Evanghelia după Luca 8:40-56 – Sorin Prodan

Evanghelia după Luca 8:40-56 – Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov

Ultimul episod pe care l-am studiat împreună, a fost acela din ținutul gadarenilor unde Domnul Isus a vindecat un om care avea o legiune de demoni în el. Astfel Și-a arătat slava demonstrând că El are putere, nu doar asupra lumii fizice, ci și asupra lumii demonice. El este Stăpânul, El Își exercită autoritatea și stăpânirea peste toate lucrurile. Nu există spații sau domenii în care Domnul Isus Hristos să nu fie suveran sau stăpân. Acest lucru trebuie să ne dea nouă mare încredere și îndrăzneală să venim înaintea Lui și să-I cerem orice lucru cu credință și Domnul spune că ne va fi dat.

Consider că este un privilegiu special să pregătesc Cuvântul lui Dumnezeu și să-L aduc înaintea bisericii Sale, mai ales în această perioadă în care atenția noastră, trecând prin Evanghelia după Luca, este ațintită la Domnul Isus Hristos.

Nici un subiect de meditație nu cred că este mai frumos și mai bogat, decât să-L privești pe Domnul Hristos și să-L vezi lucrând cu putere și acea lucrare făcută în urmă cu 2000 de ani, să fie garanția că El continuă lucrarea aceasta pe parcursul istoriei până când Se va întoarce să ne ia în slavă.

Cu siguranță îmi doresc acest cuvânt să lucreze și să aibă efect în viețile noastre. Nu vin să predic ca o simplă prezentare, ca să ne facem datoria și noi de predicatori și apoi să mergem acasă, ci dorința mea este să văd viețile voastre și viața mea transformată.

Citesc în această perioadă o biografie a unui om al lui Dumnezeu care a lucrat și a slujit chiar și în regiunea noastră în România, biografia lui Johann Oncken. Am rămas surprins când am citit prima propoziție din această biografie, de fapt în prefața acestei biografii, care vorbește despre ce valoare are o biografie. El spune așa: „Valoarea unei biografii constă în formarea caracterului a cărei importanță este mai mare decât formarea stării sufletești.” M-a surprins lucrul acesta. El vorbește despre formarea caracterului și despre starea sufletească, faptul că una este pentru eternitate, iar cealaltă este pentru această viață.

Acest lucru m-a surprins pentru că m-am gândit că același rol îl are și predicarea Cuvântului lui Dumnezeu. Și am putea spune în același fel: „Valoarea predicării constă în formarea caracterului a cărei importanță este mai mare decât formarea stării sufletești.” Fiecare predicator dorește ca atunci când predică Cuvântul lui Dumnezeu să constate, să simtă că oamenii răspund și este o luptă extraordinar de grea pentru un predicator când aduce un mesaj, atunci când simte că pierde legătura cu publicul și încet, încet mai cască unul, altul închide ochii, unul se mai uită la ceas, altul scoate discret telefonul și navighează. Și este firesc și o dorință ca să vezi o stare sufletească bună. Sunt predicatori care fac uz de tot ce pot, de mișcări, unii aleargă printre scaune, alții predică cu decibeli mulți, cei din primele rânduri mai simt și scuipatul venind. Toate acest lucruri le fac ca să creeze o stare sufletească, să vadă că oamenii răspund și poate fac uz de anumite pilde care stârnesc lacrimi și toată mulțimea plânge, iar în final simte o satisfacție că a fost o predică bună.

M-am gândit la acest lucru pentru că este o tendință firească a fiecărui predicator să vadă realizată o stare sufletească. Dar acest om înțelept spune că formarea caracterului este mai importantă decât o stare sufletească. După cum, atunci când îți hrănești copii care iubesc prăjiturile, iubesc coca cola și alte lucruri, ar fi super încântați să le dai doar ce vor ei. Dar trebuie să te chinui să le dai mâncare sănătoasă și să-i vezi că strâmbă din nas, nu le prea place. Dar mâncarea sănătoasă și sănătatea lor este mai importantă decât plăcerea lor de moment. Înțelegi argumentul?

Întrebarea pivotală care ne ajută să parcurgem întreaga Evanghelie după Luca, este întrebarea care a apărut de multe ori în mintea oamenilor atunci când au văzut o vindecare sau au văzut ceva extraordinar făcut de Domnul Isus: „Cine este Acesta? Ce creatură este în mijlocul nostru și poruncește vântului și mării să tacă și într-o secundă natura își schimbă dinamica și apele se liniștesc? Cine este Acesta?”

Aceasta a fost întrebarea când Domnul Isus a trecut din Capernaum în ținutul Gadarenilor. Și aceasta este întrebarea atunci când Se întoarce înconjurat de mulțimi, când vindecă o femeie și învie pe cineva: „Cine este Omul Acesta?”

În mișcarea aceasta din ținutul Gadarei înapoi spre ținutul Capernaumului, mi s-a părut interesantă, pentru că distanța nu este foarte mare. Îmi aduc aminte că am parcurs-o cu mașina în circa 20 de minute. Sigur cu corabia este ceva mai mult, poate un drum de o noapte sau de o zi, așa cum s-a întâmplat atunci când ucenicii au trecut de cealaltă parte.

Dar ce mi s-a părut interesant, este că după ce a scos legiunea de demoni din omul acesta, oamenii au ieșit din cetate, tot norodul a venit și pentru că și-au pierdut afacerea cu porcii, Cuvântul ne spune că „i-au apucat o mare frică și au rugat pe Isus să plece de la ei.” Domnul Isus nu insistă, în mod simplu se îndreaptă spre corabie, își ia ucenicii și trece dincolo. La întoarcere, Cuvântul ne spune că Isus a fost primit cu bucurie de mulțime, căci toți Îl așteptau.

Observați contrastul acesta? Și în timp ce mulțimea Îl întâmpină cu bucurie, așteptându-L, un om vine din mulțime, fruntașul sinagogii, și se aruncă la picioarele lui Isus și-L roagă să vină la el acasă.

Remarcați contrastul acesta evident: două atitudini diametral opuse. O mulțime Îl roagă să plece, iar o mulțime Îl primește cu bucurie. Acestea sunt două atitudine în care ne putem regăsi chiar și noi. Într-un mod noi putem „să-L rugăm” pe Domnul Isus să plece din viața noastră sau Îl putem ruga pe Domnul Isus să vină în experiența vieții noastre.

În ce fel Îl putem ruga pe Domnul Isus să plece? Observați în Gadara că oamenii nu au venit cu ciomege să-L alunge așa cum s-a întâmplat în Nazaret, după ce predicare și spusese că El este Unsul lui Dumnezeu, citind din Isaia. Aici nu L-au alunat cu ciomeg; în ei intrase o mare frică și și-au zis: „Dacă Omul Acesta a putut să scoată o legiune de demoni, El ne poate spulbera într-un moment.” Nu au îndrăznit să vină cu răutate, dar au venit și L-au rugat să plece.

Aceasta este o atitudine care se poate regăsi în viața unor oameni care nu sunt în dușmănie cu Dumnezeu, dar pentru că viața lor este atât de îmbibată în păcat și iubesc păcatul și nu vor să renunțe la păcat, alternativa este: „Doamne pleacă din viața mea!” Nu o spun cu cuvinte, dar în atitudinea lor este evident că nu doresc ca Isus să fie în viața lor, îi deranjează prezența lui Isus.

S-ar putea să te regăsești în atitudinea aceasta. Pentru că prezența lui Isus nu poate să stea cu mândria, cu curvia, cu ambițiile și cu multe alte păcate pe care le putem pomeni. Nu se poate! Când vine El, partea firească din viața noastră trebuie să plece.

Domnul Isus Hristos nu poate coexista cu orice formă a păcatului care este tolerată în viața noastră și ai nevoie de o alegere. Îmi pare rău să-ți spun că deseori faci alegerea pe care și gadarenii au făcut-o: Îl rogi discret pe Domnul Isus să te lase în pace. Dar există cealaltă alternativa, cea pe care o vedem la cei din ținutul Capernaumului și la acest om care ar fi putut să fie și el în zona cărturarilor și a fariseilor, căci era fruntaș al sinagogii. Și ar fi putut și el cu răutatea să se manifeste negativ față de Domnul și să nu dorească prezența Lui, dar acest om împreună cu toți ceilalți L-au rugat să vină. Este o atitudine diametral opusă.

Aceasta este atitudinea în care ar fi extraordinar să ne regăsim noi. Poate în fiecare zi să înțelegem că prezența lui Hristos este vitală, că avem nevoie de Domnul Isus Hristos și prin rugăciunea și atitudinea noastră, să-L rugăm pe El să vină. Omul acesta Îl roagă să se ducă în casa lui pentru că avea o singură copilă de vreo 12 ani care trăgea să moară.

Dupa doi băieți noi ne-am rugat ca Domnul să ne dea o fetiță. Fac anunț oficial că Domnul ne dă al treilea băiat. S-ar putea să fiu în experiența lui Tozer care a avut șase sau șapte băieți și o singură fetiță. Dacă îmi amintesc bine, în biografia lui Tozer scrie că fetița lui moare și are cea mai mare zguduire din viața lui. Inevitabil un tată, după ce are o trupă de flăcăi și Domnul îi dă o fetiță, ceva se chimbă și devine o legătură mai specială cu acea fetiță.

Dar spre deosebire de alte familii care au mai mulți copiii și unul moare și famiia trăiește tragedia aceasta, Iair însă avea o singură copilă de 12 ani. Era un moment esențial în viața ei, când trebuia să se pregătească de căsătorie. În cultura evreiască, de la 12 ani, fetele erau bune de măritat și familia trebuia să se pregătească. Și este posibil ca deja aranjamentele să fi fost făcute. Așa era tradiția evreiască, părinții deja de la vârsta de 7-8 ani aranjau căsătoria fiind bătută în cuie.

Fetița aceasta se îmbolnăvește și este foarte clar că sfârșitul era inevitabil, moartea era garantată. De aceea Iair nu este interesat de prestigiul lui de fruntaș al sinagogii și poate de toate prejudecățile care știa că vor fi lansate în momentul în care se va duce la Isus. El trebuia să stea cuminte, să stea deoparte, să fie în opoziție și atunci ar fi fost bine cu toată conducerea religioasă a Israelului. Dar omul acesta nu mai putea, pentru el viața fiicei lui este mai importantă decât prestigiul său și renunță la demnitatea lui, la imaginea lui, se duce la Domnul Isus și se aruncă la picioarele Lui.

Gestul este extraordinar! Era o raritate să vezi un fruntaș al sinagogii aruncându-se la picioarele lui Isus. El știa că gestul acesta avea să fie pentru el un gest capital. Probabil sinedriul ar fi dat o „bulă papală” și ar fi spus: „Acest fruntaș al sinagogii este destituit!” Și-a luat chiar și acest risc de a fi destuit, se duce și se aruncă la picioarele lui Isus și-L roagă să vină la el acasă.

Domnul nu pune întrebări, pornește și mulțimea, evident curioasă ce se ve întâmpla, îl îmbulzea și mergea un alai mare de oameni împreună cu Isus. Pe parcursul acestui drum, se întâmplă un incident, dar pentru Domnul Isus nimic nu era întâmplător. Însă evenimentul este întrerupt de acest incident. Din mulțime, cumva, se întâmplă că o persoană întinde mâna și se atinge de hainele Domnului Isus.

Cine era persoana aceasta? O femeie care avea o scurgere de sânge și era în starea aceasta de 12 ani. Nimic nu este întâmplător în textul Scripturii: starea era de 12 ani și fetița care trăgea să moară avea 12 ani.

Poate cineva ar zice că situația nu atât de gravă. Ar spune că nu poți compara moartea unei fetițe cu o problema de natură feminină, această hemoragie genitală a acestei femei. Dar vreau să înțelegem puțin mai mult ce se întâmpla acolo. Probabil surorile înțeleg mai bine.

În primul rând era o problemă fizică însoțită de durere, de disconfort și de toate problemele care le antrena această hemoragie continuă.

În al doilea rând era o problemă religioasă. Cuvântul ne spune în Leviticul 15, că în timpul menstruației orice femeie era declarată necurată și ea nu avea voie să iasă din casă, nu avea voie să se atingă de nimeni, nici măcar de copiii ei. Nu avea voie să aibă o relație intimă cu soțul, nu putea să se ducă la sinagogă sau la Templu și era declarată în acea perioadă necurată.

Înțelegeți ce însemna pentru această femeie ca timp de 12 ani să poarte stigmatul acesta și eticheta aceasta de persoană necurată? Era echivalent cu o persoană leproasă. Era într-o izolare totală, într-o detașare totală și toți umblau cu atenție ca să nu se atingă nimeni de ea, că implicit deveneau necurați. Mai mult, era și o problemă socială. Nu mai putea să fie printre ceilalți, să aibă relație cu ceilalți, era într-o totală izolare.

În plus, Cuvântul ne spune că problema aceasta era și economică: „Își cheltuise toată averea cu doctori, fără s-o fi putut vindeca vreo unul.” S-a dus la orice doctor pe care l-a cunoscut, care i-a fost recomandat, cu speranța că unul din ei vine cu soluția. Toți la început probabil i-au dat garanții că problema este rezolvabilă, însă cu un cost.

Și la ei erau cu datul banilor la doctori. Vedeți că nu e o treabă nouă doar în România să dai bani la doctori.

Cuvântul spune că toată averea ei s-a dus. Probabil a fost o femeie care era bogată. Nu scrie că puținul ei s-a dus, ci că averea ei s-a dus și astfel a rămas săracă. În disperarea ei, probabil în depresia ei, deodată privește la o posibilă soluție și ajunge să creadă în inima ei că este singur și ultima soluție.

De aceea îi vine această idee că dacă se duce și se atinge de poala hainei Lui, nu că se duce să-I ceară sau să-L roage să pună mâinile peste ea. În inima ei a fost acest gând: „Dacă mă pot atinge de poala hainei Lui, voi fi vindecată.”

Credința era deja în inima ei. S-a dus și s-a atins de El. Dar să știți că nu a fost doar o atingere ușoară, să întindă mână și că a atins puțin haina. În textul original, același cuvânt este folosit ca și în cazul în care Maria, după înviere, când L-a văzut pe Domnul înviat și a înțeles că este Isus, ea în bucuria ei L-a prins și l-a ținut de poalele hainei. Și aici Domnul îi spune: „Nu mă ținea.” Nu a fost doar o atingere.

Probabil și în cazul acestei femei, intenția ei a fost doar de o simplă atingere, dar ea a apucat haina și în credința ei, trăiește o experiență extraordinară. În clipa aceea scurgerea de sânge s-a oprit și imediat simțind puterea aceea și văzând realizată vindecarea, discret se retrage printre mulțime și stătea acolo cred că cu o bucurie extraordinară. Nu striga în gura mare că a fost vindecată, ci stă liniștită.

Dar Isus Se oprește și pune această întrebare: „Cine M-a atins?” Din mulțime această femeie vine și își mărturisește „păcatul” de a se fi atins de poalele hainei Lui. S-a aruncat la pământ și a spus în fața întregului norod din ce motiv se atinsese.

Aici vedem al doilea contrast dragii mei, între încercarea acestei femei de a rezolva problema ei pe direcție umană și momentul în care are experiența aceasta în care este vindecată în mod supranatural, în mod divin.

Din nou contrastul acesta ne arată ceva despre noi înșine. În situațiile diverse pe care le trăim în experiența vieții noastre, deodată suntem la furca aceasta în care pornim pe direcția aceasta de rezolvare care este normală, nu este în mod necesar păcătoasă. Dar există riscul de a fi total detașați de experiența lucrării lui Dumnezeu în viața noastră. Așa putem fi de furați de faptul că poate un avocat ne poate rezolva problema, poate un doctor ne poate rezolva problema, poate un constructor, un arhitect, un diriginte de șantier sau altcineva, ne poate rezolva problema. Putem fi prinși în angrenajul acesta de a ne uita la oameni, de a ne cheltui energia, resursele, cu speranță doar spre oameni, doar în direcția aceasta, ca să vedem în final că este un faliment total.

Însă există alternativa aceasta în care Dumnezeu dorește să facă o lucrare în viața noastră. Dar ni se pare că alternativa aceasta este uneori prea simplă. Este aceeași situație ca atunci când te duci să le spui despre cum poate fi un om mântuit și-i spui:

• Dumnezeu promite că cel care crede are viață!
• He he, prea simplu! Dar eu trebuie să mă chinui, să fac fapte, să mă ridic pe scara virtuților ca să mă calific pentru mântuire!
• Dar Scriptura vine și spune că prin credință suntem mânuiți, nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.

Și iată din nou dorința și frământarea omului de a-și rezolva el probleme, de a rezolva pe cale umană iertarea păcatelor, iar Dumnezeu spune: „Nu se poate așa. Mântuirea este prin credință.”

Femeia aceasta a înțeles secretul. Dumnezeu i-a deschis inima să vadă că soluția este credința. Pe ce linie te afli? A credinței sau a efortului uman falimentar?

Domnul Isus pune întrebarea aceasta: „Cine S-a atins de Mine?” Este interesantă reacția lui Petru. Vă aduceți aminte că fratele nostru Adi a folosit acest exemplu și l-a folosit în mesajul lui cu privire la obrăznicia ucenicilor? Și Petru Îl mustră: „Cum Doamne? Noroadele Te împresoară, Te îmbulzesc și mai întrebi cine S-a atins de Tine?” Ce tupeu pe Petru! Era un om îndrăzneț și îl lua gura pe dinainte.

Dar aici văd și faptul că era familiar cu Domnul Isus. Nu erau paralizați ucenicii. După ce văzuseră tot ce făcuse Domnul, comunicau încă și Petru îl lua un pic la rost.

Mi s-a părut interesantă situația aceasta. Știți de ce? Gândiți-vă puțin, Domnul Isus ajunsese faimos. Oriunde mergea, mulțimile erau în jurul Lui și era și el o „celebritate” acum. Galileea, Iudeea, Decapole, toate regiunile vorbeau despre Acest Profet. Dar celebritatea nu era doar a Lui. Din ea mai gustau și ucenicii; și ei erau acum mici celebrități pe lângă Domnul Isus. Dacă lumea îl vedea pe Petru, Ioan sau pe alt ucenic, ziceau: „Aa, acesta e ucenicul lui Isus.” Iar când Domnul Isus mergea cu mulțimile, avea comandoul acesta de 12 pe lângă El, care probabil în mulțimea aceasta erau ca și gărzi de corp și-L protejau. Astfel aveau și eu pare de o „țâră” de celebritate.

M-am regăsit în condiția aceasta când umblam cu fratele Paul Washer. Fratele era peste tot o celebritate, dar unde mergeam, eram și eu acolo. Celebritatea aceasta la unii urcă la cap și devin un pic îndrăzneți. L-a luat la rost pe Domnul Isus chiar.

M-a surprins că Domnul Isus nu-l ia de urechi pe Petru, nu-L mustră, nu-I zice. Știa Domnul cine e Petru, nu era întâia data când dădea cu bâta în baltă, însă Domnul Isus spune: „Cineva s-a atins de Mine, căci am simțit că a ieșit o putere.”

Am stat și am meditat la situația aceasta: cum a ieșit din Domnul Isus o putere? Ca și cum o parte din puterea Lui îl părăsește și devine o epuizare. Este greu să știm cum s-a întâmplat și ce s-a întâmplat. Domnul Isus era în trup fizic, nu era în trup divin, nu era trupul de glorie de după înviere și era supus legilor fizice și mă gândesc că vindecarea aceea a condus și la o epuizare (a fost evident, că a ieșit această putere).

Dar ce e mai important să înțelegem este că puterea aceea a fost reală! Și aceasta a vrut Domnul Isus Hristos să scoată în evidență: că El are putere, peste orice aspect al lumii fizice și poate rezolva orice problemă. De aceea Își întrerupe El drumul acesta și se ocupă de acest caz, lucru care putea să stârnească puțină frământare, căci urgența era să ajungă la casa lui Iair și să resolve problema lui. Dar Domnul Isus nu merge pe această linie a urgenței, ci se ocupă de această femeie, dovedind încă o dată că El este Cel care are toată puterea în ceruri, pe pământ și sub pământ: în tot spectrul existenței, El, Hristos, are toată puterea.

Iair probabil se uita la tot ce se întâmpla acolo și vroia să-L împingă să meargă mai repede, dar Domnul Isus cu calm (ca și în cazul lui Lazăr – nu se grăbește) rezolvă problema. În dreptul Lui problema este ca și rezolvată, noi ne agităm, dar El nu se agită niciodată. Alergăm dintr-o parte în alta, credem că se prăbușește întreaga lume, însă Dumnezeu stă pe tron, liniștit, știind că El are deja rezolvarea. Noi trebuie să înțelem faptul că Dumnezeu este suveran în viața noastră. Aceasta este lecția.

În timpul aceasta, iată că vine cineva din casa lui Iair și îi dă vestea cea mai grea pe care un părinte o poate auzi: „Iair, fiica ta a murit. Nu mai supăra pe Învățătorul.” Reacția imediată nu este consemnata de Luca, dar aflăm ceva într-o completare pe care o face Matei în capitolul 9: „Fiica mea adineaori a murit; dar vino de pune-Ţi mâinile peste ea, şi va învia.” Înțelegeți până unde mergea acum credința lui Iair? Depășea orice limită omenească și ajungea acolo unde foarte rar ajunge credința unui om. El avea credința că fiica ei poate fi înviată de Domnul Isus Hristos.

Domnul intuiește și vede credința aceasta în cuvintele sale și Își continua drumul ajungând la casa lui Iari. Când a ajuns acolo toți plângeau și o boceau. Poate vă mai aduceți aminte de episodul în care a avut loc învierea fiului văduvei din Nain. Vă spuneam atunci că înmormântarea evreiască era și este foarte diferită de înmormântările noaste. Poate în satele noaste românești se mai aseamenă cât de cât, dar în vremea noastră modernă o înmormântare are o anumită discreție.

Când tatăl soției mele a plecat la Domnul și am participat la înmormântare, totul era foarte tăcut și foarte discret. Cred că era puțină muzică în surdină. Oamenii veneau și erau așezați în linie, stăteau în tăcere și cu cuvinte mângâiau familia și apoi în tăcere ieșeau afară. Dacă vorbeau între ei, vorbeau în șoaptă unii cu alții.

În cultura evreiască era o situație antitetică: se urla, se țipa, se zbiera. Orice înmormântare avea bocitoare profesioniste, care aveau un talent extraordinar de a plânge cu lacrimi, fără aditvi și ajutoare. Plângeau, dacă știau întâmplări de-ale celui mort, le aminteau cu cuvinte. Totul avea rolul de a stârni durerea, de a provoca durerea.

În același timp, o altă parte angajată erau fluierătorii care veneau cu niște fluiere pe tonuri înalte și care cântau, dar nu o melodie normală. Fiecare cânta în totală disonanță. Și când era un mort undeva, de acolo se auzea larmă, muzică anapoda, țipete, urlete și când plecau de acasă, cei care își duceau mortul la groapă, luau țărână, o aruncau în văzduh și țipau, ca să arate că moartea este zdrobitoare. În contrast cu viața, cu frumusețea, cu binele, moartea este zdrobitoare și ei dădeau expresie acestei realități.

Domnul Isus Hristos în vacarmul acela, la un moment dat strigă: „Nu plângeți! Fiica nu a murit, ci doarme.” Acum bocitorii dintr-o dată trebuiau să se oprească și instantaneu au început să-și bată joc de El. În contextul acela atât de grav, au început să-și bată joc de El pentru că știau că fetița murise.

Domnul Isus folosește aici un limbaj care deseori face contradicție cu ce înseamnă în limbajul nostru omenesc. În cultura evreiască, ideea de somn este asociată cu ideea de moarte, iar Domnul spune: „Nu a murit, ci doarme.” De ce? Pentru ei faptul că fetița murise era clar și era un fapt real, dar pentru Domnul Isus Hristos nu a murit: „Căci cine crede în Mine nu va vedea moartea.” Domnul merge la acel rol dublu al morții care depășește nivelul fizic și zice: „Nu există nici o moarte aici. Eu am să Mă duc să o trezesc.” Și aceasta și face.

Intră doar cu un grup restrâns în cameră, pe ceilalți îi scoate afară, pentru că nu vroia ca părinții să trăiască experiența aceasta a batjocorii. Apoi vine și strigă cu glas tare: „Fetițo, scoală-te!” Și duhul ei s-a întors în ea, iar fata s-a sculat numaidecât.” Părinții au rămas uimiți.

Aici este dragii mei, Cuvântul irezistibil al Dumnezeului Cel Atotputernic. Când El spune, se întâmplă. Când în dreptul tău Dumnezeu pronunță ceva, lucrul acela se întâmplă, pentru că este un cuvânt care are și comportă realitatea însăși: „Să fie lumină! Și a fost lumină.”

Întocmai cum s-a întâmplat și la creație, Domnul Isus Hristos pronunță un cuvânt suveran și irezistibil, iar fetița aceasta vine la viață.

Suferința și moartea sunt cele mai grave lucruri din existența noastră. Este greu să suferi, este greu să suferi 12 ani, dar mai greu decât atât este să vezi moartea, iar mai greu decât atât nu este moartea mea, ci să vezi moartea unui copil, acest lucru este absolut zdrobitor.

Am primit nu demult o cerere de rugăciune din partea unui coleg din Germania care spunea: „Vă rog foarte mult rugați-vă pentru mine. Trebuie să predic în 2 ore la înmormântarea fetiței a celui mai bun prieten al meu.” Fetița lui de 2 ani murise și mi-a scris: „Îmi este greu să predic, să mă duc acolo și să predic, pentru că am iubit și eu această fetiță foarte mult.”

Dragii mei, ce vedem aici și în întreaga Scriptură, în fața morții și a suferinței, această lume de-a lungul mileniilor care a existat, caută soluții: știința și medicina caută tot felul de soluții. S-au încercat soluții și tratamente de tot felul. Acum înțeleg că se încearcă intrarea în AND ca să-l modifice, iar în speranța aceasta, viața să fie prelungită sau moartea să fie depășită și nu se poate. Se realizează clonare, mutații genetice de tot felul, dar moartea nu a putut fi biruită!

În frământarea aceasta și în încercarea oamenilor de a găsi soluție umană (care nu poate exista – chiar dacă se cheltuiesc o grămadă de bani), Cuvântul lui Dumnezeu ne arată că există soluție și soluția aceasta este Domnul Isus Hristos. El este Cel care are putere asupra vieții și asupra morții, El este Cel care ne arată că poate să aducă pe cineva din moarte la viață.

Desigur, acest lucru poate stârni o întrebare: dar de ce Domnul Isus Hristos nu i-a înviat pe toți atunci? A înviat din ce cunoaștem noi, doar trei persoane: pe Lazăr, fiul văduvei din Nain și fiica lui Iair. De ce oare Isus Hristos nu S-a dus în cimitire și de fiecare dată când era o înmormântare nu Se ducea să pronunțe „Scoală-te!” și să vină la viață? Sunt doar cele trei cazuri. Răspunsul nu-l știm. Poate unii s-ar supăra și ar întreba „de ce Domnul Isus Hristos a făcut discriminare?” Așa cred unii, că dacă Domnul îi vindecă doar pe unii și nu pe toți, este vinovat de discriminare.

Acest lucru ne duce cu un pas înainte, la mântuire. Când Dumnezeu Își arată îndurarea față de unii și nu-Și arată îndurarea față de alții, lumea aceasta fără Duhul lui Dumnezeu, crede că Dumnezeu este obligat să-Și arate îndurarea față de toți. Nu dragii mei, Dumnezeu nue ste obligat să-Și arate îndurarea față de toți. Dumnezeu este obligat să-Și arate justiția față de toți, căci toți au păcătuit. În acest caz, Dumnezeu ar trebui să fie obligat să-Și arate dreptatea.

Dar El Își arată îndurarea și acest lucru ar trebui să ne facă să vedem bunătatea lui Dumnezeu, că în vreme ce toți trebuia să fim potopiți de mânia lui Dumnezeu, totuși El lasă o rămășiță. Aici este greu omului, să accepte suveranitatea lui Dumnezeu, să se pună pe genunchi și să spună „Doamne, Tu ești Dumnezeu!” și să-L lase pe Dumnezeu să fie Dumnezeu.

Omul se frământă cu tot felul de întrebări și vrea să-L facă pe Dumnezeu să fie cum vrea el, omul, crezând câteodată că este mai bun chiar decât Dumnezeu. Aceasta este o problemă ce ține de mândria omului.

Vă mărturisesc dragii mei că nimic nu a fost mai zdrobitor în experiența mea teologică decât să plec genunchiul și să zic: „Doamne, Tu ești Dumnezeu!” Mintea mea este mica, limitată și nu am eu dreptul să judec căile Lui. El este suveran!

De aceea cred că după ce face această înviere, părinții rămân uimiți și uitați ce spune Cuvântul în final: „Isus le-a poruncit să nu spună nimănui cele întâmplate.” Este foarte interesant. Dar nu pentru aceasta a venit Isus, ca să fie cunoscut, că El este Învierea și Viața? Nu ar fi trebuit El să spună celor de acolo: „Acum duceți-vă și spuneți ce ați văzut și ce ați auzit!”? Cea mai înaltă dovadă a faptului că El este Fiul lui Dumnezeu, este pusă sub sechestru, sub cenzură și zice: „Nu spuneți la nimeni ce ați văzut aici.”

De ce oare? M-am tot gândit și am meditat și Duhul lui Dumnezeu mi-a spus: „Fiul lui Dumnezeu nu a căutat popularitate în această lume.” Și nu va căuta niciodată popularitate. Domnul Isus Hristos a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut. El a venit să-Și adune turma și a venit să arate și să demonstreze în fața întregii lumi, că El este Dumnezeul care a venit să mântuiască, că El este Mesia.

Dragul meu, aceasta este realitatea și în dreptul tău. Dacă nu cunoști mântuirea lui Dumnezeu, să știi că El este cel ce te poate mântui. Iar dacă o cunoști, adu-ți aminte că El are toată puterea în orice aspect din viața ta. Nu intra în panică necontrolată atunci când treci prin suferință. Desigur acest lucru nu înseamnă că trebuie să stai într-o indiferență și detașare, dar în frământarea aceea firească, normală, adu-ți aminte cine este Domnul Isus Hristos și strigă spre El, pentru că El este acolo lângă tine. Amin!