Evanghelia după Luca 9:51-56 – Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov
Doresc să reamintesc de la bun început un principiu pe care l-am reamintit de atâtea ori și care este atât de important atunci când ne uităm în Cuvântul lui Dumnezeu. Întrega revelație are scopul nu de a ne duce spre anumite învățături morale, cu toate că aceste învățături se regăsesc în Cuvântul lui Dumnezeu, ci mai cu seamă, scopul final al privirii noastre în revelație lui Dumnezeu este de a vedea în final pe Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică pe Domnul Isus.
Dacă reușim să-L vedem pe Domnul Isus, dacă ochii noștri sunt ațintiți spre Domnul Isus Hristos, atunci Duhul lui Dumnezeu ne ajută să vedem că noi suntem atât de departe de standardul acesta al desăvârșirii. Și lucrează în noi o dorință, aceea de a ne apropia mai mult în asemănare, în caracter, în comportament și în toate aspectele vieții de Mântuitorul nostru.
Dacă în final am rămâne doar la niște învățături morale poate că unii dintre noi am fi motivați ca în săptămâna care ne stă înainte, sau dacă auzim o învățătură la începutul anului, să ne stabilim niște direcții în viață, niște schimbări sau repere, și puțină vreme poate insistăm pe dorința aceea, însă în final eșuăm. Eșuăm poate pentru că dorința aceea vine din carnea noastră, din firea noastră, din natura noastră. Însă atunci când reușim să-L vedem dincolo de text pe Domnul Isus Hristos, există putere în această privire spre Hristos, putere care copleșește inimile noastre în a ne dori să fim ca și Hristos.
De aceea am spus că fiecare fragment pe care îl studiem în trecerea noastră în Evanghelia după Luca, este dorința aceasta de a-L vedea cât mai clar și limpede pe Domnul Isus Hristos prin intermediul textului.
Cine a citit Evanghelia după Luca și cine s-a uitat cu atenție la această carte, a putut să constate că locul în care am ajuns acum se află într-o schimbare, într-o tranziție de la o etapă a lucrării Domnului Isus, la o altă etapă. Există în Scriptură mai multe cărți care fac această schimbare. Iar schimbarea este foarte, foarte clară între un set de texte și alt set de texte.
Vă dau câteva exemple. Ne amintim de Epistola lui Pavel către Romani. Știm că acolo Pavel scrie mai multe capitole, respectiv până la 11, care sunt motivația pentru ceea ce urmează de la capitolul 12 până la finalul epistolei în capitolul 16. La fel este scrisă și Epistola către Efeseni. Primele trei capitole sunt teologice care ne arată de ce să trăim în lumina a ceea ce suntem îndemnați de la capitolul 4 până la sfârșit. Acolo Pavel marchează foarte bine trecerea, spunând „De aceea”: „În lumina a ceea ce ați văzut pănă aici, de aceea, iată, vă îndemn să trăiți într-un chip vrednic de chemarea pe care ați primit-o”.
Nu este cazul să insist, dar mai mult cărți din Scriptură au această delimitare, o demarcație într-o parte a cărții și cea care urmează. La fel și Evanghelia după Luca urmează principiul acesta. Versetul 51 marchează foarte clar acest punct de cotitură, acest moment de tranziție: „Când s-a apropiat vremea în care avea să fie luat în cer, Isus Şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusalim.”
De la capitolul 1, până la capitolul 9 cu versetul 50, întreaga Evanghelie urmează un curs al lucrurilor în ceea ce Domnul Isus Hristos a făcut pe pământ. Lucrarea Domnului Isus Hristos se împarte între o lucrare cerească și o lucrare pământească. Înainte să fi avut loc lucrarea pământească, Domnul Isus Hristos a avut din veșnicie o lucrare cerească. A venit un moment în care Domnul Isus Hristos a făcut o buclă în eternitatea Lui, apoi a venit pe pământ și timp de mai mulți ani, El a făcut o lucrarea pământească, după care a închis această buclă prin înălțare și S-a reîntors la dreapta Tatălui pentru a continua lucrarea Lui cerească.
În timpul lucrării Sale pământești au existat două etape. Prima etapă este cea în care El a anunțat în mod consistent și sistematic venirea Lui pe pământ și scopul pentru care a venit. Apoi a urmat o a doua etapă în care El a venit ca să împlinească rolul pentru care a venit pe pământ.
De aceea vedem în prima parte a Evangheliei după Luca venirea Domnului Isus. Iar de aici, de la versetul 51 până la capăt ne uităm la plecarea Domnului Isus. Există acest curs al lucrurilor. Domnul vorbește foarte mult de venirea Lui, despre importanța venirii Lui, despre cine este El, identitatea Lui și apoi Cuvântul ne spune că „a venit momentul”, că „s-a apropiat vremea.” În Galateni 4:4 scrie: „Când a venit împlinirea vremii.” A fost un moment al împlinirii, al coacerii. În textul original scrie: „Când vremea a fost coaptă.” Domnul Isus Hristos a anunțat pe ucenici că avea să meargă spre Ierusalim și Și-a îndreptat fața hotărât să meargă la Ierusalim.
Alți oameni care au studiat Scripturile s-au uitat la cele două părți ale Evangheliei după Luca în forma în care prima parte prezintă problema pentru care a venit Domnul Isus, iar a doua parte, de aici de la capitolul 9 cu 51, prezintă rezolvarea problemei pentru care a venit Domnul Isus. Care era problema?
Pentru noi este mult mai ușor de înțeles, pentru că am insistat atât de mult pe acest lucru. Problema pentru care venise Domnul Isus pe pământ, este problema pe care o avem fiecare dintre noi și pe careau avut-o evreii în vremea aceea: păcatul care ne desparte de Dumnezeu.
Dar evreii din vremea aceea au înțeles problema în alți termeni. Pentru ei problema era al unei robii în care parcă rămâneau în cicluri repetate. Ei au văzut-o ca în vremea când erau în Egipt, ca și problema robiei de acolo. Când au fost scoși din Egipt, au constatat că problema lor nu s-a rezolvat, pentru că după ce s-au așezat în țara Canaanului au fost mai multe neamuri care au venit peste ei. Aduceți-vă aminte de madianiții care veneau și stăpâneau zeci de ani de zile și se ridica apoi unui judecător și îi elibera. Astfel au crezut că s-a rezolvat problema, dar apoi au venit filistenii și iarăși i-au ținut sub robie. Apoi s-a ridicat alt judecător în persoana lui Samson și i-a eliberat, crezând că s-a terminat. Dar filistenii au continuat să-i atace și s-a ridicat apoi David și alții. A venit vremea apoi când Solomon a întărit împărăția în așa fel încât aceste mici țărișoare care uneori erau mai puternice din punct de vedere militar decât ei, acum erau obligate să plătească tribut Israelului și au crezut că a venit vremea de pace, că s-a instalat împărăția pe care ei o așteptau. Dar nu a fost așa, căci au venit asirienii, au venit babilonienii și i-au dus din nou în robie. Iar de acolo din robie au strigat după un izbăvitor și au tot sperat. O parte din ei s-au întors pe vremea lui Cir, pe care unii l-au văzut ca fiind izbăbvitorul. S-au întors în țara lor și s-au întors acolo. Și-au reconstruit Templul și au crezut că este bine și că în sfârșit a venit izbăvirea. Dar au venit romanii și au așezat o altă robie peste ei.
Mereu și mereu evreii au înțeles problema în termenii unei robii care se repeta obsesiv în istoria lui. Dar a venit apoi Domnul Isus. El a încercat să le ridice privirea de la o robie pe care ei o vedeau în sens fizic, să vadă o robie mult mai profundă: robia păcatului.
Într-un fel lucrul acesta ne învață și pe noi ceva. S-ar putea să te uiți în viața ta și să crezi că problema vieții tale este legată de lipsa de loc de muncă, să vezi că problema ta este legată de lipsa de împlinire în familie, să vezi că este legată de o depresie, că problema este legată de anumite conflicte, poate de o aspirație pe care o ai și probabil limitările tale în care te-ai născut nu-ți permit să-ți atingi visul.
Dar Domnul Isus a venit să-ți spună că problema ta fundamentală este cu totul alta. Este o problemă care ține de persoana ta, este o problemă care este endemic legată de fiecare celulă din viața ta: păcatul care ne stăpânește. Pentru aceasta Domnul Isus Hristos a venit să ne prezinte problema și apoi S-a îndreptat spre rezolvarea problemei.
De aceea punctul acesta de cotitură pentru mine este atât de important. Domnul a venit să prezinte problema, iar de la versetul 51 Domnul Se îndreaptă hotărât spre Ierusalim pentru a rezolva problema.
Aici trebuie să ne aducem aminte de un alt principiu foarte importat. Pentru o rezolvare adecvată și eficientă a unei probleme, trebuie să înțelegi natura problemei. Pentru a rezolva problema în mod adecvat, trebuie să înțelegi natura problemei.
De exemplu, dacă ai probleme cu calculatorul, vrei să îl deschizi și să faci anumite lucruri, dar dacă nu înțelegi problema de care suferă calculatorul, poți să faci dezastru. Unii la un moment dat recurg la cea mai simplă metodă, a formatării, pentru că nu au identificat problema. Dacă ai o problemă de sănătate te duci la doctor. De ce? Pentru ca doctorul să te asculte, să-ți identifice problema, să așeze un diagnostic corect și să-ți dea un tratament pentru acel diagnostic. Trebuie să înțelegi natura problemei pentru rezolvarea ei adecvată.
Domnul Isus Hristos aceasta dorea să spună acelor evrei din vremea Lui: „Oameni buni voi trebuie să înțelegeți natura problemei. Problema este faptul că inima omului este deznădăjduit de rea și nespus de înșelătoare. Aceasta este problema. Nu problema robiei voastre naționale, nu problema lipsei voastre de împlinire a unui rol istoric, ci problema voastră este inima voastră.” Aceasta este problema mea și a ta: problema inimii. Iar atunci când înțelegi problema inimii, ai parte și de o rezolvare adecvată a ei.
Deci versetul 51 este o schimbare de direcție. S-a apropiat vremea, este această împlinire, această coacere a vremurilor și Domnul Isus Hristos Și-a îndreptat fața hotărât să meargă la Ierusalim.
Încă un lucru extraordinare pe care îl înțelegem în acest punct este că Domnul a înțeles foarte bine acest moment. Lecția pe care o învățăm aici este de fapt o invitație a lui Dumnezeu de a înțelege bine vremurile în sensul major al lucrurilor, de a înțelege vremurile în care trăim.Ppentru că atunci când le înțelegem, noi ne putem raporta corect la viață.
De pildă Cuvântul ne spune că în vremea lui Ieremia era un neam de oameni care s-au așezat printre evrei. Aceștia se numeau „recabiți”. Aceștia au prins niște vremuri în istorie foarte, foarte tulburi și niște vremuri în care riscul ca poporul lui Dumnezeu să fie luat din țară și dus în altă parte era foarte mare. De aceea Ionadab, fiul lui Recab, și-a sfătuit copiii și urmașii lui astfel: „Nu vă zidiți case și nu sădiți vii.”
Evident orice om își dorește o anumită stabilitate. Orice om simte că ar fi mai bine să aibă un apartament, să aibă o casă, o mașină. Însă, dacă nu este atent la trecerea vremurilor și dacă ar fi niște vremuri de instabilitate, ar fi mult mai înțelept să se gândească astfel: „Nu este momentul să fac o investiție de genul acesta acum.” Aceasta se reflectă în multe aspecte din viața noastră, să înțelegi vremurile în care ești, pentru a te raporta corect la vremurile acestea.
Domnul Isus Hristos a înțeles vremurile. El a înțeles că este vremea în care avea să fie luat la cer.
De asemenea avem și o invitație de a înțelege anumite etape din viața noastră, pentru că s-ar putea să investim atât de mult în anumite lucruri, încât să neglijăm alte lucruri care sunt mult mai importante.
Nu de mult m-am apropiat de un profesor cunoscut și știam că una din mâhnirile cele mai mari din inima lui, este faptul că fiul lui cel mai mare s-a îndepărtat de calea pe care părinții lui au urmat-o. De câteva ori când l-am întâlnit și l-am întrebat cum pot să mă rog pentru el, dânsul fiind profesor în teologie mi-a zis în mod repetat acest lucru: „Roagă-te pentru fiul meu, pentru că a dezvoltat o antipatie față de credința pe care noi o îmbrățișăm și se manifestă într-un tip de ateism virulent și vocal. Public și pe diverse platforme media, el își afirmă ateismul. Iar pentru mine, ca profesor de teologie este extrem, extrem de greu.”
M-am gândit la fiii mei și nu mi-a fost greu să constat momente în care eu, cu toată inima doresc să-i îndrept pe calea lui Dumnezeu și să văd o reacție aproape instantă în inima lor de a refuza îndemnul meu spre Dumnezeu. Uneori vreau să le spun o poveste din Scriptură și ei zic că vor să se uite la altceva, iar apoi simt în mine frământarea aceasta și semnul de întrebare care se face din ce în ce mai mare, dacă copiii mei la un moment dat se vor îndrepta spre o altă direcție?
Și l-am întrebat pe acest profesor: ce considerați că ați făcut greșit în trecerea timpului și în modul în care l-ați crescut pe fiul dumneavoastră? Și mi-a spus lucrul acesta: „Greșeala pe care am făcut-o, a fost că la momente esențiale din viața lui, nu am fost cu el, nu am fost lângă el. Când a zis „Tati vino să-ți arăt ceva”, i-am zis ca nu am timp. Într-o etapă esențială din viața lui, mi-am scris doctoratul în teologie și am ratat etapa în care trebuia să investesc în viața fiului meu.”
Însă nu împlinim astfel de lucruri ca o garanție a mântuirii copiilor noștri, căci nimeni nu poate garanta că dacă noi facem tot ce trebuie, fii și fiicele noastre vor fi mântuiți. Ci ceea ce trebuie să facem, să facem. Investiția pe care noi trebuie să o punem în viața copiilor noștri, cultivarea solului vieții lor să-l facem. Căci dacă nu îl cultivăm cum trebuie, buruienile vor crește în mod sigur. Dacă nu cultivi un teren în mod natural, cresc buruienile. Dar dacă îl cultivi, te duci acolo în fiecare zi, smulgi buruienile mici care cresc, te vei uita mai târziu la un teren bine lucrat. Iar rodul este în mâna lui Dumnezeu.
Cu nădejdea aceasta dragii mei, suntem invitați de a înțelege anumite etape din viață, de a fi atenți. Domnul Isus Hristos Și-a înțeles bine etapele din viață. A înțeles când a venit vremea să intre în lucrarea pământească, a înțeles când a venit vremea să Se îndrepte spre Ierusalim. Cuvântul ne spune că atunci când a venit această împlinire, Și-a îndreptat fața hotărât să meargă la Ierusalim.
Remarcați fermitatea, hotărârea Lui de a merge. Nu a fost acolo ezitare, nu a fost o frământare, o retragere, ci a fost o hotărâre. În ce fel oare noi suntem hotărâți?
Vă aduceți aminte de cântarea care spune „Am luat hotărârea, înapoi eu nu voi da!”? Așa este? Nu ai dat înapoi niciodată? Ai umblat pe calea aceasta din momentul în care ai început să cânți cântarea aceasta, cu hotărârea și fermitatea cu care a ieșit cuvântul de pe gura ta?
Domnul Isus S-a îndreptat cu hotărâre spre cruce, iar Scriptura ne arată în cel puțin două situații, când Domnul Isus Hristos nu a fost târât la cruce. El nu S-a îndreptat spre cruce cu o ezitare sau frământare. Iar când a venit ispita, chiar dacă aparent a fost o luptă, El a spus: „Dar pentru aceasta M-am născut și pentru aceasta am venit în lume!” El a înțeles că păcatul mâniei lui Dumnezeu cumula fiecare păcat cu greutatea pedepsei veșnice și în paharul mâniei lui Dumnezeu se aflau toate păcatele mele și ale tale! Toate! Cu o vinovăție veșnică! Era greu paharul acela. Dar a fost întărit să meargă până la capăt.
În Ioan 13 Cuvântul spune atât de frumos, cam în aceeași terminologie pe care o citim aici în Evanghelia după Luca: „Înainte de praznicul Paştilor, Isus, ca Cel care ştia că I-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl, şi, fiindcă iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt.” Aceasta este hotărârea pe care o vedem la Domnul nostru. Iar aceeași hotărâre pe care a avut-o Domnul Isus, Dumnezeu vrea să o așeze și în inima noastră: aceea de a-L urma pe El cu toată fermitatea și cu toată încrederea.
Ei bine, Domnul Se îndreaptă hotărât să meargă spre Ierusalim, iar după acest moment Luca ne spune că a trimis înainte niște soli, care s-au dus și au intrat într-un sat al samaritenilor, ca să-i pregătească un loc de găzduire.
Desigur nu este prima dată când Domnul trecea prin Samaria. A trecut prin Samaria când S-a îndreptat dinspre Ierusalim spre Galileea, a trecut prin Samaria când mergea din Galileea spre Ierusalim. Iar spre deosebire de mulți alți evrei care nu treceau prin Samaria, ci făceau un ocol și se îndreptau fie spre valea Iordanului și mergeau de-a lungul văii ocolind ținutul Samariei și astfel ajungeau în Galileea. Sau mergea înspre vest, se apropiau de mare și mergeau pe lângă mare până în Galileea. Dar nu treceau prin Samaria.
Singurul sau printre puținii care treceau prin Samaria, era și Domnul Isus. De ce? Pentru că El nu avea prejudecăți, El nu avea probleme că ei erau samariteni, că ceilalți sunt evrei, galileeni, ș.a.m.d. Domnul îi privea pe toți la fel. Astfel a trecut prin Samaria.
Problema însă între samariteni și iudei, era una istorică și profundă. Aș spune mult mai profundă decât problema care este între maghiari și români, între romi și români, între albanezi și sârbi, între croați și sârbi ș.a.m.d. Samaritenii nu iubeau pe evrei și evreii nu iubeau de cinci ori mai mult pe samariteni.
Tradiția ne spune că dacă se întâmpla ca vreun evreu să treacă prin Samaria, trebuie să facă un ritual de curățire că s-a spurcat numai trecând prin ținutul samaritenilor. Astfel trebuie să meargă la o spălare rituală. Dacă cumva se întâmpla ca vreun samariten să atingă pământul Galileei sau pământul Iudeii, știți ce făceau ei? Luau paie și puneau pe unde a trecut samariteanul și dădeau foc ca să purifice pământul. Era o ură profundă între aceștia.
Astfel se explică că atunci când samariteanca a auzit că Domnul Isus Hristos i-a cerut apă să bea, ea a zis: „Cum, Tu, iudeu, ceri apă de la mine?” Femeia știa în mintea ei cumva că dacă ea dă apă pentru un evreu, apa aceea era spurcată pentru un evreu. Nu puteai atinge așa ceva cu limba. Și s-a mirat cum Domnul Isus cere apă de la această femeie samariteancă.
Dar iată că de această dată, solii care s-au dus să intre în sat, au fost refuzați de samariteni. Probabil samaritenii au spus: „Nicidecum! Voi nu intrați în satul nostru, plecați de aici. Nu aveți ce căuta sau atinge în satul nostru.” Ei s-au întors și foarte interesant Cuvântul spune că „ei nu L-au primit.”
Prin ceea ce am spus mai devreme, răspunsul pentru refuzul lor, aparent este această ură istorică care era între ei, de natură etnică. Dar Cuvântul lui Dumnezeu aduce ceva foarte interesant înaintea noastră. Acolo spune că „ei nu L-au primit pentru că Isus Se îndrepta să meargă spre Ierusalim.” Exista și o altă rațiune a acestui refuz. Rațiunea era aceasta: există un plan suveran al lui Dumnezeu, care stă sub providența lui Dumnezeu. Iar în planul Lui, acești oameni Îl refuzau pe Hristos, pentru că El era în drumul Său spre moarte.
Este un lucru extraordinar să înțelegem lucrarea providenței lui Dumnezeu în viața noastră. Adesea noi ne uităm la anumite lucruri și le vedem ca rezultat al circumstanțelor imediate și tindem să uităm că noi de fapt suntem sub un plan mai mare al lui Dumnezeu. Ne uităm la o situație și zicem: „Vai dacă nu mergea acolo!”, „Vai dacă nu trecea pe acolo ce bine era!”
Doar cu câteva zile mă îndreptam și eu fericit cu un frate de al nostru spre Sfântu Gheorghe să luăm niște pavele și mă bucuram în sinea mea că ce frumos s-a așezat ziua, am reușit să aduc un palet, apoi încă un palet, apoi mă duc la rugăciune cu biserica. Și dintr-o dată am văzut un polițist care ne-a tras pe dreapta și ne-a servit cu o amendă. Sigur reacție imediată a fost: „Cine ne-a pus să trecem prin Hărman? De ce nu ne-am dus noi drept pe șoseaua națională? De ce am trecut noi pe aici?”
Vedeți? Tendința imediată este să vedem rezultatul circumstanțelor imediate. Dar apoi am stat și ne-am uitat unul la altul și am zis: „Este un plan mai mare al lui Dumnezeu!” Era adevărat, nici unul din noi nu aveam centură. Și știți ce discutam între noi? Teologie! Ne-am pus ne-am rugat și am zis: „Doamne, Te rugăm! Poate doar un avertisment!” Dar polițistul a împlinit legea așa cum trebuia, nu am avut ce spune.
Poate însă nu vom înțelege niciodată planul mai mare al lui Dumnezeu, care printr-o greșeală a noastră, ne-a împiedicat să parcurgem drumul acela, ca să nu fie o problemă mai mare. Este corect să gândim așa. Să știți că nu este o autoinducere în mintea noastră ca să ne liniștim noi conștiința: „Hai că totuși nu e așa rău că s-a întâmplat așa!” Nu, nu, nu! Este un plan mare al lui Dumnezeu. Dar care nu ne disculpă pe noi de greșelile noastre.
Să știți că samaritenii nu au fost justificați prin faptul că planul lui Dumnezeu era ca Domnul să Se ducă la cruce. Nici unul dintre ei nu va putea să spună în ziua judecății: „Nu L-am primit în satul nostru pentru că rolul Lui era să Se ducă la cruce!” Nici evreii care L-au condamnat nu vor putea spune: „Prin noi Ți-ai împlinit Doamne planul!” Și nici frații lui Iosif nu vor putea spune: „Aaaa, așa este, de aceea te-am vândut noi la negustorii aceștia, ca să te duci să ne pregătești drumul, ca să ne scapi.” Iosif însă a zis: „Voi negreșit v-ați gândit să-mi faceți un rău, dar Dumnezeu a știut și în planul Lui suveran, păcatul și greșeala aceasta a lor, l-a folosit Dumnezeu pentru un plan mai mare pe care îl avea.
La fel și aici, planul lui Dumnezeu era ca Domnul Isus să aducă ispășire, însă acești samariteni L-au refuzat.
Acum ne apropiem de fapt de problema care apare în fragmentul acesta. Uitați-vă la reacția ucenicilor. Este interesant că parcă ucenicii după ce fac o gafă, o fac și pe a doua și ca setul să fie complet, o fac și pe a treia.
Nu vi se întâmplă câteodată să o gafați în sensul acesta? Adică după ce faci o bocoănă, să nu fie suficientă bocăna aceea, iar la scurt timp să o faci și pe a doua, iar în ambiția aceea a eșecului să fi așa de hotărât să o faci și pe a treia.
Ucenicii încep să se certe după ce aud că Domnul Isus Se îndreaptă spre Ierusalim și că va fi dat în mâinile iudeilor: „Se duce Domnul? Oare cine va fi șeful apoi? Cine rămâne aici căpetenie?” Și vă aduceți aminte de mesajul în care s-au încăierat, s-au certat și au discutat întâietatea. Nu le dă Domnul bine pilda smereniei când aduce un copil și-l pune în mijlocul lor? Căci Ioan spune: „Doamne, am văzut pe unul că scoatea draci în Numele Tău și l-am oprit!” El o fi spus în gândul lui: „Taci din gură! Cine scoate aici draci? Tu? Stai cuminte, noi suntem ăia cu reputație, cu darul scoaterii dracilor.” Dar Domnul l-a mustrat și i-a zis: „Nu-l opriți.” Și nu face bine gafa aceasta, că tot Ioan, alături de fratele lui acum, care erau aprigi, au făcut-o și pe următoarea. Să nu vă gândiți la Ioan ca și cum ar fi fost totdeauna cumințel, cum a fost după ce a primit Duhul lui Dumnezeu. Dimpotrivă, alături de fratele lui, era numit „fiul tunetului”. La cine ne gândim noi mereu că este fiul tunetului? La Petru probabil. Dar Ioan a fost numit fiul tunetului.
Imediat s-a aprins duhul în ei, s-a aprins mânia, s-au dus la Domnul Isus și i-au zis: „Doamne, vrei să poruncim să se coboare foc din cer și să-i mistuie cum a făcut Ilie? Gata cu ei! Am terminat!” Dar Cuvântul spune că Domnul i-a certat și le-a zis: „Nu știți de ce duh sunteți însuflețiți! Căci Fiul Omului a venit nu să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască.”
Propunerea pe care cei doi ucenici au făcut-o, scoate în evidență o problemă de care suferim toți: problema răzbunării. Sentimentul justiției, sentimentul echității și al dreptății, se declanșează în noi de fiecare dată când suntem nedreptățiți. Chiar și cu 50 de bani, și cu 10 bani. Ceva în noi se răscoală, se întoarce pe dos.
Uitați-vă dragii mei în firea noastră, că prima reacție nu este cea a iertării, prima reacție, aproape instant, este cea a răzbunării. Vreau să vă pun o întrebare: dacă se așează în noi sentimentul răzbunării care este călăuzit de principiul echității, dinte pentru dinte și ochi pentru ochi, cine oare dorește o răzbunare echivalentă cu ofensa? Aproape nimeni! Răzbunarea este întotdeauna marcată de o amplificare a pedepsei, ca răspuns la ofensă sau la vătămare. Dacă nu ar fi așa, iar dacă răzbunarea ar urmări întotdeauna echivalarea ofensei cu pedeapsa, atunci vreau să vă spun că întreaga industrie a filmelor despre răzbunare, ar fi un faliment total.
Când eram copil pe vremea lui Ceaușescu, era rar când te duceai la cinematograf. Când ajungeam de vedeam un film indian, ce plângea toată sala în hohote! Acum dacă te uiți la același film indian astăzi, râzi în hohote de fazele infantile care apar acolo. Dar am văzut în vremea aceea un film cu titlul „Răzbunarea”. Direct la subiect, nu altceva. Filmul respectiv prezenta o problemă a unei ofense. Însă construcția răzbunării consta în 99% din film. Pentru că deobicei în filme, un minut este problema și restul constă în rezolvarea problemei. Dar acum vedeam doar răzbunare. Și ca efectul filmului să fie cât mai bun, care era ideea? Ca răzbunarea să fie cât se poate de mare. Duci faptul răzbunării la maximum posibil. Ne uitam toți acolo cât sânge curgea și cum stropea pe acolo, iar omul încă nu murea, cum era chinuit și mai mult, și mai mult. Dar când l-ai crezut mort, a mai mișcat puțin și iar vedeam scene de răzbunare pe omul acesta, ca să-l rupă.
Gândiți-vă de câte ori în mintea noastră, nu s-au declanșat scenarii imaginare ale răzbunării? Cum arată aceste scenarii imaginare? Întotdeauna într-un echilibru cu ofensa? Nu! Niciodată! Ci în mintea noastră, scenariul s-a dus la o răzbunare care să aducă o anumită satisfacție trupului cărnii noastre, firii noastre. Aici dragii mei, trebuie să fim foarte, foarte atenți.
M-am gândit și la alt lucru uitându-mă la textul acesta. Încercați să vă imaginați pe Iacov și Ioan că cer Domnului Isus Hristos foc din cer și Domnul le-ar fi spus: „Bine băieți, porunciți să vină foc din cer.” Apoi cei doi ar fi ridicat mâinile spre cer și ar fi strigat și foc ar fi venit ca peste Sodoma și Gomora și ar fi fost mistuiți toți. Încercați să-i vedeți pe Iacov și pe Ioan după momentul acesta. Cum îi vedeți? Plimându-se oare printre cadavre carbonizate din care iese fum și miroase a carne arsă de om, cu un zâmbet satisfăcut? Dar știți ceva? Parcă nu i-ați vedea. Dar vreau să vă spun, aceasta este imaginea fiecărui om care se lasă prins de gândul răzbunării, fiecărui om în care fierbe și clocește acest duh malefic al răzbunării. Dar Domnul Isus Hristos a vrut ca ei să știe: „Nu știți de ce duh sunteți însuflețiți!” Căci ori de câte ori se naște dorința de răzbunare, este un duh satanic care vine în noi.
Vă aduceți aminte ce spune Cuvântul în Apocalipsa? „Vai de voi pământ și mare!” De ce? „Căci diavolul se îndreaptă cu mânie mare spre pământ cu gândul răzbunării.” Pentru că a fost pedepsit, el are gândul răzbunării. Iar răzbunarea lui se îndreaptă spre fiii lui Dumnezeu, spre moștenirea Lui, spre Biserica Lui. Pe aceștia Satan se răzbună.
Răzbunarea este o problemă majoră, de aceea Dumnezeu a știut păcatul acesta care este atât de puternic în inima omului. Uitați-vă în Vechiul Testament în Lege, că Dumnezeu a stabilit principii ale echității. Uitați-vă cât de des insistă Dumnezeu în Lege: „Să nu dai o pedeapsă mai mare decât ofensa. Ofensa să fie echivalată cu o pedeapsă civilă corectă.” Păcatul răzbunării, este un păcat foarte, foarte des întâlnit.
Vreau să vedem doar câteva exemple, iar apoi ne vom îndrepta spre câteva aplicații din Noul Testament.
Vă aduceți aminte că Iacov, ajutat de mama lui pricepută în ale înșelăciunii, fură lui Esau dreptul de întâi născut. Și pentru că deopotrivă și Esau și mama lui știau că Esau este un om răzbunător, repede l-a trimis pe fiul ei Iacov, pe preferatul ei, la Laban. Acolo Iacov (care se traduce „înșelătorul”) are surpriza neașteptată de a fi înșelat de două ori de Laban. După ce se încheie șirul acesta al înșelăciunilor, nemaiavând ce să facă acolo la Laban, se întoarce și știe că se îndreaptă spre o situație foarte, foarte critică. Se îndrepta spre ținutul lui Esau. Apropiindu-se, își dă seama că Esau este supărat, este mâniat și vine cu niște strategii, și își împarte tribul în câteva părți. Prima oară în două părți. Dar chiar între cele două părți, înainte de prima parte care avea să treacă râul, trimite vreo două, trei rânduri de turme. Și în mintea lui își zicea: „Dacă cumva vine Esau și va întreba ale cui sunt turmele acestea? Să răspunzi că ale robului tău Iacov. Ele sunt un dar trimis domnului meu Esau și el însuși vine în urma noastră.” Iar apoi spune celui de-al doilea rând de turme să zică la fel: „Așa să vorbiți robului meu când va zice: „Iată robul tău Iacov vine după noi.” Iacov își zicea: „Îl voi potoli cu darurile acestea care merg înaintea mea. În urmă îl voi vedea față în față și poate mă va primi cu bunăvoință.” De ce făcea Iacov lucrul acesta? Pentru că știa foarte bine că în om, în fratele său, era gândul răzbunării. Și ce vroia să facă fratele său? Ce citea Iacov în acțiunea de răzbunare a fratelui său? Citea faptul că nu-l va omorî doar pe el, care l-a înșelat, ci Esau în mânia lui va ucide tot tribul lui. Era firesc? Nu era firesc. Dacă ar fi fost un principiu al echității și al echivalenței, Esau trebuia să-l omoare doar pe Iacov. Dar gândul răzbunării era așa de mare încât Esau ar fi vrut să-l omoare, pe el și tot ce avea.
Mai târziu ne aducem aminte de David care a fost prigonit de Saul și care a fost vânat în dorința lui Saul de a-l nimici, după ce David l-a ajutat în nenumărate lupte. La un moment dat, în refugierea lui și în locurile în care David s-a ascuns, de cel puțin două ori, Dumnezeu l-a dat pe Saul în mâinile lui David. Vă aduc aminte doar un episod în care David împreună cu câțiva oameni, reușesc să intre noaptea în tabăra lui Saul și cel care era unul din apropiații lui David, Abișai, i-a zis lui David: „Dumnezeu dă astăzi pe vrăjmașul tău în mâinile tale!” Răzbunarea! Și îi zice: „Lasă-mă te rog să-l lovesc cu sulița mea și să-l pironesc dintr-o lovitură în pământ, ca să nu am nevoie să-i mai dau alta.” El era foarte convins că era călăul cu o singură lovitură de secure. Dar David a zis lui Abișai: „Nu-l omorî!” Căci cine ar putea pune mâna pe unsul Domnului și să rămână nepedepsit?”
Știți ce este aici? Pe de o parte este principiul echității. David a știu: „Eu dacă îl omor pe Saul respectând legea ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, o fac în principiul legii talionului. Dar dacă îl omor pe Saul am o problemă.” De ce? Pentru că el nu omora un om de rând: „El este unsul Domnului, bun sau rău, el este unsul Domnului și nu voi scăpa nepedepsit.” Iar David a zis: „Viu este Domnul că numai El îl poate lovi. Fie că îi va veni ziua să moară, fie că se va coborî într-un câmp de bătaie și va pieri. Dar să mă ferească Domnul să pun mâna pe unsul Domnului.” Și apoi îi zice lui Abișai: „Ia doar niște semne să-i dovedim că l-am avut în mână și nu m-am atins de el.” Un om care are puterea să nu-și depășească limitele. Un om care are puterea chiar să ierte, atunci când ar fi avut pe drept șansa răzbunării.
Iată-i astfel pe cei doi ucenici care nu se pot răbda să îi spună Domnului: „Doamne, merită să fie pedepsiți. Dar Doamne, Tu ne-ai arătat întotdeauna ceva diferit.” Cei doi nu au putut să vadă în Domnul Isus până în acel moment, faptul că reacția Domnului Isus nu a fost niciodată cea a răzbunării, ci mai degrabă cea a milei, prin principiul și învățătura pe care Domnul Isus a așezat-o: „Mila biruiește judecata.”
Ce principiu extraordinar putem avea în minte dragii mei, atunci când suntem ispitiți de gândul răzbunării. Să ne aducem aminte că mila biruiește judecata. Căci noi când suntem nedreptățiți, se declanșează instantaneu sentimentul judecății. Imediat judecăm în mintea noastră și stabilim pedeapsa, iar firea ne dictează să mergem cu pedeapsa mult mai departe decât ofensa. Dar Domnul Isus Hristos ne învață să nu răspundem rău pentru rău, ci să răspundem vrăjmașului nostru în mod total diferit de cum au fost învățați oamenii de-a lungul istoriei, de orice învățător moral. Căci în general, marii învățători ai lumii au spus: „Nu vă duceți mai departe cu pedeapsa decât ofensa.” Dar Domnul vine și spune: „Dacă vrăjmașul tău îți dă o palmă peste obrazul drept, întoarce-l și pe celălalt. Dacă dușmanul tău îți ia haina, dăi și cămașa.” Nimeni vreodată, dar nimeni, nu a spus așa ceva.
Deschideți vă rog cu mine la Epistola lui Pavel către Romani, unde regăsim aceeași problemă a răzbunării și a felului în care noi, potrivit modelului pe care îl avem în Hristos, modelul care răspunde cu bine la rău, cu bunătate la răutate, cu dragoste la ură. Romani 12:17-21: „Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău. Urmăriţi ce este bine, înaintea tuturor oamenilor. Dacă este cu putinţă, întrucât atârnă de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii. Preaiubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri; ci lăsaţi să se răzbune mânia lui Dumnezeu; căci este scris: „Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti”, zice Domnul. Dimpotrivă: dacă îi este foame vrăjmaşului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci dacă vei face astfel, vei îngrămădi cărbuni aprinşi pe capul lui.” Nu te lăsa biruit de rău, ci biruie răul prin bine.”
Ce înseamnă oare acest lucru? Să îngrămădești cărbuni aprinși pe capul lui? Uitați-vă că de fapt aici Domnul Isus preia un citat din cartea Proverbelor. Lucrul acesta nu era nou pentru evrei. Când Domnul a zis ca vei „îngrămădi cărbuni aprinși pe capul lor”, evreii știau ce înseamnă aceasta. Dar oare ce înseamnă pentru noi?
Îmi aduc aminte ori de câte ori eram într-un anumit conflict, ce mă mai mânca limba să răspund și ce pricepere aveam să răspund și să-l pun pe celălalt la pământ. Dar au fost și momente când Duhul lui Dumnezeu mi-a dat acea neobișnuită putere de a nu reacționa deloc. Știți ce se întâmplă când nu reacționezi deloc? Celălalt arde, îl doare mai rău că nu acționezi, îl ustură mai rău. Cărbunii aprinși ard mai rău pe capul lui când nu răspunzi deloc. Ar vrea să răspunzi, în el strigă disperat dorința de a zice ceva, că este hotărât apoi să dea o replică mai tare. Dar când nu răspunzi, îl doare rău de tot. Ard cărbunii pe capul lui.
Sau o a doua alternativă, când Duhul lui Dumnezeu lucrează în inima lui și nu este cuprins doar de duhul Satanei, ard cărbunii în sensul curățirii și simte durerea a ceea ce ți-a făcut. Dacă în conflict cu soțul, soția nu tot vorbește și vorbește, ci se oprește, știți ce se întâmplă într-un soț creștin? Îl doare și inima i se frânge pentru că vede că este vinovat, iar soția care pe bune dreptate ar putea zice multe, nu zice nimic. Astfel femeia este înțeleaptă, iar pe soț îl doare.
Odată s-a dus o soră la păstor și i-a zis: „Frate, am probleme cu soțul, sunt disperată, nu mai știu ce să fac. Am încercat una, am încercat alta, am încercat un milion de soluții.” Păstorul a întrebat: „Soră, dar ai încercat și cu cărbuni aprinși?” Iar sora a răspuns: „Cu cărbuni aprinși frate nu am încercat, dar cu apă clocotită am încercat!” Vedeți este un exemplu superb, dar așa de sugestiv dragii mei, căci apa clocotită nu este în mod necesar apă la 100 de grade. Sunt alte ape clocotite care ard mai rău decât apa la 100 de grade.
Dragii mei, Duhul lui Dumnezeu dorește să ne arate cât de păcătos este păcatul răzbunării și cât de ușor suntem influențați de duhul răzbunării, și cât de mult dorim adesea răzbunarea. Oh, mă rog să învățăm lecția aceasta a iubirii ca răspuns la ofensă, a smereniei, a răspunsului cu bunătate la nedreptate. Știți cine este primul care vrea să învețe lecția aceasta? Sunt primul care mă înscriu dragii mei. Pentru că în ultimii ani Dumnezeu, în circumstanțele prin care am trecut, a scos din mine ceva ce nu am crezut că există niciodată. M-am descoperit în multe ipostaze, în frustrări cu companii, cu diverși oameni, m-am descoperit a fi un om foarte grabnic la răzbunare și mă lupt cu acest lucru.
Nu știu cum sunteți voi, dar astăzi la rugăciune, sunt primul care vă cer să vă rugați pentru mine, să fiu mai degrabă un om al iertării și al bunătății, nu al răzbunării. Și cine vrea să se mai înscrie pe lista aceasta, este bine primit. Astfel să ne rugăm împreună, să arătăm bunătate, să-L arătăm pe Hristos și nu pe Esau. Să-L aratăm pe Domnul Isus și nu pe cei doi ucenici înainte să fie umpluți de Duhul Sfânt, să-L arătăm pe Cel ce ne-a învățat iubirea, bunătatea și mila, mai degrabă decât judecata. A Lui să fie slava în vecii vecilor. Amin!