pe care le-a făcut, puterea care s-a văzut în vindecări, în puterea pe care a arătat-o față de natură și în puterea pe care a exercitat-o față de puterile demonice, Domnul Isus demonstra că este Fiul lui Dumnezeu.

Pentru că vom continua Evanghelia după Luca și ne vom duce de la tabolu la tablou, aș vrea să vă imaginați excursia pe care noi o facem în Evanghelia după Luca, ca intrarea într-un muzeu.

În urmă cu câțiva ani de zile am avut bucuria să ajung și eu în Londra. Acolo există mai multe muzee care au intrare gratuită. M-am dus și eu la acestea, pentru că la acelea cu plată erau prea scumpe. Unul dintre aceste muzee, este „Muzeul de artă” de lângă piața Nelson. Este o galerie de artă absolut fenomenală. Dacă aveți ocazia să ajungeți prin Londra, nu ratați aceasă galerie de artă.

Întru-cât timpul meu a fost scurt, ce am reușit să fac a fost realemente să alerg din secțiune în secțiune și să mă uit la mai multe tablouri și câteva tablouri mi-au reținut atenția. Dar erau atât de multe încât mi-am dat seama că ai nevoie de o săptămână ca să stai și să le analizezi bine.

După aceea mi-am cumpărat niște albume despre galeria de artă din Londra și am început să le citesc. Mi-am dat seama că această galerie are o anumită organizare. Tablourile nu sunt puse la întâmplare acolo. Fiecare secțiune, fiecare cameră este legată fie de un curent din cadrul artei și picturii (impresionismulsau expresionismul), fie de tablourile unui anumit pictor (Van Gogh, Cezanne). Era o organizare. La fel când parcurgem Evanghelia după Luca, noi o parcurgem într-un mod organizat. Tablourile acestea sunt ca tablourile dintr-o galerie de artă și intrăm și vedem cum toate sunt organizate într-o anumită ordine ca în final să aducă demonstrația finală și indubitabilă că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.

De ce lucrul acesta este important dragii mei? Că noi am putea spune că vrem să învățăm niște chestiuni practice. Până acum am tot auzit că Isus este Fiul lui Dumnezeu și nici unul dintre noi de aici, nu am îndrăznit să ridicăm mâna și să zicem: „Eu sunt încă în îndoială. De ce tot insistăm pe aspectul acesta?” Îngăuiți-mi să vă spun de ce.

În vechime, sub vechiul așezământ, în vechiul legământ, nu era necesar ca cineva să creadă că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu ca să fie mântuit. Nimănui din vechiul legământ nu i s-a cerut să creadă că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Ce trebuiau ei să creadă, este că Dumnezeul lui Israel este singurul Dumnezeu adevărat, că Dumnezeu acesta și-a descoperit Legea Lui și omul trebuia să se uite la Lege și să vadă că este falimentar, că nu poate să împlinească Legea și să vină înaintea lui Dumnezeu și să zică: „Vai, nenorocitul de mine! Ai milă de mine Dumnezeul!” Precum Isaia sau David, să recunoască falimentul. Nici unul din Vechiul Testament nu a fost mântuit prin împlinirea Legii. De fapt intenția cu care Dumnezeu a dat Legea, a fost să demonstreze că omul este falimentar și să vină prin credință la Dumnezeul lui Israel, să declare falimentul, să se pocăiască și să zică: „Ai milă! Spală-mă!”

Din când în când însă, Dumnezeu descoperea unor oameni din Vechiul Testament niște sclipiri mărunte precum Iov care a spus: „Dar știu că Răscumpărătorul meu este viu.” sau Isaia: „Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El și prin rănile Lui suntem tămăduiți.” Dar revelația aceasta, taina aceasta, a rămas acoperită în Vechiul Testament până când în Noul Testament a fost descoperită prin întruparea lui Isus Hristos. Dumnezeu vine prin Isus Hristos să locuiască cu noi: Emanuel – Dumnezeu este cu noi!

Din momentul în care Hristos a venit pe pământ, a învățat norodul și a făcut fapte extraordinare dovedind prin faptele sale și prin învățătura sa, că este Fiul lui Dumnezeu. Apoi crucea devine un sistem de referință în ceea ce va urma. După momentul crucii, mântuirea nu mai stătea doar în credința aceea că omul este falimentar și nu poate primi Legea lui Dumnezeu și să vină cu pocăință la El. Condiția care se adaugă acestui lucru este a crede că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Această mărturie era o condiție esențială în mântuirea omului.

Haideți să ne uităm la Romani 10:9-10: „Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire.” Așadar după momentul crucii, fiecare om care dorește să fie mântuit trebuie să creadă și să mărturisească că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Alături de această credință și mărturie, trebuie să existe actul de pocăință și de așezare a credinței sale doar în Isus Hristos!

Dragii mei, lucrurile acestea sunt fundamentale, sunt esențiale. Aceasta este Evanghelia! Nimeni nu poate evita acest lucru. Astăzi sunt foarte mulți oameni care pe baza moralității lor vor să-și câștige mântuirea. Dar Domnul spune în mod foarte clar că nu poți să-ți câștigi mântuirea prin faptele tale, prin moralitatea ta. Bătălia în aceste zile este foarte mare!

Tabloul la care ne vom uita în această zi, vine să ne arate ceva absolut extraordinar dragii mei. Domnul Isus Hristos ne spune că El a venit ca să aducă anul de îndurare al Domnului. Acest an de îndurare al Domnului avea câteva componențe esențiale.

În primul rând, în anul de îndurare Domnul învăța pe norod și făcea fapte minunate. Învățătura și faptele Sale după înălțarea Sa la cer, este transferată Bisericii. În Faptele Apostolilor noi am învățat că Biserica continuă lucrarea pe care Hristos a început-o. Noi suntem mandatați de Dumnezeu, încredințați și datori să ducem Evanghelia aceasta până la marginile pământului.

La componenta învățăturii, a minunilor și faptelor de mare putere, astăzi se adaugă încă o componentă: iertarea de păcate. Lucru care a stârnit atât de mult reacția învățătorilor din vremea aceea încât au început să-și spună foarte mari întrebrări: „Cine poate să mântuiască? Cine poate să ierte păcatele decât Dumnezeu?” În ziua aceea s-a întâmplat ceva extraordinar dragii mei, în așa fel încât în final toți cei care au fost prezenți în Capernaum în casa aceea, au spus: „Azi am văzut lucruri nemaipomenite.”

Întrebarea pe care aș dori s-o așez înaintea noastră și prin care aș vrea să urmărim tabloul acesta, este următoarea: ce fapte, ce lucruri nemapomenite au văzut oamenii aceștia încât după ce au plecat de acolo s-au dus și au spus la neamuri?

Probabil după aceea, mulți ani la rând au povestit ce s-a întâmplat în ziua aceea, au spus copiilor lor și au spus nepoților lor lucrurile nemapomenite pe care le-au văzut. Care au fost oare aceste lucruri?

Am stat și m-am gândit, dacă m-aș pune în pielea lor ce aș povesti eu copiilor și nepoților mei dacă aș fi văzut lucrurile acestea? În primul rând cred că lucrul nemapomenit pe care ei l-au remarcat a fost învățătura Sa, mai ales pentru unii care până atunci nu L-au mai văzut pe Isus.

Cuvântul ne spune în versetul 17 că „Isus învăța pe noroade”. Luca deja a început să ne spună cum anume învăța Isus pe noroade.

În capitolul 4 cu versetul 15 Cuvântul ne spune: „El învăţa pe oameni în sinagogile lor şi era slăvit de toţi.” Apoi după ce în Nazaret a deschis sulul cărții, Isus a citit acel fragment din Isaia 61: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi să vestesc anul de îndurare al Domnului. În urmă, a închis cartea, a dat-o înapoi îngrijitorului şi a şezut jos. Toţi cei ce se aflau în sinagogă aveau privirile pironite spre El. Atunci a început să le spună: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură pe care le-aţi auzit.” Și toţi Îl vorbeau de bine, se mirau de cuvintele pline de har care ieşeau din gura Lui şi ziceau: „Oare nu este acesta feciorul lui Iosif?”

La fel când era în Capernaum, în versetul 32 scrie: „Ei erau uimiţi de învăţătura Lui, pentru că vorbea cu putere.”

În finalul predicii de pe munte care a fost tot în zona Capernaumului, Cuvântul lui Dumnezeu ne spune: „După ce a sfârșit Isus cuvântările acestea, noroadele au rămas uimite de învățătura Lui, căci El îi învăța ca unul care avea putere. Nu cum îi învățau cărturari lor.”

În învățătura lui Hristos era o putere pe care orice om o putea simți, o putea remarca în timp ce asculta Cuvântul.

Probabil că nu există episod mai fascinant decât acela în care marii preoți trimit pe soldații templului, pe aprozi, să-L aresteze, să-L lege pe Domnul și să-L aducă la ei. Aprozii s-au dus și pentru un moment au ascultat învățătura pe care o dădea Hristos. Ei s-au întors la marii preoți și ei uimiți i-au întrebat:

• Unde este? De ce nu L-ați adus?
• Niciodată n-a vorbit cineva ca Omul acesta!

Și au venit cu mâinile goale. Simplu fapt că ascultaseră învățătura lui Hristos i-a copleșit atât de tare încât nu s-au putut apropia ca să-L lege.

În grădina Ghetsimani când iarăși au venit aprozi, împreună cu marii preoți și-L căutau, când Domnul Isus Hristos a spus:

• Pe cine căutați?
• Pe Isus – au răspuns ei.
• Eu sunt!

În momentul acela, Scriptura spune că toți au căzut la pământ. Puterea cu care Hristos învăța, zguduia ființa care asculta.

Oamenii aceștia care în ziua aceea s-au aflat în încăperea din Capernaum, primul lucru care l-au putut mărturisi ca fiind nemaipomenit a fost învățătura Lui. Învățătura aceasta stârnea reacția unor categorii care erau de mare importanță în Israel.

Cuvântul ne spune că niște farisei și învățători ai legii venise din toate satele Galileii, Iudeii și din Ierusalim și stăteau ascultând învățătura Lui. Firește, nu ne imaginăm că din fiecare sat sau din fiecare oraș din Galilea și Iudeea au venit niște reprezentanți, ci este o metaforă aici. Dar vestea despre Învățătorul acesta, despre acest rabin fără școală din Nazaret, care aduna mulțimi pe care nimeni până atunci nu le-a putut aduna, s-a răsândit în toate ținuturile. Și mulți farisei și învățători ai legii au venit să-L asculte. Și Cuvântul ne spune că puterea Domnului era cu El ca să vindece.

În primul rând acești oameni erau preocupați de ce spune El. Pentru că fiind învățători ai Legii, firește că urechea lor era în primul rând preocupată de ce spune El. Aceasta era prima lor preocupare: ce anume spune El încât atrage mulțimile acestea? De ce îi preocupau? Poate ca să copie și ei metoda prin care să poată și ei atrage mulțimi sau să țină mulțimi în jurul lor.

În Evanghelia după Luca, acesta este primul tablou în care fariseii și învățătorii Legii sunt menționați și aș vrea să mă opresc puțin să vorbesc despre ei pentru că începând de aici, în următoarele patru sau cinci fragmente îi vom vedea din nou și din nou, și de asemenea pe tot parcursul Evangheliei după Luca. Cine erau aceștia?

Când auzi cuvântul de „fariseu” în ziua de astăzi, noi ne gândim că are o încărcătură și o conotație negativă. Însă pe vremea aceea nu avea nici pe departe această conotație. În ziua aceea, a spune cuiva că este fariseu, oamenii își formau o părere bună și pozitivă despre persoana respectivă.

Să vă dau un exemplu. După cum știți, astăzi în cultura predominantă religioasă din țara noastră, cultura ortodoxă, dacă vorbești cu un ortodox dedicat despre un călugăr, în general nu vei auzi o părere negativă despre călugări, ci vei auzi un cuvânt de respect sau poate de admirație pentru faptul că a hotărât să nu se mai căsătorească niciodată, să se retragă din societate, să stea și să se roage într-o mănăstire, să se scoale la 2 noaptea, la 5 dimineața și în alte ore ale zilei pentru a se ruga și să urmeze un program extrem de strict și o viață ascetică.

Dacă privești lucrul acesta din alt unghi și analizezi ce se întâmplă uneori în mănăstiri și te uiți și la Hristos care avea câteva retrageri, dar nu o viață izolată, ascetică în mod complet, am putea avea câteva rezerve față de monasticism în sine, ca mișcare.

Dar vreau să vă spun că în general în cultura ortodoxă există un respect pentru oamenii aceștia pentru că ei s-au separat de viața aceasta în care te bucuri de familie, de copii și de alte lucruri. Oamenii aceștia au o viață ascetică și postesc foarte mult acolo în mănăstire.

Ei bine, fariseii aceștia aveau cam profilul acesta! Și ei se retrăseseră. De altfel cuvântul „fariseu” în original, însemna „separat”. Și oamenii aveau un respect pentru farisei și ei aveau o anumită reputație.

Învățătorii Legii pe de altă parte sau cărturarii (așa mai sunt numiți în Scriptură), erau aceea care stăteau foarte atent cu Legea în mână, cu tora. O cunoșteau pe dinafară, cunoșteau învățăturile, subtilitățile, cunoșteau tradiția care s-a dezvoltat, cunoșteau tot ce au zis rabinii de-a lungul timpului și erau foarte atenți cu privire la învățătura pe care o dădeau norodului. Aceștia erau foarte importanți, oamenii se uitau cu respect la învățătorii Legii.

Așadar, fariseii și învățătorii Legii au venit să afle ce spune Domnul Isus. Dar au putut să remarce ceva în plus pe lângă învățătura Sa prin care uimea mulțimile. Alături de cei prezenți acolo care au văzut lucruri nemapomenite, au mai văzut următorul lucru: că puterea Domnului era cu El ca să vindece.

Deodată în casa în care erau ei și Domnul vorbea norodului, la un moment dat oamenii s-au uitat în sus și au văzut că se aude ceva acolo, că se strică ceva. Și au văzut că începe să cadă praf de sus și bucăți de mortar, sau de materialul din care au făcut casa aceea. Toți de acolo din casă s-au dat la o parte și s-a făcut un loc gol în mijlocul acoperișului și prin spărtura aceea se coboară în mijlocul grupului adunați acolo, un pat. Și pe patul acela un om paralizat care nu putea să se miște în nici un fel. Oamenii se uitau și în sus și în jos. Se uitau în sus și vedeau 4 oameni care au lăsat patul cu frânghiile și tot stând acolo în spărtura aceea uitându-se, Domnul Isus a știut dintr-o dată despre ce este vorba. S-a uitat la cei 4 sus, s-a uitat la paralizatul care era jos și a știut ce trebuie să facă! A știut că omul acela are nevoie de vindecare și în ziua aceea l-a vindecat. Și cei ce au fost acolo au putut să mărturisească un alt lucru nemapomenit: puterea extraordinară de vindecare.

Dar în mod surprinzător, Domnul face ceva înainte ca să-l vindece. Toți se așteptau să-l vindece, mai ales cei care fuseseră martori la alte vindecări. Care era așteptarea lor în momentul de față? Că Domnul va întinde mâna și va spune: „Fii vindecat.” Dar Cuvântul spune în versetul 20 că atunci când Isus le-a văzut credința, atât celor 4, cât și celui paralizat, Domnul Isus s-a uitat la el și a făcut o afirmație șocantă! O afirmație, care parcă nu se potrivea cu situația de față.

Ca să înțelegeți condiția acestui om, nu știu dacă ați văzut vreodată vreun om care să aibă acest tip de paralizie. Cei care sunt în domeniu medicinii, probabil cunosc mai precis despre ce tip paralizie este vorba.

Eu îmi amintesc că în urmă cu mai mulți ani mergeam în lucrare la Râmnicul Sărat și acolo în adunare era o familie, în care doar o soră era întoarsă la Dumnezeu și avea 3 copii. Într-o zi m-a invitat la ea acasă și mi-a spus: „Vino te rog să te rogi pentru băiatul nostru cel mai mare”. Nu am știut despre ce este vorba. M-am dus împreună cu ea și când am intrat în casă, am fost zguduit când am văzut un copil la aproape 20 de ani care era redus în dimensiuni și era ca o legumă. El nu putea decât să se miște foarte puțin și vedeai doar câteva spasme în mușchii lui, dar nu putea să facă nimic. Mama îl ajuta, mama îl lua și copilul era complet inert. Am fost realmente zguduit în ziua aceea.

Dar mai mult decât atât, drama acestei familii a continuat, copilul s-a degradat în acest tip de boală, a ajuns la spital și în câțiva ani de zile a murit. După câțiva ani, familia a plecat în Spania și o formă a aceleași boli a venit peste mamă și în câțiva ani de zile mama a murit. Înainte să moară mama, simptomele bolii au fost remarcate și la ceilalți 2 copii și s-au dus și ei. Era o boală fără soluție din punct de vedere medical. Singura soluție era la Dumnezeu și nimeni nu mai văzuse până atunci o vindecare în direcția acestei boli.

De aceea în clipa când toți se uitau la Domnul Isus așteptând să spună „Scoală-te, fii vindecat!”, El spune în mod șocant altceva: „Omule, păcatele îți sunt ierate!”

Este surprinzător într-un fel. Dacă ne uităm la textul dinainte și ne aducem aminte că Domnul a făcut niște lucruri surprinzătoare în episodul cu leprosul. A făcut 3 lucruri șocante, neașteptate. Cuvântul spune că „Domnul a întins mâna și s-a atins de el”. Nimeni nu se atingea de un lepros, de unul plin de lepră, nimeni.

Al doilea lucru pe care l-a făcut, când a mai vindecat pe cineva, în loc să-i spună „Du-te și vestește tuturor”, Domnul i-a poruncit să nu spună nimănui.

Al treilea lucru șocant, când oamenii veneau să-l asculte și să fie vindecați de bolile lor, Cuvântul spune că El se ducea în locuri pustii și se ruga.

În tabloul acesta de astăzi, elementul șocant este că Domnul în loc să-l vindece, El spune: „Păcatele îți sunt iertate!” Oare de ce?

Încearcă să-ți imaginezi dragul meu, că suferi de o boală terminală. Medicul își spune: „Maxim 6 luni de zile!” Și tu nu-L prea cunoști pe Dumnezeu. Trăiești în aceată cultură, și într-un fel îți dai seama că nu ești iertat, că păcatele tale nu sunt iertate. Simți asupra ta vinovăția care apasă conștiința ta și vine la un moment dat cineva și îți face o ofertă: „Astăzi ai înaintea ta două alternative: una să fii vindecat de boala ta și să trăiești și a doua să mori în 6 luni, dar să-ți fie iertate păcatele.” Ce ai alege?

Teoretic nici unul dintre noi nu vom spune astăzi: „Aș alege vindecarea de boala mea.” Nici unul nu vom face asta. Aceasta e în teorie, pe când în practică lucrurile stau puțin altfel. Nu ar fi atât de ușor, ar fi o decizie extrem de grea. De ce este o decizie extrem de grea? Pentru că noi nu înțelegem care este raportul disproporționat între o vindecare de o boală astăzi și iertarea definitivă de păcate. Căci iertarea de o boală astăzi, este una temporară. Moartea într-o bună zi va bate și la ușa ta. Iertarea de păcate însă, nu are limite, este definitvă, este pentru eternitate.

De aceea oricât de greu ne-ar fi dragii mei și sunteți unii care ați trecut în ultimii ani prin încercări extrem de grele, extrem de mari, m-am bucurat să văd că în mijlocul bolii și în mijlocul încercării înflorește sămânța credinței. Și cum unii v-ați legat de Domnul și ați spus: „Orice s-ar întâmpla eu vreau să rămân cu Domnul!”

Sunt convins că în ziua aceea, omul care stătea pe pat și probabil doar mușchii lui nu-l ajutat, însă mintea lui știa în mod foarte clar că el era vinovat. Și Domnul care știa gândurile lor, știa că în inima acestui om apasă vinovăția. De aceea a așezat ca prioritate iertarea păcatelor sale.

Dragii mei, astăzi sunt oameni care caută vindecări și este bine; și noi ne rugăm pentru vindecare; și noi vă chemăm pe unii care sunteți loviți de boală să veniți să punem mâinile peste voi, să facem chiar ungerea și să ne rugăm pentru vindecarea voastră. Dar aș vrea să vă spun și să nu uitați niciodată, că mai presus de vindecarea trupului vostru, este iertarea definitivă a păcatului vostru. Când ai păcatul iertat, ești eliberat de o povară infinit mai mare decât povara pe care ai purta-o prin faptul că în trupul tău este o boală, infinit mai mare. Și nu știu dacă astăzi înțelegi greutatea acestui lucru.

Omul acesta a trăit experiența iertării în ziua aceea. Dragii mei, mesajul bisericii Providența în această generație, nu este mesajul vindecării dacă-L primești pe Domnul, nu este mesajul unei vieți mai bune dacă Îl urmezi pe Domnul (cu toate că aceasta poate să fie o consecință), nu este mesajul unei societăți care scapă de toate anomaliile și de toate nelegiuirile în care trăiește. Mesajul bisericii Proviența în această generație este mesajul iertării. Acest mesaj trebuie să-l ducem în trăirea noastră și în mărturia noastră verbală înaintea oamenilor.

Dar prin faptul că Domnul a spus acestui om păcatele îți sunt iertate, acolo a aruncat o bombă în mijlocul adunării. Știți de ce?

Haideți să spunem că acești învățători ai Legii stăteau și ascultau: „Hmm… extraordinar! Recunosc că Omul acesta are putere în învățătură.” Apoi când Domnul a întins mâna și a zis „Fii vindecat, ridică-ți patul și umblă”, eu cred că oamenii aceștia s-au dat puțin în spate, i-a pătruns un fior să vadă cum mușchii acelui om încep să funcționeze, să-și descleșteze mâinile, să se ridice de pe pat și să umble. Toată lumea a trăit fiorul acela al unei puteri prezente în mijlocul lor și învățătorii Legii au putut să spună: „Aici este ceva extraodinar!” Probabil ca Nicodim, unii au spus: „Nu se poate ca aici să nu fie mâna lui Dumnezeu.” Iar alții s-au încrâncenat și au spus: „Cu ajutorul lui Beelzebul scoate dracii aceștia și face minunile acestea.”

Dar este ceva ce a stârnit mai mult decât vindecarea în sine. Ce i-a stârnit a fost faptul că a zis: „Omule, păcatele îți sunt iertate!” În acest moment cărturarii și fariseii au început să fiarbă, să cârtească și să zică: „Cine este acesta de rostește hule? Cine poate să ierte păcatele decât singur Dumnezeu?”

Dragii mei, oamenii aceștia aveau o teologie corectă, chiar dacă erau farisei și cărturari și nu trăiau după voia lui Dumnezeu, ci mascau viața lor, aveau o teologie corectă. Și este adevărat că nimeni, absolut nimeni nu poate ierta păcatul decât Dumnezeu. Ce făcea Domnul Isus Hristos acolo, era o demonstrație capitală, șocantă, că într-adevăr El este Dumnezeul întrupat venit în Fiul! Toată plinătatea Dumnezeirii locuia în Hristos și această dumnezeire se manifesta față de păcatul și falimentul omului spunându-i: „Păcatul îți este iertat.”

Isus le-a cunosctu gândurile și a venit cu o provocare și mai mare pentru ei. S-a uitat la ei și le-a spus așa: „Judecați voi oameni cu mintea luminată, ce este mai ușor? Să spui „Păcatele îți sunt iertate?” Sau „Scoală-te, ridică-ți patul și umblă?”

La nivelul afirmației ce este mai ușor? Pentru că zice „Ce este mai ușor a spune.” Deci la nivelul afirmației este mai ușor să zici „Păcatele îți sunt iertate”. Cine poate să verifice lucrul acesta? În ce fel unii dintre cei prezenți acolo puteau verifica că într-adevăr păcatele acelui om erau iertate? Nici unul! Dar a spune „Scoală-te, ridică-ți patul și umblă” și omul încordându-se să se scoale și să nu poată, rămânând acolo, ce-ar fi stârnit? Un ridicol neimaginat! Cărturarii și fariseii de acolo ar fi început să râdă și să spună: „Iată încă un mincinos. Încă un Mesia care s-a ridicat alături de mulți alții!”

Dar în momentul în care Isus a zis „Ție îți poruncesc: „Scoală-te, ridică-ți patul și du-te acasă”, a demonstrat acolo o autoritate pe care nici unul dintre aceștia nu o mai puteau contesta. Știți de ce? Pentru că aici se uneau 2 aspecte:

1. Puterea de a vindeca
2. Prin puterea de a vindeca, El Își demonstra autoritatea de a ierta.

Vreau să vă aduc aminte pe scurt diferența dintre putere și autoritate. În Scriptura noastră nu avem decât un singur cuvânt: „putere” (atât pentru putere cât și pentru autoritate). Dar există o diferență. Așa cum am explicat copiilor, omul avea „putere”. Dar de fapt el avea autoritate peste animalele acelea mari. Pentru că atunci când Adam poruncea dinozaurului să stea jos, dinozaurul putea să întindă piciorul și să-l calce ca pe o gâză, căci avea putere. Dar omul, chiar dacă nu avea puterea dinozaurului, avea autoritate peste el și când îi spunea să stea jos, el asculta.

De exemplu dacă astăzi mergeți acasă de la biserică și conduceți cu viteză foarte mare și sunteți într-o mașină sau într-un microbuz mare și apare un polițist mic și pricăjit, scoate un băț și te trage pe drepata, ce faci? Zici cumva: „Stai așa, că eu am aici 150 cai putere și calci accelerați și cu puterea care o ai îl faci plăcintă!”? Nu! Ci te oprești imediat. Pui piciorul pe frâna aceea care antrenează cai putere ca să oprești mașina. De ce? Pentru că puterea pe care tu o ai în pedală este mai mică decât autoritatea pe care el o are în bățul lui. De ce are el această autoritate? Pentru că stă sub autoritate. Dacă ar veni șeful lui și ar zice: „Ia pleacă de aici, că acesta e sectorul meu. Ce te bagi tu aici?” Imediat el, prin nerespectarea autorității își pierde autoritatea.

De aceea, drage surori căsătorite, ascultați! Dumnezeu a așezat o structură de autoritate. Câtă vreme stai sub autoritatea bărbatului tău, ai autoritate peste copii. Când ai ieșit de sub această autoritate, imediat consecința este că îți pierzi autoritatea în mod instantaneu. Pentru că aceasta este structura de autoritate așezată de Dumnezeu. Uneori chiar dacă soțul nu are dreptate și ești convinsă de lucrul acesta, totuși fă ce îți spune el. Rămâi sub această autoritate și va fi binecuvântare. Și Dumnezeu îl va cerceta și pe el să-i arate că a greșit. Dar rămâi sub această autoritate.

Ei bine, dragii mei, aici Cuvântul ne arată puterea de vindecare și autoritatea de a aduce vindecarea. În fața puterii Sale de a rosti iertarea peste acest om, Dumnezeu a adus justificarea, îndreptățirea și împăcarea cu Tatăl. „Şi, numaidecât, slăbănogul s-a sculat, în faţa lor, a ridicat patul pe care zăcea şi s-a dus acasă, slăvind pe Dumnezeu.”

Aceasta a fost o demonstrație indubitabilă că Domnul Isus Hristos, da, are o învățătură extraordinară, da, are puterea ca să facă minuni, dar are și autoritatea ca să vindece.

Aș vrea să vă spun în încheiere, că nu există lucru mai frumos în această lume decât să ai păcatul iertat.

Gânește-te! Suntem în anul de îndurare și șansa este încă înaintea noastră de a veni la Cel care are putere să ne vindece în trupul acesta, dar mai mult are putere și autoritate să ierte păcatul tău și păcatul meu. Vino la El, primește această Evanghelie și împacă-te cu Dumnezeu! Amin!