Evanghelia după Luca 9:1-6 – Sorin Prodan

Evanghelia după Luca 9:1-6 – Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov

Așa cum v-am mai spus, studiind evangheliile, avem oportunitatea unică și extraordinară să privim la Domnul Isus Hristos. Nimic nu poate fi comparat în termeni de înțelegere a vieții, a scopului pentru care noi trăim și a scopului pentru care Dumnezeu ne-a rânduit, decât atunci când Îl primim pe Domnul Isus Hristos.

            Textul pe care l-am citit în această zi, deși este un text care aparent privește pe cei 12 ucenici, ne punem întrebarea următoare: „Ce are de-a face un astfel de text al Scripturii cu noi ce de astăzi, aflați într-o altă cultură, într-o altă epocă istorică, la o distanță de timp mare?”

Doresc să vă spun că textul are multe implicații sau principii pe care le putem învăța în această zi. Aș spune mai întâi că textul acesta este un text reper, pentru că marchează o tranziție în ce-i privește pe cei 12 ucenici. Remarcați că termenul pe care Scriptura l-a folosit până în momentul acesta a fost acela de „ucenici.” Momentul acesta este unul de tranziție în care statutul de „ucenici” se schimbă la statutul de „apostol.” Acest lucru este foarte important în planul răscumpărării lui Dumnezeu în istorie.

Aș dori să ne uităm la această tranziție de la ucenic la apostol. Termenul care se potrivește foarte bine pentru „ucenic”, este termenul „chemat”: Isus a chemat pe cei 12 ucenici. În schimb atunci când ne gândim la statutul de „apostol”, prin termenul în sine (care în limba greacă este „apostolos”) se înțelege „trimis”. De la „chemat” la „trimis”.

Deci avem de-a face cu o chemare și cu o trimitere. În momentul în care tranzitezi de la chemat la trimis, îți schimbi statutul de ucenic, în apostol. Aceasta este de fapt situația și contextul în care ne aflăm atunci când Isus face această trimitere a celor 12. Aici aș vrea să învățăm un principiu, când este vorba de modul în care Hristos Domnul cheamă și trimite oameni.

Principiul este foarte simplu: există o chemare și există o trimitere. Poate mă veți întreba: „Ce este așa special cu privire la acest lucru, că există o chemare și că există o trimitere?” Vreau să vă spun că foarte mulți oameni confundă chemarea cu trimiterea și au impresia că este același lucru. Am ținut ca să exprim acest principiu într-o formă foarte simplă.

Omul chemat nu este tot una cu omul trimis. Există câteva trăsături care privesc chemarea și există câteva trăsături care privesc trimiterea. Ce anume caracterizează chemarea? Poate ne aducem aminte, că atunci când Domnul Isus a început lucrarea și înainte ca să-i cheme pe ce 12, S-a dus și a stat în rugăciune o noapte întreagă. Era un moment crucial, foarte important, când Domnul Își alegea ucenicii. Apoi S-a dus pe malul Mării Galileeii sau în alte locuri și rând pe rând i-a chemat pe aceștia.

            În momentul când Isus l-a chemat pe Levi care ședea la vamă, el a lăsat totul, s-a sculat și a mers după El. Ce implică o chemare? În primul rând o implică o renunțare totală. Toți ucenicii care L-au urmat pe Domnul au trebuit să renunțe la tot ce reprezenta viața lor înainte. Chemarea implică renunțare.

            De asemenea, chemarea implică și disponibilitate. Nu poți să-ți împlinești chemarea și rolul acesta de om chemat, dacă nu ești disponibil să-L urmezi pe Cel care te-a chemat.

            Chemarea implică și smerenie. Cel ce te cheamă, nu te cheamă să fii șef. Cel care te cheamă te cheamă să-I fii ucenic. Iar ucenicul trebuie să dea dovadă de smerenie și ascultare față de Cel ce-l cheamă.

În ultimul rând, ucenicul („matetes” în greacă) era unul care arăta disponibilitate de învățare. Ucenicul nu este cel care vine ca să se dea mare și să-i arate învățătorului cât știe el de multe. Chiar dacă adesea ispita vine în inima ucenicului, în dorința de a surplasa pe învățătorul său, se uită la învățătorul său, îl vede, îl admiră, vrea să fie ca el și la un moment dat vrea să fie mai ceva ca el.

Este în structura interioară a unui ucenic, ca să nu zic în firea unui ucenic, ca să-și depășească învățătorul. Uneori lucrul acesta nu este rău, când dorința de depășire a învățătorului este o dorință sinceră, o dorință de a face ca Împărăția lui Dumnezeu să fie mai mare. Dar când dorința aceea este contaminată de mândrie și de aspirația de a atrage atenția, aplauzele, admirația și laudele mai multor oameni, atunci dorința aceea este una rea.

Haideți să vedem, ce caracterizează trimiterea? Trimiterea este diferită de chemare. Când cineva te trimite, el te delegă pentru a transmite un lucru foarte important.

Îmi aduc aminte de o expriență din viața mea care m-a ajutat foarte mult în creșterea mea. Nu a fost ceva foarte important, dar pentru mine a contact foarte mult. Eram undeva prin clasa a VIII-a și aveam un mentor care îl iubeam, îl admiram, îl emulam, mă uitam la el și-l copiam câteodată, așa cum face un ucenic.

În perioada aceea se construia adunarea în satul nostru și de undeva de la Cluj, trebuia să trimită niște bani pentru continuarea lucrărilor. Și pe cine credeți că găsește acest frate să trimită și să aducă de la Cluj, o sumă importantă de bani? Atunci nu erau tranzacțiile prin bancă cum facem astăzi cu internet banking, unde în câteva minute ai făcut transferul. Atunci trebuia să te duci să ridici banii în numerar și să-i duci unde trebuie. Și m-a găsit pe mine, un copilaș de clasa a VIII-a. Mi-a scris o hârtie prin care se menționa că sunt delegat, cu datele de buletin și m-a trimis la Cluj.

M-am dus la Cluj la comunitate și le-am spus fraților care erau adunați acolo (frați serioși, în vârstă): „Am venit după bani pentru biserica din Ortelec.” S-au uitat toți la mine cu un soi de neîncredere și nimeni nu s-a grăbit să se ducă acasă și să-mi dea banii. Și m-a întrebat:

  • Cine te-a trimis?
  • Mentorul meu și am și hârtie.

Le-am arătat hârtia cu semnătura și ștampila. Și nici atunci nu au avut încredere. Au dat telefon ca să audă vocea și timbrul vocal al fratelui și fratele le-a spus: „Da, eu l-am trimis. Dați băiatului banii, nici o problemă, este în regulă.”

Ce am înțeles eu atunci, în momentul în care mi-au dat banii, a fost că eu mergeam cu autoritatea celui care m-a trimis. Eu aveam această împuternicire delegată din partea celui ce mă trimitea, ca să ridic acea sumă de bani și să o duc unde trebuie.

Chiar și textul ne spune că trăsăturile sau particularitățile distinctive ale celui trimis, este puterea și autoritatea. Cel care trimite, trimite cu o stăpânire, cu o autoritate.

Avem și exemple negative. Atunci când rușii au venit și au ocupat România după al doilea război mondial, ne-au trimis niște delegați la București și când erau acolo au zis că aveau putere de la Stalin și autoritate peste țara noastră și nimeni nu mai zicea nimic.

Începeți să înțelegeți principiul acesta simplu, că există o chemare și o trimitere? Am ținut să subliniez acest lucru, pentru că aceasta se confudă.

Aș vrea să ne gândim împreună că există oameni care foarte repede, după ce ei s-au întors la Dumnezeu, simt în ei fervenții chemării și repede ei vor să sară, să se ducă înainte; nici bine nu s-au convertit, că ei vor microfonul și amvonul. Ei se simt chemați, în ei fierbe totul, motoarele sunt turate și ei se duc din biserică în biserică spunând că ei sunt chemați de Dumnezeu să predice Evanghelia. Problema este că nu i-a trimis nimeni. Dar dacă bisericile acestea ar fi înțelepte și i-ar întreba „Bine frățioare! Dar de trimis, cine te-a trimis?”, o să o dea într-o bâlbă, neputând să spună o autoritate care i-a trimis.

Acum, desigur, în contextul în care ne uităm, Cel care trimitea nu era nimeni Altul, decât Domnul Isus Hristos. După ce El S-a înălțat la cer, această autoritate de trimitere a dat-o Bisericii. În cartea Faptele Apostolilor descoperim un tipar sau o normă foarte clară.

Biserica din Antiohia a primit această încredințare din partea Duhului Sfânt, că trebuie să-i trimită pe Pavel și pe Barnaba în lucrarea de propovăduire a Evangheliei înspre neamuri. Chemarea pe care ei au avut-o s-a potrivit foarte bine cu trimiterea Bisericii și delegarea, mandatarea lor în trimitere.

Vă spun dragii mei lucrurile acestea pentru că eu nu o să mai fiu într-o bună zi aici și nici fratele meu păstor. Biserica trebuie să știe foarte bine cum se rezolvă problema aceasta a chemării și a trimiterii. Orice om care vine și nu este delegat sau trimis de o biserică bună, sănătoasă și biblică.

Vreau să mai înțelegem un lucru. Dacă cineva vine și spune „Eu sunt chemat de Dumnezeu.”, cum verifici acest lucru? El se poate simte chemat și în visele lui. Poate să viseze că se simte chemat, că este un fel de om care câștigă mulțimi. Însă chemarea este subiectivă.

Știți ce dă greutate unei chemări? Un aspect obiectiv, care se numește trimitere. În momentul în care o biserică se uită la cel care zice că este chemat și vede viața lui, umblarea lui cu Dumnezeu și faptul că a trecut printr-o perioadă de ucenicie. Pentru că unii vor să fie trimiși, înainte să fie ucenici.

Știți de ce nu vor să fie ucenici. Pentru că acest lucru implică renunțare, implică smerenie, implică duh de învățare. Dar ei se cred dintr-o dată apostoli. Ei vor să se ducă cu avionul prin țări străine, peste tot, să predice Evanghelia. Dacă le zici să stea cuminte, să stea în biserică să asculte Cuvântul, să crească împreună cu noi, el zice: „Hai lasă-mă, că eu trebuie să propovăduiesc Evanghelia! Nu-mi pierd eu vremea cu astfel de lucruri. Știu mai multe versete decât tine!”

Oamenii aceștia sunt deosebiți de periculoși dragii mei. Sunt oameni care vor să se ducă înainte să aibă o chemare clară, înainte să stea să învețe de la alții care sunt înaintea lor și înainte să aibă o trimitere a bisericii. Cu astfel de oameni, eu nu vreau să am de-a face niciodată. Există o chemare și există o trimitere. Este un principiu foarte simplu.

Al doilea lucru pe care-l vedem în textul nostru, simplu, banal, dar foarte important pentru biserică, de asemenea care validează chemarea și trimiterea pentru biserică, dar și pentru cei chemați și trimiși, este următorul lucru: „Isus a chemat pe cei 12 ucenici ai Săi.” Întotdeauna Cuvântul are o simplitate, dar și o profunzime pe care nu o remarci de la început. Mi-am pus întrebarea: „De ce 12 ucenici? De ce nu 11, 4, 8 sau 9? De ce oare 12?”

Când ne gândim la numarul de „12”, cei care cunosc Scripturile, imediat fac o legătură și gândul îi trimite deodată la cele 12 seminții ale lui Israel. Oare să fie o coincidență între faptul că Isus cheamă 12 ucenici pe care-i trimite și îi face apostoli și cele 12 seminții ale lui Israel? Să fi fost doar o potriveală întâmplătoare? Nicidecum! Scriptura vorbește foarte clar de această corespondență între cele 12 triburi ale lui Israel și cei 12 apostoli chemați și trimiși de Domnul Isus.

Lucrul acesta îl descoperim de altfel (legătura aceasta) chiar în Scripturi. Haideți să deschidem la Evanghelia după Luca 22:28: „Voi sunteţi aceia care aţi rămas necontenit cu Mine în încercările Mele. De aceea vă pregătesc Împărăţia, după cum Tatăl Meu Mi-a pregătit-o Mie, ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea în Împărăţia Mea şi să şedeţi pe scaune de domnie, ca să judecaţi pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.”

De ce a ales Domnul Isus 12 ucenici? Pentru că Israelul ca și națiune chemată de Dumnezeu, falimentase în mandatul primit. 12 triburi au falimentat, 12 triburi cu care Dumnezeu făcuse un legământ, au eșuat în chemarea și legământul la care au fost chemați.

Acum Domnul Isus vine, deschis un nou legământ, în care așează 12 apostoli, o corespondență simetrică la vechiul legământ, iar pe aceștia îi mandatează ca un act de judecată împotriva Israelului, care a pierdut mandatul.

Vă aduceți aminte unde mai citim despre legătura dintre cei 12 ucenici și cele 12 triburi sau semniții? Apocalipsa 21:14: „Zidul cetăţii avea douăsprezece temelii, şi pe ele erau cele douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului.” Observați că nu apare numele celor 12 seminții ale lui Israel, ci sunt numele celor 12 apostoli.

Pe lângă acest act de judecată, un lucru care iarăși ne surprinde, este ce fel de oameni a ales Domnul Isus. Eu lucrez de aproximativ 20 de ani în misiunea „Heart Cry”. În limba noastră se traduce „Strigătul inimii.”

Misiunea aceasta își propune să planteze biserici. Iar pentru a planta biserici, trebuie să alegi niște oameni. Unii dintre ei trimit o scrisoare, un email, sau sunt recomandați că ei slujesc și nu au un suport ca să poată să-și continuie lucrarea, sau trebuie să lucreze într-o fabrică sau într-o companie și le rămâne foarte puțin timp să facă lucrare.

Astfel venim în întâmpinarea acestor nevoi, dorind să-i susținem. Rolul meu este acela de a valida câteodată, dacă omul este chemat și trimis, sau dacă nu este decât un fel de „vagabondus religiosus” (așa cum îi numea un frate). Un vagabond religios se duce pe unde îl taie capul, pe unde este chemat de biserici care nu caută să vadă dacă este chemat și trimis cu adevărat, vagabondează prin spațiul evanghelic și devastează spațiul evanghelic, pentru că oamenii aceștia nu au într-adevăr o chemare și o trimitere de la Dumnezeu.

Domnul Isus Hristos alege niște oameni. Și eu câteodată m-am tot gândit, cum să aleg? Anii au trecut și din cei mulți selectați, a venit momentul când a trebuit să zic: „Frate, te-ai descalificat!” Unii s-au descalificat moral, alții s-au descalificat financiar, în alte familii a condus nevasta în loc să conducă ei casa și s-au descalificat și în felul acesta. Cred în momentul acesta că au fost mai mulți care au ieșit din susținerea și colaborarea aceasta, decât cei care au rămas.

Câteodată mă tentează ca să fac o curățenie și să las doar pe cei care cred eu că sunt „crema” misiunii. Mă tentează câteodată să selectez oameni care au studii teologice aprofundate sau să simt eu că oamenii aceștia sunt cei mai buni. Mă tentează să fac o echipă, cu care să nu riști nimic.

Dar Domnul Isus nu a făcut lucrul acesta. El a ales niște oameni obișnuiți, ba chiar mai obișnuiți decât linia medie: niște pescari, niște oameni care se ocupau cu vămile, aprozi, zeloți, diverși oameni. Dar Domnul Isus Hristos nu s-a dus la „crema” religioasă, să se uită și să zică: „Hmm, Nicodim acesta este aproape. Este un om cu inimă deschisă. Hai să-l iau ucenicul Meu. Corectez puțin cu șurubelnița unde trebuie corectat  și îi dau drumu și fac treabă cu el… Iosif din Arimateea și el este un om cucernic, foarte bun. Ar fi potrivit să-l iau și pe el.”

Și astfel să-i ia pe aceștia. Dar dimpotrivă, Domnul Isus selectează niște oameni foarte obișnuiți, ca o sfidare a regulilor prin selectezi pe cineva de calitate. I-a ales ape cei 12 și întotdeauna autoritățile religioase, au fost extrem de deranjate, că în jurul Învățătorului din Nazaret, erau oameni de nimic (cum s-ar spune) și erau priviți ca niște oameni fără o valoare în rândul Israelului. Domnul alege ceva foarte obișnuit, ca să arate că cei chemat de El nu sunt oameni de soi din lumea aceasta.

Ne amintim evident de 1 Corinteni 1, care rezonează foarte bine cu modul în care aceștia au fost chemați: „De pildă, fraţilor, uitaţi-vă la voi care aţi fost chemaţi: printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt; pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu.”

Un predicator care se laudă că el este talentat și bun, uită de faptul că el este un nimic, un om obișnuit pentru oricine, dar chemat de Domnul Isus, de Dumnezeu, și delegat cu acest mandat de a predica Evanghelia veșnică. O, ce cinste!

Citim apoi faptul că Isus i-a trimis pe aceștia: „Le-a dat putere și stăpânire peste toți dracii și să vindece. Apoi i-a trimis să propovăduiască Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu și să tămăduiască pe cei bolnavi.”

Mandatul acest de apostoli pe care îl vedem în Scriptură, este un mandat unic care îi caracterizează doar pe ce 12. Avea în vedere propovăduirea Împărăției lui Dumnezeu și tămăduirea pe cei bolnavi. Apostolii aveau și putere și autoritate.

Mă opresc aici și vreau să fac o diferență, așa cum am făcut între „chemat” și „trimis”, există o diferență și între „putere” și „autoritate”. Unii cred că înseamnă același lucru, dar după cum cuvintele Scripturii sunt diferite în limba noastră, la fel este și în limba greacă: unul din ele este „dunamis”, iar celălalt „exusia”.

Nu am întâlnit pe nimeni care să explice diferența aceasta dintre putere și autoritate mai bine, decât fratele Charles Leiter. El spunea: „Gândiți-vă la un polițist care se duce și stă cu bățul lui de polițist în mijlocul străzii. Vin mașini de tot felul care trec cu viteză și tiruri care trec cu viteză. La un moment dat acest polițist se hotărăște să oprească un tir care a depășit viteza legală. Tirul oprește, polițistul vine spre el și ridică bastonul, indicând că este tras pe dreapta. Acum spuneți-mi, care are mai multă putere? Polițistul sau tirul? Numai dacă pornește tirul și dă peste el, plăcintă îl face. Însă polițistul a putut sa oprească tirul, fiindcă are autoritate. Știți de ce are el autoritate? Pentru că el însuși este sub autoritate! Dacă nu ar asculta de autoritatea superioară care este peste el, nu ar putea să stea în mijlocul străzii și să dea direcție. El trebuie să stea sub autoritate, ca să poată exercita autoritate.”

Vă spuneam că acest principiu este foarte potrivit în familie. Când se respectă structura de autoritate, când soția respectă autoritatea soțului, ea poate exercita autoritate asupra copiilor. Altfel, dacă ea tot comentează, să vedeți copiii cum răstoarnă autoritatea mamei. Se joacă cum vor ei cu ea. Dacă respecți autoritatea, poți să exerciți autoritate. Iar în momentul când este exercitată autoritatea, aceasta surclasează o putere. Rețineți și această diferență.

Apostolii au fost trimiși cu această putere și stăpânire și scopul principal pentru care au fost trimiși, a fost acela de a propovădui Împărăția lui Dumnezeu. Rețineți vă rog! Oamenii aceștia nu s-au dus să facă „Abracadabra”!

Astăzi sunt tot felul oameni care apar și care se ridică prin tot felul de continente și țări și vor să-și etaleze puterile. Unul prin Africa de Sud, alții prin America, alții prin America Latină. Toți jonglerii aceștia de puteri spirituale care vor să atragă mulțimi, când te uiți la ei cum apar, te sperii ce fel de eschibiții fac acolo în fața oamenilor și cum se joacă cu mulțimea și cum manipulează mentalul colectiv al oamenilor de nici nu-ți vine să crezi! Vin oamenii de acolo, parcă tranchilizați zicând: „Ce putere a lui Dumnezeu a fost acolo!” Astfel sunt duși în rătăcire. De ce? Pentru că oamenii aceștia nu propovăduiesc Împărăția lui Dumnezeu. Ei își propovăduiesc puterea și capacitatea lor de a atrage mulțimile și de a face niște lucruri.

Diavolul câteodată se strecoară și vine printre ei și îi ajută din plin. Era unul care numai învârtea haina în jurul capului, iar când o arunca, 3-4 rânduri de scaune se duceau în spate de parcă ar fi fost o explozie acolo.

O persoană pe care o cunosc, a fost acolo și mi-a împărtășit următorul lucru: „Eu m-am dus acolo și m-am înțepenit bine în picioare, crezând că poate să vină orice și nu mă dărâmă; dar am fost jos lat într-o secundă. Am știut în momentul acela că aceea nu era puterea lui Dumnezeu.”

Puterea lui Dumnezeu nu vine din smecherii pe care le fac genul acesta de oameni, ci puterea este în Evanghelie dragii mei. Când Evanghelia este propovăduită, Dumnezeu validează adesea propovăduirea cu aceste semne și minuni. Dar când scopul și reflectoare sunt puse pe omul acesta care face tot felul de lucruri și dintr-o dată ajunge mare, îmbrăcat în alb, în pantofi de 5000$ și ghiuluri de te sperii! Oamenii aceștia nu propovăduiesc Împărăția lui Dumnezeu.

Mi-a plăcut să citesc într-un comentariu al lui Charles Ray, câteva lucruri care îl caracterizează pe un om al lui Dumnezeu. Lucrarea unui om al lui Dumnezeu este legată de lucrarea de predicare. Aceasta este primordială: Isus i-a trimsi pe ucenici să propovăduiască Evanghelia. Lucrarea de predicare este absolut esențială pentru sănătatea și creșterea bisericii locale. Amvonul este locul unde sunt câștigate principalele victorii ale Evangheliei. Împărăția lui Dumnezeu nu a înaintat nicăeri acolo unde amvonul a fost neglijat.

Cum putem ști dacă un slujitor este „apostolic” în misiunea lui? Răspunul este acesta: dacă el este apostolic, va da cea mai mare atenție predicării. Accentul nu va cădea pe semne și minuni, chiar dacă adesea Dumnezeu însoțește predicarea cu semne și minuni. El va trudi din greu, se va ruga pentru a face predicarea eficientă, el va ști întotdeauna că transformarea sufletelor nu poate avea loc prin nimic altceva, decât prin predicarea Cuvântului. Acolo are loc transformarea sufletelor, altfel poate fi transformată mintea, pot fi transformate sentimentele, dar nu personalitatea întreagă care ajunge la mântuire.

Mai sunt câteva lucruri care sunt extrem de importante, care caracterizează profilul unui om chemat și trimis de Dumnezeu. Domnul spune: „Să nu luați nimic pe drum. Nici toiag, nici traistă, nici pâine, nici bani, nici două haine.” Cine se înscrie la chemare și la trimitere? Deschidem lista, poftiți și înscrieți-vă. Veți fi ucenicizați, apoi veți fi trimiși de Biserica Providența cu acest mandat: „Să nu luați cu voi nimic pe drum, nici mașină, nici rucsac, nici merinde, nici bani, vă închideți conturile și mergeți.” Nu pare să fie o chemare și nici o trimitere prea atractivă.

Desigur, unii s-au grăbit să ia aceasta notă pe care Domnul Isus o adresează apostolilor Săi și s-o facă normativă pentru tot restul istoriei răscumpărării, până va veni El. Dar eu cred că ceea ce Domnul Isus Hristos a spus acolo, este o situație circumstanțială, care are și un principiu și că nu trebuie să o luăm adliteram acest lucru. Trebuie să fim atenți la modul în care citim Scriptura și uneori să nu mergem pe interpretare literală și să zicem: „Gata, mergem fără nimic cu noi!” Domnul Isus vroia să-i îndrepte pe ucenici spre o simplitate în viața lor și spre o încredere în Dumnezeu. Nu era necesar neapărat scopul de a-i face pe ucenici, precum oamenii aceia din taberele de supraviețuire. Este genul de tabere, în care la un moment dat trebuie să mănânci rădăcini de copaci ca să supraviețuiești. Adică înveți să te descurci singur.

Vreau să vă spun că cazul acesta, nu era conotația trimierii sau nota aceasta: „Vă trimit și vreau Să văd cum vă descurcați singuri, Să văd dacă supraviețuiți.” Nu, Domnul Isus vroia să le spune: „Veți face lucrarea aceasta într-o simplitate și într-o încredere în Dumnezeu. Nu vă bazați pe resursele voastre. Duceți-vă și Domnul vă va purta de grijă.”

Era un exercițiu, un fel de internship în care Domnul Isus îi punea pe aceștia, într-un program de pregătire intens. Probabil a forțat un pic nota, când a zis ca vulpile nu au vizuni, că păsările cerului nu au cuiburi, iar Fiul Omului nu are unde Își odihni capul. Iar cel care vine și zice „Și eu vreau să Te urmez”, iată la ce trebuie să te aștepți! O simplitate.

Dar există și un avertisment dragii mei, pentru noi cei de astăzi, sub forma unui principiu, împotriva comodității și luxului. Un sfat sau o încredințare spre simplitate și încredere, și un avertisment împotriva avertismentului și luxului.

Vreau să vă spun că dacă cele mai victorii au venit prin oameni chemați și trimiși de Dumnezeu care au predicat Cuvântul de la amvon, la fel și cele mai mari pagube au venit tot prin oameni care s-au aliniat la această chemare și trimitere și care au profitat de poporul lui Dumnezeu.

Dacă înainte poate lucrau la o fabrică 8 ore, acum s-au făcut misionari și vegetează. În plus iau și resursele bisericii și se îmbogățesc. Este foarte, foarte periculos. Cred că aici trebuie să avem ochiul de a-i identifica pe cei care într-adevăr sunt chemați și trimiși, dar și cei care sunt simpli și oameni care trăiesc într-o simplitate și nu trăiesc în lux. Predicatorul a cărui ochi se îndreaptă spre bani, spre haine fine, tunsori moderne, prezență fizică, casă de lux și mașină de lux, predicatorul acesta este un pericol pentru Împărăția lui Dumnezeu.

De aceea Dumnezeu să dea înțelepciune Bisericii, ca să fie atentă la sucitorii care încep să se deplaseze pe o direcție ca aceasta în care nu se vede simplitate, smerenie și un bun simț în viața și trăirea lor.

             Apostolul Pavel mai face referiri în epistolele sale la unii care se duceau „cu sorcova” din biserică în biserică, în cele plantate de apostolul Pavel. Se duceau dintr-o parte în alta, din casă în casă, adunau bani, făceau buzunarele pline și ziceau că predică Evanghelia sau cine știe ce făceau.

            Domnul Isus contracarează această atitudine și spune: „În orice casă veți intra, să rămâneți acolo până veți pleca din locul acela.” De ce? Există o consecvență când te duci într-un loc, pentru că este posibil să nu fie chiar atât de comfortabil. În vremea aceea, dacă se duceau din loc în loc și schimbau locațiile, primeau câte ceva de la oricine, pe unde ajungeau.

Îmi amintesc de o întâmplare foarte interesantă. Am fost chemat să predic odată undeva în nordul țării. Eram imediat după terminarea școlii, tânăr, necăsătorit, liber ca pasărea cerului. Un frate din biserica noastră, m-a recomandat să mă duc acolo să predic. Biserica nu avea păstor și se asigurau ca în fiecare duminică să existe diverși predicatori care să aducă mesaje. M-am dus și eu într-o costumație elegantă (ceea ce credeam eu că este elegant), respectiv pantofi, pantaloni de training, cămașă albastră, cravată roșie și diplomat. Nimeni din toate surioarele mele nu avea îndrăzneala sau curajul să vină să-mi spună că hainele mele nu se potrivesc. În sfârșit, așa cum am crezut de cuviință, am plecat spre acea biserică, am ajuns în gară, iar când eram acolo m-a întâmpinat un domn îmbrăcat foarte elegant. Deși nu aveam eu gusturi, am putut să identific că era elegant. M-a luat din gară de pe peron, am traversat casele de bilete din interior și am ajuns în locul unde erau taxiurile, toate fiind marca Dacia, destul de necăjite și una singură era acolo frumos parcată, un Mercedes nou nouț din care parcă încă ieșea aburul fabricii. Ne ducem printre taxiuri, și mă trezesc să-i zic: „Frate, să nu spuneți că mașina asta e a dumneavoastră!” În glumă i-am zis, dar se întâmpla să fie chiar a lui. În momentul în care mi-am pus diplomatul în spate și m-am așezat pe scaun, dintr-o dat mi-a venit mintea la cap, să-mi dau seama că nu prea mă potrivesc cu situația. M-a dus în curtea unei fabrici mari și iar i-am zis, parcă neintenționat: „Frate, să nu-mi spuneți că mașina asta e a dumneavoastră!” Se întâmpla să fie chiar a fratelui! Mi-a arătat tot procesul tehnologic care avea loc în fabrică. Când am ieșit din fabrică, nu a trebuit decât să traversăm strada, dânsul a apăsat pe un buton și s-au deschis porțile și m-am uitat la palatul care era în fața mea și am zis a treia oară: „Frate, să nu-mi spuneți că asta e casa dvs!” Și se întâmpla să fie casa fratelui. Ei bine, am intrat, nu vă spun ce era înăuntru, era ceva dincolo de obișnuit. Mi s-a dat o cameră de lux și atunci mi-a venit în minte versetul acesta: „În orice casă veți intra să rămâneți acolo până veți pleca.” În sfârșit am coborât din camera mea, iar când ne-am așezat la masă, prin telefon, din aceeași casă, a fost chemată fiica care era pregătită pentru măritiș. Atunci am înțeles eu tot scopul prezenței mele acolo. Am trăit frămânări profunde în inima mea, pentru că aveam respect pentru cei care m-au invitat. Deja eram prezentat pe acolo, aproape ca rezolvat, ca și însurat.

Vreau să vă spun că cineva ajunge acolo și numai dă telefon și apasă pe telecomenzi, nu-i place să apese pe buton și să nu meargă telecomanda. Înțelegeți? La mine nu a funcționat. Și mulțumesc lui Dumnezeu că cel care a apăsat pe telecomandă a fost Domnul. Nu mi-a trebuit nici fabrici, nici mercedes-uri, nici fabrici, dar vreau să vă spun dragii mei, aici în mișcarea aceasta vin capcanele. Pentru toți care simțiți o chemare și veți avea o trimitere, vor fi capcane de felul acesta. Domnul Isus ne îndreaptă ochii spre simplitate, spre încredere în El și ne avertizează cu privire la comoditate și lux.

Un alt avertisment pe care-l avem în acest fragment merge în direcția celor care refuză Evanghelia. Dacă avem un avertisment cu privire la cei ce duc Evanghelia, avem un avertisment și cu privire la cei ce refuza Evanghelia. Domnul Isus continuă și spune: „Dacă nu vă vor primi oamenii, să ieșiți din cetatea aceea și să vă scuturați praful de pe picioarele voastre ca mărturie împotriva lor.”

Ce înseamnă să scuturi praful de pe picioare? Noi am făcut și continuăm să facem lucrare. Iar când ne ducem, nu mergem doar pe șosele curățate, ci ne ducem aproape lună de lună în diverse locuri, adesea pe ulițe unde este mult praf. Când ne ducem câteodată la niște oameni și în același timp suflete care au nevoie de Domnul, ei încep să-și bată joc de tine și să te facă o cârpă, să te scuipe sau chiar să te lovească. Așa îmi vine dragii mei, să îmi iau papucul și să îl scutur de praf și să mă duc. Mai spunem între noi: „Hai să ne scuturăm praful de pe picioare și să plecăm de aici.”

Oare acesta este scopul? Cu siguranță nu. Când Domnul Isus le-a spus „Să vă scuturați praful de pe picioarele voastre”, ucenicii au știut imediat la ce se referă. În vremea aceea, ținutul lui Israel era privit ca un ținut special în care ochii lui Dumnezeu erau îndreptați spre ținutul acesta. Evreii socoteau pământul lor ca fiind unul curat. Tot ce însemna ieșirea din perimetrul și granițele poporului Israel și traversarea într-un alt ținut, însemna o pângărire. În momentul în care treceau de graniță și apoi se întorceau, literalmente ei trebuiau să-și sandalele jos și să le scuture de praf, ca să nu intre cumva praf contaminat de la cei netăiați împrejuri, de la cei impuri în țara lui Israel. Știm că lucrul acesta se întâmpla când evreii treceau din Iudeea în Galileea sau invers și treceau prin ținutul Samariei. Se opreau și când intrau în ținutul țării lui Israel, ștergeau praful de pe picioare ca semn că pământul acela este blestemat de păcat. Domnul când le spune „Dacă oamenii refuză Evanghelia, scuturați praful de pe picioare”, El spune de fapt: „Acel loc care refuză Evanghelia, va rămâne în praful și pulberea păcatului.”

Este o vreme a cercetării și cel care primește cercetaea aceasta este luat din pulberea păcatului și adus în Împărăția lui Dumnezeu și curățit. Dar cel care refuză Evanghelia, iubind păcatul, la un moment dat Domnule va spune: „Ajunge!” Eu cred că, da, este timp pentru tine să te pocăiești, câtă vreme trăiești. Dar s-ar putea ca momentul acela în care cineva își scutură praful de pe picioare în dreptul tău, să vină înainte de moartea ta. Încăpățânarea constantă împotriva Evangheliei, te poate duce într-un punct în care Dumnezeu spune: „I-am lăsat în voia minții lor blestemate.”

În cartea Romani ni se spune că după ce Dumnezeu lucrează cu omul și încearcă să-l convingă de starea păcătoșeniei sale, iar omul refuză constant lumina lui Dumnezeu, la un moment dat Dumnezeu îl lasă în voia minții lui blestemate, îl lasă în voia unor patimi scârboase, îl lasă, îl părăsește, îl abandonează în păcat, îi dă drumul: „Nu dorești să primești Evanghelia? Rămâi în păcatul tău.” Vă aduceți aminte de Cuvântul care spune: „Cine este sfânt, să se sfințească și mai departe. Cine este pângărit, să se pângărească și mai mult.”

De aceea dragii mei, după cum Domnul a spus apostolilor să iasă și să scuture praful de pe picioarele lor ca mărturie împotriva celor ce nu primeau Evanghelia, eu cred că același lucru este valabil și în ziua de astăzi.

Avertismentul vine înspre tine, cel care nu ai primit Evanghelia, cel care încă reziști la chemarea lui Hristos, cel care probabil din rațiuni diverse și în special din cauza păcatului pe care îl iubești, rămâi în această pulbere și noroi al lumii.

Primește te rog chemarea aceasta la mântuire, este o chemare generoasă, o chemare din dragoste, este o chemare pentru care s-a plătit prețul cel mai mare: sângele Fiului lui Dumnezeu. Astfel vei avea parte de iertare și vei beneficia de Evanghelia care este adusă la tine prin cel chemat și trimis de Dumnezeu și calificat de biserică pentru rolul acesta. Mă rog ca Domnul să ne ajute să creștem în înțelepciune ca biserică și să crească în mijlocul nostru de-a lungul generațiilor, oameni cu adevărat chemați de Dumnezeu și trimiși de El. Și oamenii care să propovăduiască Evanghelia, să fie oameni simpli, care trăiesc adevărul Evangheliei și să vedem mulți care primesc Evanghelia și puțini în dreptul cărora va trebui să ne scuturăm praful. Amin!