Evanghelia după Luca 7:36-50 – Sorin Prodan

Evanghelia după Luca 7:36-50 – Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov

Așa cum am mai spus, scopul pentru care evanghelistul Luca scrie această Evanghelie, este ca să demonstreze în mod clar, fără echivoc, că Isus din Nazaret, nu este Altul decât Mesia, pe care evreii L-au așteptat de secole. Visul acesta de secole pe care evreii l-au avut, dorința de a vedea un izbăvitor venind în Sion și aducând eliberare poporului, se împlinea în Isus din Nazaret!

Folosind o imagine a ceea a intrării într-o galerie de artă cu tablouri, am spus că fiecare fragment, fiecare pasaj, fiecare narațiune din Evnaghelia după Luca este precum intrarea într-o cameră a unei galerii, în care sunt tablouri. Și toate tablourile au o singură temă: aceea de a demonstra că Isus este Fiul lui Dumnezeu.

În această zi ajungem în fața unui alt tablou extraordinar, un tablou care ne uimește în profunzimea și în modul în care demonstrează că Isus este Fiul lui Dumnezeu. Versetul cheie al acestui pasaj fără îndoială este versetul 49. Când cei ce erau la masă au auzit ce a spus Domnul Isus femeii, „Iertate îți sunt păcatele”, au început să zică între ei: „Cine este Acesta de iartă chiar și păcatele?”

Aceasta este întrebarea care a stat în fața evreilor din acea generație și aceasta este întrebarea care stă în fața fiecărei generații de oameni: „Cine este Isus Hristos?” În funcție de răspunsul pe care, ca și umanitate în mod colectiv sau în mod individual cineva îl dă, de aceasta atârnă mântuirea. Dacă dăm răspuns corect la întrebarea „Cine este Isus?” și evident acționăm în direcția acelui răspuns avem iertarea, avem mântuirea.

Răspunsul la această întrebare se află chiar și în episodul acesta. Și aș vrea să începem să ne uităm puțin la ce se întâmplă acolo. Este atât de minunat episodul acesta.

Cuvântul ne spune că un fariseu a rugat pe Isus să mănânce la el. Acest fapt nu era foarte obișnuit, s-a întâmplat de câteva ori, dar de regulă fariseii nu-L invitau pe Isus la masă. Unde se ducea Isus la masă? În casele vameșilor, în casele păcătoșilor, căci de aceea fariseii L-au catalogat în mod colectiv că El este „prietenul vameșilor și al păcătoșilor.” Dar iată că un fariseu îl roagă pe Isus să mănânce la el, lucru mai puțin obișnuit în contextul în care exista această tensiune puternică, acest conflict între Isus și acești reprezentanți ai religiei evreilor.

Acest lucru se întâmplă imediat după ce Domnul Isus îi confruntă pe farisei, spunând: „Atunci când Ioan Botezătorul a venit, tot norodul care l-a auzit și chiar vameșii au dat dreptate lui Dumnezeu primind botezul lui Ioan. Dar fariseii și învățătorii Legii au zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru ei neprimind botezul lui.”

Și Domnul Isus îi aseamănă pe farisei cu niște copii, cărora orice le-ai face, numai bine nu dai cu ei. Le cânți, nu joacă, nu le cânți, se supără. Oricum ai pune lucrurile în fața fariseilor, nu e bine. Imediat după ce face această critică, un fariseu Îl roagă pe Isus să mănânce la el.

Mi-am pus întrebarea de ce l-a invitat acest fariseu pe Isus? Era un gest de curtoazie? Vroaia oare acest fariseu să-L cinstească pe Domnul Isus? Știți că Nicodim a venit la Domnul Isus noaptea? El era un fariseu și a venit să-I pună întrebări. Dar de acolo din Ioan 3, înțelegem că atitudinea lui Nicodim era una diferită de atitudinea generală.

Știm alte texte în care se spune că fariseii veneau să-L asculte și Îi puneau întrebări din mulțime. De ce îi puneau întrebări? Ca să-L ispitească sau să-L prindă cu vorba. Scopul pentru care fariseii erau acolo să-L asculte pe Isus dând învățătură, nu era pentru că ei erau fascinați de Învățătorul Acesta, de Rabinul Acesta din Nazaret. Nu! Ci era pentru că vroiau să-L prindă cu vorba.

Aici fariseul acesta Îl invită să mănânce. Isus intră în casa fariseului și stă la masă. Eu înțeleg de ce a făcut domnul Isus gestul acesta, ca să demonstreze că El este prietenul nu numai al vameșilor și al păcătoșilor, ci este și prietenul fariseilor, al celor care se cred decenți în viața lor cu Dumnezeu și a celor care în decența aceasta, nu aveau decât o poleială de religie. Dar dincolo de aceasta, erau morminte văruite și înăuntru erau oase și cadavre urât mirositoare.

Isus a intrat. De ce L-a invitat fariseul acesta? Sunt convins, deși textul nu ne spune în mod explicit, că scopul pentru care fariseu L-a invitat pe Isus, a fost cumva să-L prindă. Cumva cumva să-L ispitească, cumva cumva să scoată ceva de la El. Și argumentul pe care îl pot aduce în favoarea acestui lucru, este faptul că invitându-L la masă, fariseul acesta trece peste câteva elemente rituale peste care niciodată un fariseu nu trecea.

De pildă, în Luca 11:37 spune: „Pe când vorbea Isus, un fariseu L-a rugat să prânzească la el.” Iată un alt caz. El a intrat și a șezut la masă. Același lucru îl vedem și aici. Versetul 36 din Luca 7: „Isus a intrat în casa fariseului și a șezut la masă.” Iată ce se întâmplă dincolo: „Fariseul a văzut cu mirare că Isus nu Se spălase înainte de prânz.”

Fariseii erau atât de atenți la fiecare element ritual, care preceda o masă și nu treceau peste asta, dar în cazul de față, fariseul acesta foarte interesant, nu bagă deloc de seamă. Scopul lui era altul. Atât de preocupat era de ținta lui în gestul invitării lui Isus la masă, încât a ignorat total elementele rituale necesare înainte de o masă. Eu cred că acest fariseu, fie dorea să probeze dacă este Isus un prooroc, așa cum spun oamenii sau nu este: „Am să-L prind.” În contextul acesta fariseul își zice: „Dacă ar fi un prooroc ar ști!” Și era gata gata să-L prindă.

Pe de altă parte eu cred că un alt scop, era acela de a-L ispiti într-un fel sau altul, spera ca în decursul discuțiilor de la masă Isus să spună ceva, și dacă-l prindea imaginați-vă cât de mândru era fariseul acesta că el a reușit să-L invite la masă, să-L prindă și apoi să se ducă, să trâmbițeze la toți ce enormități a spus și ce rău a făcut. Și probabil în final el să fie cel care să fie în fața lui Pilat să dea mărturie spre condamnarea lui Isus. Acesta era scopul pentru care fariseul L-a invitat.

Isus a răspuns, a stat la masă și în timp ce mâncau Scriptura spune: „Iată o femeie păcătoasă din cetate, a aflat că El era la masă în casa fariseului. Adus un vas de alabastru cu mir mirositor și stătea înapoi lângă picioarele lui Isus și plângea. A început să-i stroprească picioarele cu lacrimile ei și să le șteargă cu părul capului ei. Și le săruta mult și le ungea cu mir.”

Imaginea aceasta este șocantă. Nu știu cum femeia aceasta a intrat în casa fariseului. Unii comentatori spun că în cultura evreiască, atunci când era o masă, erau cei invitați la masă care stăteau acolo în jurul mesei (nu era o masă ca a noastră cu patru picioare, ci masa era așezată pe o pânză albă jos și cei care ședeau la masă stăteau în cot, jos, întinși, nu pe scaune). Deci imaginea femeii care stătea înaintea lui Isus, nu era Isus pe scaun și ea spălând picioarele. Orice imagine de felul acesta, este nebiblică. Oameni din comunitate puteau să vină, puteau să intre în casă și stăteau pe marginea pereților la o anumită distanță și urmăreau și ei discuția și ce se întâmpla la masă. Însă ei nu mâncau. Și așa ar fi intrat această femeie acolo, dar această femeie nu stătea deoparte, ci ea s-a dus direct la masă, unde era Domnul Isus.

Alți comentatori spun că femeia s-a strecurat, a intrat fără nici o teamă, s-a dus direct acolo și a dat buzna în casă. Nu știm care a fost modul în care a intrat în casă. Însă ea a intrat, s-a apropiat de Isus, s-a așezat în genunchi și a început să plângă cu durere.

Când vezi un lucru ca acesta, evident îți atrage atenția. Toată lumea poate din discuția lor de la masă s-a oprit, s-a uitat la femeia aceasta și-o vedeau plângând în hohote. Ce puteai face? Fariseul și el a fost surprins. Fariseii poate aveau sluji în casă și ar fi zis: „Luați-o afară!  Ce-i aici spectacol? Luați-o afară de aici!”

Dar fariseul a lăsat-o pentru că el a simțit că este un moment oportun. A lăsat-o să plângă acolo. Și femeia a început să facă niște gesturi foarte ciudate. Plângea, lacrimile ei curgeau pe picioarele lui Isus și a început să-și ia parul, l-a desfăcut și a început să șteargă picioarele cu părul capului ei. Și a început să le sărute, să ia vasul de alabastru și să le ungă cu mir în timp ce plângea.

Acum vreau să vă spun ceva. Aici riscul pe care Domnul Isus și L-a asumat în a lăsa această femeie să facă ce făcea, era foarte mare! Care putea să fie bănuiala când oamenii se uitau la ce se întâmpla acolo? Știți care? Că Isus avea cu femeia aceasta ceva: „Prea familiară este ea în modul în care se atinge de Isus! Sărută picioarele Lui! Ăștia au fost împreună. Ăștia să știu!” Putea fariseul să gândească în felul acesta și chiar ceilalți oameni puteau să gândească în felul acesta. Domnul Isus își asuma un risc fenomenal.

De ce oare Isus a lăsat să se întâmple acest lucru? În loc să-și tragă ușor picioarele și să zică femeii: „Te rog frumos nu face lucrul acesta! Hai să vorbim altă dată.” De ce oare Isus lasă femeia aceasta se atingă de El? Căci în opinia fariseului, atingerea lui Isus era criminală! Dar Isus lasă femeia aceasta să se atingă de El. Știți de ce?

Eu cred pentru că Isus vedea inima acestei femei! Durerea din inima ei pentru păcatul ei era așa de mare. Ea era cunoscută în comunitate ca o femeie păcătoasă. La ce te duce mintea când auzi de expresia aceasta „o femeie păcătoasă”? Scriptura nu ne spune explicit, dar expresia este în general folosită în Scriptură ca un fel de eufemism, adică ceva care să indice că păcatul acelei femei era grav. Și majoritatea consideră că această femeie era o femeie ușoară, era o prostituată. De aceea fariseul s-a uitat, a judecat și a zis: „Cum!? O   prostituată să se atingă de un prooroc? Noi cu religia noastră ne căpătăm reputația printr-o izolare de oamenii aceștia! Nu să ne atingem noi de ei sau ei de noi!”

Era o virtute să stai departe de oamenii aceștia. Dar Isus o lasă se atingă de El. El vedea inima. Atunci când domnul Isus vede pe un om venind cu inima frântă, frumusețea este că nu-l respinge, ci îl primește, îl acceptă așa cum este. Nu-l trimite zicând: „Du-te frumos de te spală,  aranjează-te, vino decent aici în Casa Domnului înaintea Mea.” Așa primește Isus pe păcătoși!

Iar de partea acestei femei, vedem un lucru extraordinar. Da, era o femeie păcătoasă și vedeți nici măcar Scriptura nu face rabat, nu îndulcește situația. Ci o declară așa cum este, era o păcătoasă. Și Domnul Isus spune că „multe sunt păcatele ei.” Dar femeia aceasta, uitați-vă, când vine înaintea lui Isus și își înțelege păcatul, falimentul, mizeria în care a trăit în păcatul ei, pierde orice decență, pierde imaginea de sine la care noi în general oamenii ținem atât de mult, să nu ne facem de rușine înaintea altora, rugăciunea pe care o zicem să fie frumoasă, articulată că mă aud 50-60 de oameni, să fiu bine îmbrăcat, să fiu văzut bine. Imaginea de sine la care noi ținem atât de mult, când femeia aceasta a înțeles vinovăția ei și păcatul ei, a renunțat total la ea. A venit și în gestul s-a umilit foarte mult.

Aici se întâmplă un lucru interesant: „Când a văzut lucrul acesta, fariseul care-L poftise la masă a început în mintea lui să gândească: „Omul acesta dacă ar fi un prooroc, ar știi cine este ea, femeia aceasta și nu ar lăsa să se atingă de El. Femeia aceasta este o păcătoasă!”

Domnul Isus, ca să arate că este un prooroc, îi răspunde printr-o pildă:

• Simone! Am să-ți spun ceva!
• Spune Învățătorule!

Era foarte curios, debea aștepta să comenteze puțin ce se întâmplă. Și Domnul Isus începe să-i vorbească lui Simon, nu într-un mod direct, ci în pilde: „Un cămătar avea doi datornici. Unul dintre ei îi era dator cu 500 de lei, iar celălalt cu 50 de lei.” Este o diferență foarte mare!

În original scrie 500 de dinari și dinarul era unitatea de măsură pentru plata unui muncitor pentru o zi întreagă. Prin urmare care era datoria celor doi? Datoria primului era de 500 de zile de muncă. Ce înseamnă aceasta? Aproape doi ani de muncă serioasă, ca să poți plăti o datorie. Celălat era dator cu 50 de lei, adică 50 de zile de muncă. Și cum nici unul nici altul, vai de capul lor, săraci lipiți pământului, nu puteau plăti datoria, stăpânul i-a iertat pe amândoi.

Ce frumos aduce Domnul Isus imaginea aceasta a Dumnezeului care iartă vina noastră, fie ea foarte mare, fie mai puțin mare. I-a iertat pe amândoi.

Acum Domnul Isus pune întrebarea cheie, la care fariseu trebuia să înțeleagă cum stau lucrurile: „Spune-mi dar, care dintre ei îl va iubi mai mult pe stăpânul care a iertat?” Simon i-a răspuns:

• Socotesc că aceluia căruia i-a certat mai mult!
• Bine ai judecat. Apoi s-a uitat la femeie și îi spune lui Simon astfel: Simone, vezi tu femeia aceasta? Am intrat în casa ta și nu mi-ai dat apă pentru spălat picioarele. (Lucru care era sfânt în casa unui fariseu – dar el trecuse peste aceasta). Dar ea mi-a stropit piciorele cu lacrimile ei, mi le-a șters cu părul capului ei. În loc ca tu să fii cu ligheanul și cu ștergarul, femeia aceasta vine cu lacrimile și cu ștergarul capului ei, cu părul ei! Simone vreau să-ți spun ceva: tu nu ai nici un respect pentru Mine! Tu m-ai chemat aici în casa ta pentru alt motiv.

Cam acestea erau cuvintele din spatele afirmației Domnului Isus: „Tu nu mi-a dat sărutare.” Acesta era un gest de respect pentru musafirul invitat. În cultura evreiască la tine la masă, trebuia să-i dai sărutarea sfântă, să-l săruți la intrarea în casă. Fariseul nici pe aceasta nu a făcut-o. Și despre femeia aceasta, Domnul Isus spune: „De când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. Capul nu mi l-ai uns cu untdelemn, dar ea mi-a uns picioarele cu mir. De aceea, ascultă-Mă Simone! Păcatele ei care sunt multe, sunt iertate, căci a iubit mult!”

Domnul i-a citit inima. Domnul i-a sfințit inima și a știut că femeia aceasta Îl iubește. „Dar cui i se iartă puțin, iubește puțin.” Cred că atunci când Domnul Isus a spus acest lucru, s-a uitat în ochii fariseului și i-a spus: „Dar cui i se iartă puțin, iubește puțin.”

Nu în sensul că Dumnezeu ar ierta mai puțin din păcatele fariseului, dar fariseul se socotea că nu are atâtea păcate: „Femeia aia? Oh! Are tone de păcate! Eu? Dacă iei cântarul nici nu se vede diferența dintre viața mea cucernică și păcatele mele. Abia le sesizezi. Eu nu am făcut rău la nimeni, nu am dat în cap la nimeni. Eu n-am omorât pe nimeni.” Știți povestea. Apoi i-a zis femeii: „Iertate îți sunt păcatele. Credința ta te-a mântuit.” Lucru care a stârnit întrebarea aceasta mare: „Cine este Acesta de care iartă chiar și păcatele?”

Vă aduceți aminte de primul episod din Luca 5, când un om paralizat a fost adus de patru prieteni, au spart acoperișul, l-au coborât jos și când a văzut credința, Isus i-a spus: „Omule, păcatele îți sunt iertate!” Cărturarii și fariseii au început să cârtească și să zică în iei înșiși: „Cine este acesta de rosteșe hule? Cine poate să ierte păcatele decât singurul Dumnezeu?”

Ei știau foarte bine că puterea și autoritatea de a ierta păcatele, nu este decât la Dumnezeu. Acum acest Eabin vine și spune: „Îți iert păcatele! Dute, ești mântuită.” Cine este Acesta? Ce îndrăzneală să facă lucrul acesta!

Dar Isus era Dumnezeul întrupat. Isus era Cel care are toată autoritatea în ceruri, pe pământ și sub pământ, să ierte păcatele. Aceasta este extraordinar dragii mei! Dacă vii la Isus Hristos, El îți poate ierta păcatele!

Haideți să vedem aplicațiile.

Prima aplicație. Uitându-ne la această femeie, cea mai favorabilă situație pentru a fi iertat și a fi mântuit, este pocăința. Când vii înaintea Domnului Isus cu pocăință, Domnul Isus Hristos te invită, te primește, te acceptă.

Cu toții dragii mei, luptăm cu sentimentul acela după o cădere prin care trecem, că Domnul Isus este supărat pe noi, că Dumnezeu S-a supărat pe noi și că nu ne mai primește. Tendința este să stăm într-un fel la o distanță și să nu mergem la Domnul Isus. Dar dragii mei, iată exemplul în care Domnul Isus primește pe păcătos, îl acceptă și Se bucură că păcătosul vine cu pocăință. Domnul Isus nu respinge. Oamnii judecă și oamenii văd că vii cu o pocăință dramatică, foarte ușor vor zice: „Ia uite ce sfânt e acuma! Ia uite ce se dă în spectacol.”

Eu am trăit în generația de înainte de revoluție, m-am întors la Domnul în 1985 și am prins vremurile acelea de dinainte de revoluție și de după revoluție. După revoluție a fost ca un fel de explozie a Evangheliei și mulți oameni s-au pocăit. În evanghelizări de stradă s-au pocăit oamenii și când erau în stradă acolo, Duhul lui Dumnezeu îi cercetau și le frângea inima.

Eu am auzit Evanghelia într-o sală ticsită de oameni. Un mod în care oamenii erau invitați la credință, este cel pe care cei mai mulți îi cunoașteți: „Dacă vrei să-L primești pe Domnul Isus, ridică o mână.” Și erau oameni care ridicau mâna. „Dacă vrei să-L primești pe Domnul Isus, vino în față.” Și mulți oameni veneau în față.

În călătoriile prin Ucraina și Republica Moldova, cei care erau invitați să se pocăiască, erau chemați în față, invitați să îngenuncheze și chemați să-și mărturisească păcatele în fața publicului. Cine face lucrul acesta în mod sincer, își pierde orice respect de sine, orice imagine de sine și într-adevăr este zdrobit.

Vreau să vă spun dragii mei, am văzut oameni zdrobiți, am văzut oameni cercetați de Dumnezeu, încât nu le-a mai păsat de nimeni, de absolut nimeni. Astăzi lucrurile s-au schimbat.

Uneori pentru unii predicatori este un chin să finalizeze mesajul cu o chemare. Și o fac, cheamă și cântă un cântec, două, cinci, 10 minute de chemare, 15 minute și cum spunea fratele nostru Paul Washer: „Ridică o mână! Dacă îți este rușine, măcar un deget să ridici! Dacă nu ridic un deget, măcar fă din ochi, ceva acolo!” Există disperarea aceasta de a-l trage pe om, de a-l prinde de tot, de urechi, de păr, de cap, să-l tragi și să-l târăști după tine în Împărăție.

Acum pe unii îi înțeleg, poate din dorința de a vedea pe oameni mântuiți. Pe alții nu-i înțeleg deloc. Că dacă sunt predicatori care vor să se laude cu cât s-au pocăit la mesaju lor, vai de capul lor și de ce judecată Domnul le va da! Pe cei care din dragoste pentru păcătoși să-i vadă mântuiți fac lucrurile acestea, îi mai înțeleg și pot trece peste asta. Dar nu cu ceilalți, nu cu cei cu statistici, nu cu cei cu numere și așa mai departe!

Dragii mei, ce înțeleg eu este că atunci când un om aude mesaj lui Dumnezeu, este copleșit și vine la pocăință. Să știți dragii mei, dacă Dumnezeu ne cercetează într-o bună zi pe unii dintre noi în felul acesta, să nu vă fie rușine să dați drumul lacrimilor, să nu ne fie rușine să plângem înaintea Domnului, să nu ne fie rușine să îngenunchem în timp ce ceilalți stau în picioare sau pe scaun și să strigăm pe Domnul. Pocăința nu are decență.

Frumusețea este atunci când Domnul Isus vede pe un om care vine în felul acesta, nu zice: „Știi ce, du-te că păcatul tău miroase prea tare.” Nu, nu! Domnul Isus îl primește. Imediat întinde mâinile și ca și tatăl care primește pe fiul risipitor, se duce și-l întâmpină. Te primește, vino la Domnul Isus.

Acum dacă uitându-ne la această femeie tragem concluzia că cea mai favorabilă stare, cea mai favorabilă situare pentru a fi iertat și mântuit, este starea de pocăință, când ne uităm la fariseu, înțelegem încă un lucru, al doilea: că cea mai periculoasă situare, este aceea de a te uita la cei care se pocăiesc și a-i judeca, și a evalua gestul lor ca unul nesincer, sau dramatic sau spectaculos, orice dar să judecăm pe celălalt. Cea mai periculoasă stare înaintea lui Dumnezeu sau una din cele mai periculoase, este aceea de a te vedea bine, decent, spiritual, plin de Duhul Sfânt și să te uiți la cel păcătos, care vine să se pocăiască, cu dispreț, cu condescendență și să-l privești de sus.

Nu știu de ce Dumnezeu ne aduce un astfel de mesaj. Acesta este al treilea sau al patrulea mesaj pe care Dumnezeu îl aduce cu privire la judecată. Duminica trecută, Dumnezeu ne-a cu un mesaj puternic legat judecățile între noi. Acum două duminici când ne-am uitat la fragmentul acesta despre mărturia lui Isus, despre Ioan, cum putem să ne judecăm. O duminică seara am studiat textul despre judecată din predica de pe munte.

Cred că Dumnezeu vrea să ne tragă un pic de urechi. Cred că avem o problemă cu judecata dragii mei, de aceea mesajul acesta se repetă. Bagă de seamă că dacă te uiți la cel care nu este la nivelul tău, sau la nivelul meu, privindu-l de sus, ești într-un pericol foarte, foarte mare!

Una din mărturiile șocante pe care eu le-am auzit, este mărturia unei femei care ani de zile a crezut că este mântuită. Era bine văzută de mulți în America, în alte țări, în România, în multe locuri pe unde a fost alături de soțul ei. Și ea nu era mântuită. Aceasta este soția lui Paul Washer.

Fratele Paul a fost misionar în Peru. S-a dus acolo, era tânăr, s-a apucat de misiune în junglă și mergea cu tineri câteodată în misiune. Și printre tinerii aceia, era o fată frumoasă și sprintenă ca o gazelă care mergea prin junglă oriunde. Într-o dimineață când au ieșit din corturi, plouase peste noapte, Charo a ieșit din cort și era plină noroi și de mol. Când a văzut-o Paul Washer a zis: „Asta este misionară adevărată! Gata!” A curtat-o și s-a căsătorit cu ea.

Apoi s-au dus în America, hainele s-au schimbat, noroiul a dispărut și erau invitați prin multe locuri, ca fratele Paul să predice Evanghelia în săli care sclipeau de lux. Și soția fratelui Paul trebuia să se îmbrace frumos, să arate bine, să dea bine că era lângă marele Paul Washer.

Însă pe măsură ce treceau anii, fratele Paul Washer a început să simtă în inima lui că ceva nu este în regulă, că ceva nu merge. Și pe măsură ce trecea timpul, a devenit tot mai convins că soția lui nu are mântuirea! Niciodată în perioada aceea în care Charo trăia în această duplicitate (am prins vremurile acelea, îl cunosc pe fratele Paul Washer de 16 sau 17 ani), fratele Paul Washer n-a spus ceva rău despre ea, nimic individual sau în mod public! Absolut nimic! S-a rugat fierbinte, cu lacrimi, pentru mântuirea soției lui.

Și s-a întâmplat acest lucru într-o biserică din San Antonio, unde eu am predicat. Biserica aceasta din San Antonio este situată într-un cartier din centrul orașului, un cartier foarte rău famat, unde sunt drogați, prostituate, mafie câtă vrei. Nu știu dacă mai este așa ceva și în alt loc, dar acolo am fost pe străzi și vedeai oamenii drogați, îi vedeai pe cei care vindeau droguri, vedeai femei prostituate.

Când am predicat acolo dragii mei, știți unde erau aceștia? Pe prima bancă stăteau! Veneau acolo pe prima bancă. Dar erau cuminți și nu făceau scandal, ci ascultat Cuvântul. În timp ce predicai, vedeai cum primesc Cuvântul lui Dumnezeu și mulți au fost mântuiți din starea aceasta.

Odată fratele Paul predica acolo. Știți de ce fratele Paul s-a obișnuit să predice Evanghelia așa de bine? Că de fiecare dată folosea oportunitatea să o predice în rugăciune pentru soția lui! De aceea oriunde mergea, nu predica despre postmodernism, nu predica despre tineret cu titlu de genul „Cel mai tare din parcare”. Nu! El întodeauna predica Evanghelia. Simplu, clar și direct.

După ce a predicat Evanghelia într-o joi seara acolo, când au plecat de acolo, Charo i-a spus lui Paul în timp ce conducea în tăcere: „Paul, aș vrea să spun că în seara aceasta am avut sentimentul că singura diferență între mine și femeile acelea stricate și prostituate, sunt doar hainele.” Și a început să plângă. S-au oprit și Charo l-a primit pe Hristos. Trecuseră 13-14 ani în care ea avea o imagine foarte bună, dar nu era cu adevărat iertată.

Dragii mei, să știți că mă cercetez adesea. Iată eu sunt chemat să predic Cuvântul și vin îmbrăcat în costum, cu cravată, decent în fața voastră. Unul din pericolele cele mai mari pe care pe mine mă pasc, este aceea de a bine în ochii voștri. Dar când Dumnezeu mă privește, să fie total dezamăgit. Văd acest pericol în dreptul meu.

Poate este și în dreptul tău, să te arăți cu o bună imagine în fața celorlalți, dar să existe lucruri ascunse pe care cred că nu le-am putea mărturisi în public. Acesta este un mare pericol! Acela care se crede pe sine mai bun decât ceilalți, este în pericol. Gunoiul meu, miroase mai puțin rău decât gunoiul lui. Să ne ferească Dumnezeu de acest lucru!

Ultima lecție pe care o învățăm astăzi, este din afirmația Domnului Isus: „Păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate; căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puţin iubeşte puţin.” Lecția este următoarea: dragostea de Dumnezeu, crește în măsura cu care reflectăm la cantitatea păcatelor din viața noastră și la gravitatea lor. Când ne uităm la păcatele din viața noastră și vedem că sunt multe și grele, și înțelegem că suntem iertați prin sângele Domnului Isus, iubim pe Dumnezeu!

Nu v-ați pus problema și nu ați încercat să-L iubiți mai mult pe Dumnezeu? Uneori îți pui întrebarea „Cum să-L iubesc mai mult pe Dumnezeu?” Și eu mi-am pus această întrebare: „Doamne, cum să fac asta?” Sentimentul meu a fost ca și cum aș încerca să mă trag eu de urechi și să mă ridic. Cum să-L iubești pe Dumnezeu mai mult? Ce să faci ca să-L iubești pe Dumnezeu mai mult?

Astăzi avem un răspuns, unul biblic. Ca să-L iubești pe Dumnezeu mai mult, meditează mai mult la păcatele tale și la dragostea cu care Dumnezeu ne-a iertat păcatele acestea  . Stai și gândește-te la ele, doar gândește-te! Și vei vedea cum păcat după păcat iese la iveală, cele pe care le fac acum și le-am făcut de-a lungul atâtor ani.

Atunci când le înțeleg și știu că sunt rele și grave, voi începe să-L iubesc pe Dumnezeu mai mult. Va veni în mod natural dragostea de Dumnezeu! Și astfel Îl voi onora pe Dumnezeu pentru sângele Lui, prețul cu care a plătit iertatea păcatului meu.

Așadar, situarea cea mai bună este pocăința pentru iertare. Cea mai periculoasă stare este mândria și judecata asupra celorlalți. Și dacă vrem să-L iubim pe Dumnezeu, să ne gândim cât de mult ne-a iertat El. Amin!