Evanghelia după Luca 9:37-43 – Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov
În ultimul nostru popas în Evanghelia după Luca a fost în capitolul 9 pe muntele schimbării la față. Acolo a avut loc o experiență absolut unică pentru trei dintre ucenicii pe care Domnul Isus i-a luat cu El. Domnul S-a dus acolo pe munte (unii consideră că a fost Muntele Măslinilor, alții Muntele Tabor din Galileea) împreună cu Petru, Ioan și Iacov. Scriptura spune în Luca 9:28 că Isus S-a suit pe munte să se roage. A petrecut toată noaptea în rugăciune și undeva în parcursul acelei nopți în care cei trei ucenici nu au rezistat la un exercițiu la rugăciune de o noapte, în momentul în care au început să adoarmă, a avut loc acea experiență pe care ei au trăit-o de a vedea gloria lui Hristos așa cum ea va fi manifestată în eternitate și așa cum noi toți o vom vedea.
Cei trei ucenici au fost aceiași ucenici pe care Domnul Isus i-a luat și în grădina Ghetsimani înainte de răstignirea Lui. Este foarte interesant că aceeași experiență a somnului care i-a biruit în prima situație în care au văzut slava lui Hristos, i-a biruit și în a doua situație.
Data trecută spuneam că în apropierea experiențelor extraordinare, are o asemenea putere ca să ne biruie pentru a nu vedea slava lui Dumnezeu. Aici trebuie să fim foarte, foarte atenți. O aplicație pe care am învățat-o atunci, a fost faptul că sunt mulți credincioși care vin în prezența Cuvântului lui Dumnezeu, Cuvântul este proclamat, Dumnezeu aduce profunzimi extraordinare și mintea noastră este prinsă de tot felul de lucruri cu care ne confruntăm zi de zi, lucruri pe care alți oameni nu le fac și ar trebui să le facă și suntem astfel împiedicați să descoperim gloria lui Dumnezeu prin predicarea Cuvântului Său.
Scriptura ne arată că după evenimentul acesta, în Luca 9:37-43, are loc o altă experiență extraordinară în ziua următoare, respectiv vindecarea unui îndrăcit.
Ucenicii care au fost cu Domnul Isus pe munte și au văzut descoperirea slavei, L-au rugat pe Isus să facă trei colibe și să rămână acolo, dovadă că experiența aceea a fost atât de specială încât nu ar mai fi vrut să coboare de pe munte. Isus însă pune capăt în zorii dimineții acelei frumoase experiențe și îi invită pe ucenici să coboare de pe munte.
Este și aici o lecție pentru noi, faptul că există un timp în care descoperim gloria lui Dumnezeu și nu rămânem doar în perimetrul acestei descoperiri extraordinare. Probabil că n-am putea să rezistăm numai în a vedea slava lui Dumnezeu. Există o rațiune pentru care Domnul Isus îi ia pe ucenici din această frumoasă experiență și le spune că trebuie să coboare de pe munte în vale, pentru că acolo era o bătălie de dat.
Sunt frumoase experiențele minunate cu Dumnezeu, sunt frumoase descoperirile, dar acestea au greutate doar în măsură în care după ce vedem gloria lui Dumnezeu, plonjăm în lumea aceasta mutiliată de păcat și acolo Dumnezeu dorește să-Și arate slava într-un mod extraordinar, în așa fel încât să beneficieze și cei păcătoși prin mântuirea lor. Dumnezeu nu vrea să țină doar în niște enclave sau insule ale slavei și ale gloriei.
Aceasta poate să fie o explicație pentru care în general evanghelicii au fost reținuți la fenomenul monastic. Mișcarea reformei nu are în sânul ei monasticismul, adică o retragere definitivă din această lume, undeva unde poți să stai doar în prezența lui Dumnezeu, să contempli doar gloria lui Dumnezeu și să stai în rugăciune. Înțelegerea noastră este că trebuie să fim parte din lucrarea lui Dumnezeu în această lume căzută. Dumnezeu ne invită să coborâm în vale unde sunt lupte.
Pare să fie un fel de contrast aici, între ce se vede pe munte, gloria aceea a lui Dumnezeu și valea unde este bătălia, păcatul, lupta aceasta în care Dumnezeu ne cheamă.
Legat de episodul acesta există un interesant lucru în istoria artei. Unul dintre papi, cred că Pius al VI-lea, a dat o comandă unui pictor celebru italian, Rafael, să picteze scena aceasta a schimbării la față. Rafael a pictat tabloul acesta care a fost ultimul pe care Rafael l-a pictat până în anul morții sale, în 1520. Nici nu a terminat de pictat tabloul acesta și Rafael a murit. Tabloul a rămas nefinalizat. A fost plimbat dintr-un loc în altul. Napoleon când a cucerit centrule Europei și a ajuns în Franța, pentru că aprecia cel mai mult tablourile lui Rafael, a confiscat și acest tablou alături de alte tablouri și l-a dus la muzeul Luvru din Paris. Mai târziu a fost readus și este prezent acum în muzeul Vaticanului.
Foarte interesant este faptul că Rafael a pictat tabloul acesta punând scena schimbării la față, alături de scena aceasta a îndrăcitului care a fost vindecat. Tabloul are două nivele: de la mijloc în sus este nivelul slavei, al gloriei, iar de la mijloc în jos arată umanitatea aceasta urâtă, strâmbată de păcat. Undeva în perimetrul acesta, Rafael a încercat să arate că este minunat în glorie, dar până ajungem la slavă, avem bătălia aceasta cu păcatul de pe pământ. Cui nu i-ar place să trăiască doar în perimentrul slavei? M-aș bucura și eu să scap de oameni necinstiți, să scap de profesiunea aceasta a răului care încă îmi tulbură inima. Uneori mă descoperă pe mine însumi, parcă un om atât de urât.
Credeți-mă că sunt momente când ma uit la mine și îmi pun întrebarea ce se întâmplă cu mine. Ce este încă defect în viața mea? De ce nu pot să rămân acolo doar pe munte? De ce nu pot trăi mai mult experiența muntelui și a gloriei?
Însă ce am cântat adineaori ne mângâie inima. Este un proces prin care Dumnezeu ne trece, iar Scriptura ne zice că Dumnezeu ne schimbă din slavă în slavă. Ceea ce trebuie să înțelegi dragul meu, estă că Cel ce a început această bună lucrare în inima ta, o va desăvârși. Există un nivel de slavă la care suntem aduși acum. Suntem luați din această lume mizerabilă a păcatului, Dumnezeu ne aduce în Împărăția Lui și deja ne așează la un nivel de slavă. Apoi zi de zi, Dumnezeu Își continuă lucrarea în noi, ca să ne transforme de la un nivel al slavei la unul superior. Acest lucru îmi dă încredere să fac următorul pas.
Dar coborând de la acest nivel al gloriei în vale, ajungem aici la acest episod al vindecării unui îndrăcit. Acesta este un caz de posesie demonică care aduce în discuție trei aspecte din studiul pe care l-am făcut în această săptămână.
Primul aspect la care aș dori să ne gândim împreună, este o observație pe care o putem face relativ ușor. Dacă citim Evangheliile constatăm că există o frecvență a cazurilor de posesie demonică foarte mare. Este poate aproape inevitabil să nu ne punem întrebarea de ce în acea perioadă în care Domnul Isus a fost pe pământ, descoperim o densitate atât de mare de cazuri de posesie demonică, iar astăzi constatăm că aparent există o absență sau cazurile sunt mult mai rare. Nu este adevărat că putem trage o astfel de concluzie? Ne-am putea gândi de ce sunt toate cazurile acestea în Scripturi, iar astăzi parcă sunt mai liniștite lucrurile. Ce s-a întâmplat? A bătut diavolul în retragere?
Unii consideră că diavolul a fost legat și încă este legat. De aceea activitatea demonică nu este atât de intensă, nu este atât de prezentă în zilele noastre. Să fie aceasta realitatea? Dacă ne uităm în Evanghelii, în Luca citim despre cazul acestui tânăr demonizat. Nu demult am studiat capitolul 8, unde Domnul Isus trece Marea Galileii, ajunge în ținutul Gadarenilor și acolo are loc experiența eliberării de posesie demonică a acelui îndrăcit care a ieșit să-i întâmpine pe țărm.
În Matei 12, Scriptura ne spune că fariseii și cărturarii au adus la Domnul Isus un bărbat care era posedat demonic de un duh mut și orb. Domnul vindecă pe acest demonizat și fariseii fac această afirmație că Isus scoate draci cu ajutorul lui Beelzebul. Iar Isus spune că cei care ajung să facă astfel de afirmații sau cei care îi atribuie diavolului lucrarea pe care Hristos o face, nu este nimic mai puțin decât hula împotriva Duhului Sfânt.
Acestea sunt cele trei cazuri pe care le citim în Evanghelii, însă pe lângă acestea, citim de pildă în Luca 4:40-41: „La asfinţitul soarelui, toţi cei ce aveau bolnavi atinşi de felurite boli, îi aduceau la El. El Îşi punea mâinile peste fiecare din ei şi-i vindeca. Din mulţi ieşeau şi draci care strigau şi ziceau: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.” Dar El îi mustra şi nu-i lăsa să vorbească, pentru că ştiau că El este Hristosul.”
Apoi în capitolul 6:18-19: „Cei chinuiţi de duhuri necurate erau vindecaţi. Şi tot norodul căuta să se atingă de El, pentru că din El ieşea o putere care-i vindeca pe toţi.”
Și în capitolul 7:19-21, Cuvântul spune: „Ioan a chemat pe doi dintre ucenicii săi şi i-a trimis la Isus să-L întrebe: „Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?” Aceştia, când s-au înfăţişat înaintea lui Isus, I-au zis: „Ioan Botezătorul ne-a trimis la Tine să Te întrebăm: „Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?” Chiar în clipa aceea, Isus a vindecat pe mulţi de boli, de chinuri, de duhuri rele, şi multor orbi le-a dăruit vederea.”
Așadar din toate versetele acestea și multe altele pe care le avem în Evanghelii, putem trage concluzia că era o prezență și o activitate demonică intensă în perioada aceea.
Și punem de ce există acest contrast, de ce în perioada aceea era o activitate demonică atât de intensă și aparent astăzi nu există o astfel de activitate demonică. Să fie oare adevărat?
Unii au considerat că Domnul Isus venind pe pământ, a stârnit puterile iadului care s-au dezlănțuit și asa se explică o prezență demonică mult mai intensă decât a fost înainte sau decât a fost după Domnul Isus Hristos. Venirea lui Hristos a stârnit această forță și diavolul a masat mult mai mulți demoni împotriva lucrării lui Hristos.
Pe de altă parte, cred că ne-am putea gândi că este și o falsă impresie că atunci ar fi fost o activitate demonică mult mai intensă decât în zilele noastre. De ce? Scriptura ne spune că în zilele din urmă, activitatea demonică va fi mult, mult mai intensă. Când trăim zilele din urmă? De la prima venire a lui Hristos și până în zilele noastre, vorbim mereu în termenii zilelor din urmă. Pentru că întâia venire a lui Hristos a declanșat de fapt perioada care se numește în istorie „zilele din urmă.” Noi care credem în revelația lui Dumnezeu decoperită în Scripturi, nu împărțim istoria cum istoricii o împart: istoria antică, istoria medievală, modernă, contemporană și post-modernă. Nu, ci noi împărțim istoria în funcție de cum Dumnezeu o împarte. Noi ne uităm la perioada care anticipa prima venire a lui Hristos și respectiv venirea Lui, apoi ne uităm la ceea ce Scriptura numește „zilele din urmă”, așteptăm a doua venire a lui Hristos și a.ș.m.d. Astfel noi vedem istoria.
Există însă o falsă impresie că activitatea demonică este diminuată. Frații noștri au predicat în duminicile trecute din Epistola lui Pavel către Tesaloniceni. În a doua sa epistolă, la capitolul 2, Cuvântul spune că va veni vremea în aceste zile din urmă, când activitatea demonică va fi intensificată. 2 Tesaloniceni 2:5-7: „Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea, când eram încă la voi? Şi acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la vremea lui. Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei.”
Există o taină a fărădelegii, există o putere care se dezlănțuie în zilele din urmă și această putere se desfășoară cu intensitate din ce în ce mai mare până când va fi venirea lui Hristos.
În 1 Timotei 4:1 scrie: „Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor.” Activitatea demonică vine și pe această linie a unor experiențe, dar și pe linia unor învățături false. De aceea, să fim cu băgare de seamă și să nu cădem în capcana aceasta că atunci a fost o intensitate extrem de mare a activității demonice, în timp ce în zilele noastre nu ar fi.
Îmi aduc aminte când ascultam o prelegere a unui misionar care a fost plecat în niște triburi, cum povestea audienței că în fiecare zi trebuia să petreacă realmente câteva ore ca să scoată draci din oameni care veneau la el să fie exorcizați. Apoi cineva din mulțime a pus întrebarea: „Cum se face că activitatea demonică este atât de prezentă în triburile acestea îndepărtate, iar în societățile moderne se vede foarte puțin din această activitate demonică?” Fratele a răspuns cu multă înțelepciune și a atras atenția că în societățile „civilizate”, diavolul are un mod atât de sofisticat de a lucra, încât îi face pe oameni să creadă că nu este prezent, când de fapt el este prezent într-un mod subversiv și bine camuflat cu mult, mult mai bine decât în triburile acelea unde este ușor vizibil și te poți lupta cu el pentru că constați că este acolo.
În societățile noastre diavolul vine în moduri mult mai perfide sucind mintea copiilor lui Dumnezeu, prinzându-i prin tot felul de capcane care vin pe linia mass-mediei, pe linia internetului, pe linia scolilor, pe linia diverselor structuri care încearcă tot mai mult să facă pasul înainte ca să câștige teren și să strâmbe tot mai mult mintea oamenilor.
Al doilea aspect pe care aș dori să-l analizăm, uitându-ne la textul acesta, este prin următoarea întrebare: cum privim noi cazul acesta? Tatăl copilului vine disperat la Domnul Isus, ca orice tată care ar avea un copil bolnav. Citesc în strigătul acestui tată durerea lui.
Un alt text paralel dintr-o altă Evanghelie că din naștere trăia experiența aceasta. Dar era limpede că o trăia într-un mod intens. Evanghelistul Matei scrie că uneori tânărul acesta, când se manifesta duhul îl el se arunca în apă, se zgâria și devenea extrem de agresiv. Aici în Evanghelia după Luca descrierea este mult mai succintă: „Deodată îl apucă un duh, răcnește, iar duhul îl scutură cu putere așa că băiatul face spume la gură și cu anevoie se duce duhul de la el.”
Descrierea în opinia unora, îi duce cu gândul la un caz de epilepsie. Însă nu ne putem opri doar la un caz tipic de epilepsie, ci este evident vorba că acolo era și prezența unui duh necurat, care trecea dincolo de nivelul clinic al unei boli epileptice.
Luca era medic și știa ce spune. El scrie aceasta Evanghelie, și ca unul care avea experiență medicală, putea să facă diferența dintre un caz exclusiv de natură clinică sau medicală și un caz în care exista și o interferență de natură demonică.
Acest lucru ne ridică și nouă întrebarea: în ce măsură noi putem să facem diferența dintre un caz care este exclusiv de posesie demonică sau exclusiv de natură medicală? Unde putem considera că este cazul posesiei demonice și unde putem considera că este cazul unei intervenții psihice de internare într-un spital de boli psihice?
Vreau să vă spun că zona aceasta este una foarte, foarte delicată. Cred că mulți dintre noi nu prea avem legătură cu această zonă, pentru că nici nu ne apropiem de ea. Vă invit, de exemplu, să facem o vizită la spitalul de psihiatrie Eminescu și veți vedea imediat ce intrați în acel loc, multe duhuri care sunt prezente acolo.
Îți pui evident întrebarea cum să disociezi, cum să faci separarea între ce este medical și ce este demonic. Îmi aduc aminte de câteva cazuri (au fost mai mult) în lucrarea pe care am făcut-o acolo.
Până acum am interferat cu câteva evidențe de posesie demonică. A fost un caz în Ucraina în care ne-am dus cu mai mulți tineri în evanghelizare, în lucrarea lui Dumnezeu și într-o seară după ce am făcut evanghelizare afară, a venit o mamă cu o tânără la mine și ne-a rugat ca a doua zi dimineața la ora 9:00, să mergem la ea acasă să ne rugăm pentru fiica ei pentru că suferea de epilepsie. Sigur că m-am gândit la caz în sine, însă dimineața la ora 4:00 m-am trezit și ceva în inima mea m-a atenționat că ceva cu privire la acel caz nu este exclusiv de natură medicală, nu este un caz tipic de epilepsie, ci acolo este ceva mai mult decât atât. În toată ființa mea am simțit că ne apropiam de o bătălie spirituală, încercam să mă gândesc că merg împreună cu alții și se întâmplă ceva și mă întrebam cum vom reacționa. Îmi dădeam seama că nu sunt echipat și că nu sunt pregătit pentru o astfel de bătălie. Am petrecut astfel timp în rugăciune de la ora 4:00 până în jur de ora 8:30, când ne-am dus să ne rugăm cu toții. Exista o teamă care pusese stăpânire pe inima mea, mă simțeam inadecvat pentru o astfel de bătălie, însă ne-am dus să ne rugăm la această mamă acasă. Ne-am rugat, nu a fost ceva extraordinar, nu s-a întâmplat nimic, însă vreau să vă spun că peste ani de zile am aflat că tânăra aceasta a fost vindecată. S-au mutat din zona Cernăuțului în altă parte și Dumnezeu a lucrat în viața mamei și a fetei și s-au întors la Domnul Isus, și au umblat cu El, și continuă să umble cu Isus. Acest lucru mi-a dat o mare bucurie.
Un alt caz, nu atât de fericit, însă mult mai evident în forma unei vindecări, a fost o situație în care m-am dus acasă la părinți. Mama mea în acea perioadă era în spital după un abuz care avusese loc în familie. Mergeam să o iau din spital, dar nu știam dacă mai vroia să se întoarcă acasă, fiind o situație extrem de grea. Mama trebuia externată, s-a pregătit să se ducă să ia hainele de la garderobă și eu am rămas în salonul în care era mama cu colega ei de cameră. Era o femeie de aproape 50 de ani, care stătea sus în pat undeva în colțul camerei. Stătea acolo și tremura ușor. Nu am știut despre ce era vorba. Eu mă uitam la ea, ea se uita la mine cu o privire ciudată și doar am întrebat-o: „Vă este teamă? Vă este frică?” Nu mi-a zis nimic, a dat doar din cap afirmând că îi este teamă (mama nu-mi spusese despre ce este vorba). Și am întrebat-o doar atât: „Pot să mă rog pentru dumneavoastră?” Și a dat din cap. Am rugat-o să vină mai aproape, s-a așezat pe marginea patului și vreau să vă spun că am simțit atâta slăbiciune în toată ființa mea. Nu știam ce trebuie să fac, nu știam cum trebuie să mă rog pentru femeia aceasta. Aș fi vrut să mă rog cu putere cum se roagă unii când pun mâinile peste bolnavi. Dar eram așa de slab că nu îmi găseam nici cuvintele. Probabil că rugăciune mai slabă decât în cazul acela nu știu dacă am rostit. Însă am zis Domnului astfel: „Doamne nici nu știu cum trebuie să mă rog pentru femeia aceasta. Tot ce Te rog este să o vindeci de boala pe care o are sau de ce duh este tulburată, s-o eliberezi și s-o aduci la cruce.” Mama s-a întors în cameră și s-a uitat cu uimire la faptul că femeia stătea pe pat, lângă mine și eu îngenunchiat, rugându-mă pentru ea.
În sfârști s-a terminat totul, am luat-o pe mama, am plecat din spital. A doua zi am aflat că femeia după ce a plecat din spital, s-a dus la asistente le-a zis că este bine, că nu mai are nici o problemă și că vrea să fie externată. Femeia a fost muncită de un duh de teamă, un duh de frică. A stat acolo multe zile în spital, în pat, unde îi aduceau mâncarea și tremura. A fost efectiv chinuită de acest duh de frică. Dumnezeu a vindecat-o.
Pentru că femeia aceasta lucra în piața din Zalău, s-a dus acolo și a spus tuturor din piață că s-a rugat cineva pentru ea și că a fost vindecată. Lucrul interesant a fost faptul că fiul ei s-a întors la Domnul văzând lucrarea aceasta, dar trist este că ea nu s-a întors la Dumnezeu. Până în ziua de astăzi eu nu știu ca ea să se fi întors la Dumnezeu. Din când în când mai ajungeam și eu pe la Zalău și îi spuneam: „Nu vedeți ce lucrare a făcut Dumnezeu în viața dvs? De ce nu vă întoarceți la Dumnezeu?” Și aducea tot felul de motive, pe care le cunoașteți și voi.
Așadar dragii mei, există într-adevăr situații în care probabil este un caz strict medical, însă în multe situații din acestea există o interferență a celui rău și o pătrundere a lui prin fisurile acestea ale problemelor pe care oamenii le au de tip mental sau tulburărilor de anxietate, iar diavolul încearcă să-și facă lucrarea.
Al treilea aspect pe care aș dori să-l urmărim acum este mustrarea pe care Domnul Isus Hristos o aduce. Bărbatul acesta, tatăl copilului spune: „Am rugat pe ucenicii Tăi să scoată duhul din copil și nu au putut.” Domnul Se uită și spune imediat sub formă de mustrare: „O, neam necredincios și pornit la rău! Până când voi fi cu voi și vă voi suferi? Adu aici pe fiul tău.” Iar Isus ceartă duhul din copilul acesta și duhul necurat pleacă, iar tânărul este vindecat.
Întrebarea care apare aici în versetul 41, este următoarea: pe cine a certat și a mustrat Domnul Isus? „I-am rugat pe ucenicii să-l scoată și nu au putut.” Domnul spune imediat apoi „O, neam necredincios și pornit la rău! Pănă când vă voi suferi?”
I-a mustrat Domnul Isus pe ucenici sau a mustrat mulțimea? Părerile sunt împărțite. Sunt unii care spun că Domnul Isus i-ar fi mustrat pe ucenici. Avea motive să-i mustre? Poate că da. Dar dacă am fi de acord cu această alternativă, a faptului că Isus i-a mustrat pe ucenici, atunci poate apărea întrebarea aceasta: nu a fost cam aspru? Să le zică „O, neam necredincios și pornit la rău! Pănă când vă voi suferi?”? Nu ar fi o mustrate puțin cam aspră? Probabil unii ar răspunde cu „Da”. Alții ar răspunde „Câtuși de puțin”.
Căci nu este adevărat că și noi am putea fi mustrați cu aceleași cuvinte de Domnul Isus? Cât de des am merita să fim mustrați, poate mai aspru decât aceste cuvinte? Atâtea descoperiri și privilegii pe care Dumnezeu ni le dă, și noi să nu fim în stare de niște lucruri elementare?
Din perspectiva Domnului Isus eliberarea acestui tânăr de duhul rău nu ar fi trebuit să fie o problemă pentru ucenici. De ce? Haideți să întoarcem pagina la capitolul 9, primul verset, unde Scriptura ne spune că Isus a chemat pe cei 12 ucenici ai Săi, le-a dat putere și stăpânire peste toți dracii și să vindece bolile. Apoi i-a trimis să propovăduiască Evanghelia Împărăției și să tămăduiască.
La foarte scurtă vreme după evenimentul acesta, alt evanghelist ne spune că ucenicii s-au întors plini de bucurie, spunând că până și duhurile le erau supuse. Iar Domnul le zice să nu se bucure din acest motiv, ci pentru că numele lor sunt scrise în Cartea Vieții. Dar vine apoi acest caz în care ucenicii nu sunt în stare să scoată un duh din tănărul acesta.
Ce s-a întâmplat? Unde este problema? Evanghelistul Matei ne spune că după ce Domnul Isus l-a vindecat pe tânărul acesta, ucenicii s-au apropiat de Isus și l-au întrebat: „Doamne, noi de ce nu am fost în stare să scoatem duhul acesta?” Și au fost date două răspunsuri. Primul: „Din princina puținei voastre credințe.” Iar al doilea este: „Un astfel de duh nu iese decât cu rugăciune și cu post.” Aici este problema, aici este răspunsul Domnului Isus.
Dacă ne punem întrebarea de ce sunt situații în viața noastră în care suntem complet incapabili să rezolvăm o problemă spirituală, ce răspuns am da? Și sunt probleme nu doar de această natură, sunt probleme de multe naturi: în propriile noastre familii, în viața noastră personală. De ce anumite probleme sunt prezente acolo și nu dispar? Nu găsim cumva soluție în aceste două întrebări?
O dată poate fi o problemă a credinței noastre în care suntem falimentari cum nu se poate mai bine, într-o chestiune în care credința noastră ar trebui să rezolve relativ ușor problema, dar suntem deficitari. De ce? Pentru că ne preocupă ce se vede cu ochii și nu suntem preocupați de întărirea credinței noastre.
Dar cum putem întări credința noastră? Foarte simplu! Venind în perimetrul descoperirilor lui Dumnezeu și a unei vieți în care trăim prin credință și nu prin vedere. Umblăm prin credință și nu umblăm în firea pământească. Dacă vrem să trăim experiența credinței dragii mei, nu trebuie să facem decât să evaluăm cât de mult trăim noi în firea pământească și vom descoperi în viața noastră că probabil un procent mult mare din viața noastră este trăit în perimetrul firii pământești, și nu în perimetrul credinței. Sunt primul care mă aliniez aici, la cei care au problema aceasta.
Iar a doua problemă este faptul că problemele cu care ne confruntăm și problemele pe care le avem noi, credem că se rezolvă spunând din când în când „Doamne Te rugăm rezolvă problema aceasta!” Și Domnul spune că nu așa se rezolvă o astfel de problemă, printr-o rugăciune rostită din când în când. Ci este o problemă ce ține de competența postului și rugăciunii.
Din nou, vrem să vedem soluționate probleme mari care sunt în viața noastră. Dar nu este adevărat că dacă ne gândim cât postim și ne rugăm, nu avem experiențe extraordinare la care să ne așteptăm? Pentru că raportarea la problema aceea este una superficială.
Eu cred că ucenicii care s-au dus motivați, au vindecat, au scos demoni și au început cumva să se obișnuiască cu exercițiul acesta. Și când începi să te obișnuiești cu lucrurile spirituale și să le lași ușor, ușor în jos, constați probabil că dintr-o viață spirituală în care ar trebui să fie un exercițiu permanent al rugăciunii și postului, realizezi că aceste lucruri sunt deja departe. Ne amintim probabil de post și rugăciune de acum câțiva ani de zile când aveam exercițiul postului săptămânal, al unei rugăciuni intense, al unor întâlniri de rugăciune, a stăruinței în rugăciune. Nu este un răspuns și acesta dragii mei? Sunt din nou primul care mă așez în linia celor vinovați de aceste probleme.
O, da, suntem într-adevăr vrednici de a fi mustrați când este vorba de cele trei lucruri, de credință, de post și de rugăciune, poate cu cuvinte mult, mult mai aspre decât acestea.
În final dragii mei haideți să ne uităm la aplicație.
Prima aplicație. Avem nevoie de o conștientizare gândindu-ne la această activitate demonică din zilele din urmă. Cu siguranță trebuie să ne dăm seama că realitatea prezenței și a lucrării demonice este multă mai amplă și de o amplitudine mult mai mare decât am crede noi. Să fim atenți la această falsă impresie că nu există o activitate demonică puternică în aceste zile.
A doua aplicație. Pe lângă conștientizarea aceasta și a faptului că trebuie să o identificăm, avem nevoie și de discernământ în a identifica un caz de posesie demonică și un caz medical. Pentru că s-ar putea ca anumite persoane realmente să trebuiască să se ducă la medic, să aibă o problemă de natură medicală. Și nu ar trebui să fim noi superspirituali, ca să nu recomandăm persoanei să se ducă să consulte un medic și să punem totul pe seama posesiei demonice. Cred că trebuie să avem echilibrul și discernământul necesar. Trebuie să ne rugăm pentru aceasta, căci Dumnezeu ni-l dă prin Duhul Sfânt. Nu trebuie să ne grăbim să punem totul în seama celui rău.
A treia aplicație. Avem nevoie și de o lucrare a credinței unde suntem deficitari sau falimentari. Această lucrare a credinței o face Dumnezeu în viața noastră prin Duhul Sfânt. Dar vreau să vă spun dragii mei, uneori noi putem cădea în capcana faptului că dacă noi am primit credința ca dar, este totul rezolvat acum. Avem credință! Dacă ne întreaba cineva dacă avem credință, cine va răspunde cu „Nu prea am credință”? Noi vom spune „L-am primit pe Domnul Isus, este Domnul și Stăpânul în viața mea! Da, am credință!”
Uitați-vă atent dragii mei în Scriptură și vedeți că ori de câte ori se vorbește despre credință, se vorbește de fapt despre două aspecte ale credinței. Unul este aspectul calitativ al credinței, iar al doilea este aspectul cantitativ al credinței.
Aspectul calitativ vizează credința mântuitoare. Dumnezeu ne invită pe noi să venim la credința în Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, trimis să moară pentru păcatele tale și ale mele. A fost răstignit, a fost îngropat, a înviat a treia zi și S-a înălțat în glorie. Iar cel ce se pocăiește de păcatul lui, crede în Domnul Isus, este justificat, declarat neprihănit înaintea lui Dumnezeu și este schimbat din slavă în slavă, transformat și sfințit. Aceasta este credința calitativă care te mântuiește.
Dar după ce ai primit credința aceasta calitativă, devine o responsabilitate personală de a trăi într-o credință cantitativă. Aici avem nevoie de a lucra noi înșine la a crește credința noastră.
În primul aspect al credinței calitative, noi nu putem participa, nu putem decât să o primim. Este un dar pe care Dumnezeu îl dă. Dar după ce am primit credința mântuitoare, Dumnezeu ne invită să lucrăm la creșterea credinței noastre. Cuvântul spune „dați-vă toate silințele să uniți cu credința voastră fapta” ș.a.m.d. Este o lucrare pe care Dumnezeu ne-a dat-o nouă înșine.
De aceea, fie ca lucrarea aceasta a credinței pe care o face Dumnezeu în viața noastră să fie evidentă!
A patra aplicație. După ce Domnul Isus a certat duhul, a vindecat pe tănărul acesta. Versetul 43 ne spune: „Toți au rămas uimiți de mărirea lui Dumnezeu!” Avem nevoie de descoperirea măreției lui Dumnezeu. Așa cum pe munte ucenicii au avut parte de descoperirea aceea a slavei, descoperirea măreției lui Dumnezeu o putem vedea și în vale, în bătăliile noastre, atunci când este o biruință a credinței.
În final, dacă Dumnezeu va face o lucrare puternică prin noi sau în mijlocul nostru, El vrea să o facă nu pentru a pune oamenii în uimire, ca să arate ce putere are vreun om, ci pentru a scoate în evidență mărirea lui Dumnezeu! Dacă lucrarea aceea are ca finalitate mărirea lui Dumnezeu, este o lucrare prin care Dumnezeu Se glorifică. Dacă cel care face o astfel de lucrare de vindecare sau de scoatere de demoni caută slava lui, aceea este o lucrare demonică.
Pentru că, cu adevărat în zilele noastre, într-un loc sau altul se ivesc acești vindecători care apar într-un mod strălucitor, îmbrăcați în general în costume albe, într-un lux extraordinar, având poate un avion personal, călătorind dintr-o țară în alta și pretinzând că au puteri de scoatere a demonilor și de vindecare, dar în spate nu este decât o lucrare de înșelăciune pe care diavolul o face într-un mod perfect. Astfel oamenii sunt duși în înșelăciune, caută vindecătorii aceștia, în loc să caute vindecarea spirituală.
În orice act de vindecare dragii mei, trebuie să existe și această direcție de mântuire a sufletului. Căci degeaba omul este vindecat fizic, dacă nu este vindecat și spiritual.
Tema pentru noi dragii mei este una evidentă. Cred că ne putem uita la noi înșine și constata cât de falimentari suntem, incapabili să vedem lucrări puternice ale lui Dumnezeu. Domnul ne invită să trăim pe culmile credinței dragii mei și ne cheamă să evaluăm viața noastră și să vedem cât de deficitari suntem în privința credinței, a rugăciunii, a postului și evident implicit a descoperirii măreției Sale în mijlocul adunării noastre în care dorim să vedem vindecare, eliberare și mântuire a unui suflet.
Dumnezeu are pentru noi în această zi un mesaj de mustrare, potrivit mustrării pe care El a făcut-o fie ucenicilor în contextul respectiv, fie unei generații care a pierdut reperele credinței. Dumnezeu ne invită să redescoperim puterea credinței și să nu mai trăim atât de superficial, luptându-ne în fiecare zi cu aceleași lucruri, falimentând în fiecare zi în același fel. El ne invită să trăim pe culmile credinței și a vedea în final măreția Lui, a Domnului Isus Hristos, Cel care ne-a arătat puterea credinței și Cel care a dezvoltat și a arătat ce a arătat credința în acțiune. A Lui să fie toată slava! Iar pentru noi o bună lecție de învățat. Amin!