Evanghelia după Luca 7:1-10 – Sorin Prodan

Evanghelia după Luca 7:1-10 – Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov

Un lucru important atunci când parcurgem studiul acestei Evanaghelii, este să ne aducem mereu aminte care scopul pentru care Luca a scris această Evanghelie. Speranța mea este că dacă a-și lansa întrebarea aceasta, ați răspunde majoritatea de aici astfel: „Scopul pentru care Luca scrie această Evanghelie, este să dovedească lumii întregi, că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.” Acest lucru este fundamental, este de extremă importanță.

Acest lucru va fi demonstrat și de pasajul pe care l-am citit astăzi, atunci când ne vom uita la autoritatea lui Hristos. Atunci când privim autoritatea lui Hristos, ne este clar, fără umbră de îndoială, că acest Om care a venit de la Dumnezeu, este Fiul lui Dumnezeu. Nu este un înger, nu este un arhanghel, nu este un heruvim, ci este Însuși Fiul lui Dumnezeu. Acesta este scopul Evangheliei după Luca.

Ori de câte ori ajungem la un fragment din această Evanghelie, trebuie să reafirmăm scopul acesta, pentru că altfel nu înțelegem firul care traversează întreaga Evanghelie, de la început, până la sfârșitul ei. Luca își propune să demonstreze că Isus este Fiul lui Dumnezeu.

În al doilea rând am spus mereu că modul în care noi abordăm această Evanghelie, este sub forma unei vizite într-o galerie de artă. Când te duci la o galerie de artă, intri în diverse camere unde sunt expuse diverse tablouri. Fiecare experiență pe care o relatează Luca în scrierea Evangheliei (fie că este o minune, fie că este o învățătură), este ca și cum te oprești și te uiți la un tablou și vezi ce se întâmplă în acel tablou.

Acum am petrecut câteva săptămâni bune în ultima cameră, care a fost una specială. Acela a fost un fragment mai lung, din Luca 6, unde am avut predica de pe munte, așa cum se întâmplă că într-o galerie de artă sunt tablouri mai speciale.

De exemplu, în galeria de artă de la Palazzo Pizzi, care este cel mai însemnat tablou? Michelangelo! Veți vedea că la acel tablou lumea este mai înghesuită, stau mai mult și se uită mai mulți oameni. Este o cameră specială!

Îmi aduc aminte când am fost la Luvru, când am fost în vizită, cel mai plină cameră era cea unde se afla tabloul „Gioconda”. Chiar dacă erau camere și zone multe unde se aflau tablouri, Gioconda care era un tablou mititel, toată lumea stătea acolo înghesuită să vadă acest tablou și își făceau poze cu Gioconda. Era o zonă specială!

Așa am parcurs și noi această zonă în Evanghelia după Luca, care este predica de pe munte. Acum ieșim din acea cameră și intrăm pe altă zonă a acestei galerii extraordinare pe care Luca ne-o prezintă.

Ajungem la acest fragment unde Domnul Isus face o afirmați monumentală: „Nici chiar în Israel nu am găsit o credință atât de mare!” Domnul Isus avea în fața Lui evrei. Și acestora le spune: „Vreau să vă spun că așa credință nu am găsit nici chiar în Israel.”

Ce ați spune dacă Domnul Isus ar fi aici cu noi și printre noi ar fi un om din afara bisericii (nici măcar baptist) și ar face o afirmație în contextul unei crize din viața lui? Și Domnul ne-ar spune nouă, celor din biserica noastră: „Vă spun că așa credință nu am găsit la nici unul dintre voi!” Ce sentiment v-ar încerca? Cred că ar fi unul ciudat, așa este? Pentru că probabil fiecare dintre noi evaluăm credința noastră în funcție de anumiți factori și vrem să credem că avem credință. Dar dacă Domnul ne-ar spune „Nici unul dintre voi nu aveți credință ca străinul acesta”, ar fi un soi de rușine care ne-ar încerca.

Cei ce îl ascultau pe Domnul, întregul norod care în mare parte era format din evrei, auzea în ziua aceea că în tot Israelul nu s-a găsit o credință atât de mare, precum credința acestui roman. Extraordinar!

Nu este singura afirmație pe care o găsim despre Israel și despre credința lui. Haideți să deschidem în Matei 15, să ne uităm la un alt episod în care Domnul Isus stă înaintea unui străin.

Cuvântul spune că El a ajuns în părțile Tirului și ale Sidonului, unde se aflau atunci la nord de Galilea și erau cumva prinse în acest ținut, că de aceea se spunea „Galilea neamurilor”. Era acolo o mixtură de neamuri. A ajuns acolo în Tir și Sidon și spune că o femeie cananeancă a venit în ținuturile acelea și a început să strige către El: „Ai milă de mine, Fiul lui David! Fiica mea este muncită de un drac.”

În mod surprinzător, Domnul Isus nu dă curs acestei rugăciuni: „El nu i-a răspuns nici un cuvânt.” Atunci parcă ucenicii indignați, vin la Domnul Isus și-I spun rugându-L stăruitor: „Dă-I drumul.” Adică „Fă ce spune ea, da-I drumul că strigă după noi. Hai să scăpăm de ea! Fă o minune să scăpăm de ea că uite că strigă după noi.” Drept răspuns, El a zis: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel.”

„Dar ea a venit şi I s-a închinat, zicând: „Doamne, ajută-mi!” Drept răspuns, El i-a zis: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei!” „Da, Doamne”, a zis ea, „dar şi căţeii mănâncă firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor.” Cu alte cuvinte, știți ce spune femeia aceasta? „Sunt un câine. Din perspectiva evreilor, da sunt un câine. Dar și câinii se mai bucură de ce pică din ținutul lui Israel.” Căci mântuirea a venit din Israel să fie pentru toate neamurile! „Atunci Isus i-a zis: „O, femeie, mare este credinţa ta; facă-ţi-se cum voieşti.” Şi fiica ei s-a tămăduit chiar în ceasul acela.”

Am putea să mergem și la alte contexte în care Domnul Isus vorbește credința străinilor în raport cu Israel. Dar aici eu cred că putem remarca și faptul că apar zorile noului legământ în care nu doar Israelul este binecuvântat de mântuirea lui Dumnezeu, ci această mântuire începea să meargă spre toate neamurile.

Vă aduceți aminte că Pavel vorbea în Evanghelii, în special în Epistola către Efeseni și Coloseni, despre o taină care fusese ținută ascunsă în celelalte veacuri. Și nu a fost descoperită, decât atunci când Isus Hristos a venit. Chiar și Pavel spunea că prin descoperire dumnezeiască făcea el cunoscut taina aceasta: faptul că în Hristos care instituia noul legământ, reprezentat astăzi prin cina Domnului, Dumnezeu aducea deopotrivă Israelul și neamurile ca beneficiari ai mântuirii.

Încă din Evanghelii vedem zorile, însă acolo nu avem atât de explicit lucrul acesta, însă Domnul Isus spunea că El a venit ca să fie o binecuvântare pentru toate neamurile.

Așa se explică și pilda samariteanului, cu samariteanul milostiv, pilda celor 10 leproși în care Domnul spune că s-a găsit numai un străin să vină să mulțumească, sau femeia samariteancă care este mântuită.

Dar aș vrea să mă întorc la această afirmație „Vă spun că nici chiar în Israel nu am găsit o credință atât de mare” și să lansez următoarea întrebare: ce L-a făcut oare pe Domnul Isus, să facă afirmația aceasta? Ce anume din întreaga dinamică a situației, L-a făcut pe Domnul Isus să spună celor din neamul Său, evreilor, că așa credință nu este la nici unul din tot neamul Israel? Ce anume?

De aceea vă invit să intrăm puțin în textul nostru și să începem să-l desfacem și să încercăm să intuim ce element din întregul context îl face pe Domnul Isus să facă această afirmație.

Aflăm despre un sutaș care avea un rob, la care ținea foarte mult și care era bolnav. În vremea aceea Imperiul Roman asimilase multe neamuri și etnii pe care le-au făcut provincii ale Imperiului. Peste tot în locurile acestea unde se duceau și cucereau, ei așezau administrație romană sau de mult ori administrație din zona aceea, dar care era în mod aservită romanilor.

Așa se face că sutașul acesta, era un reprezentant oficial al Imperiului în țara lui Israel. Este ușor să intuim că funcția lui era una de natură să aibă autoritate peste 100 de soldați (era sutaș) și în același timp Scriptura ne spune că avea și un rob la care ținea foarte mult (probabil avea mai mulți).

Acum ceea ce este neobișnuit cu privire la acest om, este faptul că deși sutașii erau oameni încercați, nu ajungeai sutaș în vremea aceea de războaie, de conflicte, de menținere a stabilității și a păcii într-o anumită zonă, dacă nu erai un om puternic. Probabil acest om s-a calificat pentru funcția de centurion, de sutaș, prin diverse acțiuni militare. A reușit să dovedească că el este capabil să stăpânească peste 100 de oameni. Dar avea și un rob, lucru care era obișnuit. Era o vreme în care exista această stratificare socială în care erau stăpâni și existau robi. Ceea ce este neobișnuit este că el ținea la acest sclav foarte mult. Și a ajuns la un moment în care sclavul la care el ținea foarte mult era bolnav. Și nu cu o boală obișnuită, ci bolnav gata să moară. Era un moment de criză.

Probabil că din versetul 2 putem remarca faptul că sutașul acesta avea un caracter aparte. Ne-am putea pune întrebarea: oare Domnul Isus nu a făcut afirmația despre credința acestui om, uitându-se la caracterul lui? Noi știm că adesea credința se exprimă sau se manifestă printr-un caracter frumos. Omul acesta am putea spune că nu putea să aibă un caracter deosebit, până acolo să-și iubească un rob, dacă în spate nu erau niște convingeri și o credință specială. Să fie oare caracterul acestui om pe care Domnul Isus l-a apreciat prin cuvintele „N-am găsit o așa credință nici chiar în Israel”?

Haideți să mergem mai departe: „Fiindcă auzise vorbindu-se despre Isus, sutaşul a trimis la El pe nişte bătrâni ai iudeilor.” Criza la care ajunsese era atât de mare, frământarea a fost atât de mare, încât a rugat pe bătrânii iudeilor din Capernaum (nu orice fel de oameni, ci reprezentanții acelui loc) să se ducă să vorbească cu Domnul Isus. Omul s-a gândit că dacă vorbește cu bătrânii aceștia, cererea lui avea o greutate mai mare.

Știți cum este și la noi cu pilele. Dacă ai o relație sau o legătură undeva și tu ești bolnav, dacă știi că la spitalul de urgență din Brașov cunoști pe cineva doctor de la secția ORL, dar tu ai probeleme cu chirurgia, vorbești cu prietenul tău de la ORL, pentru că el are o importanță și o greutate acolo. Astfel el vorbește cu celălalt și cumva poate treci peste coada lungă unde trebuie să aștepți, sau cel puțin când te taie, să te taie bine și nu strâmb.

Așa se face că sutașul a apelat bătrânii iudeilor ca să-L roage să vină să-l vindece pe robul lui. De unde oare a auzit vorbindu-se despre Domnul Isus? Știți că a mai fost în Capernaum un alt episod foarte asemănător cu acesta?

Îl citim în Ioan 4, unde era un slujbaș împărătesc al cărui fiu a fost bolnav și el s-a dus la Domnul Isus și L-a rugat stăruitor să-i vindece fiul. Și Domnul l-a vindecat pe fiul acestui reprezentant imperial.

Deja tot Capernaumul știa lucrul acesta. Dar bătrânii iudeilor s-au dus și Cuvântul spune că s-a dus la Isus și L-au rugat cu tot dinadinsul, L-au rugat stăruitor. Acum eu mă gândesc puțin la bătrânii aceștia ai lui Israel. Credeți că aceștia credeau în Domnul Isus? Credeți oare că ei credeau că Domnul Isus poate să vindece pe robul acestui sutaș? Ce ziceți?

Eu am ceva îndoieli pentru că este bine cunoscut prin toate Evangheliile faptul că Domnul Isus era într-o categorie, iar bătrânii lui Israel, cărturarii și fariseii, în cea mai mare parte, erau în cealaltă categorie.

Dar aici erau niște interese politice, niște interese de circumstanță și ei vin și zic: „Face să-i faci acest bine.” Acești bătrâni probabil aveau îndoieli, sau nu-L puteau asimilia pe acest Învățător, dintr-un loc neînsemnat din Nazaret – „Poate ieși ceva bun din Nazaret?” – ei erau reprezentanții sistemului, ai sinagogii. Ei ai zis: „Face să-i faci acest bine, căci iubește neamul nostru. Și ne-a zidit sinagoga.”

Observați? Ei erau obligați într-un fel să vină la Domnul Isus, deși ei poate nu creadeau în inima lor: „Măi, noi cu nazarineanul Acesta nu prea ne înțelegem.” Și poate că deși au văzut minuni și vestea despre tot ce face El s-a dus în toată Galilea și în toată Iudea, cu toate că știau lucrul acesta, chiar și să facă o minune pentru sutașul acela, nu le prea convenea: „Dar ne-a zidit sinagoga.” Ei erau datori acum, trebuiau să facă ceva. Și s-au dus și au zis cel puțin în sinea lor: „Noi mergem, facem ce ne-a cerut sutașul, să-l mulțumim. Că după vedeam ce se va întâmpla. Că îl va vindeca sau nu, asta e. Dar nu avem încotro, trebuie să mergem să facem lucrul acesta.”

M-am uitat în alte traduceri și am observat, chiar mai apropiat de textul original, că scrie astfel: „Este vrednic să-i faci bine, căci iubește neamul nostru și ne-a zidit sinagoga.” Este vrednic! De ce? Întregul sistem evreiesc se baza pe o vrednicie câștigată și ei au venit din perspectiva aceasta. El a făcut ceva, așa că merită să i se facă bine în schimbul meritelor sale.

Eu am ajuns pe acolo prin Capernaum. Localitatea se află într-o zonă foarte apropiată de Lacul Tiberiadei și înspre partea nordică a lacului, era o câmpie mare unde Domnul Isus a rostit predica de pe munte. Am ajuns și eu acolo și am probat microfonul natural. Era o zonă unde puteai să-ți ridici vocea și se auzea foarte departe – un cadru natural format special pentru a fi un loc public. Și Domnul Isus acolo a rostit predica de pe munte, după care a venit în Capernaum în acea localitate.

Am vizitat și sinagoga, care este în mijlocul Capernaumului (care nu mai este o localitate astăzi, ci doar vestigii istorice) și se pare că sinagoga rămasă este zidită de acest sutaș.

Acum ne mai amintim de un alt sutaș, care și el a făcut mult bine poporului Israel. În Faptele Apostolilor 10 citim despre un alt sutaș pe nume Corneliu. Tot așa s-au dus doi oameni la Petru și i-au vorbit despre sutașul acesta în felul următor: „Sutașul Corneliu, om drept și temător de Dumnezeu și vorbit de bine de tot neamul iudeilor, a fost înștiințat de Dumnezeu printr-un înger să te chem.”

Observați? Doi sutași care au o calificare sau niște trăsături speciale: iu

Aici la ce oare ne trimite întreaga situație? La faptele lui! Dacă primul verset ne vorbea de caracterul acestui sutaș care poate prin ceea ce el este, era vrednic într-un fel să i se facă bine, aici este vorba de faptele lui. Evreii vin și spun: „Iată, e cinstit, e corect dacă așezăm raportul faptelor și a răsplății, să i se facă o răsplată pentru faptele lui.”

Ne punem iar întrebarea: credeți oare că Domnul Isus Hristos S-a gândit la ce spunea evreii aceștia? Credeți că a evaluat situația și a spus: „Într-adevăr omul acesta merită să fie ajutat. Faptele lui sunt vrednice ca să fie răsplătite.” Și să Se fi întors spre popor și să zică: „Oameni buni, așa om, cu așa credință care să-l facă să zidească chiar și o sinagogă și să iubească neamul evreilor, nu am găsit nicăeri în Israel.” Să fie oare din cauza faptelor? Sau a caracterului?

Haideți să mergem mai departe. Credința se exprimă într-adevăr și în fapte. Așa este? „Căci credința fără fapte este moartă” spune Cuvântul în Iacov. Dar noi înțelegem că este cu totul altceva ce Domnul Isus a evaluat și ce L-a făcut să afirme lucrurile pe care le-a spus.

Cuvântul spune că după ce a auzit cuvintele acestor oameni „Isus a plecat cu ei; dar nu era departe de casă, când sutaşul a trimis la El pe nişte prieteni să-I spună: „Doamne, nu Te mai osteni atâta, pentru că nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu.”

Sutașul acesta, după ce-i trimisese pe bătrânii iudeilor, în intervalul acesta de timp a stat și s-a gândit: „Am apelat la bătrânii iudeilor, pilele imediate…” Dar probabil în sinea lui se gândea ce fel de om este el, cum ar putea să primească pe Isus și să vină în casa lui, sub acoperișul lui. Iar în evaluarea lui a zis: „Nu există nimic vrednic de mine să-l am pe acest om în casa mea.” De aceea el trimite pe alții să-I spună: „Doamne nu te mai osteni, pentru că nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu.”

Evident citind cuvintele acestea și înțelegând bine contextul, nu este vorba deloc de o anumită mândrie. Știți, Naamanul sirianul, când a venit la Elisei, a venit din Siria, a bătut drum lung să vină până la Elisei. Și a ajuns la Elisei, iar el și-a trimis robul. Iar Naaman s-a gândit: „Mă, după ce bat atâta drum, nici atâta să vină robul lui Dumnezeu să se plece, să-mi facă ceva și să fiu vindecat? Nici chiar atât?”

Sutașul acesta nu a fost atât de mândru în sinea lui să zică: „Eu nu mă duc! Ia să trimit pe niște bătrâni ai iudeilor.” Sau să spună: „Știi ce? Nu veni Tu în casa mea. Lasă că poți spune câteva cuvinte și de acolo și să faci o minune.” Însă el nu tratează lucrurile în felul acesta. Ci într-adevăr se simte total nevrednic.

Dacă delegația aceasta de bătrâni ai iudeilor au spus Domnului Isus că este vrednic, pentru caracterul lui și pentru faptele pe care le-a făcut, sutașul spune: „Doamne nu sunt vrednic să vii în casa mea! De aceea nici nu m-am socotit vrednic să vin eu însumi la Tine. Ci zi o vorbă, şi robul meu va fi tămăduit.”

Sunt uimit de argumentul pe care îl aduce sutașul acesta în discuție: „Zi doar o vorbă și robul meu va fi tămăduit.” Și argumentul lui se leagă de un aspect foarte important, de autoritate! El spune astfel: „Căci şi eu, care sunt sub stăpânirea altuia, am sub mine ostaşi. Şi zic unuia: „Du-te!”, şi se duce; altuia: „Vino!”, şi vine; şi robului meu: „Fă cutare lucru!”, şi-l face.”

Care este de fapt argumentul aici? Este faptul că există o autoritate care atunci când pronunță ceva, se împlinește. Autoritatea este de pază în a se întâmpla ceva. Dar sutașul vrea să spună următorul lucru: faptul că autoritatea cuvintelor spuse, a poruncii, vine din statutul celui care pronunță cuvântul acela.

Vă dau un exemplu. Să spunem că suntem în armată și eu aș veni în fața batalionului (300-800 de soldați). Dacă le-aș spune „Soldați, drepți!” câți dintre ei credeți că execută ce le spun eu? Nici măcar unul! Ba toți dimpotrivă zâmbesc larg și probabil mă vor lua în bășcălie. Îmi dau seama că dacă nu merge așa, îmi iau haine militare, îmi pun niște grade, mă duc în față și le spun: „Soldați, drepți!” Credeți că acționează? Nu, pentru că gradul meu nu este suficient ca să spun unui batalion să execute ceva. Ar trebui să fiu cel puțin colonel sau locotenent. Dacă apar în haină militară cu grad de colonel și spun „Drepți!”, chiar dacă nu mă cunoaște nici unul și nu știu de unde sunt, imediat îi vedeți că execută. De ce? Pentru că statutul meu îmi dă autoritatea ca să poruncesc și în momentul acela cuvântul pe care eu îl spun, este în mod automat executat. Dar pot să fac lucrul acesta, doar în  măsura în care eu ca și colonel stau sub autoritatea generalului. Dacă nu mă supun autorității generalului, generalul mă exclude automat și nu pot să vin să exercit autoritatea mea în fața celor care sunt inferiori mie.

Sutașul vine cu argumentul acesta interesant și spune: „Eu, care sunt sub o autoritate, eu exercit autoritate.”

Aici avem un principiu bun, chiar și în viața de familie. Dacă soția care este așezată în structura de autoritate de Dumnezeu sub bărbat, respectă autoritatea bărbatului, veți vedea că autoritatea ei este cunoscută de copii. Altfel, dacă este grabnică la a da replici soțului și de a-i spune soțului într-o anumită circumstanță „Eu nu cred că judeci bine, nu cred că raționezi corect aici și nu vom face așa”, să știți, copiii nu vor da cinste mamei și nu vor rescunoaște autoritatea. De ce? Pentru că ea nu se supune autorității față de care în mod natural, divin și biblic, trebuie să se supună. Rețineți vă rog principiul acesta.

Autoritatea cuvântului vine din autoritatea persoanei. Știți ce se întâmplă de fapt aici? Sutașul acesta recunoaște autoritatea lui Isus Hristos. Nu caracterul sutașului l-a făcut pe Isus să spună „Nici în Israel nu am găsit așa credință”, și nici faptele lui „A zidit sinagoga, iubește un neam străin pe care ar trebui să-l asuprească în mod normal.” Omul acesta vine și spune „Eu nu sunt vrednic Doamne. Îmi este rușine, mi-e scârbă de mine să Te am sub acoperișul meu. Dar recunosc autoritatea Ta.”

Știți care era autoritatea lui Isus? Pentru că El era sub autoritatea Tatălui, venea trimis de Tatăl și respecta autoritatea Tatălui, El spunea și se împlinea. Sutașul acesta recunoștea că dacă el are autoritate peste niște soldați, el nu are autoritate peste boala care decimează viața robului său. Venea acum la Isus și-L ruga stăruitor prin niște prieteni pe care i-a trimis spunând: „Nici nu sunt vrednic să vii aici. Dar autoritatea mea este peste niște oameni și ce spun se întâmplă. Autoritatea Ta este peste viață și peste moarte! Și dacă Tu pronunți cuvântul acela, se întâmplă.”

Domnul ascultă cuvintele acestea și spune: „Vă spun că nici chiar în Israel n-am găsit o credinţă atât de mare.” Credința acestui om era legată nu de faptele lui atât de mult, nu de caracterul lui, ci de faptul că recunoștea autoritatea absolută a lui Hristos.

Dragii mei, aici aș vrea să așez din nou o întrebare. Domnul Isus spune că o așa credință mare nu a găsit nicăieri. Ce este oare o credință mare? Așa cum am spus, ne-am puta uita și să spunem că o credință mare este exprimată într-un caracter impecabil. Sau o credință mare este exprimată în fapte mari. Dar câteodată, să știți că nu este în mod necesar adevărat acest lucru.

Vreau să vă spun că sunt oameni de caracter pe care îi cunosc și care ne bat pe toți la capitolul morală și etică, dar nu au credință. Dacă le vorbești despre autoritatea lui Hristos peste viață și peste moarte, veți vedea un râs ironic. Da au un caracter etic, dar nu au credință.

Fapte! Cunoașteți oameni care au bani și dau în stânga și în dreapta. Dacă îl vezi pe unul la televizor, arătând câți bani dă săracilor, ai spune „Oau, așa credincioși în tot neamul românesc nu am găsit!” Dar să fie oare credință profundă acolo? Este credința exprimată în mod prioritar prin fapte? Oh, nu!

Atunci ajungem la următoarea concluzie: credința mare, autentică, profundă, este exprimată în primul rând prin recunoașterea autorității lui Isus Hristos în mântuire, în salvare. Pentru că noi adesea vorbim cu oameni și observați că atunci când le vorbești despre mântuire, ei înțeleg că mântuirea este ceva de forma unui raport între proporții. Dacă faci fapte mai multe bune decât cele rele, ești mântuit. Dacă mântuirea este raportul acesta de proporții între faptele bune și faptele rele, atunci poți foarte bine să-L scoți pe Domnul Isus Hristos din ecuație complet. Îți căștigi mântuirea în funcție de raportul acesta. Și dacă ai credința aceasta și crezi că îți vei câștiga mântuirea prin faptele tale sau chiar prin caracterul tău, să știi că nu ai nevoie de Hristos, nu ai nevoie de autoritatea lui Hristos în a te aduce din moarte spirituală, la viață. Dar atunci când recunoști autoritatea lui Hristos peste viață și peste moarte, peste destinul tău veșnic, vei înțelege că ești păcătos pierdut, care nu poți avea salvarea și mântuirea decât atunci când Domnul Isus, în autoritatea Sa absolută, spune: „Te aduc din moarte la viață și te fac o făptură nouă.”

Autoritatea lui Hristos trebuie recunoscută mai întâi în mântuire, iar apoi autoritatea lui Hristos trebuie să se vadă și în caracterul tău. Nu poți spune doar că recunoști autoritatea lui Hristos în mântuire peste viață și peste moarte și totuși să trăiești în mod contrar acestei recunoașteri. Lucrul acesta trebuie să se reflecte și în caracterul tău.

Apoi acest lucru trebuie să se reflecte și în faptele tale. Aceasta este ordinea corectă în a recunoaște autoritatea lui Hristos.

Aș vrea să mai fac trei aplicații finale din acest episod.

Doresc să vă întreb în această zi (pornind de la premisa că în locul acesta sunt oameni au mântuirea, au salvarea), dacă voi care aveți mântuirea și eu, care socotim că avem mântuirea, dincolo de recunoașterea autorității lui Hristos în justificarea noastră, în îndreptățirea noastră, în recunoașterea lui Hristos prin regenerarea noastră, aducerea din moarte la viață, recunoaștem pe Hritos în autoritatea Lui și în sfințirea noastră? Și dacă Îl considerăm autoritate peste viața noastră, trăim sfințindu-ne? Așa cum spune în cartea Apocalipsei: „Cine este sfânt, să se sfințească și mai departe.” Recunoști autoritatea lui Hristos și în trăirea sfântă, curată?

Îți aduci amine că atunci când stai în anumite contexte unde ispita dă târcoale, că trebuie să pronunți autoritatea lui Hristos ca să trăiești curat? Când te simți vulnerabil în anumite sfere din viață, vii și cenzurezi sferele acelea din viață spunând „Hristos are autoritate peste mine. Și vrea ca autoritatea Lui să se manifeste nu doar prin faptul că m-a adus din moarte la viață și sunt în Împărăția Lui, ci și în trăirea mea zilnică”?

Mă îndrept acum spre cei care trăiți o viață duplicitară și într-un fel Îl mai vizitați pe Dumnezeu din când în când. Dar nu a fost momentul acela final al deciziei, în care recunoști autoritatea lui Hristos în mod integral, nu doar parțial, nu doar preferențial, nu doar când îți convine.

După cum spunea învățatul Iorga: „Românii L-au închis pe Dumnezeu în biserici, ca în afara bisericilor, să facă tot ce vor ei.” Te duci, intri în biserică și dintr-o dată se activează sentimentul sacrului. Vii, te închini acolo și Îl recunoști pe Dumnezeu în acel spațiu, El este Șeful acolo. Dar imediat ce ai pășit în afara bisericii, încep minciunile, lipsa de integritate, începe răutatea în familie față de soție ș.a.m.d. Un amestec în care Domnul Isus vine și spune în mod clar: „Nu poți sluji la doi stăpâni. Ori îl iubești pe unul și îl urăști pe celălalt, ori invers. Nu poți sluji și lui Dumnezeu și lui Mamona.”

Recunoști tu autoritatea lui Hristos nu doar în binecuvântările pe care ți le dă? Recunoști tu autoritatea lui Hristos nu doar în momentele grele, în care îți aduci amine că dacă doctorul nu poate face ceva, dacă prietenii nu te pot ajuta, dacă nu mai ai bani în cont, când zici „Doamne ajută-mă! Scapă-mă și din situația aceasta!”? Doar atunci recunoști autoritatea lui Hristos?

Sau nu ar fi bine să înțelegi că fiecare suflare de viață îți este dată, pentru că Dumnezeu spune „Mai suflă o dată”, că fiecare bătaie de inimă este pentru că Dumnezeu spune inimii tale „Mai bate o dată”? Aceasta este autoritatea lui Dumnezeu peste viața ta.

Sfatul meu, dragul meu suflet, este următorul: vino și recunoaște autoritatea lui Hristos peste toată viața ta! Nu doar când ești la greu, nu doar în situații de criză, ci în toate situațiile din viața ta.

Al doilea lucru pe care aș vrea să-l vedem este întrebarea celor care spun: „Oamenii aceia străini, care nu aud de Dumnezeu, cum vor fi ei mântuiți?” Această întrebare frământă adesea inima omului. Oameni străini, păgâni, care nu au acces la revelația lui Dumnezeu, cum vor fi ei mântuiți?

Avem înaintea noastră un exemplu, așa cum îl avem pe cel al sutașului Corneliu, în care omul acesta ajunge undeva în sfera revelației lui Dumnezeu. Printr-un concurs de circumstanțe, nu a fost trimis la o garnizoană în Spania, sau Germania, sau Galia sau în altă parte, ci a fost trimis în țara lui Israel. Omul acesta, spre deosebire de atâția alți sutași care erau în Israel, se uita la evreii aceștia care respectau pe Dumnezeul Iehova. A început să se uite și a început să înțeleagă el ceva. Prin faptele și caracterul lui, vedem un lucru: omul acesta a început să facă pași în direcția revelației. Și pentru că erau pași făcuți în direcția revelației, Dumnezeu întâmpina această căutare obscură a lui. Cu alte cuvinte, atunci când un om primește lumină de la Dumnezeu pe calea revelației, el poate face unul din cele două lucruri: poate face un pas înspre descoperire sau poate să spună că nu are de-a face cu astfel de lucruri și face un pas înapoi.

Dacă facă un pas înapoi, el intră într-un întuneric mai mare, dar dacă face un pas înainte, Dumnezeu îi va descoperi mai mult. De aceea dragul meu suflet care ești aici (poate nu ești în Împărăția lui Dumnezeu), să știi că Dumnezeu ți-a arătat suficient ca să faci pași în direcția descoperirii Lui. Dar dacă vei face pași înapoi, vei intra într-un întuneric și mai adânc, în care va fi din ce în ce mai greu să mai vezi ceva de la Dumnezeu.

Aș vrea să mai vedem încă un lucru. Domnul Isus Se afla înaintea acestor oameni (norodul și bătrânii lui Israel) cărora le spune „Așa ceva nu am găsit nicăieri în Israel”, punând cumva credința lor în comparație cu credința acestui străin.

Așa cum am spus la început, poate Domnul ar fi justificat să vină aici în mijlocul nostru și să spună: „Credința voastră nu este nici măcar la nivelul omului de pe stradă.” Ar fi rușinos pentru noi, nu-i așa? Știți de ce? Ne vine ușor să ne exprimăm credința noastră în mediul acesta când venim și ne închinăm: mă îmbrac frumos, îmi pun cravată, îmi iau pantofii care strălucesc. Vin în locul acesta, am toată tehnica și mă închin lui Dumnezeu. Am credință? Bineînțeles! Că dacă n-aș avea credință aș fi în altă parte.

Este ușor să am credință dacă toate lucrurile îmi sunt la îndemână și binecuvântările lui Dumnezeu vin atunci când am nevoie de ele. Și probabil totul se așează foarte bine. În ce fel credința mea stă nezguduită când poate un copil este în pericol de moarte?

Sora noastră a trecut aproape pe o durată de un an de zile, printr-o perioadă în care am agonizat împreună pentru fiica ei de 6 ani, care avea canceer. Dar nici unul dintre noi nu am fost în pantofii sorei noastre. Fiecare dintre noi ne-am raportat diferi: unii cu inima mai frântă, alții știind problema ei, ne-am rugat. Dar nu am fost nici unul dintre noi în pantofii ei.

Ce frământări au fost în inima sorei noastre, ce zbateri, ce întrebări! Poți să afirmi autoritatea lui Hristos chiar și în cea mai mare criză din viața ta? Veți putea afirma credința voastră când poate va veni banca și vă va lua tot, absolut tot? Și poate veți rămâne în stradă, fără absolut nimic, doar cu o plasă și cu niște haine. Veți putea spune „Hristos este autoritate absolută peste viața mea”?

Observați până unde merge problema credinței? O, da, în teorie noi putem face o teologie frumoasă. Dar până la urmă problema credinței ajunge până la cea mai adâncă suferință în care suntem. Îmi va fi mie la fel de ușor să predic așa cum predic acum, când poate un copil din familia mea va fi în sicriu? Oh, nu știu! Mereu mi-am pus întrebarea aceasta.

Am trecut recent prin pierderea unui copil, ce-i drept, avea doar 10 săptămâni în pântece. Și au fost lacrimi. Desigur nu este atât de ușor ca și cum ai vedea un copil probabil la 5 sau 10 ani pe care îl duci și îl îngropi, dar va fi credința mea nezguduită în autoritatea absolută a lui Hristos chiar și atunci?

Astăzi vom pleca cu o întrebare în inima noastră, căci vom trece prin astfel de văi dragii mei. Vor fi momente când vor fi lacrimi, și mâini pe lângă noi să ne încurajeze și oameni care să se roage pentru noi, dar noi vom fi în adâncul și abisul suferinței. Acolo este momentul când declarăm și trebuie să declarăm autoritatea absolută a lui Hristos și faptul că El este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu, chiar și în circumstanța aceea.

Mă rog în primul rând pentru mine dragii mei! Medicii ne-au spus că dacă acest copil s-ar fi născut, ar fi avut o dizabilitate atât de severă, încât viața noastră ar fi început să se miște doar în perimetrul acesta.

Planurile lui Dumnezeu sunt dincolo de voia noastră. Dar poate când veți trece prin valea umbrei morții, acest mesaj vă va fi de folos. Hristos este autoritate absolută! Amin!